Martini

N-am mai băut vin de luni întregi. Acum beau martini. Sec, cu două cuburi de gheață. Nu mai port nici pantofi cu tocuri și bluze strâmte, ci sneakers și tricouri largi. Am în minte un braț tatuat și fiecare poveste pe corp. Port mănuși negre pentru că-mi plac, fără să-mi fie teamă că vei râde de mine. Aprind lumânări seara nu pentru că-mi amintesc de noi, ci pentru că din când în când realizez din nou câtă liniște este fără tine. Îmi cumpăr flori pentru că-mi plac culorile și pentru că tu nu mi-ai cumpărat decât un fir pe ascuns, fără să ai vreo intenție adevărată, din cauza unei valori pe care, oricum, nu ai respectat-o niciodată cu adevărat.

M-am transformat în tot ce ai urât tu vreodată și în tot ce iubesc eu cel mai mult. Am unghiile lungi și roșii, și știu exact în ce piele să mi le afund. Mă respect atât de mult încât dorm singură, mă întind pe tot patul fără să-mi fie nevoie de altceva sau de altcineva. Am telefonul pe mut și pe mod avion de fiecare dată când pot. Am rămas cu trei prieteni pentru că nu am nevoie de mai mult. Apropo, știi că mi-am cumpărat laptop-ul la care am visat atât de mult la doar trei săptămâni după ce ți-am spus adio, și văd pe el toate filmele pe care nu aveam cum să le văd în orele irosite în telefon cu tine? Am învățat să spun nu tuturor lucrurilor pe care ție ți le-am acceptat oricât de mult mă dureau. Mi-am ridicat vocea fără să mai țip, și-am spus fiecărui om cine sunt, fără a-mi fi frică de moarte că îi pierd. Până la urmă, moartea a venit și a plecat, și-am continuat să exist și după ea.

Am adunat în bancă toți banii pe care i-am irosit pe o poveste falsă, pe un personaj întruchipat. God’s only child. Asta am fost, și asta voi fi mereu. Scriu pe întuneric și zâmbesc străinilor. Mă dezbrac de orice rușine și de frică, pentru că mi-ai arătat că suferința nu mă omoară, ci mă face mai bună. Nu îmi mai este dor și nici ură de tine, nici măcar drag nu-mi mai este. Am devenit dependentă de mine, de simpla mea prezență, pentru că doar ea mi-a mai rămas și doar de ea am nevoie. 

Și-am reușit să devin dependentă și de sportul pe care mi-ai reproșat atât de mult că nu îl făceam, iar somnul mi-a devenit mult mai liniștit, fără nici un coșmar cu tine în rol principal, fără frica că nu mă vei suna, că vei dispărea, că vei reproșa sau, mai rău, că vei tăcea.

Am scăpat de toată pielea pe care ai atins-o, și în loc mi-am găsit una mai bună, pe care am ajuns să o iubesc atât de mult încât nu mai există loc pentru nimeni altcineva. Și totuși știi că de ceva vreme dorm în brațele bărbatului pe care l-ai urât cel mai mult? 

M-am lepădat până și de vioară ca să nu îmi mai amintesc de tine și nu mai pot găsi nici un detaliu la mine care să fie din tine. 

Mi-am adus aminte de chipul tău când m-am uitat în oglindă și n-am mai văzut-o pe fata pe care tu ai omorât-o, și te-am iertat de mult pentru ce ai făcut, pentru că altfel n-aș fi cunoscut niciodată fericirea pe cont propriu. M-am pus pe același piedestal pe care te-am pus pe tine, și când am simțit acea iubire îndreptată mie, mi-a părut groaznic de rău că ai pierdut cel mai frumos sentiment din lume. 

Azi, lumea pare a fi normală

Primul lucru la care mă gândesc în fiecare dimineață când deschid ochii este cum să fac să fie o zi bună. Îmi las mintea să cutreiere preț de câteva minute, apoi decid că cel mai bun lucru la momentul acesta este să mă gândesc în mod necondiționat numai la mine și la binele meu – fizic, psihic și sufletește. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să nu fac nimic productiv.

Doar că astăzi simt că este o zi specială. La o oră după ce mă trezesc, în timp ce îmi beau cafeaua, primesc un apel de la muncă. Îmi tresare inima imediat, pentru că pur și simplu știu ce mi se va spune. Las telefonul să sune pentru o secundă mai mult decât ar trebui, pentru că îmi place sentimentul de adrenalină – acea clipă de anticipare aproape dulce, când știi că urmează să se întâmple ceva bun. 

Așa cum am prezis, veștile au fost încântătoare: sâmbătă redeschidem magazinul. Nu se știe pentru cât timp, pentru că deocamdată vrem să vedem cam ce rulaj de clienți vom avea. Bineînțeles, cu măsurile de prevenție de rigoare – mănuși, măști, restricții la numărul de oameni care pot intra în magazin în același timp. Nu mai știu exact, pentru că la un momentdat am încetat să mai ascult pe deplin ce mi se zicea. Era, oricum, un mic brief, detaliile vor veni mâine. Dar nu mai știu tot ce s-a discutat clar, pentru că am simțit un fel de triumf pe care nu l-am mai gustat de mult timp. Un mic moment de fericire pe care am vrut să îl imortalizez așa cum știu mai bine – prin scris. Am simțit nevoia să deschid laptop-ul și să scriu încă din timpul discuției, pentru că avem nevoie cu toții de cât mai multe lucruri bune și pozitive în viețile noastre acum, mici ancore spre normalitate.

M-am privit în oglindă câteva minute după ce am închis telefonul. Mă uitam în ochii mei așa cum o fac atât de des acum, încercând să deslușesc ce se ascunde în spatele lor. Am văzut-o pe Bianca pe care mi-o amintesc și pe care o tot caut de luni de zile. Aveam un mic zâmbet pe buze și îmi străluceau ochii, iar mintea aproape că mi-o puteam auzi – toate planurile, visele și speranțele revenind la viață într-o clipită. Pentru că da, sunt un om al muncii, o femeie care își câștigă satisfacția din ceea ce reușește să facă în carieră. Indiferent cu ce mă ocup într-un anumit moment din timp, trebuie să îmi pun sufletul în acel ceva, uneori până la epuizare. Iar asta înseamnă, pentru mine, fericire și satisfacție.

Am visat la momentul acesta de pe 19 Martie, de când am închis magazinul. Mi-am petrecut poate ore întregi imaginându-mi cum va fi atunci când voi deschide ușa, când voi aprinde luminile, muzica, aerul condiționat, când voi primi primul client în magazin. Uneori mă îngrijoram că nu voi mai ști ce am de făcut, dar apoi râdeam singură de mine. Nu am cum să uit ceva care mi-a salvat viața, oricât de mult aș vrea. 

Uite momentul, mai repede decât mă așteptam. Simt o fericire pe care nu am mai simțit-o de mult, pentru că în mintea mea, redeschiderea magazinelor înseamnă primul pas, timid sau nu, spre o revenire la normalitate. Atât cât se poate. Sunt convinsă că suntem departe de a fi la finalul acestei crâncene lupte, dar suntem mai aproape de el. Apar din ce în ce mai multe semne că ieșim la mal, iar acestea nu pot decât să îți dea speranță. Speranță că va fi bine și că ne vom adapta, cumva, la urmările pe care această criză le va avea. Mie pozitivitatea și optimismul mi-au fost vitale în toată această perioadă, și datorită lor am ales să scriu acum despre acest mic moment de fericire. Cu gândul că poate cineva are nevoie de câteva rânduri bune într-o zăpăceală continuă.

Mi-am zis că trebuie să mă bucur de acel sentiment. De altfel, fericirea profundă și nebună nu am mai gustat-o de aproape doi ani de zile. Știu că singurul mod de a mă bucura cu adevărat de acel sentiment este să mă plimb, așa că îmi pun repede adidașii în picioare și ies din casă mai repede decât am făcut-o vreodată. Îmi este frică să nu pierd acest gram de nebunie de care mi-a fost atât de dor. 

Mă izbește același soare pe care l-am văzut zilnic de la fereastră, doar că astăzi se simte diferit – strălucește și încălzește mai tare. Mă uit spre el, îmi închid ochii și pare că devenim una și aceeași entitate. O rază de căldură și de lumină. Aerul are un iz de vară și îmbină, cumva, mirosurile tuturor lucrurilor frumoase din lume. Ochii mei par că văd copacii înfloriți și cerul albastru cu o claritate diferită., pentru că știu că aceste lucruri îmi vor fi accesibile cândva. Poate nu azi, mâine sau într-o lună, dar cândva, vom putea să ne bucurăm de toate minunile lumii. Iar eu, de fiecare dată când realizez asta, mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ, pentru că nu există dar mai mare decât să simți că poți să iei fiecare moment pe care îl trăiești și să îl transformi într-o oportunitate, în fericire, în dragoste, într-un vis împlinit. În absolut orice vrei tu. 

Asta am simțit azi, pentru prima dată într-o vreme îndelungată. Că pot să transform lumea în propriul meu decor și să fac din viața mea cea mai frumoasă piesă de teatru. 

Azi, lumea este frumoasă. Cumva mai normală. Și-aș vrea să îmbuteliez acest sentiment și să îl gust de fiecare dată când am nevoie. Dar nu pot. Tot ce pot face este să scriu. Până la epuizare.

Pe curând,

Bianca

(Text scris pe data de 17 Aprilie 2020, dar pe care l-am postat de-abia astăzi, când am avut nevoie să îmi amintesc de cât de frumoasă poate fi viața.)

Gânduri amestecate după trei săptămâni de #statacasă

Au trecut trei săptămâni de când #stauacasă. Mi se pare în același timp o eternitate și o secundă. Nu știu cum a trecut atât de mult timp: zilele par că se amestecă într-un vârtej de care, peste câțiva ani, poate că nu îmi voi aminti deloc. 

Mă trec tot felul de stări și sentimente. De la extaz până la agonie, am făcut totul și nimic în această perioadă. Acum scriu lângă geamul deschis și mă bucur de răcoarea pe care noaptea o aduce. De aproximativ o săptămână, pare că primăvara s-a instalat cu acte în regulă în Olanda și reușim toți să ne bucurăm, mai mult sau mai puțin, de soare. 

Voi fi sinceră și voi recunoaște că de câteva zile, sunt destul de leneșă fizic. Mi-am oferit o pauză bine meritată: dorm mult, mă culc și mă trezesc târziu, încercând să recuperez somnul pe care l-am pierdut și pe care știu că îl voi pierde atunci când totul se va termina.  Fac asta fără nici un stres, fără vina care m-a alergat de la spate o viață întreagă atunci când mă odihneam un pic. Nu mi-am făcut antrenamentul de luni; nu-mi place deloc să fac gimnastică acasă, și nici nu îmi oferă aceeași stare de adrenalină ca și mersul la sală. Gimnastică fac acasă ca să mă mențin în formă. Așa că acum, pentru câteva zile, experimentez odihna în adevăratul sens al cuvântului.

Totodată, zilele acestea am decis să înlocuiesc antrenamentele fizice cu cele mentale. Lucrez la mintea mea. Acum câteva zile, o dată cu soarele au început să răsară și stările mele proaste. Am știut perfect de unde provin: vremea aceasta însorită mi-a făcut mintea să-mi joace feste, așa încât mirosul specific primăverii și căldurii mi-a îndreptat gândurile la tot ce am trăit în ultimii doi ani. De la acele stări proaste și gânduri mai puțin pozitive, pe care nu le mai avusesem de luni întregi, am început să îmi pun întrebări pe care mi-a fost frică să le exprim ani de zile. 

Mi-am zis că este necesar să fac acest drum anevoios, pe care poate l-am evitat atât de mult, însă m-am plictisit de acest cerc vicios în care cad după o anumită perioadă de timp în care sunt bine. Vreau să văd exact de unde provin toate problemele mele și de unde a început această cursă interminabilă cu nesiguranța de sine, cu nevoia de validare de la ceilalți și cu frica de a fi singură. Nu voi minți: doare foarte mult să realizez că anumite lucruri pe care tu le-ai considerat a fi perfecte sunt de fapt fundamental greșite și te-au adus aici. Uneori, amintirile pe care le prețuim cel mai mult ajung să semene a minciuni, iar noi, la rândul nostru, realizăm cât de multe avem de vindecat și de iertat. În primul rând, pe noi înșine. Iertarea de sine este cel mai important lucru în acest proces. 

Astăzi am primit o carte pe care am așteptat-o cu multă nerăbdare. Este vorba despre “Open”, autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai mari jucători de tenis din lume care și-a urât profund profesia o viață întreagă. Am citit cam 35 de pagini din ea și știu că va fi o carte de referință pentru mine. Nu îmi este ușor să o parcurg, pentru că atinge o coardă sensibilă, care probabil greu se va vindeca și pe care, cu siguranță, nu o voi uita niciodată. 

Așadar, îmi petrec zilele lucrând la mine, observându-mi reacțiile și gândurile. Am început să mă uit la persoana mea ca la un străin pe care încerc să îl cunosc cât mai bine. Vreau să-mi înțeleg motivele, valorile și principiile. Vreau să știu de unde-mi pornesc acțiunile și, mai ales, cu ce scop le fac. Am o nevoie disperată să mă vindec, iar asta mă face să mă pun în situația de a simți mai multă durere decât niciodată. Dar știu că la capătul acestei suferințe este ceea ce am căutat mereu, și că va veni numai de la mine: iertare, încredere și respect față de mine însămi. 

Îmi este foarte dor de viața dinainte. Cea normală. Dar ce este acum normalitatea? Mai știe cineva? Mi se pare că ne-am obișnuit cu modul în care trăim acum. De altfel, nici nu avem de ales. Mă uit uneori pe geam, în plină zi, când soarele strălucește cel mai tare, și mi se pare că nimic nu s-a schimbat. Străzile sunt pline, mașinile fac la fel de multă gălăgie ca oricând, copii continuă să se joace în stradă. Însă sub această aparentă normalitate, există o frică și o precauție pe care nu ai cum să le ignori. 

Îmi imaginez zilele ce vor urma acestei pandemii. Cum vom ieși din această încercare? Îmi place să cred că vom fi mai buni și vom ști să apreciem lucrurile importante mai mult. Știu, totuși, că uităm destul de repede, și că ne întoarcem la obiceiurile noastre proaste cât ai clipi. 

Când mă trezesc, deschid geamul și trag în piept aerul proaspăt al dimineații. Mi-este dor de primele ore ale zilelor speciale, în care știi, pur și simplu, că vei fi fericită. Îmi este dor de orele interminabile alături de prieteni, de nopțile târzii în care pare că ai lumea la picioare, în care râzi ca și cum un moment viitor nu există. Îmi este dor de plimbările fără grija distanțării sociale. Mi-e dor și de muncă, de ai mei, de mine cea care am fost ieri, de cea care voi fi mâine. Mi se pare că zilele acestea sunt împânzite de melancolie și de mirosul tuturor vieților pe care le-am trăit, dar și-a celor pe care nu am mai apucat să le trăiesc niciodată. 

Uneori, în momente în care mă adâncesc în partea zgomotoasă a minții mele, îmi este cumplit de dor de ignoranța în care am trăit atât de mulți ani. Tânjesc după persoana care nu își punea întrebări și doar executa, la fel ca un soldat antrenat să își dea viața pentru un scop care nu este al lui. În multe feluri era mai ușor. Învățasem să alung suferința după o falsă cortină de fericire trecătoare, iar asta cu prețul liniștii mele. Trăiam fără să știu pentru ce o fac, fără să vreau să mă pun pe mine pe primul loc. Ori când ești obișnuit ca tu să fii pe ultimul scaun din ultimul rând, pare că trebuie să îți contrazici întreaga natură ca să reușești să fii persoana care vrei tu.

Oricum ar fi, perioada aceasta mi se pare benefică și am ajuns să fiu recunoscătoare pentru ea, chiar dacă uneori uit de părțile bune și le văd doar pe cele proaste. Dar știu că altă șansă de a mă concentra numai și numai pe mine probabil că nu mi se vă oferi. Mi-aș dori ca toată lumea să facă același lucru: să vadă această carantină ca pe o unică șansă de a ne apropia de noi înșine.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Câte laturi împrăștiate să mai adun?

Am făcut toate greșelile mele și am încercat să le fac și pe ale celorlalți. Le-am cumpărat cu prețul inocenței mele și mi le-am atribuit cu naivitatea unui copil care aleargă după dulcele mult interzis. Am luat în spate soarta altora, fără să îmi pese de a mea. Nu mi-am dat seama cât de grele deveniseră toate crucile pe care le căram până când nu am fost pusă la pământ. Stând în genunchi, m-am rugat de cei pe care i-am ajutat să mă ridice, dar mâinile pe care le-am căutat nu au venit niciodată, și-a trebuit să mă ridic singură. 

Am mers pe drumuri lăturalnice, oscilând între stânga și dreapta până când am amețit. Am uitat care este binele, și care răul, am făcut o confuzie între ele care aproape că m-a costat viața. Am trecut în viteză pe lângă chipuri care îmi întindeau mâinile, și m-am poticnit la cele ce îmi întorceau spatele. Am vrut să îi schimb, să le arăt că soarele răsare pe partea cealaltă, nu pe cea pe care stăteau ei atârnați. Și când nu am reușit, în loc să plec de lângă ei, am rămas acolo, în cel mai întunecat loc de pe pământ. 

Am stat acolo mult și bine, fără speranță că voi mai vedea vreodată cerul cu stele. Doar că într-o zi, exact când am încetat să mai lupt, m-am trezit. Am deschis ochii și-am știut că ceva se schimbase în mine, parcă peste noapte. Doar că nu a fost așa. Ruptura din mine s-a produs pe parcursul unei vieți întregi trăită depinzând de ceilalți, căutându-le aprobarea și zâmbetele, forțându-le cuvintele de laudă din gură de parcă aș fi avut nevoie de ele ca să respir. Am acceptat orice persoană, indiferent dacă îmi era soare o zi, și ploaie în restul timpului. Am avut nevoie de stabilitate, dar ca într-un paradox amarnic de care nu m-am putut descotorosi, am fugit de ea cât am văzut cu ochii. Am ales cele mai îndepărtate lucruri de cele de care aveam nevoie. Am vrut dragoste și-am ales minciuna, am vrut adevăr și am mers cu lașitatea, am vrut stabilitate și am trăit pe drumuri nesigure și fără de final. 

Îmi aprind o țigară, și mă gândesc că fumul pe care îl expir reprezintă tot ceea ce am fost eu pentru anumiți oameni care mi-au schimbat viața. Am creat dependență și am zburat undeva în aer atunci când nu a mai fost nevoie de mine, cu sau fără voia mea. Am vrut să fiu foc, dar am fost doar un fum albastru și subțire, și nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama până acum. 

Mă uit în jur, la spațiul în care țineam acele trei bluze pe care le-am purtat până la epuizare, și cutia cu mici hârtiuțe care reprezentau o viață pe care nu am mai trăit-o. Ambele erau pentru mine o rugăciune pe care am rostit-o în toate nopțile de nesomn, iar ieri mi-am luat icoanele și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat drumul fără să îmi tremure mână, am lăsat spațiul gol, și nici măcar nu mă deranjează. Mă sâcâie doar faptul că au fost acolo de la bun început. Nu aveau ce căuta în sufletul meu. Când am realizat asta, le-am dat drumul în pământ, exact ca într-un mormânt veșnic umplut de resturile altora, și-apoi am plecat să-mi iau o cafea, fără să mă gândesc la ceea ce făcusem. 

Pentru că așa am ajuns acum. Am renunțat la tot ceea ce am fost și la toți cei ce mi-au făcut rău. Am încetat să mai cred în ei, și mi-a devenit nefiresc de ușor să las să plece orice lucru nociv, care m-ar putea abate din nou de la drum. Dar care e drumul, până la urmă, și în care gropi ar trebui să intru, și pe care să le evit? 

Nici acum nu știu, așa că mă uit cu atenție dinainte, și evit tot ce seamănă a ură. Numai că nu cumva devin însăși ura când blochez tot înainte de a încerca?

Am devenit o mașinărie de reparat greșeli, o minte calculată și rațională, o ființă care se bazează pe gânduri și nu pe emoții. Cu toate astea, când închid ochii seara, Bianca de 19 ani iese la suprafață, și oricât m-aș întoarce pe toate părțile, îmi ia ore întregi să alung toate amintirile și toate gândurile. Îmi vine de cele mai mult ori să mă întorc în timp, să o iau pe Bianca de atunci de la masă și să îi zic să se liniștească, că oricum nu va ieși nimic. Că va evita mai multă durere decât fericire, și că cea din urmă se găsește pe cont propriu, nu la brațul cuiva. Că fericirea din dependență este nocivă, și că dragostea nu ar trebui să fie sinonim cu suferința. Că nimeni, nici un prieten, nici un iubit, nici o rudă nu merită toată sfârșeala pe care a cunoscut-o la o vârstă mult prea fragedă. 

Îmi stau în gât toate alegerile proaste de fiecare dată când încerc să mănânc ceva, și mă împung de la spate când mă trezesc. Mă fac să mă ridic din pat în mod inconștient, ca să le repar și să le șterg, și-n același timp să le aduc aminte tuturor și să nu-i las să uite, orice ar fi. Să-și aducă aminte de mine de fiecare dată când văd zâmbetul ce nu poate fi al meu, oricât încearcă. Să mă vadă în fiecare colț al minții și al sufletului, și ochii lor chiar să-mi surprindă părul, și să realizeze că ceea ce văd este lucrarea lor. 

Mi-e dor de Bianca dinainte, cea cu palton, geantă elegantă și-un laptop. Fata aia care alerga între Utrecht și Amsterdam, care scria și fotografia, care observa tot și care asculta poveștile oamenilor. Cea care se urca într-un avion oricând avea chef. Îmi este dor de ea și nu știu când se va întoarce, pentru că încă nu a învățat cum să salveze lumea de o pandemie și nu o va face niciodată. Dar îmi dau seama că aceasta este persoana care vrea să fie. S-a plictisit în casă, nu-i stă bine casnică. Viața ei trebuie să fie un lung șir de aventuri și de reușite, altfel se plictisește. 

Mă întreb vreodată cum am crezut că îmi va fi bine stând și așteptând un bărbat să vină de la muncă, să mă scoată la restaurant și apoi să închei ciclul, doar ca să îl reiau la următorul răsărit de soare. Simt că trăiește în mine încă persoana care voia acel lucru, dar devine din ce în ce mai mică și mai nesemnificativă, pentru că cea care se naște acum știe că vrea totul de la viață și că nu se va opri până când nu va avea chiar asta. Totul. Singură și fără ajutorul nimănui. 

Îmi plac momentele acestea, când mă dezbrac de toate hainele după care mă ascund în restul timpului și-mi spun eu mie adevărul, și îl arăt și celorlalți. Pentru că am încercat mult și bine să fiu normală. M-am străduit din răsputeri să-mi doresc o viață ca oricare alta, în care să nu caut decât liniște și pace alături de cineva. Poate un copil sau doi, un serviciu ușor de dus la bun sfârșit, și un venit mulțumitor. Doar că m-am plictisit de idee și n-am reușit să o duc până la capăt, pentru că știam ce se ascunde înăuntrul meu și am avut un moment de claritate în care am știut, mai bine ca oricând, că nu pot lăsa ca toate acestea să se ducă pe apa Sâmbetei. Acela a fost momentul care mi-a schimbat viața, și încă încerc să aflu cum să modelez totul așa încât să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. 

Vreau să primesc și să ofer totul. Mi-aș dori să fiu un om usor de înțeles și să-mi doresc un om normal. Să mă pot mulțumi cu puțin. Pentru că adevărul este că nu știu cine m-ar putea iubi vreodată complet și fără rețineri, în condițiile în care marginile ființei mele sunt încă neșlefuite și nu cred că voi fi capabilă să le modelez după contururile deja trasate. Conștientizez acum că m-am mințit multă vreme și că mi-a fost întotdeauna imposibil să mă mulțumesc cu puțin. 

Mă gândesc că aș putea să iubesc orice parte a mea, atât timp cât ar fi exact ce îmi doresc. Sunt un adevărat contrast, nu ai înțeles încă asta? Sunt neagră și albă în același timp, iar părțile bune se împletesc cu cele rele într-un amalgam de confuzie extatică. Asta și dă dependență la mine, faptul că niciodată nu știi ce te așteaptă mâine. 

Invidiez oamenii care se pot mulțumi cu lucrurile mici și care sunt fericiți ducând o viață complet normală. Mă gândesc chiar că aș putea să îl iubesc, doar că știu că nu vrea nimic măreț de la existența lui. Vrea doar momentele mici, și îi este atât de firesc să trăiască de pe urma lor, încât uneori îl invidiez. Mi-aș dori să îl iubesc, ca să pot să învăț să îmi fie bine cu fericirea aceasta ușoară. Știu că îl voi iubi la un momentdat, dar nu complet, și nici necondiționat, pentru că el îmi va urî partea de nestăvilit din mine, și aceleași scenarii pe care le-am mai trăit se vor repeta. 

Mă arunc în seara aceasta într-un abis pe care l-am mai văzut, și din care voi ieși când voi avea chef. Exact cum am făcut și până acum. 

Pe curând, 

Bianca

Cum este viața după o săptămână de #statacasă

Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Azi am obosit de lumea noastră – sau cum arată un episod de anxietate

Este ora 14:00. Soarele este sus pe cer, încălzind pământul ce pare că nu ne mai suportă. Aud pe geam mașini trecând la fiecare secundă, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Văd oameni pe stradă, familii cu bunici și copii, plimbându-se nonșalant pe străzile pe care le cunosc de o viață întreagă. 

Nimic diferit nu se întâmplă, dar totul este schimbat. Am o senzație de amânare, ca și cum ceva stă din urma noastră și ne pândește, gata să explodeze la cel mai mic pas greșit. Sunt sigură că este doar anxietatea mea, dar uneori nu pot să o fac să tacă din gură. 

Aș vrea ca azi să scriu ceva mișto, pozitiv. Să inspir lumea să vadă partea plină a paharului, să îmi afund gândurile în partea luminoasă a acestei carantine. Dar nu pot. Azi nu pot. Mi se pare că mi-a ajuns. 

Citesc de câteva zile tot mai multe articole despre pandemii. Aseară am început, chiar, să mă uit la documentarul “Pandemic: How to prevent an outbreak” de pe Netflix. Înțeleg, din ce în ce mai clar, cât de bine se știa prin ce vom trece acum, și cât de puțin ne-a păsat. Dar mai ales realizez acum, mai profund ca niciodată, că suntem fără nici un dubiu ultima speță de ființe care s-a perindat vreodată pe acestă planetă. 

Jur că vreau să scriu de bine. Mi-am propus să mă țin tare în perioada asta, chiar dacă nu este ușor. Nu suport nesiguranța, trezește tot ce-i mai rău în mine. O să-mi revin, știu asta. Știu foarte bine că mâine mă voi trezi de dimineață și mă voi bucura de soare. Voi deschide geamul și îmi voi bea cafeaua cu picioarele pe pervaz. Voi inspira adânc aerul încă rece de martie. Voi asculta muzică, apoi voi citi un pic. După care voi scrie, și-mi va fi bine. 

Dar azi nu am reușit să fac nici unul dintre lucrurile de mai sus, pentru că mi-a ajuns până peste cap. Am ajuns la limită, și trebuie să explodez măcar puțin, așa cum pot. Nu mai pot să țin în mine, mi-e prea frică că voi ajunge să fiu veșnic supărată pe noi dacă nu vorbesc. 

Zgomotele de pe stradă sunt aceleași. Oameni au aceleași obiceiuri, chiar dacă alterate de decretele guvernului. Cică acum nu vom putea merge la nici o activitate socială până pe 1 Iunie. Mi-e frică că atunci când vom putea ieși, ne vom fi obișnuit să trăim așa: pe internet. Ne va fi mai comod. 

E bine să stai acasă. Apreciez enorm acest dar al timpului. Doar că mă sperie, infinit de mult, cât de nepăsători sunt cei din jur. Mă sperie când văd familii cu bunici și copii la plimbare. Mă sperie nesiguranța zilelor ce vor veni și, mai ales, mă terorizează ideea de o societate mult mai rea decât cea dinainte. Pentru că știu că dacă vom ajunge la timpurile care-au mai fost o dată, nu de mult, va fi fiecare pentru el. Pentru că asta facem și-acum. 

Nu ne interesează de nimic decât de noi înșine. Atât timp cât noi suntem bine, avem un venit stabil, Domnul cu mila pentru ceilalți. Suntem orbi la ceea ce trăiesc ceilalți, și absolut toți ne facem vinovați de același păcat, sub o formă sau alta. Stau în casă de aproape o săptămână. Eu, omul căruia nu-i place nimic mai mult pe lumea asta decât să iasă. Pentru mine, viața se întâmplă în afara celor patru pereți ai camerei mele și așa va fi întotdeauna. Nu-mi pot înfrânge spiritul libertin orice s-ar întâmpla. Prin “libertin” se înțelege că vreau să bat lumea la pas și să văd fiecare locușor de pe pământul acesta, să cunosc fiecare persoană posibilă și să îi ascult poveștile. 

Dar cu toate acestea, stau în casă. Stau închisă între acești pereți când de-abia îmi recuperasem viața, când simțeam cum mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare de fiecare zi pe care o trăiam. Singură, așa cum am fost dintotdeauna. Ajunsesem să o iubesc mai mult ca niciodată, pe cont propriu. Și-acum mi-a fost luată, pentru cine știe cât timp. Nu știu exact pe ce perioadă viața mea s-a schimbat sau dacă va mai reveni vreodată la ce a fost înainte. Nimeni nu știe, pentru că lumea așa cum o cunoaștem noi nu s-a mai confruntat cu o astfel de pandemie. 

Și da, mi-e frică. Mi-e frică de ce va urma și de ce repercursiuni va avea tot tămbălăul acesta asupra vieților noastre personale și asupra societății noastre. Mi-e frică că Italia nu va mai fi la fel, și că Europa se va dezbina din nou. Sunt îngrozită că vom retrăi istoria recentă, și nu sunt pregătită să îmi sacrific viața în acest mod. Simt o teroare de-a dreptul paralizantă când mă gândesc că există și scenariul în care va trebui să renunț la visele mele, că nu știu cum va arată lumea aceasta în cinci luni. Mi-e frică că nu am nici un control asupra situației, că sunt dependentă de alți oameni care îmi vor hotărî, pentru a nu știu câta oară, destinul. 

Nu încerca să mă calmezi. O voi face singură. Îmi voi reveni singură, dar deocamdată frica și nesiguranța țipă mai tare în mine decât calmul și raționalul. Mi-e familiară senzația asta, am trăit cu ea doi ani de zile, când credeam că el e tot ce am și simțeam că îl pierd în fiecare zi. Am mai trăit cu teroarea asta, știu să mă confrunt cu ea. Dar până să o fac, trebuie să îmi dau voie să o simt, măcar puțin, ca să văd că nu mă poate omorî. Ca să îmi dau seama cum să o înfrâng. 

Nu am cum să fug de ce se întâmplă. Oriunde aș încerca să plec, situația este la fel. Poate chiar mai rău. Aș vrea ca măcar un mic colț al lumii să fi rămas intact. Dar oricum am fi mers noi și am fi distrus totul, așa cum ne este caracteristic. Pentru că da, sunt convinsă acum că cea mai mare plăcere a vieții noastre este să distrugem lucrurile din jurul nostru. Și o facem în mod inconștient, pentru că suntem o rasă cum nu s-a mai văzut. Needucați, inconștienți, egoiști, iraționali. Problema este că pretindem a fi tocmai inversul. Avem impresia că suntem rasa aleasă, centrul universului. 

Dar când mă uit pe geam, îmi dau seama că merităm tot ce ni se întâmplă. Cum altfel, când văd cum i-a apucat pe toți de-odată dragostea de alergat, de câini, de plimbări? Vezi tu, prietene, te-ai lipsit o viață întreagă de toate lucrurile fără de care acum pretinzi că nu poți trăi. Mai că ai ieși și la grătar dacă n-ai încerca să dai dovadă de o educație care, din păcate, este falsă. Nu ți-a intrat încă în sânge. Te prefaci că ești de spiță nobilă, dar calci pe iarbă ca și cum nici nu o vezi. 

Văd numai egoism în jurul meu. Ni s-a oferit încrederea că vom fi responsabili și că vom lua măsurile care trebuie pentru a combate acest virus împreună. Vreți să știți ce am luat?

Nimic bă, nimic, pentru că ne interesează mai mult să avem pătrățele, ca să agățam gagicile în cluburile de care nu ne putem lipsi. Banul predomină, și atât timp cât tu îl ai în buzunar, ai merge și în Ibiza acum, atât de mult te doare în fund de ce face omul care se întreabă ce va face peste două luni dacă lucrurile nu încep să se miște normal. Sunteți supereroi mă, aveți impresia că sunteți protejați de cine știe ce forță invizibilă și că pe voi un virus nu vă atinge, și chiar dacă ar face-o, nu v-ar omorî. 

Ei bine prietenaș, dacă ești atât de șmecher, du-te și ia-o în brațe pe bunică-ta, să vedem atunci de câte ori mai ieși pe stradă. 

Mi se pare penibil și dezolant ce văd în jurul meu. Măsuri peste măsuri, cazuri care cresc alarmant în jurul nostru, un viitor incert, un guvern care ajunge la disperare. Văd panică în ochii medicilor care nu mai suportă ceea ce trăiesc. Văd mii de sicrie duse în alte locuri în Italia. Văd iubiți pe care pandemia asta i-a prins în părți diferite și care acum nu se pot reuni. Văd oameni speriați și studenți deznădăjduiți. 

Dar văd mai multă lume care nu dă doi bani pe ce se întâmplă, și care nu se poate lipsi de zilnicele lor plimbări și ritualuri. Ei sunt cei aleși, cei pe care nimic nu îi poate atinge. Și din cauza lor, cei ca noi, care suntem conștienți de ce se întâmplă și chiar vrem să facem ceva pe lumea asta, suntem ținuți în spate de ei, cei care nu și-au primit bătăile la timp. 

Simt revoltă față de indiferență. Nu mai suport să aud mașinile cum trec pe stradă cu nonșalanță. Nu mai suport să văd oamenii care se plimbă pe stradă. Îmi vine să mă duc la ei și să le strig în față cât sunt de haini, cum nu merită să facă umbră pământului. Vreau liniște, mai presus de orice. Am obosit de tot ce înseamnă omenire, și nu mai vreau nici o pandemie. N-am chef să scriu istorie, puteam pasa privilegiul acesta altcuiva. 

Mă uit în jur și stau și mă întreb… oare când vom învăța să fim oameni? Oare când vom înțelege că nimeni, indiferent de vârstă, rasă, statut social sau cont bancar, nu este mai presus de nimeni? 

Abia aștept să se interzică mersul pe stradă și aici. Oare atunci ce vor face domnii societății care nu se pot abține din a-și plimba câinele de patru ori pe zi?

Da, o să mă calmez. Dar până să o fac, îmi permit să fiu foc și pară rasa umană. 

După ce termin de scris, închid laptop-ul și mai trag o țigară. Încerc să fumez mai puțin, vreau să mă las. Nu mai respir okay, am sinusurile terminate și mă sperie orice durere pe care o simt în corp. Nici măcar nu îmi este frică de coronavirus, dar vreau ca măcar să fiu sănătoasă și să pot face lucruri cât sunt în carantină.

Cobor în bucătărie să îmi fac ceva de mâncare. Mănânc trei ouă și încerc să nu mă gândesc că și ieri am mâncat același lucru. Nu am puterea să mă gândesc la o altfel de mâncare. Mănânc și nu prea îmi dau seama de ce se întâmplă în jurul meu. Nu-mi aud colegii de apartament care muncesc, nu mai observ nici păsărelele care cântă, nici zgomotele mașinilor. Încerc să termin cât mai repede de mâncat, ca să mă pot întinde pe canapea. Sunt sfârșită de o oboseală cruntă, pe care nu am mai simțit-o de luni întregi, dar care îmi este la fel de familiară ca orice altă stare. Știu că este oboseală bazată pe stres. 

Mă întind pe canapea și încerc să citesc, dar ochii nu mi se pot concentra la cuvintele pe care le văd. Nu reușesc să înțeleg decât o singură propoziție. Mintea mi-o ia din loc imediat ce nu mă mai stăpânesc, și astăzi sunt prea obosită ca să o fac. Hotărăsc să urc în cameră, dar drumul până acolo mi se pare infernal de lung. Îl fac totuși, păstrând aceeași senzație că sunt urmărită pe care o am de dimineață. Știu exact ce nu-mi dă pace, și nu este nimic altceva decât mintea mea. 

Mă învelesc cu pătura pe care mi-am luat-o din Grecia. Mi se pare că au trecut ani întregi de când am fost acolo, și că trăiam o realitate cu totul și cu totul diferită, ca într-un film. Adorm până la urmă, iar când mă trezesc, știu că nu mai pot, și o sun pe mama. Încep să plâng fără să îmi dau seama, și printre suspine, de-alea grele și neputincioase, îi zic că aș fi preferat să am nasul coroiat decât să sufăr de anxietate. 

Așa arată un episod de anxietate la suprafață. În mintea mea se întâmplă mult mai multe lucruri decât tot ce am descris eu aici. Este un vârtej de gânduri care apare uneori fără să îți dai seama și care nu pleacă decât atunci când decizi să duci un adevărat război cu el. Eu azi am obosit, și nu am avut puterea să lupt. Deja mă simt mai bine după ce am plâns și după ce am scris. Simt că m-am descărcat și că de mâine voi putea să fiu proactivă și productivă, să-ncerc să fac să fie bine și să ignor frica care mă fugărește de la spate în unele momente. Dar simt pe corp tot ce am trăit azi. Mă doare tot corpul exact ca și cum aș avea gripă, și sunt frântă de oboseală chiar dacă am drmit o oră jumătate pe seară.

Și nu, nu se vede pe fața noastră. Anxietatea este un dușman tăcut, la fel ca și depresia. Nu le poți depista după înfățișarea cuiva, spre deosebire de unele boli care sunt evidente la o scurtă privire. Fața anxietății poate arata ca mine dis-de-dimineață, adică la fel ca întotdeauna. În fotografia de mai jos, arăt ca în orice altă zi, dar în mintea mea se ducea o luptă între două tabere și știam deja care va fi cea învingătoare.

Pentru oamenii care suferă de anxietate, realitatea zilelor noastre poate fi o adevărată încercare, iar dacă cineva drag ție se comportă diferit în perioada asta, nu încerca să îi explici că este irațional și că totul va trece. Știm și noi, la fel cum știm că vom trece de stările acestea. Dar uneori nu putem să facem altceva decât să stăm neputincioși și să dăm voie gândurilor și fricii să ne pună la pământ pentru câteva ore. Apoi o să ne ridicăm din nou, dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim noi.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

#Stauacasă a ajuns și la mine – cum a fost experiența de a intra în carantină

Încerc să îmi adun gândurile și să scriu un text cât mai coerent posibil, însă îmi este greu să procesez cu adevărat tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. A fost un vârtej de emoții prin care nu cred că am mai trecut vreodată. Pentru a mia oară, realizez că a simți totul atât de profund este un blestem și o binecuvântare în același timp. 

(Poză făcută astăzi, 21 Martie 2020, când am ieșit din casă pentru prima dată în două zile, într-o scurtă plimbare în jurul cartierului, respectând toate metodele de precauție. Se poate observa foarte ușor de ce am ajuns în această situație pe plan mondial.)

De unde să încep? Ce să spun mai întâi? Și, mai ales, cum să-mi calmez gândurile care aleargă dintr-o direcție într-alta? Am știut de la început că îmi va fi foarte greu să povestesc următoarele evenimente, dar am fost la fel de convinsă că nu am altă alegere. Trebuie să scriu tot, altfel nu cred că voi putea să mă liniștesc.

Astăzi am închis magazinul la care lucrez: showroom-urile polette din Amsterdam și Utrecht au fost lăsate să se odihnească. Am călcat în încăperile albe și curate în septembrie, iar astăzi am fost eu pe tură când am primit ordinul de a închide. Cred că lucram de aproximativ jumătate de oră când mi-a sunat telefonul, și am știut exact ce mi se va comunica. Fără nici o avertizare, fără pic de timp de a încheia anumite lucruri. Pur și simplu brusc, la fel cum a început. 

Acum câteva zile, scriam despre situația generală a Olandei în plină pandemie de COVID-19. La momentul la care scriam, închiderea showroom-ului părea o idee fantezistă, ceva ce avea să se întâmple eventual, dar nu într-un viitor foarte apropiat. De menționat este faptul că prim-ministrul nostru, Mark Rutte, nu a decretat nici o stare de urgență și nici nu a recomandat închiderea magazinelor de nenecesare. În ciuda acestui fapt, în termen de două zile mai toate lanțurile de magazine cu articole de îmbrăcăminte, înfrumusețare, încălțminte ș.a.m.d., și-au închis toate filialele de aici. Printre acestea ne numărăm și noi, echipa polette. 

Nu pot să înțeleg cu adevărat cât de radical se poate schimba percepția noastră asupra acestui fenomen în termen de doar câteva ore. Totul se întâmplă într-un ritm atât de alert, încât nu ai timp să realizezi ce schimbări se produc la nivel personal atunci când toată nebunia aceasta ia o nouă turnură. Acum două săptămâni eram convinsă că noi nu vom ajunge la stadiul de a închide. Cu o săptămână în urmă, mi-am întrebat managerul principal dacă la întâlnirea cu fondatorii firmei se va pune problema de a închide showroom-urile. La vremea aceea, de-abia primiserăm mănuși; gelul dezinfectant și măștile au venit câteva zile mai târziu. Într-adevăr, la întâlnire nu s-a pus problema suspendării activității magazinelor. La șase zile de la acel moment, am închis în urma mea ușa magazinului, fără să știu când și dacă o voi mai deschide. 

Pentru că da, problema principală a tuturor afacerilor este dacă vor supraviețui sau nu acestei pandemii. Când se va termina totul, și ce presupune acest stagiu de repaus pentru bugetul și profitul unei astfel de afaceri? Ce înseamnă acestă schimbare pentru angajații care depind de afacerea ta pentru a-și plăti chiria și utilitățile?

Nimeni nu știe ce se va întâmpla, pentru că ne confruntăm cu un fenomen pe care nu cred că l-am mai întâlnit până acum în viețile noastre. Poate bunicii sau străbunicii noștrii da. Dar pentru noi, o pandemie este un scenariu desprins dintr-un film pe care l-am văzut într-o seară târzie de duminică, și pe care nu ni l-am fi imaginat niciodată real. Însă realitatea bate filmul, și ne-am trezit tocmai în mijlocul scenariilor pe care le-am văzut de atât de multe ori pe ecrane. 

Puțini dintre cei cu care am vorbit astăzi înțeleg cu adevărat tumultumul pe care îl simt. Pentru majoritatea prietenilor și cunoscuților mei, locurile lor de muncă înseamnă doar un mod de a-și sponsoriza studiile. Pentru mine, polette a fost locul care mi-a salvat viața. Am primit job-ul dintr-o glumă pe care am făcut-o în vară, când eram la cumpărături cu o prietenă. Luasem la pas aproape toate magazinele posibile, iar ea a vrut să își cumpere o pereche nouă de ochelari de la “firma aia șmecheră, cu rame mișto și prețuri foarte bune”. 

Numai că eu eram complet terminată de oboseală și voiam să merg acasă. Am petrecut cam o oră în showroom, timp în care prietena mea a încercat fiecare ramă posibilă. Într-un final a hotărât să aleagă acasă, bazându-se pe fotografiile pe care tocmai eu i le făcusem. În drum spre ieșire, ochii i-au fugit la câteva alte rame, așa că eu, cu o disperare soră cu moartea, m-am întors la angajata de pe tură și am întrebat-o în glumă dacă nu are ceva de făcut pentru mine. Fac orice, i-am zis, numai să scap de piaza asta rea!

Iar ea chiar a avut ceva de făcut pentru mine. De la un simplu e-mail trimis fostului manager, am ajuns să lucrez de șase luni și să trec prin toate situațiile imaginabile alături de ei. Am învățat meseria de optician în mai puțin de o lună, iar asta s-a datorat senzații de adrenalină pe care mi-o ofereau zilele de lucru. Au existat momente când nu am avut destul personal și am alergat singură într-un magazin plin cu oameni, determinând dioptrii, dând sfaturi pentru rame, plasând comenzi și ajustând rame, toate în același timp. Îmi aduc aminte și-acum zilele de sâmbătă, când la ora șase, la închidere, încuiam ușa și mă uitam în jur. Dintr-o dată era liniște, iar eu habar nu aveam cum trecuseră opt ore, cum am reușit să fac atât de multe lucruri în același timp și cum sunt încă în picioare. Mă trecea un sentiment de mândrie, și aveam o senzație de adrenalină pe care nu cred că o mai experimentasem vreodată.

La scurt timp după ce am început să muncesc, am știut că am siguranța necesară pentru a face pasul pe care l-am amânat atât de mult timp: acela de a-mi oferi o pauză de la studii pentru a putea să realizez ce vreau să fac în carieră. Locul acesta de muncă mi-a dat încrederea că pot face și alte lucruri în viață și că pot crește în alte domenii. Când intru în magazin, las tot la ușă și mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Luni de zile am uitat de problemele mele în acele două showroom-uri, în care am investit 150%, mai mult decât în orice job pe care l-am avut până acum. Este o senzație pe care am ajuns să o anticipez și să o caut: albul perfect al pereților și aspectul curat al magazinelor mă înconjoară și mă fac să cred că sunt într-o bulă în care nimic altceva nu există.

Așa că da, am ajuns să iubesc ceva ce știu că nu îmi va fi carieră, dar care mi-a dat startul necesar pentru a reuși să fac ceea ce îmi doresc.

Luni a fost prima dată când s-a pus problema de a închide. Cazurile de coronavirus cresc în continuare îngrijorător de repede, iar noi eram expuși mai mult ca oricine. În showroom-ul din Utrecht, testul de determinare a dioptriilor se face în modul vechi, cu rama în care poți pune diverse lentile și cu celebrele litere pe care le-aș putea recita și în somn. Distanța dintre mine și client este mai puțin de un metru, așa că atât eu, cât și colega mea eram foarte îngrijorate pentru sănătatea noastră, dar și al celor ce ne vizitau magazinul. 

Discuțiile au decurs greu, în ciuda presiunilor noastre. Ne pierdeam ambele răbdarea și panica ne făcea să uităm că în joc sunt milioane de euro. O decizie ca aceasta nu se poate lua de la o zi la alta, mai ales că nimeni nu vrea să își pună în pericol o afacere pentru care au muncit aproape un deceniu. Celelalte magazine ale noastre din Europa erau deja închise, noi fiind singurele care mai funcționau, deși aveam o medie de zece clienți pe zi, adică zece posibili purtători de acest virus care ne controlează complet viețile.

Oricât de mult am insistat la început, atunci când planul a început să ia contur, în mod surprinzător nu am mai vrut ca lucrurile să ia această întorsătură. Bineînțeles, în spatele minții am avut și partea financiară, dar pentru mine cea emoțională a fost cea care m-a determinat să amân acest moment cât mai mult, deși era dincolo de puterile mele. La ora actuală, mai mult ca oricând, mi se rupe sufletul când mă gândesc că un loc în care am investit atât de mult primește o lovitură pe care nu o poți para orice ai face și că nu știi ce efecte poate avea asta asupra viitorului companiei. 

Ieri mi s-a spus să micșorez orele de deschidere: de la 10:00 la 18:00 în mod normal, la 13:00 la 18:00 începând de azi. Dar la fel de bine am fost avertizată – este doar o chestiune de timp până când vom închide. 

Azi am mers spre muncă cu inima strânsă, pentru că vedeam totul în jurul meu închis. Pustiu. Gol. Dezolant. Știam ce avea să vină, dar când am primit telefonul, mi s-au tăiat picioarele. Nu cred că am mai avut această reacție vreodată în viața mea când vine vorba de un job. Efectiv a trebuit să mă așez jos. Aveam trei clienți în magazin, și am apucat să plasez o ultimă comandă, luând asta ca pe un semn bun. Am închis la fel cum am deschis – cu comenzi și clienți încântați. 

Nu cred că am să uit prea curând liniștea care s-a pus când am stins tot – lumini, ventilatoare, căldură, aparatură, muzică. Era aceeași liniște care domnea în tot orașul. Un fel de amânare. O chestie dulce-amăruie. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta anul trecut, nu mi-aș fi încăput în piele de bucurie. Acum nu mă pot gândi decât la momentul în care vom ieși din acest impas și ne vom întoarce la activitatea normală. Schimbați, sper eu, în bine. 

Am amânat cât am putut să plec. Am scos gunoaiele, am făcut curățenie puțin, am fumat o țigară la balconul de la etajul doi, de unde am urmărit lumea și am văzut un oraș întreg vuind de viață în toate pauzele mele timp de șase luni. Azi plana o liniște mormântală, și mă simțeam ca și cum virusul ajunsese deja la noi. Și chiar a făcut-o, dar nu fizic, ci moral și spiritual. 

Am încuiat ușa cu inima strânsă, și am plecat de acolo cu o senzație de plumb în picioare pe care am mai avut-o doar când am plecat de-acasă în Olanda. Nu știm când vom deschide, dar în cel mai bun caz într-o lună. Iar eu va trebui să stau acasă în acest timp, nefăcând nimic. Despre asta voi vorbi într-o scriere viitoare, pentru că necesită alte câteva rânduri pentru a-mi da seama ce se întâmplă cu mine și pentru a explica greutățile pe care le întâmpin în această perioadă. 

Ceea ce se întâmplă este tragic din toate punctele de vedere, și afectează oamenii pe toate planurile. Am învățat astăzi ce înseamnă să lași în spate un loc de muncă și să nu vrei decât să te întorci și să pretinzi că nimic rău nu se întâmplă. Dar evenimentele de acum sunt peste puterile noastre, și nu putem decât să rămânem optimiști și să zâmbim la gândul vremurilor ce vor veni după ce vom scăpa de pătura de negru care a apus peste lume în Decembrie. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

(Textul a fost scris pe 19 Martie 2020, atunci când evenimentele au avut loc. De atunci, arăt cam așa tot timpul:

De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

Când binele preia controlul

Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca