Scurt update – De ce nu prea mai scriu pe blog

Salutare, salutare! Nu, nu am uitat de existența acestui blog, cu toate că absența noilor articole cam asta ar sugera. Bineînțeles, de blog nu pot uita orice s-ar întâmpla, însă uneori, dorința mea de a scrie nu se conformează la timpul liber pe care îl am. Tocmai de-aia, nu am mai scris de mult timp pe blog, lucru de care îmi pare enorm de rău.

Știți, când am început acest blog, scriam aproape în fiecare zi. Acum, chestiile pe care le scriam nu se puteam consider și foarte bune, dar măcar puteam face ceva ce îmi place în fiecare zi. Acum, îmi permit să spun că ce scriu este bun și are o anumită substanță, care în timp sper să ia din ce în ce mai mult contur. Problemă este că am crescut și cresc, iar timpul face exact opusul: se micșorează, în timp ce activitățile mele cresc în număr o dată cu vârsta mea și importanța lor. În mai puține cuvinte, nu prea mai dispun de mult timp liber. Și chiar dacă prind puțin timp liber, mintea nu îmi este niciodată liberă.

Ca să o spun pe aia dreaptă, am devenit absolut obsedată de vioară. Nu numai că studiez mai mult și sper eu și mai bine, ci și ascult aproape încontinuu lucrări de vioară care mă ajută să înțeleg acest instrument mai bine. Când nu ascult vreun concert sau vreo piesă, mă gândesc la piesele mele, la pasajele care nu îmi ies, la cele care îmi ies dar nu așa cum aș vrea eu, la cele care îmi ies mult mai bine decât m-aș aștepta și la imaginea totală a pieselor pe care le cânt.

Chestia e că nu mă deranjează să totala mea obsesie și dedicare pentru vioară. Îmi place. Mă simt bine să fiu înconjurată de muzică, și nu pentru că îmi dă impresia că sunt mai importantă decât ceilalți, ci pentru că muzica dă un sens vieții mele.

Sunt tare importanți anii ăștia. Cei mai importanți, dacă stau bine să mă gândesc. Dacă nu am grijă acum și dau greș, îmi pot strica întreaga carieră. În primul rând nu vreau să dau greș, iar al doilea rând mi se pare că presiunea asta, stresul acesta și încercarea de a răzbate fac ca anii aceștia să fie al naibii de frumoși.

Ideea e că vioara îmi ocupă tot timpul. Mă pregătesc pentru ceva important acum. De fapt, la naiba, mă pregătesc pentru diverse lucruri important acum, și dacă nu mă dedic 100% acestora, simt că dau greș. Însă lucrul acela la care am visat și care m-a speriat ani de zile vine. E la câteva luni distanță și nu vreau să vă spun ce este încă, însă mă sperie și mă entuziasmează în aceeași măsură.

Și apoi mai e și școala, care îmi mănâncă din timp absolut inutil. Nu m-ar fi deranjat să mă duc la școală dacă învățam ceva, dar la momentul acesta, când mai avem 5 săptămâni și terminăm, pur și simplu nu se mai învață nimic. Nici măcar cei care dau examenele naționale nu mai învață la școală, pentru că materia au terminat-o și au repetat-o de cel puțin două ori până acum. Clasa mea e un haos total, compus din strigăte, râsete, glume proaste și replici de-a dreptul obositoare. Noroc că avem profesori înțelegători și ne lasă ori să citim sau să ascultăm muzică în căști.

Dar mai am cinci săptămâni și termin, slavă Domnului.

Apoi mai sunt și articolele pe care le scriu pentru Serial Readers și Librex. Ador aceste două blog-uri aproape la fel de mult pe cât ador blog-ul meu, iar faptul că am, practic, un deadline și o obligație de a scrie mă determină să îmi eliberez câteva ore pe săptămână și să scriu pentru ei. Încerc să fac același lucru și când vine vorba de blog-ul meu, dar nu sunt foarte bună la a fi propriul meu șef la ora actuală, cel puțin când vine vorba de blogging.

Încerc să fac față la tot. Încerc să mă țin tare, să fiu optimistă și să văd jumătatea plină a paharului. Din citit nu mă opresc și partea bună este că pot citi la școală, iar asta mă ajută enorm. Optimismul a devenit ceva normal pentru mine și când mă gândesc cât de întunecată îmi era mintea anul trecut pe vremea asta, nu pot fi decât mândră că am reușit să ies din locul acela. Bineînțeles, și acum mai am zile când îmi este greu să râd, când mă îngrijorez din cauza celor mai banale lucruri și când oboseala mă termină, dar am învățat să fac un pas în spate când totul devine prea mult și să am măcar o zi pentru mine.

Sper ca, într-un final, totul să fie bine și să revin și pe blog. De fapt, sper ca într-un final totul să fie bine. Punct.

Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

This or That Book Tag

this-or-that-book-tag

Am fost provocată de Alina de pe Curcubeul unui visător să răspund la câteva întrebări din cadrul provocării ”This or That Book Tag”. Cu mulțumirile și scuzele de rigoare pentru că am întârziat atât de mult, în dimineața aceasta profit de ora liberă pe care ne-au dat-o dragii noștrii profesori și răspund la întrebările Alinei.

Regulile provocării sunt:

  • Menționează creatorul tag-ului
  • Menționează blogger-ul care ți-a transmis ție tag-ul
  • Alege o opține din cele de mai jos
  • Dă tag altor 5 persoane pentru a realiza acest tag.

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Citesc oriunde. Datorită ritmului alert al vieții mele, trebuie să profit de fiecare minut liber pe care îl am ca să citesc. Astă înseamnă că citesc în autobuz, la școală, pe holurile conservatorului, absolut oriunde. În pat, sincer, nu prea mai citesc. Dar îmi place. Totuși, locul meu preferat este canapeaua din living room, cu pătura mea preferată și o cană de cafea sau ceai.

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Sincer, nu am preferințe. Depinde foarte mult de cum este construit personajul și de cât de tare mă regăsesc în el. Mi s-a întâmplat să mă regăsesc mai mult într-un personaj masculin decât într-unul feminin.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Gustări dulci, cu siguranță. Dar în general, le prefer pe cele făcute de mama sau un fruct de sezon. Gustarea mea preferată este plăcinta cu mere a mamei.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

Trilogii. Nu mă dau în vânt după seriile interminabile, excepția fiind seria ”Helen Grace” de M.J. Arlidge, care este una dintre preferatele mele și care aș vrea să nu se termine niciodată.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Depinde de carte și de gen. În general, mă conectez mai bine cu narațiunea la persoana I, dar nu am o preferință clară.

Librărie sau bibliotecă?

Librărie. Rar împrumut cărți. Mă atașez de fiecare carte pe care o citesc și, dacă împrumut o carte care îmi place foarte tare, automat trebuie să o am și în bibliotecă. În general, sunt o persoană foarte posesivă și îmi place să dețin lucruri, în special cărți. Așa că prefer să aștept până când îmi pot cumpăra o carte. Însă sunt o aprigă susținătoare a bibliotecilor și consider că ar trebui promovate mai mult.

14264007_1353830631326615_6082991912780328122_n

Cărți care îți provoacă râsul cau cărți care te fac să plângi?

Cele care mă fac să plâng, cu siguranță. Ador cărțile care îmi provoacă o emoție puternică, care au substrat, pentru că înseamnă că au atins ceva înăuntrul meu, iar eu trăiesc, practic, pentru a simți. Așa că prefer cărțile care mă fac să plâng, dar nu spun nu unui roman amuzant niciodată.

Copertă albă sau copertă neagră?

Neagră. Alea albe se murdăresc ușor, mai ales pentru că sunt mereu în mișcare și car cărțile după mine oriunde merg.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

PSIHOLOGIC! Îmi plac cărțile care se joacă cu mintea ta atât de tare încât simți că nu mai poți. Ador substraturile, cărțile pe care le citești și ai impresia că te citești pe tine. Dar și acțiunea îmi place, mai ales dacă e un roman polițist cu intrigă complicată.

În continuare provoc pe Andreea de pe Thoughts about nothing, pe Anca de pe Irrefutabilis, pe Cristina Boncea, pe Adela de pe Vanilla Moon Books și pe Claudiu de pe Cărți Alese.

Dacă vreți să răspundeți și voi la aceste întrebări chiar dacă nu aveți blog, o puteți face într-un comentariu! 🙂

20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

6 motive pentru care vreau ca luna Ianuarie să se termine cât mai repede

waiting-january-image-quoteÎmi place să cred că sunt o persoană destul de pozitivă, care știe să se bucure de viață și de tot ce primește de la aceasta. În general, încerc să mă distrez fără să țin cont de situațiile în care mă aflu și găsesc partea bună în orice, nelăsând lucrurile mai puțin plăcute să mă influențeze. Însă există o perioadă în care starea mea este în general proastă, iar aceasta este luna Ianuarie. După ce prima săptămână din an trece, încep să simt o tristețe profundă și visez încontinuu la momentul în care luna aceasta mizerabilă se va termina. O urăsc, pur și simplu, chiar dacă nu-mi place să spun asta. Dar este adevărat. Am urât dintotdeauna luna Ianuarie și aș șterge-o din calendar dacă s-ar putea.

Când eram mică, nu aveam probleme atât de mari cu luna aceasta. Nu îmi plăcea, dar nici nu o uram atât de tare. Bănuiesc, însă, că pe măsură ce creștem ne este mai greu să ne concentrăm pe veselie și să nu lăsăm condițiile să ne influențeze. Bineînțeles, există și acum lucruri mici care îmi aduc bucurie și încerc să îmi focusez atenția și energia  pe acestea, în speranța că astfel timpul va trece mai repede.

Există câteva motive care cauzează acest sentiment de disconfort pe care îl experimentez pe parcursul lunii Ianuarie. Astăzi, pentru că e ger afară, e și ultima zi din vacanța de iarnă și în general îmi vine să dorm până în martie, vreau să vorbesc despre aceste motive. Dacă vouă vă place această lună, să-mi fie cu iertare. Nu încerc nici să vă stric dispoziția, ci vreau doar să găsesc un mod de a face luna aceasta mai plăcută. Fac, practic, haz de necaz.

  1. Au trecut sărbătorile de iarnă

Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că sunt obsedată de sărbătorile de iarnă. Ador atmosfera, îmi place căldura specifică Crăciunului (la cea interioară mă refer), cadourile, mâncarea, relaxarea și decorațiile. Trăiesc aceste zile de sărbătoare la maxim, iar după ce se termină experimentez o senzație de depresie, pentru că trebuie să revin la cotidian, la realitate și la toate lucrurile pe care le-am lăsat pe parcursul sărbătorilor. E atât de greu să revii la viața de zi cu zi după ce trăiești într-o stare de uitare timp de două săptămâni! Unde mai pui că trebuie să strâng bradul de Crăciun azi… Să vezi acolo depresie! Ah da, și era să uit că după sărbători ești mai grăsuț, complet lefter și realizezi că n-ai studiat mai nimic și intrii în panică.

  1. Îmi este tot timpul frig

Am devenit o persoană friguroasă. Nu suport frigul, pur și simplu. Ca să mă simt bine, trebuie să am pe mine cinci straturi de haine, și să stau cu geaca pe mine tot timpul. Nu contează cât de cald este într-o încăpere, mie îmi va fi frig. Nu știu dacă este ceva psihologic, dar eu în Ianuarie nu mă pot încălzi nici dacă fac duș cu apă clocotită. Îmi este frig și când studiez, iar asta mă distrage de multe ori de la treaba mea. Umiditatea asta din Grecia mi-a intrat în oase și cu greu o suport, iar faptul că nu ninge mă enervează și mai tare. Dacă tot e ger, mai bine să și ningă, să mă bucur și eu de un pic de zăpadă. M-am săturat deja să văd toate pozele cu zăpadă pe care mi le trimit ai mei de la Poiana Brașov și îmi vine să dau block tuturor celor care postează pe Facebook poze cu nămeți. Am devenit foarte violentă, ce să zic.15940839_1214548188598415_4904393298181764641_n

  1. Vremea este groaznică și nu mă pot bucura de o plimbare

Sunt una dintre persoanele care adoră să se plimbe. Îmi place să fiu tot timpul afară, iar când stau mai mult de două zile în casă, simt că îmi vine să mă urc pe pereți. Pentru mine, nu există lucru mai bun decât să mă plimb cu căștile în urechi, să îmi pun picioarele în mișcare și să văd lumea cu ochii mei, nu printr-un ecran de telefon/laptop. În Ianuarie, în schimb, nu-mi vine să ies din casă datorită gerului, a vântului și a vremii pur și simplu groaznice. Mie-mi place să-mi bată soarele în față, să fie cald și să bată vântul puțin, cât să pot mirosi marea. Zilele acestea, de fiecare dată când ies din casă mă ustură fața datorită gerului, nu văd nimic pentru că trebuie să țin capul jos contra vântului și tremur de frig încontinuu. Nici de o plimbare nu mă pot bucura!

  1. Începe școala

Oh, Doamne, mâine începe școala! Sunt a 12-a, iar  anul acesta nu este cel mai greu numai datorită bac-ului, ci și pentru că deja sunt obosită și plictisită după 12 ani de stat într-o bancă, dar în același timp parcă îmi pare rău să las în urmă tot ce mi-e familiar. Mai am aproximativ  5 luni de ore și abia aștept să scăp de școală, chiar dacă știu că îmi va fi dor de glumele din pauză și de anumiți oameni. Am obosit, totuși, să mă trezesc la 7, să stau degeaba 7 ore, să mă confrunt cu tot felul de idioți și să pierd vremea ascultând lucruri care nu mă interesează. Mai, hai mai repede!

  1. M-am despărțit de toți prietenii mei în Ianuarie

Ha, joke’s on me. Când zic ”toți prietenii mei”, mă refer la doi. Am avut numai două relații până acum, și ambele s-au terminat în Ianuarie. Dacă stau bine să mă gândesc, e posibil să mă fi despărțit de ambii în aceeași zi, la o diferență de doi ani. Nu am eu prea multă experiență când vine vorba de relații și nici nu m-au afectat atât de tare, dar tot mi se pare ciudat că mereu mă despart de cineva în Ianuarie. Și, chiar dacă aceste două persoane nu mai contează pentru mine, tot mai am momente în care îmi amintesc de ei. În combinație cu depresia mea continuă din Ianuarie… Ei, nu e tocmai o perioadă frumoasă.

  1. Ianuarie e pur și simplu o lună depresivă

Nu este exact un motiv, însă Ianuarie este un fel de zi de luni continuă. Bine, pentru mine ziua de luni nu reprezintă o problemă. Chiar îmi place, pentru că am ocazia să fac lucruri noi. Ei bine, nu același lucru pot să spun despre Ianuarie. Da, îmi place să îmi văd din nou prietena cea mai bună în fiecare zi, dar tot mi se pare extrem de depresiv faptul că soarele e cu dinți, e frig de îngheți, nu e nici zăpadă aici, e frig, obloanele stau mai mult închise, am impresia că e mereu noapte și mi-e frig 24/7. Abia aștept să vină vara. Ei, nu exact vara, ci perioada aceea caldă, în care pot fi stilată cu geaca mea neagră de piele și pantofii mei ciudați.

Pfu, ce bine a fost să-mi spun of-ul! Acum că m-am ușurat și am spus ce aveam pe suflet, voi încerca să mă concentrez pe lucrurile frumoase, cum ar fi faptul că încep orele de vioară din nou, se reia sesiune de concerte de la filarmonică, îmi văd prietena cea mai bună în fiecare zi și putem fi psihopate împreună și pot bea cafea mai multă, pentru că am nevoie de energie. Îmi cer scuze din nou dacă v-am stricat cumva dispoziția și sper că nu am fost un fel de Grinch. Dacă vouă vă place luna aceasta, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune de ce. Cine știe, poate îmi mai schimb și eu părerea despre Ianuarie!

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n

2016 in review: Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit

Ultima zi din 2016. O parte din mine se întreabă când și cum a trecut anul ăsta. O alta de-abia așteaptă să se încheie, să scape de tot ce a înseamnat el. Sunt împărțită între o ușurare de-a dreptul copleșitoare, o nostalgie anormală și o nerăbdare de a vedea ce îmi va aduce 2017. Sunt sentimentele pe care le experimentez în fiecare an pe 31 Decembrie, însă anul acesta sunt amplificate, pentru că 2016 a fost anul cu cele mai importante schimbări și evenimente din viața mea.

14199703_1352601101449568_7008091026733136278_nCând mă gândesc la aceste 12 luni, mi se pare că am trăit o viață de om. Nici nu știu cum să explic cât de tare m-am schimbat anul acesta și cum toate experiențele prin care am trecut m-au făcut să mă desprind total de copilărie și să devin un om cât de cât matur. Bineînțeles, mai am o grămadă de trăit și de învățat, dar 2016 mi-a arătat că se poate. Când mă gândesc la Bianca de anul trecut în comparație cu cea care scrie aceste cuvinte acum, mi se pare că eram un copil. Probabil că așa mă voi gândi și la anul, sau cel puțin sper.

Experiențele mele de anul acesta au fost tare multe. Unele bune, altele mai puțin. Oricum ar fi, fiecare experiență m-a învățat ceva și mă bucur că am avut mintea să iau câte o lecție din tot ce am trăit. Anul a început cu siguranță bine, chiar dacp prima parte a acestuia a fost marcată de o cădere despre care vă voi vorbi un pic mai jos. A fost muncă multă, datorită diplomei, ore întregi de repetiții, lecții de vioară, concerte și audiții. În iunie, acum șase luni, mi-am luat diploma de conservator, apoi mi-am petrecut vara întrebându-mă ce naiba fac eu acum cu viața mea. Mă obișnuisem atât de mult cu stresul, cu munca și cu uitarea de sine continuă, încât atunci când am fost, practic, aruncată în libertate și relaxare, m-am simțit inconfortabil luni întregi. Apoi a venit toamna și m-am trezit din nou când am început să studiez cu un nou profesor, iar asta a adus alte schimbări în viața mea.

Cert este că 2016 a fost un an plin de schimbări, iar cele mai mari au survenit asupra mea și a personalității mele. Datorită diplomei, a trebuit să mă maturizez și să gândesc cu mintea unui adult de 25 de ani. Am trecut prin momente grele, luni întregi în care mă trezeam și mă întrebam de ce naiba o fac și care este rostul. Pentru ce, până la urmă? Am avut momente când am vrut să las totul la o parte și să plec undeva departe, să uit de tot și de toate și să nu mai fiu eu. Am rezistat, totuși, și am ajuns acum să scriu asta, știind că totul trece, că viața merge mai departe și că durerea, oricât de dată naibii ar fi ea, trece până la urmă.14992079_1410731735636504_7413803009124839227_n

Cel mai important lucru pe care l-am învățat în 2016? Să iubesc viața, oricum ar fi ea. Bună, rea, grea, ușoară, plictisitoare, încărcată, viața e al naibii de frumoasă. Și știți ce? Viața nu este compusă numai din lucrurile mari, din concerte și aplauze și audiții câștigate și lucruri pe care tu le faci la 17 ani când alții le fac la 25. Viața e compusă din momentele acelea mici, care îți împrăștie o căldură imensă prin corp și care te fac să îți spui  Bă, fraiero, bine că ai rezistat tu atunci și n-ai făcut vreo prostie, că acuma cum m-ai stăteai tu la taclale cu greii viorii? Oricât de clișeic ar suna, credeți-mă, frumusețea vieții stă în momentele mici. Alea mari aduc cu ele și o grămadă de momente grele, poate urâte de-a dreptul.  Și mai știu, de asemenea, că nimeni, niciodată, n-a murit din cauza unei zile proaste. Doar dacă nu te dai cu capul de o stație de autobuz și îți spargi capul. Ei, acolo s-ar putea să mori. Bine că am capul tare. Ce să mai, poveste lungă, 2016 încearcă în ultimele zile să mă omoare și pe mine, dar nu știe că eu sunt soi tare și nu mă las așa de ușor.

Anul acesta am ales să fac o mică listă cu cele mai frumoase momente din 2016 și experiențele care și-au pus amprenta asupra mea. Voi vorbi puțin despre fiecare, așa cum nu am mai făcut-o până acum, adică cu sinceritate și fără bariere.

Am ales, bineînțeles, cu greu  pentru că, dacă ar fi fost după mine, aș fi inclus în listă fiecare zi de care îmi aduc aminte cu un zâmbet larg pe față. Toate concertele pe care le-am ținut eu sau la care am fost cu oameni minunați și m-am gândit că uite, bă, așa vreau să arate viața mea și nu, nu mă interesează cum, eu vreau să fac muzică. Toate aventurile despre care vorbesc poate cu stânjeneală sau roșeață în obraji. Toate momentele aparent banale, dar care m-au făcut să mă regăsesc pe mine. Dar a trebuit să aleg câteva experiențe pe care nu le voi uita niciodată, iar acestea sunt:
Apogeul, cu siguranță, a fost diploma. Of, Doamne, când mă gândesc la diplomă, o compar cu un munte imens pe care a trebuit să îl urc încălțată cu teniși, fără fes și cu o geacă subțire. Când am început să muncesc pentru diplomă, habar nu aveam ce înseamnă asta. Nu știam că va trebui să îmi schimb complet stilul de viață, să las la o parte tot ce înseamnă viață personală, să studiez până îmi sângera rana de la gât (la propriu), să intru într-o rutină ciudat de confortabilă și să mă maturizez ca să pot să nu mă pun în fund și să plâng până la ziua examenului. Și, Doamne, cum a fost procesul ăsta! Cât de multă oboseală, frică, stres, panică și deznădejde. Studiam cât puteam de mult, până să mă prind că trebuie să studiez nu neapărat mult, ci bine, cu cap. Să fiu prezentă acolo, în muzică și să devin una cu vioara. Câte repetiții! Două repetiții pe săptămână, fiecare durând cam două – trei ore. Trebuia întotdeauna să dau tot ce aveam mai bun, iar când îl auzeam pe proful meu de atunci spunându-mi că trebuie și mai mult, și mai bine, tot ce voiam să fac era să mă duc acasă și să plâng. Pentru că nu mai aveam de unde da. Îmi aduc aminte că în Iunie, în ultima lună, eram atât de obosită și psihic, și fizic, încât deja nu mă mai interesa cum va merge examenul, chiar dacă continuam să muncesc ca o nebună pentru el, probabil din obișnuință.

13529130_1293769857332693_3677184914795157426_n

Însă a meritat totul pentru ziua aia. Nu îmi aduc aminte prea multe de atunci. Știu că, atunci când am intrat pe ușa conservatorului, împreună cu prietena mea cea mai bună, mi-au amorțit instantaneu mâinile și îmi venea, practic, să fac pe mine de frică. Nu știu cum am cântat, dar am făcut-o, iar după două ore juriul a ieșit afară și mi-a spus că uite-ți visul, ia-l, fă ce vrei cu el. Nota 10 și merite de excelență și nu știu dacă m-am simțit vreodată mai goală ca atunci, complet secată de tot, incapabilă să mă bucur cu adevărat de momentul ăla, pentru că mi-am dat sufletul pe scena aia și încă n-am reușit să-l iau înapoi. Ce-a urmat? O neputință de-a dreptul jalnică de a cânta la vioară timp de aproape trei luni.

Ceea ce mă aduce la un alt highlight al anului 2016. Orele cu noul meu profesor. Am avut norocul de a-l cunoaște printr-o cunoștință, violistă româncă, care cântă în aceeași orchestră cu el și care a venit la diploma mea și m-a întrebat ce am de gând să fac după asta. I-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru examenele de la facultate, cu toate că, la naiba, eu nu mai puteam să ridic vioara nici dacă ar fi trebuit. Și i-am spus că vreau să îmi găsesc un profesor care să poată scoate totul din mine. I-am zis numele profesorului meu actual, pe care îl văzusem cu o elevă de a lui la un concurs, pe care puștoaica l-a și câștigat. La sfârșitul verii, înainte să plec în Paris, când nu știam în ce direcție să o iau, dna. Felicia m-a sunat și mi-a spus că a vorbit cu profesorul și mi-a dat numărul de telefon a lui. I-am telefonat, după Paris ne-am văzut, i-am cântat și asta a fost. Am început să studiez cu el, chiar dacă mi-a spus că normal nu mai are loc de alt elev, dar trebuie să studiem împreună. Și asta facem, de trei luni. Îmi mănâncă sufletul de trei luni, dar nici nu știu cum să-i mulțumesc, pentru că schimbarea din mine este evidentă.15727000_1464025413640469_7053920682060286984_n

Îmi aduc aminte că prima dată când ne-am văzut, i-am zis că vreau să găsesc din nou bucuria de a cânta la vioară, pe care o pierdusem o dată cu diploma. Și i-am mai zis că sunt dispusă să muncesc oricât pentru a ajunge unde vreau eu să ajung, iar el a spus că se vede. Bucuria nu numai că mi-a readus-o, ci omul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de vioară atât de rău încât acum, la momentul la care scriu cuvintele acestea, vioara mea este la lutier pentru o săptămână, iar eu simt că mor, pentru că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât a descoperi tainele vioarii și a cânta și nimic mai rău decât a nu putea să faci asta.

El e genul de profesor pe care îl căutam mereu, care să se ocupe de tehnica mea, dar și de muzicalitate. La ultima nu are atât de mult de umblat pentru că, aparent, expresivitatea și musicalitatea sunt două elemente cu care sunt născută. Tehnica, pe partea cealaltă… Ei bine, vă spun doar că m-a amenințat cu bătaia de două ori deja, iar la ultima oră mi-a zis că dacă mai accentuez notele aiurea, mă aruncă de la etaj. Ceea ce e cam nasol, dacă stăm să ne gândim că stă la etajul 7. Profu’, nu mai bine facem orele la facultate? Nu de alta, dar poate mai salvez o mână, că alta e să cazi de la 7, și alta e să cazi de la 4.

Oricum ar fi, fiecare oră cu el este ca o aventură. El îmi arată secretele viorii și mă ajută să depășesc nivelul la care sunt acum și să devin ceea ce eu știu că pot deveni. Este muncă multă, dar să mă ia naiba dacă nu sunt mai fericită acum decât înainte. Acum vreau doar să fac muzică, oricum s-ar putea face asta.

15078999_1417025478340463_6712150744771833546_nȘi că tot vorbim de proful meu, pe 11 Noiembrie a cântat solist cu orchestra de stat din Salonic, iar ziua aceasta se încadrează ca una dintre cele mai bune zile pe care le-am trăit vreodată, deci un alt highlight al anului. A fost o zi perfectă, care a început fără școală, la o cafea cu prietenii, unde m-am distrat mai tare decât în club. După ,ne-am mutat la un prieten acasă și am râs cu lacrimi, apoi mi-am pus hainele de concert și am plecat în căutare de bilete pentru concertul profului. Dar stai să vezi, că eu ajunsesem la Ateneu la 5, iar biletele se vindeau de la 7. Păi cum, dacă n-apuc? N-am cum să nu-l văd pe proful! Ei, și ia acum și aleargă încoace și încolo după bilete, dă-i telefon omului înainte de concertul lui, aproape plângând, și spune-i să te ajute, și omul să-ți zică, măi, fată, liniștește-te că n-ai cum să nu găsești bilete. Dă-le telefon ălora de la Ateneu și zi-le să-ți păstreze un bilet că ești eleva mea. Ei, și uite un avantaj de a avea profesor pe unul dintre cei mai mari muzicieni din Grecia. După, du-te să te întâlnești cu prietena ta cea mai bună, care a trebuit să facă drumul de două ori pentru că și-a uitat biletul acasă. Așteapt-o la Ateneu vreo oră.  Dar stați așa, că nu se termină totul aici. Unde mai pui că vine pe capul tău și fosta ta iubire, și-ți vine să-i dai cu o cărămidă în cap, că e plin de aere, și ție cu două cărămizi tot în cap să-ți dai îți vine, că tu ai fost mai fraieră decât el, pentru că l-ai iubit. Și după concertul, care a fost genial, absolut mirific, și care mi-a arătat cât de multe am de învățat de la omul ăsta și care a fost una dintre cele mai reale experiențe pe care le-am avut vreodată.

Că tot veni vorba de dragoste, un alt highlight al anului acesta este prima mea dragoste. Da, da, m-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Numai că, așa cum se întâmplă în toate filmele ieftine, eu, fata bună, m-am îndrăgostit de el, băiatul rău. A fost bine și frumos o perioadă, după care el mi-a frânt inima ca un dobitoc ce e, prea înfricoșat de ideea de a avea ceva serios. Mie asta mi-a provocat o serie de episoade urâte, de nopți nedormite și dimineți de greață, de suferință și de ură de sine pentru că l-am lăsat să-mi facă asta. Ei, știți voi, v-am mai vorbit despre psihopatul de care m-am îndrăgostit aici.

Bun, următoarea experiență care m-a schimbat anul acesta a fost vara pe care mi-am petrecut-o singură. Datorită faptului că ai mei lucrează vara în alt oraș, anul acesta a trebuit să îmi iau inima în dinți, să învăț să gătesc, să spăl, să calc, și să am grijă de o casă, exact ca un adult. Și să mai am grijă și de mine, pe de-asupra. A fost fun la început, dar greu, după m-am plictisit singură și am trecut din nou printre faze urâte rău, când am încercat să mă las de fumat (fapt care nu mi-a ieșit până în ziua de azi, dar asta e), când am realizat că îmi trece vara gândindu-mă la cineva care nu se gândea la mine și când m-am trezit fără un scop anume, fără examene, fără profesor, fără aproape nimic. Totuși, am trecut peste și am scos vara cu bine la capăt, cu bune și cu rele. Au fost și momente frumoase, când mergeam la mare, la ai mei, sau când ieșeam cu prietena mea cea mai bună sau când îmi luam laptop-ul de dimineață, mă urcam în autobuz, intram într-o cafenea și scriam acolo până uitam de mine. A fost o vară grea, dar frumoasă, în care m-am pierdut și m-am regăsit de o mulțime de ori.

14141806_1349126298463715_405750954777730072_n

Apoi, a venit septembrie, care a început într-un mod genial, cu o călătorie la Paris. Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am stat o săptămână acolo cu Nely și am mâncat mâncare mai mult decât delicioasă, am băut cafele incredibile, am văzut locuri la care unii doar visează, am întâlnit oameni geniali și am învățat mai multe despre mine ca oricând. La Paris m-am simțit cel mai bine, cel mai acasă, într-un mod ciudat. Am simțit că orașul acela se mulează perfec pe mine și pe felul meu de a fi. Parisul înseamnă artă, cultură, istorie, muzică, eleganță și frumusețe. Lucrurile care îmi plac mie. Sper din tot sufletul să revin cât mai repede, deja îmi este dor de locurile în care am fost fericită.

Cam acestea sunt momentele cele mai importante ale anului 2016. Aș mai avea de scris. Am o mulțime de amintiri despre care aș vrea să vorbesc, dar am scris deja vreo 4 pagini și mi-e să nu vă plictisesc. Însă de menționat mai sunt câteva momente: masterclass-ul cu Christos Galileas din vară, Ajunul Crăciunului (când am avut oră de vioară, apoi am ieșit la o ciocolată caldă cu prietena mea cea mai bună într-o cafenea pe acoperișul unui hotel, de unde se vedeau marea, clădirile și decorațiunile de Crăciun), două zile pe care le-am petrecut cu psihopatul ăla la mare, concertul de 1 Aprilie unde m-am îndrăgostit de concertul pentru vioară de Glazunov, examenele pe care le-am luat cu 10, ieșirile în oraș cu prietenii. Să nu vă închipuiți că am fost mereu deșteaptă anul acesta. Ha, uneori am fost mai idioată ca idioții lui Dostoievski. Dar așa înveți. Sau cel puțin asta îmi place mie să cred.

2016 mi-a luat și mi-a dat. Am pierdut oameni pe care nu credeam că îi voi pierde, mi-a adus oameni pe care nu îi așteptam, am legat prieteni, am rupt legături care îmi făceau rău, am râs, am plâns, m-am dat cu capul de pereți (metaforic și literar vorbind), am iubit, pe mine și pe alții, m-am pierdut de o mie de ori, m-am regăsit de tot de-atâtea ori, am căzut și m-am ridicat. În mai puține cuvinte, am trăit. Iar 2017 sper să îmi aducă ce merit, nu ce vreau. Pentru că știu că Dumnezeu și Universul acesta ciudat mă fac să trăiesc mereu lucrurile de care am nevoie și pe care le merit, nu neapărat cele pe care le vreau eu.

Vreau, de asemenea, să mulțumesc oamenilor care mi-au făcut anul genial, dar și celor care mi-au făcut rău conșient sau nu. Toți cei care mi-au trecut anul acesta prin viață m-au ajutat să devin eu, să cresc și să învăț. Un lucru este cert. Anul acesta nu am stagnat, iar asta mă bucură enorm.

La mulți ani!

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

7 autori care mi-ar plăcea să fiu pentru o zi

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitoare. Deși marea mea pasiune este vioara, al doilea lucru cu care vreau să mă ocup este scrisul. Vreau să vindec oameni prin cuvinte și să mă exprim nu numai prin note muzicale, dar și prin lucrurile pe care le scriu. Bineînțeles, ambele meserii necesită mult timp și nu știu cât de bine merg împreună din punctul acesta de vedere, dar știu sigur că nu voi renunța niciodată nici la una, nici la cealaltă.

Îmi place să cred că atât în muzică, cât și în scris am stilul meu propriu. Chiar dacă am de învățat enorm de multe lucruri, sper ca într-o zi să am un stil caracteristic, care se va distinge dintre toate și care va putea fi recunoscut cu ușurință. Sunt sigură că toți aveți un autor pe care l-ați recunoaște cu ochii închiși datorită stilului distinct și sper ca într-o bună zi să ajung și eu să fiu unul dintre acești autori. Până atunci, nu-mi rămâne decât să citesc, să scriu și să încerc să învăț cât mai multe lucruri posibile.

Ca orice cititor, am câțiva scriitori favoriți, pe care îi citesc cu mare plăcere și a căror cărți le aștept cu o nerăbdare arzătoare. Știți voi, scriitorii care întotdeauna te fac să te simțiți mai bine și care, atunci când îi citești, te fac să crezi că totul este bine pe lume. Eu mă pot gândi la câțiva autori pe care i-aș citi încontinuu, fără să mă plictisesc măcar un minut. Aceeași autori pe care i-aș alege dacă cineva m-ar întreba ce scriitor aș dori să fiu pentru o zi. De o singură zi aș avea nevoie  pentru a învăța de la ei și pentru a vedea cum este să ai talentul de a influența oamenii prin scris. Astăzi, am hotărât să îi împărtășesc cu voi.

Haruki Murakami

haruki-murakami

Dacă îmi urmăriți blog-ul, știți deja cât de obsedată sunt de Murakami și de cărțile lui. Îl consider unul dintre cei mai valoroși scriitori al timpului nostru nu numai pentru că scrie genial, ci și pentru că te face să te simți înțeles. De fiecare dată când îl citesc, o parte din mine este geloasă pe talentul lui, iar o altă parte din mine se întreabă cum este posibil ca un om să scrie cu atât de multă emoție și să înțeleagă lumea într-un mod atât de profund.

Oscar Wilde

oscar-wilde

Oscar Wilde va fi mereu un autor la care mă întorc cu plăcere. Portretul lui Dorian Gray este cartea mea favorită și îmi aduc aminte că atunci când am citit-o prima dată, am fost foarte impresionată  de puterea cuvintelor lui și de toate teoriile pe care le-a introdus în carte. Scrisul lui Wilde este puternic, emoționant, impunător, ușor ironic. Într-un cuvânt, absolut briliant.

Svetlana Alexievici

svetlana

Am descoperit-o pe Svetlana anul acesta, când am citit romanul Războiul nu are chip de femeie. Deși cartea conține mărturiile femeilor care au luptat pe front în cel de-al doilea război mondial, părțile în care Svetlana vorbea despre experiența ei adunând și punând laolaltă toate aceste confesiuni m-au convins că este una dintre scriitoarele care au ceva de spus și care merită toate laudele. Emoția pe care o transmite este incredibilă, iar curajul de a arăta o parte a lumii atât de întunecată este de invidiat.

Cristina Nemerovschi

neme2

Cred că ea ar fi, de fapt, prima mea alegere dacă aș putea să fiu un autor pentru o zi. Am adorat scrisul Cristinei de la prima carte pe care am citit-o. Îmi place naturalețea, dar și emoția pe care o transmite, iar felul în care înțelege natura umană mă uimește de fiecare dată. Citind Rockstar, am fost șocată de cât de mult m-am regăsit în Storm, personajul principal, iar după ce am terminat-o, voiam să o iau de la capăt pentru citatele geniale pe care le-am găsit la fiecare pagină.

Tahereh Mafi

tahereh-mafi

Chiar dacă scrie fantasy, cărțile lui Tahereh Mafi sunt de-a dreptul superbe. Și nu, nu vreau să spun că un fantasy nu poate fi superb, dar seria Shatter me este scrisă cu un dramatism și o emoție care te lasă fără cuvinte. Îmi aduc aminte și acum cu câtă adorație i-am citit fiecare cuvânt și cât de mult mi-am dorit să pot scrie ca ea. Emoție, profunzime, dramatism, un ușor umor și o eleganță rar întâlnite.

Mircea Eliade

eliade-1

Pe Eliade îl citesc de când sunt mică și nu măt pot sătura de el. Poveștile lui sunt magice, iar scrisul lui, deși simplu, are o energie și o putere care te fac să vrei să îi citești cărțile una după alta. Am fost obsedată de Romanul unui adolescent miop ani întregi și îmi aduc aminte că la un moment dat, eram atât de impresionată și influențată de cuvintele lui Eliade și de el ca om, încât nu mai puteam citi nimic altceva.

Rainbow Rowell

rainbow-rowell

Am citit toate cărțile scrise de Rainbow Rowell și sincer, nu mă pot sătura de ele. Scrisul ei  îmi place la nebunie pentru că este ușor, fluent, dar profund și debordează de emoție. Îmi plac atât poveștile, cât și persoanejele ei, în care te poți regăsi cu ușurință și care îți devin rapid prieteni buni. Deja a trecut prea mult timp de la ultima carte scrisă de ea pe care am citit-o și aștept cu nerăbdare următorul roman.

Ei bine, aceștia sunt autorii mei favoriți și cei care mi-ar plăcea să fiu pentru o zi. Poate că sună ciudat, dar mereu m-am întrebat cum este să poți influența oamenii cu puterea cuvintelor tale, așa cum o fac scriitorii de mai sus. Sper ca în viitor să aflu pe pielea mea.

Dragilor, voi aveți autori care vă plac atât de mult, încât v-ați dori să intrați în pielea lor măcar pentru câteva ore? Dacă da, aștept listele noastre!