Sunt…

Salut, sunt Bianca și n-am mai scris de mult. Am blog-ul acesta din 2010, adică de opt ani, și în ultima vreme nu mai scriu. De fapt, în ultima vreme nu mai fac aproape nimic din ce obișnuiam să fac. De aproximativ un an prioritățile mele se tot schimbă, și de fiecare dată când una nou apare, punând-o pe alta mai veche pe o treaptă mai joasă a topului, mă îngrijorez că nu mă regăsesc. Sunt Bianca și azi am alergat pe scări spre casă ca să ajung mai repede la laptop și să scriu. Nu am mai scris de pe 26 Ianuarie, de când eram la Predeal și beam sucuri naturale de portocale și mâncam papanași. Dar azi am lăsat tot și am deschis o nenorocită de pagină de Word. Azi vreau să scriu.

Salut, sunt Bianca și am aproape 20 de ani. Vârsta mi-a venit mereu de hac, pentru că niciodată nu m-am simțit de 20 de ani, sau de 19, sau de 18, și mai nimeni nu are încredere in tinerii care se vor a fi mai maturi decât vârsta lor. Întotdeauna am avut dorința de a face lucruri nespecifice vârstei. Sunt Bianca, și sunt studentă în anul întâi la facultatea de muzică HKU Utrecht, și nu-mi place viața de student. Visez la lucrurile ce au să vină, la o casă numai a mea, la un job frumos, care să îmi ofere mulțumire, stabilitate și fericire. Visez să fac ce-mi place, adică să combin muzica cu literatura, și să am un trai bun datorită acestor două ocupații. Vreau să am casa mea, pentru că nu mai vreau să-mi împart intimitatea cu nimeni. Vreau să dorm dezbracată, pentru că nu suport pijamalele, vreau să mănânc pe canapea, uitându-mă la un film, vreau să dorm cu obloanele închise pentru că nu-mi place să fie lumină noaptea, vreau să ascult muzică la maxim și vreau să țip când îmi vine să țip. Sunt Bianca și-mi place să fiu singură și să mă bucur de mine și să fac ce îmi trăsnește prin cap, dar în același timp mă atașez repede de oameni și am nevoie de ei, am nevoie să știu că sunt bine și că sunt fericiți.

Sunt Bianca și am multe de spus. N-am mai spus ceva în scris de mult timp. De fapt, nu știu dacă în ultima perioada am mai spus ceva, punct. M-am adâncit prea mult în real, și-am uitat să visez. Plătesc facturi, asigurări, merg la muncă, îmi caut apartament, îmi declar taxele, trimit contracte și cine știe mai ce. Am uitat să mă adâncesc în lumea artei, unde totul este bine și în același timp nimic nu este cum trebuie, unde există o linie foarte fină între plăcere și durere, unde frumosul se îmbină cu urâtul, și unde pot fi eu cu adevărat. M-am lăsat răpită de aparențe, de un parfum scump, de o cremă de corp la care visam acum un an, de un rimel pe care nu mi-l permiteam, de o haină după care tânjeam. Mi-e bine așa, îmi place viața pe care o am acum, dar parcă eram mai bine înainte. Parcă eram mai mulțumită când eram numai eu și vioara mea, și nimic din lumea reală nu ne stătea în cale.

Și totuși… totuși, nu aș schimba nimic. Am multe lucruri de spus, dar nu pot să le spun. Și nici nu vreau, pentru că una dintre schimbările din viața mea este faptul că nu mai spus la fel de ușor prin ce simt, ce gândesc sau ce trăiesc. Sau cel puțin nu pe internet. Obișnuiam să împărtășesc totul cu oamenii care mă citeau din spatele unui alt ecran, dar acum nu mai pot face asta. Acum am nevoie de o conexiune reală pentru a împărtăși o parte din mine cu altcineva, iar când am nevoie neapărată să mă exprim, iau vioara și cânt.

Sunt Bianca, și sunt o moldoveancă nebună, care face isterii prea des, care se supără ca un copil din orice, care are nervi din jumătate în jumătate de oră, căreia îi place să audă cuvinte de laudă, chiar dacă nu are nevoie de ele, pentru că este o doză aproape interminabilă de aroganță. Mi-e drag tot ce-i frumos și mi-e frumos tot ce mi-e drag. Îmi place luna August, iubesc Atena, ador mâncarea, nu știu nici măcar să bag la cuptor o pizza cum trebuie, port la mână o brățară care îmi este atât de dragă, încât nu o scot nici la duș. Nu știu să mă feresc de suferință, și nici nu vreau, pentru că în viață nu poți avea parte de fericire fără suferință. Ador muzica, mă regăsesc total atunci când călătoresc, îmi place să văd locuri noi și aș vrea să merg în cât mai multe orașe frumoase. Vreau să vizitez Atena din nou, să văd Thailanda, să stau în Vamă măcar o noapte, să merg în Instanbul. Vreau să merg în toată lumea, eu, vioara mea și-o persoană dragă. Sunt Bianca și cu greu îmi găsesc liniștea, pentru că vreau mereu mai mult, mai bine, și vreau să-mi trăiesc destinul acum, pentru că nu am răbdare să vină el la mine. Nu cred în coincidențe, uneori nu mă regăsesc, am zile când nu pot studia și zile când studiez prea mult. De cele mai multe ori mi-e greu să mă înțeleg și nu aștept ca altcineva să o facă.

Sunt Bianca, sunt violonistă, dar asta nu mă definește. Mă definesc toate lucrurile pe care le ador, pentru că ele sunt parte din mine și ele îmi motivează acțiunile. Îmi place humusul, îmi placeă să dorm la prânz, să mă plimb când este cald, să merg cu trenul și autobuzul, nu-mi place aglomerația, mă panichez în spații strâmte cu multe persoane în jur, ador ploile de vară și nopțile târzii de August, în care totul este bine și nimic altceva nu mai contează decât momentul prezent. Nu am mulți prieteni și nici nu caut să-mi fac prea mulți. Îmi plac câinii, mănânc înghețată și iarna, sunt dependentă de cafea, iar băuturile mele preferate sunt gin tonic și prosecco. Îmi plac concertele de muzică clasică, iar cele mai bune momente din viața mea sunt cele în care stau pe o scenă și cânt. Ordinea mă liniștește, dar rutina mă agasează și mă face să nu îmi găsesc locul. Uneori mi-e greu să mă regăsesc și nu știu ce vreau, alteori sunt nedreaptă cu oamenii dragi fără să vreau, mi-a fost multă vreme greu să spun ”îmi pare rău”, sunt recunoscătoare pentru orice lucru mic care mi se oferă, chiar dacă uneori nu arăt asta. Pot deveni obsedată de lucrurile care îmi plac, până la punctul în care le stric farmecul sau magia.

M-am născut în România, am crescut în Grecia, și acum stau în Olanda. Visez să petrec măcar o lună în România, ca să știu ce înseamnă țara mea natală. Vreau să văd toată Grecia, iar cu Olanda am o relație tare ciudată, pentru că uneori o urăsc, alteori nu îmi pot imagina viața mea dacă m-aș întoarce în Grecia sau în România. Consider că nu există mâncare mai bună decât cea din România, vreme mai frumoasă ca în Grecia, și arhitectură mai pe placul meu decât în Olanda. Îmi place să mănânc, spun mereu că mă duc la sală și niciodată nu o fac, am momente când pierd timpul aiurea, obosesc destul de repede, dar nu las să se vadă, uneori nu mă țin de program, mă pierd cu firea repede, nu studiez cu cap și încă nu mi-am găsit propria voce prin vioară. N-am niciodată timp să fac ce vreau, iar când îmi place ceva, sau trăiesc momente frumoase, nu pot accepta faptul că se termină. Mă grăbesc, sunt zăpăcită, mă lovesc mereu de ceva, beau prea multă cafea, îmi place mâncarea bună, caut mereu calitatea și nu-mi plac lucrurile prost făcute. Sunt creață, și mi-am urât părul aproximativ 13 ani, pentru că nu am știut ce să fac cu ceva atât de diferit de restul.

Sunt Bianca si sunt făcută din toate lucrurile acestea, și refuz să le ignor sau să le schimb datorită lumii reale. Sunt o visătoare, iubesc mult și fără discernământ, trăiesc clipa, viața mea este arta, urăsc tot ce e banal, îmi plac oamenii care refuză să se lase astârpiți de tot ce e rău în lume și sunt o sumă a unor contradicții și elemente greu de înțeles. Nu am de gând să recitesc ce-am scris, și nici să editez, pentru că este cea mai reală chestie pe care am scris-o în ultimele luni, și sunt sigură că nu am scris nici măcar 5% din ce aveam în minte și în suflet, pentru că întotdeauna merg pe stradă și-mi imaginez ce voi scrie, dar mereu uit până ajung la hârtie sau la laptop.

Sunt Bianca și iubesc viața.

Advertisements

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Revenire, prima sesiune, viața în general

Ce emoții! După mai bine de o lună de la ultima postare, mă întorc pe blog. De data aceasta, sunt hotărâtă să  mă întorc. Să găsesc timp în fiecare săptămână să scriu, și să povestesc despre orice, pentru că am ce povesti. În același timp, nu aș vrea să pun presiune pe mine din nou și să consider că este o datorie. Să o fac pentru mine mai întâi, și apoi pentru ceilalți. Un lucru pe care l-am realizat de curând este că necesar este să faci și lucrurile acestea mici, care îți aduc o enormă bucurie de moment. Adunate, toate aceste momente frumoase, dar mici și dese, duc la fericire. Sau măcar la mulțumire. Iar eu am spus-o, și am s-o mai spun. Eu fără scris, fără modul acesta de a mă exprima și de a mă descărca, nu pot trăi.

Ce sentiment! De a deschide pagina aceasta și de a scrie! M-a copleșit o emoție incredibilă, dar și o nostalgie teribilă. Mi-am adus aminte de dățile în care scriam acasă, cu o pătură pe picioare, un ceai și niște fructe. Cu ai mei făcând bășcălie unul de altul în camera cealaltă, cu frate-miu uitându-se la filme la el în cameră, mâncând popcorn și călcându-mă pe nervi cu sunetul pe care îl făcea, și cu mica creatură cu blană (aka Agapi, aka câinele) lipindu-se de un picior al meu, oftând de parcă întreaga greutate a lumii îi stă pe umeri. Dacă mă concentrez destul, aproape că pot fi acolo, în momentul respectiv, care acum este înghețat undeva în trecut, și totuși atât de viu în inima mea.

Mi-e extraordinar de dor de viața mea dinainte. Mi-e dor să nu lucrez, mi-e dor să nu am sesiune, mi-e dor să mă duc la orele de vioară cu vechiul profesor (chiar dacă și orele cu proful de aici îmi plac foarte mult), mi-e dor de autobuze, mi-e dor de soarele din Grecia, mi-e dor de mâncarea mamei, mi-e dor de cărțile mele, de blog-urile pe care scriam, mi-e dor să mă plimb pe străzile mele, pe care le știam pe de rost. Mi-e dor să fiu eu cea dinainte. Mi-e dor să nu fiu adult, să nu trebuiască să fiu adult. Și aș da orice, zău, să mă întorc la viața aceea măcar pentru o zi. Pentru o zi, nu mai mult. În ciuda faptului că îmi este incredibil de dor de ce trăiam înainte, m-am împăcat cu faptul că acea perioadă a trecut, și că viața mea s-a schimbat pentru un motiv. În momentul acesta, aceasta este viața mea, cu bune și cu rele, și dacă nu aș fi acceptat asta, probabil că nu aș fi reușit să trec de primul semestru.

Da, mi-a fost foarte greu să plec. Și încă îmi este greu să fiu plecată. M-am obișnuit și cu programul haotic, și cu munca multă, și cu vremea, și cu mâncarea pe fugă, și într-o măsură mai mică, m-am obișnuit și cu lipsa oamenilor dragi. Mai degrabă, cu lipsa prezenței lor fizice, pentru că oamenii importanți sunt încă alături de mine. Vorbim prin FaceTime, facebook și whatsapp. Dar tot nu este același lucru.

În general, sunt bine. Nu mă simt extraordinar de bine cu oamenii care mă înconjoară. Strict vorbim, cu olandezii, care sunt un popor pe care, în doar câteva luni, am ajuns să îl displac enorm. Chiar dacă sunt mai cultivați și o duc mai bine decât noi, sunt misogini, rasiști și pasivi. Viața lor are un curs lin, deosebit de plictisitor. De fapt, ceva ce mi-am dat seama în ultimele săptămâni, este că Olanda este populată într-o măsură destul de mică de olandezi, iar cei care stau încă aici, sunt în regulă. Dar nu prea ai ocazia să intri în contact cu ei, pentru că majoritatea locuitorilor din această țară sunt străini ajunși, fie prima sau a doua generație, care cred că dacă au ajuns într-o țară mai civilizată, au dreptul să se uite de sus la tine.

Dar am ajuns și la concluzia că nu are nici un sens să le dau importanță lor. M-am înconjurat cu lume faină, mi-am ales persoanele cu care vreau să îmi petrec timpul, și asta este foarte important pentru bunăstarea mea. Și nici nu-mi pare rău că am venit aici, pentru că am învățat extrem de multe și consider că este un loc potrivit pentru a te obișnui cu șocul desprinderii de tot ce îți este familiar.

Astăzi am decis să scriu pentru că am avut timp să fac strict ce vreau eu pentru prima dată în luni de zile. Dacă vă mai amintiți bine, la ultima postare, eram cât pe ce să plec în Grecia la un concert. Am fost, am cântat, am învins. Despre experiența Grecia 2017 am să vă povestesc într-o altă postare, sper tot săptămâna aceasta. Sunt multe de spus.

Am evitat să scriu mult timp pentru că îmi era frică să nu mă repet. Nu voiam să scriu din nou despre cât de dor îmi este de casă și despre cum este la studii în afară. Credeam că numai asta am de spus. Apoi am realizat că, într-adevăr, am o mulțime de lucruri de spus și că este în regulă dacă acesta este subiectul principal, pentru că asta îmi guvernează traiul acum.

Am, de fapt, foarte multe de spus. Multe gânduri puse într-un colțișor. Zilele acestea mi-am dat seama cât de mult m-am închis în mine. Nu mă refer la aspectele sociale, pentru că aici sunt foarte în regulă. Mă refer la sentimentele mele. Cred că, pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat amorțită, iar asta datorită mie. Sunt atât de nașpa primele luni după ce pleci de acasă, încât nu vrei să te confrunți cu asta. Dorul este mare, nesiguranța uriașă, iar de frică nici nu mai vorbesc. Da, este nasol ca la 19 ani să trebuiască să îți iei viața în mâini, să ai un job, o facultate, o vioară, și câteva vise care nu-ți dau pace.

Și prea puțin timp.

Dar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut așa ceva, iar dacă alții au reușit să își atingă visele, o voi face și eu.

Cât despre sentimente, am acceptat că este normal să îmi fie dor și că aceste senzații nu mă pot răni. La fel de bine, am realizat că viața mea nu va fi mereu la fel și că trebuie să mă bucur de fiecare etapă și de ce îmi aduce. Iar de oamenii mei sunt doar la un avion distanță, iar timp se găsește mereu să îi vezi.

Spre exemplu, săptămâna viitoare plec în România pentru o săptămână, să îi văd pe ai mei. Ei sunt acum la Predeal, unde au un job. Ideea este că atunci când am plecat, m-am gândit că nu îi voi mai vedea până la vară, însă după ce m-am întors din Grecia, m-am hotărât că a venit timpul să mă duc să îi văd. Așa ca de pe 25 până pe 31 voi fi în România.

Da, am emoții și nu numai pentru că urmează să îi văd pe ai mei, ci și pentru că în România nu am mai fost de trei ani. Abia împlinisem 17 ani când am fost acolo ultima  dată, iar acum am aproape 20. Îmi este foarte teamă de cum voi vedea țara unde m-am născut prin ochii de acum, dar sunt și foarte entuziasmată să văd locuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Mai ales că am văzut că ninge!

Ideea e că eu îmi aduc aminte de România prin ochii mei de copil. Nu știu cum o să fie acum, la 20 de ani, cu alte experiențe în spate și cu altă mentalitate. Că va fi bine, sau rău, nu știu, dar important este că mă duc cu inima deschisă. Nu mă duc acasă. Acasă pentru mine este, acum mai mult ca oricând, Grecia. Dar nu are importanță, pentru că mă duc la ai mei, iar de cele mai multe ori, acasă înseamnă a fi cu persoanele noastre dragi.

Oricum, ideea este am două zile libere să mă relaxez. După perioada prin care am trecut, cred că merit câteva zile de stat în pijamale, citit și mâncat. După cum am spus mai sus, chiar după ce m-am întors din Grecia, am realizat că trebuie să mă apuc de învățat pentru sesiune. Bineînțeles, neavând experiența aceasta, am intrat un pic în panică când m-am uitat la numărul de pagini pe care îl aveam de învățat. Una peste alta, a trebuit să muncesc și cinci zile pe săptămână pentru trei săptămâni. Practic, pentru trei săptămâni, programul meu a constat în trezirea la ora 8, studiu până la 1 când trebuia să fiu la muncă, unde stăteam până la 9, în cel mai bun caz, venit acasă, mâncat și schimbat rapid, și învățat până pe la unu.

Vă imaginați că eram ruptă de oboseala. La un moment dat, nu îmi mai simțea picioarele de oboseală, iar mintea mea nu mai percepea lucrurile normal. Dormeam prea puțin, mâncam pe fugă, munceam prea mult. Practic, atât mintea, cât și corpul meu, erau într-o continuă alertă. În plus, stresul examenelor și continua întrebare Voi reuși? mi-au venit de hac.

Dar am reușit să o fac. Mi-am dat toate examenele cu brio, am fost și la muncă, am și studiat. Am făcut ce a trebuit să fac, și sunt foarte mândră pentru asta. Da, sunt obosită, atât mental, cât și fizic, dar sunt mulțumită de cum am reușit să gestionez această situație. Acum, mă voi odihni câteva zile, printre împachetat și făcut bagajul. În România am de gând să îmi iau atât vioara, cât și laptop-ul cu mine, și să petrec cât mai bine pot.

Viața este bună. Nu perfectă, dar, vorba lui Chirilă cu ușoare variațiuni, am doar 19 ani. Nu trebuie să vie perfectă acum. În momentul de față de-abia clădesc ceva, ceva ce sper să fie așa cum mi-am imaginat că va fi dintotdeauna. Însă acum știu că se poate. Un lucru foarte bun pe care plecarea în străinătate mi l-a adus, a fost cunoașterea de sine și a faptului că limitele nu există. Într-adevăr, lucrurile pe care le putem face atunci când ne propunem și avem un scop, sunt uimitoare.

Mă bucur enorm că am scris. Rare sunt senzațiile care se pot compara cu tastatul la laptop și scrisul pe blog. Și am să încerc să fac asta mai des, și nu datorită sentimentului de datorie sau vină pentru acest mic refugiu pe care mi l-am creat peste ani, ci pentru că îmi place să fac asta și mă face să mă simt bine.

Până data viitoare,

Bianca

Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”

Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani

Azi am împlinit 19 ani. Nu am să zic că nu știu cum a trecut timpul, pentru că această constatare a devenit de la sine înțeleasă. Se știe că mie de câțiva ani îmi fuge timpul printre degete. Nu știu dacă este sau nu normal să simți la vârsta asta că nu ai timp de nimic și că timpul trece prea repede. Bănuiesc, totuși, că ține de stilul de viață și de cum îți duci traiul. Eu sunt genul de om care ar vrea să facă toate lucrurile în același timp și nu mă împac cu ideea că nu voi apuca să fac tot ce îmi spune inima.

19 ani! Când frate-miu avea vârsta asta, a plecat în Grecia. Eu, la, 19, mă pregătesc să plec în Olanda. Dacă îmi reușește. Olanda este groaznică când vine vorba de închiriat apartamente/camere. Nu există cămine sau campus-uri și fiecare student trebuie să se intereseze și să închirieze o cameră. Singur singurel, într-o țară străină, ești pus în fața faptului împlinit, iar cererea este foarte mare și camerele puține. Eu mă chinui de vreo săptămână să găsesc ceva, și am o singură opțiune. Dacă nu găsesc ceva rentabil, s-ar putea nici să nu plec. Dar e bine, am un plan B! Nu mă las așa de ușor. Și, în cazul în care chiar nu plec anul ăsta, tot e bine! Pentru că știu că pot să intru unde vreau eu și trebuie, doar, să îmi calculez opțiunile mai bine. Ce va urma pe parcursul acestei luni vom vedea, dar eu zic că, oricum ar fi, totul va merge bine!

Dacă tot mi s-a terminat timpul la 18 ani și schimb vârsta, mi-am propus  să fac o listă cu cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani. Nu că aș fi eu vreun mare filozof sau mă dă înțelepciunea afară (drept dovadă că mă hazardez să plec în necunoscut), însă mi se pare aproape vital să mă cunosc mai bine înainte de a face pasul acesta. Înainte de a pleca la facultate, oricând ar fi asta. Fie anul acesta, fie la anul, eu sunt atât de aproape de pasul ăsta, că mi se pare deja banal și în același timp extraordinar.

Așadar, cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani sunt:

1.Fericirea este diferită pentru toată lumea

Recunosc că de pe la 13, până pe la vreo 17 ani, mi-a fost foarte greu să relaționez cu ceilalți și să mă pun în pielea lor. Pentru mine, exista doar alb și negru. Un adevăr suprem, care era doar al meu și trebuia, automat, să fie și a celorlalți. Nu vreau să spun că nu acceptam opiniile altora. Aici vorbesc despre felul în care am fost crescută, prin săli de repetiții și concerte, fiind mereu axată pe un singur lucru: cariera mea. Mi se părea absurd ca cineva să nu aibă aceleași scopuri ca și mine. Apoi am realizat o chestie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna: fiecare își construiește o lume a lui. Asta m-a ajutat să înțeleg și să rezonez mai bine cu oamenii din jurul meu, dar mi-a și arătat că nu sunt cea mai importantă ființă de pe pământ.

2. Nu te poți lupta cu viața atunci când vrea să te dărâme

Eu sunt de părere că destinul nu ți-l schimbi. Prin destin văd, totuși, menirea ta, ce ți-e dat să faci în viața. Practic, punctul final. Cum ajungi acolo (adică parcursul) ține de tine. Calea ți-o pavezi singur. Totuși, am învățat că există multe lucruri pe care nu le poți schimba oricât ai încerca. Însă tu, ca și om normal la cap, care vrea să-și ia viața în mâini, trebuie să iei circumstanțele care ți-au fost date și să scoți un rezultat cât mai bun cu ce ai. Despre asta mai târziu. De altfel, de multe ori viața te împinge în față, însă mai întâi trebuie să îți tăbăcească fundul rău de tot. Ca să înveți, și ca să știi cum se simte satisfacția și fericirea de moment. Iar atunci când viața încearcă să te dărâme, nu te poți lupta cu ea, însă poți rămâne cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă aduce la următoarea lecție primită până acum.

3. Ca să învingi în viață, trebuie să fii mereu cu zâmbetul optimist buze

Eu știu cum e să nu-ți vină să te dai jos din pat. Am trecut prin vrute și nevrute și știu c-am să mai trec prin multe. Mi s-a tăbăcit pielea cât de cât, dar ca să ajung să știu cum să mă confrunt cu situațiile grele, a trebuit să mă dau cu capul de pereți de sute de ori. Și a trebuit a mă gândesc de foarte multe ori cum să reușesc. Acum am învățat că a fi calmă într-o situație proastă, deși pare și este greu, este cea mai bună soluție. Slavă Domnului că am învățat relativ devreme să gândesc la rece și să fiu optimistă! Optimismul e cheia, vă spun sigur. Să-ți repeți, în fiecare zi, că vei reuși, că o să treacă, că există o soluție să ieși din impas.

4. Nimic nu e definitv

Anul acesta (de fapt, de pe la vreo 17 ani), am aflat un lucru care mi se pare pe cât de înfricoșător, pe atât de reconfortant. Absolut nimic nu este definitiv. Nici tu, nici eu, nici viața asta, nici momentul ăsta. Nu știu cât la sută sunt de acord cu teoria eternei reîntoarceri a aceluiași a lui Nietzsche. Asta ar implementa, într-un fel absurd, ca noi toți să fim eterni. Și poate că, într-un fel, suntem. Acțiunile noastre sunt eterne, pentru că fiecare gest mic își pune amprenta asupra lumii într-un fel sau altul. Dar cât trăim noi, fiecare situație în care ne aflăm își are și sfârșitul. Durerea, răul, binele, fericirea, necazul,  uneori și dragostea, toate au un final. Iar asta este absolut firesc, pentru că, dacă nu am evolua și nu ne-am schimba, asta ar însemna că rămânem pe loc și trăim degeaba.

(Ia uite ce poate face o carte din tine! *Plânsul lui Nietzsche*)

5. Trebuie să faci ce poți cu circumstanțele care ți-au fost date

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o anul acesta și cea care m-a ajutat cel mai mult să mă simt bine cu mine și să fiu ok cu alegerile mele. Chiar dacă acțiunile noastre trebuie să fie independente de alte persoane, ele sunt de multe ori influențate de anumiți factori din afară. Cum ar fi, spre exemplu, familia în care ne-am născut sau situația socială. Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie mișto, care mă susține. Dar, la polul opus, am avut ghinionul de a mă naște într-un oraș mic, sărac, la mama naibii, iar asta mi-a venit de multe ori de hac. Poate că, din cauza asta, nu voi putea să fac anumite lucruri la care visez. Sau poate nu. E o loterie, sincer. Dar tot ce știu este că, dacă nu luăm circumstanțele care ne-au fost date și nu facem să iasă un rezultat cât mai bun din ele, nu vom fi niciodată mulțumiți.

6. Mereu există o rezolvare sau o cale de ieșire

Aici credeți-mă, știu despre ce vorbesc mai bine ca oricine. În ultimul an am trecut prin atât de multe situații care la început păreau a fi imposibile, dar din care am ieșit, încât sunt convinsă că mereu există o cale de ieșire. Chiar și când nu o vezi tu, ea este acolo. Trebuie doar să te uiți cu atenție, calm și răbdare, pentru că lucrurile nu se pot rezolva de pe o zi pe alta. Mie mi-a venit mereu un colac de salvare, și poate că am fost foarte norocoasă, însă sunt convinsă că trebuie să existe mereu o cale de ieșire.

7. Trebuie să nu mai țin cont atât de mult de ceilalți

Chiar dacă nu țin cont de ceilalți atunci când iau o decizie, mă gândesc și la reacțiile lor. Îmi este frică să nu îmi rănesc sau dezamăgesc oamenii dragi – chiar dacă, inevitabil, se va întâmpla și asta la un moment dat. Ideea este, totuși, că oamenii tăi te vor susține și te vor înțelege mereu. În același timp, reversul acestei idei este că nu poți trece prin viață ca rața. Trebuie să intri în contact cu ceilalți, să ții cont de sentimentele lor cât să nu îi rănești. Dar viața ta îți aparține, și trebuie să faci ce-i mai bine pentru tine.

8. Surprizele vin de unde nu te aștepți

Eu am avut parte de atâtea surprize anul acesta, încât mi se pare ireal. Oameni care m-au ajutat fără vreun scop ascuns și coincidențe care erau, de fapt, menite să se întâmple. Totul pornește, totuși, de la felul meu de-a fi. Întotdeauna m-am bazat numai pe mine și prima persoană la care mă întorc atunci când dau de greu este subconștientul meu. De-asta mă uimește de fiecare dată când cineva mă ajută fără să îi cer sau fără să aștepte ceva la schimb. Din nou, poate ține de noroc, dar eu sunt convinsă că întotdeauna primești lucrurile la care nu te aștepți de la oamenii la care nu te gândești că te pot ajuta.

9. Totul este posibil dacă vrei

Sună clișeic? Da. Este adevărat? Da. E genul acela de replică din monologurile motivaționale de la TEDex, dar se aplică. Nu mă refer acum la a vrea ca la a visa. Dacă stai în fundul patului toată ziua și visezi cât e ziua de lungă, nu înseamnă că vrei ca ceva să se întâmple cu toată ființa ta. A vrea înseamnă a avea un plan și a face tot ce e posibil pentru a obține acel ceva. În momentul în care universul vede că vrei și încerci, el îți oferă. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta, iar toate acțiunile să ți să învârtă în jurul lucrului respectiv. Mă, da’ să vrei rău, să te pui în fund și să plângi de dorință, apoi să te ridici și să te pui pe treabă. Altfel, nimeni nu-ți dă dacă tu nu încerci.

10. E bine să plângi

Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un prieten. Să fi fost prin 2010 sau 2011, când eram un țânc. Bine, și-acum tot în țânc sunt, dacă e să privim lucrurile per ansamblu. Știu că îmi recomandase un film, trailer-ul m-a făcut să-mi dea lacrimile, eu am zis că nu mă uit la filmul respectiv pentru că nu vreau să plâng. El mi-a zis că e ok să plângi, pentru că doar oamenii puternici o fac. Am ignorat replica la timpul respectiv, pentru că mi se părea o mare realizare de om puternic să nu arăți sentimente și să nu plângi. Vreo șase ani mai târziu, de fiecare dată când obosesc și simt că trebuie să mă descarc, spun simplu ”Eu trebuie să plâng” și o fac. Fără explicații, și fără discuții. Apoi mi-e bine. Ideea este că noi toți am construit o lume pe baza unor ideologii care încurajează să nu fii sensibil. Cică e un semn că ești puternic. De fapt, ești un laș. A fi puternic înseamnă a-ți înfrunta temerile și durerea. Să știi că te doar al naibii de mult, la fel ca o rană, și tu să o tot atingi, să o tot necăjești, până dai de sursa durerii și o înlături (sau nu, depinde) în timp. E bine să te descarci.

11. Dacă vrei încredere și respect, trebuie să le oferi și tu

Am căutat încredere multă vreme. La fel de mult timp am cerut respect într-un mod aproape impertinent. Mi se părea mie că cine știe cine sunt și oamenii trebuie să mă respecte. Mi s-a dovedit, până la urmă, că pentru a primi respect, trebuie să îl oferi. Trebuie să ucizi oamenii cu amabilitate, vorba americanilor. Altfel, dacă tu ești un șmecher care nu vede de lungul nasului, toată lumea te antipatizează. Iar cu încrederea este la fel. Nimeni nu va avea încredere în tine dacă nu te deschizi și tu față de ei. Singurul șpil este că trebuie să înveți cum să-ți găsești oamenii potriviți.

12. Există oameni buni

Există multe tipuri de oameni pe lumea asta, dar categoriile principale în care îi putem împărți sunt ”răi” și ”buni”. Avem prea des impresia că pe lume nu există decât oameni răi, pentru că probabil mai mulți  ne-au dat în cap decât ne-au bandajat rănile. Un om bun nu este cel care ne dă bani cu grămada sau ne ia într-o vacanță scumpă. De cele mai multe ori, ignorăm oamenii cu adevărat buni, pentru că ei ne ajută în moduri mărunte, dar semnificative. Vă garantez că există oameni buni pe lumea aceasta. Trebuie doar să ne concentrăm asupra lor.

13. Trebuie să crezi în tine

Totul e bine în teorie, dar dacă nu crezi în tine, te-ai dus naibii. Dacă ai dubii și crezi că nu poți face ceva, automat neîncrederea te va opri din a face multe lucruri. Eu am învățat o chestie: dacă îți spui că poți să o faci, vei putea. Dacă visezi că poți, chiar poți. Un secret pe care l-am descoperit eu este că, dacă îți spui mereu și mereu că poți, o vei face. Dar cu convingere, nu doar în teorie. Chiar să crezi. Să vină din interiorul tău.

14. E bine să pui totul pe pauză când ai nevoie

Așa cum am mai spus, mie îmi place să muncesc și să fiu într-o continuă mișcare. Problema intervine în momentul în care nu îți cunoști limitele. Pentru că da, limite fizice are toată lumea. Fie care acestea intervin după un an, doi trei, o sută, ele apar, și este important să știi să spui stop și să te oprești. Nu pentru totdeauna, ci pentru o perioadă de timp. Să îți dai timp să fii cu tine și cu cei dragi. Să faci ce-ți place, când și cum îți place. Să îți încarci bateriile, și apoi să te întorci la treabă. Munca eficientă cere energie, iar dacă tu ești epuizat de ani de muncă, nu-ți va mai ieși nimic.

15. Prietenia există

Da, eu chiar cred că prietenia adevărată există și cred că toată lumea o trăiește la un moment dat. Este adevărat că nu toate prieteniile durează o viață. Trebuie să fii al naibii de norocos să ai parte de o astfel de prietenie. Dar chiar și cele care durează doar cinci ani, să spunem, au fost la un moment dat adevărate. Veți veni, probabil, cu argumentul că ceva adevărat durează pentru totdeauna. Greșit. La fel ca în dragoste, și în prietenie sentimentul poate fi complet adevărat, dar să nu țină. Până la urmă, oamenii se schimbă, cresc, evoluează, vor altceva. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, ce ați trăit nu a fost real. Doar că nu a durat.

16. Visele sunt bune până se transformă în iluzii

Cred în vise. La naiba, cred atât de mult în vise și idealuri, încât sunt în stare să îmi risc și gâtul pentru ele. Însă mai cred și că ele pot deveni toxice în momentul în care se transformă în iluzii. Ca să ai un vis pe care să îl susții, trebuie să știi că ai resursele pentru a-l atinge. Spre exemplu, mulți vor să devină actori/cântăreți, însă puțini au talentul de a o face. În momentul în care tu alergi după un vis pe care nu îl poți realiza din motive… tehnice, ei bine, îți pierzi viața.

17. Fericirea provine din noi și are la bază lucruri mici

Iarăși o dau pe monologuri motivaționale a la TEDex, dar se pare că ăia mai au și dreptate. Te poți antrena să fii fericit. Mie mi-a luat mult timp să înțeleg asta. A trebuit să ajung jos, aproape de fund, ca să îmi dau seama că dacă voi lăsa circumstanțele să îmi decidă starea, voi fi nefericită mereu. Bineînțeles, este în regulă să ai zile proaste. Problema apare când zilele se transformă în săptămâni, luni, ani. Dar dacă știi cum să privești lucrurile și te uiți în interiorul tău, să afli ce este important pentru tine, vei afla că fericirea nu este chiar atât de departe.

18. Oamenii potriviți vor veni la timpul potrivit

Sincer, aici mă refer mai mult la relații și la dragoste. Nu am multă experiență în privința aceasta, însă am realizat, la un moment dat, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, și aceeași teorie se aplică și în cazul iubirii. Nu poți forța lucrul ăsta și nu îl poți căuta în locurile greșite. Când este să vină, va veni. Nimeni niciodată nu a murit fără să fi fost iubit sau să fi iubit.

19. Totul se întâmplă cu un motiv

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am primit-o anul acesta, și cea care continuă să se dovedească a fi adevărată. Orice acțiune, orice coincidență și orice întâmplare are un motiv cert pentru care se întâmplă. Practic, viața este un domino, iar fiecare piesă o influențează pe cealaltă. Absolut nimic nu se va întâmpla fără un motiv. Problema este că, uneori, nu suntem în stare să vedem care este acesta. Dar viața ne arată mereu de ce și cum, până la urmă.

Și, ca un bonus, vă spun că reușita cere patru lucruri: perseverență, ambiție, răbdare și noroc. Și muncă, dar despre asta știți deja.

Am schimbat lista de mai sus de multe ori până să mă pot hotărî ce să scriu. Am învățat multe în ultimii doi ani și mai ales în ultimul. Consider anul acesta unul decisiv, care și-a pus amprenta asupra mea definitiv. Pe cât de multe am învățat, pe atât de multe mai am să învăț. Și sper, mai presus de toate, să am mereu iscusința de a îmi urma propriile sfaturi!

P.S.: Viața trebuie să aibă umor. Tocmai de-aia, vă las un citat tare simpatic.

 

Adevăruri, confesiuni, alegeri și planuri

Îmi place să mă gândesc la mine ca la o persoană liberă. Nu în sensul că fac ce mă taie capul, neținând cont de nimeni și de nimic. Când afirm că sunt liberă, mă refer la faptul că nimic din ce fac nu este pentru ceilalți și nici nu țin cont de opiniile nimănui atunci când iau o decizie sau când fac ceva, gândindu-mă mereu la prioritățile mele. De-asta, nici nu prea dau pe la petreceri, nici nu mă dau prietenii afară din casă. Da, sunt populară și am o viață socială foarte activă, dar într-un sens mult mai diferit decât a celorlalți oameni. Ce vreau să spun este că multă lume îmi caută prezența și opiniile, am un cerc de prieteni cu care mă văd atunci când pot să ies, dar doar o singură prietenă foarte bună, pentru care las aproape orice la o parte dacă are nevoie de mine. Când vine vorba despre oricine altcineva, prioritatea mea numărul unu a fost, este și va fi întotdeauna muzica.

Problema intervine în momentul în care  viața socială și muzica încep să se bată cap în cap. Datorită plecării mele în Olanda la studii (încă mi se pare cumva ireal că se întâmplă în sfârșit) într-o lună, atât muzica, cât și viața mea socială au prins avânt. Am atât de multă lume pe care vreau să o văd înainte de a pleca, dar și atât de multă muzică de învățat și de dat mai departe, încât uneori nu știu cum să le împac. Bănuiesc că, până la urmă, voi găsi o balanță între cele două, dar până atunci, trebuie să recunosc că îmi este un pic greu să aleg jonglez cu ambele.

Cred că, în principal, sursa tumultumului meu de zilele acestea este dorința mea de a pleca la studii împăcată că am făcut tot ce trebuia aici și nu am lăsat nimic neterminat. Când spun asta, mă refer la toate activitățile din viața mea: muzică, citit, scris, prieteni, ieșiri, făcut amintiri, socializat, atât în viața reala, cât și pe internet. Șpilul este că ziua are doar 24 de ore, iar eu am atât de multe lucruri pe care vreau să le fac în zilnic, încât mă simt vinovată în mod involuntar în momentul în care aleg o activitate în detrimentul celorlalte. Și, cred că fără a trebui să explic de ce, aleg mereu muzica.

Treaba stă în felul următor: eu mi-am găsit fericirea. Pentru mine, așa cum am mai spus, fericirea și adevărul absolut este vioara. Muzica, în general. Nu există nimic mai bun și nimic altceva care să îmi ofere atât de multă bucurie și emoție zilnic. Am avut norocul de a mă naște cu un talent pe care l-am descoperit la timp și care îmi oferă ocazia de a oferi bucurie atât lumii, cât și mie. Sunt îndrăgostită pe veci de vioară și nu vreau să fiu nimic altceva decât violonistă. Nici blogger, nici critic de literatură, nici recenzator, nici scriitor. Violonistă. Eu asta sunt și asta vreau să fiu.

Totuși, puțină lume îmi înțelege dorința de a mă închide în casă, vara, și de a studia ore întregi, atunci când cei mai mulți prieteni ai mei sunt undeva în lume, distrându-se. Eu am o definiție foarte diferită a cuvântului ”distracție”. Mie nu îmi trebuie nici alcool, nici muzică dată la maxim, nici dans pentru a mă distra. Eu n-am nevoie de un scenariu de-ăsta exclusivist pentru a mă simți împlinită. Dimpotrivă, toate lucrurile după care tânjesc oamenii de vârsta mea mi se par infime și nedemne de atenție. Nu caut nici să mă îmbăt, nici să mă îndrăgostesc de nu știu ce băiat, nici să fac sex în fiecare zi. Eu vreau doar să-mi împlinesc menirea și să dau lumii ceea ce puțini pot oferi: fericire în formă muzicală.

Pe de cealaltă parte, pentru a face muzică, trebuie să ai anumite experiențe. Trebuie să știi cum să interpretezi muzica pentru a transmite emoție, iar asta vine în timp, pe măsură ce crești și evoluezi. Automat, ajungi la concluzia că uneori mai trebuie să ieși în lume și să trăiești anumite lucruri pe propria-ți piele. Iar atunci apare interminabilul conflict între dorința de a face muzică și de a petrece un pic de timp cu cei dragi. La mine, mai mereu câștigă muzica. Spre exemplu, în timp ce scriu aceste cuvinte, pe plajă are loc o petrecere organizată de un bun prieten la care chiar voiam să merg. Până la ora la care trebuia să plec, am ajuns la concluzia că o astfel de petrecere mi-ar da complet programul peste cap și nu mi-ar aduce nimic bun, așa că am decis să stau acasă și să scriu. Nu am mai scris de mult, mai ales atât de coerent și cu o dorință atât de mare de a explica anumite lucruri.

În aceeași categorie de dorințe contrastante intră și activitatea mea în lumea blogging-ului. Cred că nici nu intră în discuție să nu mă opresc din blogging peste o lună. Da, va trebui să renunț la activitatea aceasta care îmi este atât de dragă și la tot ce înseamnă ea. Singurul loc în care voi mai scrie, din când în când, este blog-ul meu, pentru care nu mai simt de mult o obligație de a-l ”îngriji”. Aici scriu strict când simt să scriu. Tocmai de-asta postările mele s-au împuținat. Revenind, totuși, la subiect, blogging-ul va fi ceva care mereu îmi va plăcea. Mi-a adus multă mulțumire și fericire, însă a încetat să mai fie o prioritate de ceva timp. Îmi veți spune, poate, că nu mă obligă nimeni să scriu și nici nu am termete limită la care să scriu anumite articole, însă aici întră la mijloc personalitatea mea, care trebuie să facă totul corect, la timp. Atât timp cât anumiți oameni aleg să lucreze cu mine, eu trebuie să iau asta în serios și să îmi fac treaba. Iar atunci când voi pleca, nu voi mai putea face asta. Nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că nu voi mai avea timp.

Ca să vă explic cum stă treaba, ca să mă pot întreține pe durata studiilor, va trebui să am un job part time. Plănuiesc să lucrez 56 de ore pe lună pentru a avea dreptul la un împrumut de studii. Altfel, aș putea la fel de bine să nu mai plec, pentru că nu există nici o posibilitate de a reuși să supraviețuiesc dacă nu muncesc. Acesta este adevărul și nu am nici un motiv să îl ascund. Nu provin dintr-o familie bogată, ci dintr-una demnă, în care totul a fost câștigat și înfăptuit de pe munca părinților mei. După cum se știe, familiile care dorm cu sufletul împăcat nu au un cont bancar prea strălucit. Nu mă deranjează asta, ba dimpotrivă. Mă mândresc cu faptul că am reușit să ajung până aici trecând peste toate toate piedicile care mi s-au pus, atât financiare, cât și sociale.

Așa că da, voi fi unul dintre studenții care muncesc ca să se întrețină. Ăia pe care-i vezi la 6 dimineața în conservator studiind intens, cu vreo 4 ore de somn la activ. Printre cursuri (care încep în Septembrie și se termină la sfârșitul lui Iulie, cu două săptămâni de vacanță de Crăciun și de Paște de zici că sunt încă la școală, nu la facultate), concerte, muncă, studiu, nu îmi va rămâne deloc timp de blogging sau de citit. Nici nu vreau să trag de mine, pentru că este foarte important să mă odihnesc cât pot și să am o stare psihică cât mai bună pentru a putea duce această aventură la capăt cu brio.

Voi recunoaște că simt, de asemenea, că aici se încheie parcursul meu ca blogger de carte. Nu mă mai regăsesc în asta la fel de tare și simt că nu mai am ce să spun. Acum există multe alte lucruri care mi se par mai apăsătoare și despre care vreau să vorbesc. Sub nici o formă nu voi tăcea, însă voi vorbi despre alte lucruri, folosind un limbaj și o formă de exprimare complet diferite.

Poate că acum mă veți întreba de ce mă gândesc la toate acestea acum, când e vară. De ce, până la urmă, studiez atât de mult când m-aș putea odihni timp de o lună. Ei bine, pentru că refuz să ajung în Olanda și să mă duc la prima oră de vioară cu același repertoriu cu care am fost la admitere. Mi se pare de-a dreptul inadmisibil. În plus, cu vioara nouă pe care o am, este o bucurie să studiez un repertoriu nou și să descopăr secretele muzicii clasice în fiecare zi.

Prin urmare, pagina de Facebook a blog-ului este programată să se șteargă în 11 zile. Plănuiam să o închid de miercuri, însă nu știam că Facebook-ul îți dă două săptămâni să te răzgândești și că nu șterge pagina imediat. Peste 11 zile, Bianca2b nu va mai exista pe Facebook, iar până pe 28 August, când plănuiesc să plec, voi încerca să scriu cât mai mult pe toate blog-urile pe care scriu.

Nu pot spune că nu mă simt vinovată față de această comunitate minunată sau că nu îmi pare rău că ies din ea. Bineînțeles că îmi va fi dor de tot ce înseamnă blogging de carte. Dar, așa cum am spus, în inima mea, prioritate are muzica. Viața mea este compusă din muzică și, la ora actuală, nu mai există loc pentru nimic altceva. Și, oricât de rău îmi va părea să îmi iau la revedere de la lumea blogging-ului de carte, nu pot spune că nu sunt deloc ușurată.

Cred că, una peste alta, trebuie să învăț să fiu liberă învățând să fac ce este bine pentru mine fără a mă gândi atât de mult la ce vor simți ceilalți. Nu afirm asta într-un mod egoist, ci într-unul complet dedicat carierei mele. Parte a procesului de maturizare o reprezintă chiar asta: a fi destul de sigur pe tine și dedicat încât să realizezi că, la un moment dat, anumite activități și lucruri vor ajunge la sfârșit. Trebuie, de asemenea, să învăț să nu mă mai ascund de ceilalți. Dacă nu am chef să mă duc la o petrecere, să nu mă duc și să postez pe Facebook în voie, nefiindu-mi frică de faptul că cineva s-ar putea supăra pe mine sau că nu m-ar înțelege. Să fiu ok cu mine și cu alegerile mele, să le susțin și să îmi amintesc mereu că persoanele care țin cu adevărat la mine mă vor înțelege și mă vor susține indiferent de situație.

În altă ordine de idei, vă las mai jos concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 de Shostakovich, care mi se pare de-a dreptul sublim și pe care îl ascult de câteva zile încontinuu.