Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Advertisements

Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.

Înainte să ne fi născut

Îmi aduc aminte și acum primul moment când l-am văzut. Era o zi de Ianuarie geroasă, dar însorită. De-atunci a tot fost soare până astăzi. Azi, a început să plouă cu stropi mari, ce par să doară. Mai că-mi vine să râd singură când mă aud ce spun, dar este adevărat.

Cred că l-am iubit din prima secundă când l-am văzut, înainte să știu măcar numele lui. De multe ori mă gândesc că ceva înăuntrul meu îl cunoștea, ca și cum îl iubeam cumva dinainte să mă fi născut, exact ca-n cele mai clișeice filme romantice.

Nu știu de ce scriu despre el. Mă gândesc că poate dacă scriu, îmi va ieși din inimă, din suflet, din ființă și din minte. E prima dată când îmi dau voie să scriu despre el fără rețineri, fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva, fără să-mi fie frică de propriile cuvinte, fără să le reprim. Știu, totuși, că orice aș face, el nu va pleca, mă va urmări peste tot și va fi undeva în spatele minții, oricând, oriunde, gata să iasă la suprafață.

Știam, în adâncul inimii, că ar fi trebuit pur și simplu să mă întorc și să plec. Dar simpla lui prezență era magnetică. Avea o carismă dominantă; când intra într-o încăpere, atrăgea atenția asupra lui fără să vrea. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie de fiecare dată când intra în cameră. Și, oricât de mult aș încerca să pun pe hârtie tot ce am simțit atunci, nu aș reuși. Mi-a rămas în minte o frază pe care am citit-o recent în Promisiunea zorilor de Romain Gary, și care cred că ar putea descrie cel mai bine ce s-a întâmplat atunci: ”Ce vreau să spun e că avea niște ochi în care era atât de bine să trăiești, încât de-atunci n-am mai știut niciodată încotro s-o apuc.”

Știam că ar fi trebuit să întorc spatele în loc să îi întind mâna. Să nu zic ”A, păi mă și ridic!” când mi-a fost prezentat. Să nu îi bag în seamă zâmbetul, ochii, privirea, râsul. Dar nu ai cum să întorci spatele sentimentului că ai ajuns cumva acasă, că două piese din tine s-au unit, că ești, în sfârșit, trează. Că nu îți pasă de nimic, nici de ce ar trebui. Și nu ai cum să eviți lucrul care trebuie să se întâmple, mai ales când sentimentele provin din ambele părți, se întâlnesc ți se împletesc, și rezultă într-o stare continuă de vis, ceva ce-a tot durat și-a tot ars tot în jurul nostru, și continuă să o facă.

N-ai cum să spui nu la fericire, oricât de periculoasă ar fi. Nu ai cum să zici nu la… fericire, în sfârșit. Oricât ai încerca. Sau poate niciodată nu o faci. Poate niciodată nici unul dintre noi nu a încercat să spună nu. De fapt, nu poate, ci cu siguranță. Niciodată, nici unul dintre noi nu a spus nu la… cu tine sunt fericit, în sfârșit!

Și-a tot venit fericirea asta.

A venit fără margini, fără rațiune, fără băgare de seama, fără pic de regret și fără nimic altceva decât sete. Sete de fericire, una întârziată și negăsită. A venit în creațo, pi, frumusețe, iubirea mea,  și alte cuvinte care răsună peste tot. Nu tu semeni cu Marilyn Monroe, ea seamănă cu tine! A venit în toate colțurile orașelor. A venit peste tot. A venit într-un te iubesc spus de-atâtea ori, ce îl puteai vedea în ochi și în toată ființa. A venit în cântece, în destăinuiri, în sentimente împărtășite, de o intensitate care aproape te năucește și pe care nici unul dintre noi nu le mai întâlnise. A venit la fiecare atingere și la fiecare șoaptă, la fiecare zâmbet și la fiecare radiere a chipului. La fiecare dorință de a-l face pur și simplu fericit pe celălalt și a reuși.

Mă întreb de ce tot scriu despre el, dacă nici nu mai vreau să mă gândesc la el. De fapt știu. Pentru că oricât aș încerca să îmi asum alegerea, nu ai cum să uiți un asemenea sentiment, și o asemenea conexiune. Nu ai cum să uiți împlinirea de a fi cu respectiva persoană, nu ai cum să îți oprești mintea din a repeta din nou și din nou toate clipele împreună, din a face tot felul de scenarii și din a trăi acest sentiment de iubire.

Iar ea nu se uită niciodată. Oricât ai încerca, oricât te-ai păcăli, oricât te-ai comporta ca și cum o faci. Iubirea de genul acesta nu se uită și nici nu pleacă, absolut niciodată, sub nici o formă și sub nici o mască pusă. Și sunt multe măști puse, sub care aproape nimeni nu poate vedea. Se vede la fiecare pas, la fiecare privire în gol, la orice gest. Și nici nu va fi ținută sub control, nu pentru totdeauna. Nu când tu te gândești și afirmi, până la pasul final, că vrei și alegi o viață plină de o astfel de iubire, cea pe care nu mulți o întâlnesc și care îți cuprinde toată ființa.

 

Gânduri din cafenea

Stau într-o cafenea și scriu. Scena familiară, pe care o știu atât de bine și pe care o pot descrie pas cu pas, oricând, pentru că se repetă de luni de zile. Masa micuță, pe care jonglez cu un cappuccino, un cheesecake și un laptop pe care mi se deschid douăzeci de pagini înainte de a ajunge la cea pe care mi-o doresc eu, la care tânjesc și de care am avut nevoie toată ziua. Cam așa este orice în viața mea: trebuie să trec peste șapte mii de hopuri și bariere până a ajunge la ceea ce îmi doresc.

Mă grăbesc să termin prăjitura ca să pot scrie mai repede și mai ușor. Mi-e frică să nu mi-o ia din nou gândurile la vale. Am încercat să le țin aproape toată ziua, să nu le pierd, să nu-mi mai fugă când deschid pagina și încep să scriu cum mi se întâmplă mereu.

Nu-mi aduc aminte când exact a început să îmi placă cheesecake-ul. Ani de zile am refuzat să mănânc, nu mi-a plăcut după ce l-am încercat prima dată prin primul an de liceu. Nu mai știu când și cum a început să îmi placă, dar acum mănânc în mod frecvent. Trebuie că a fost undeva anul acesta, bineînțeles, dar nu pot plasa momentul exact undeva în timp.

Încep să îmi fugă deja gândurile pe care voiam să le înșir aici și care, până la urmă, nu au vreun rost extraordinar în lume, dar care cumva contează acum mai mult ca orice. Mai am trei sferturi de oră până la repetiție, și ani întregi de înșirat aici. Mă gândesc că dacă mă grăbesc și mă concentrez, reușesc să exprim tot ce am nevoie  în patruzeci de minute.

Mi-ar plăcea tare mult să existe un sistem care să fie conectat la mintea mea și să transcrie imediat toate gândurile undeva într-un document de Word, pe care să îl accesez mai apoi și să îi dau forma dorită. Dar, până la urmă, care ar mai fi rostul? Unde ar mai fi plăcerea de a scrie, de a ține un pix în mână, sau de a auzi țăcănitul rapid al tastelor, care îmi oferă o satisfacție enormă? Îmi dau seama cât de pe grabă facem orice. Hai, mai repede, mai mult, mai bine, fă, scrie, ieși, iubește, fii tu, găsește-te pe tine, fă ceva, orice, cât mai mult și cât mai bine. Ori, în toate momentele în care ne grăbim, adică tot timpul, trecem pe lângă viață și uităm de noi. Mă întreb, câți dintre noi pot spune convinși că trăiesc cu adevărat și nu doar muncesc?

Gândurile mi se transformă în scris, și de fapt îmi dau seama că toată ziua am gândit în felul acesta, că eu de fapt acum nu fac decât să îmi transpun tot ce am gândit pe hârtie. Îmi dau seama că de-o viață eu nu gândesc, ci scriu totul în minte, analizez totul în poezii și proză, apoi aștept momentul prielnic ca totul să îmi iasă de pe degete, să ia o formă concretă.

Mă gândesc de zile întregi la mine. Mi-a zis psihoterapeuta mea că cică nu aș ști să mă iubesc pe mine, că ceva în copilăria mea m-a făcut să am impresia că nu sunt destul de bună și că nu merit să fiu iubită. O fi, n-am ce zice, de-aia îmi și chinui mintea acum să îmi dau seama ce s-a întâmplat. De iubită de ai mei am fost și încă sunt, poate uneori prea mult. Îmi dau seama acum, în momentul acesta, cât de mult îmi lipsesc, dar cât de bine mă simt să nu mai fiu acasă și să fiu pe picioarele mele. De altfel, eu întotdeauna am avut un ghimpe de disconfort acasă, nu cauzat de cineva sau de ceva concret, ci strict pentru că eu și ai mei suntem ușor diferiți, și de multe ori nu am fost de acord cu anumite aspecte din viețile noastre, care era un fel de viață comună, la un loc, pe care o împărtășeam zi de zi. Bineînțeles, pe mine întotdeauna m-a deranjat lipsa banilor mei și mi-a fost rușine să cer, așa că abia așteptam momentul să fiu pe picioare proprii.

Și uite-mă că sunt. Am un venit bunicel, mai bun decât majoritatea studenților din România sau din Grecia, îmi permit destul de multe și nu am grija banilor, să nu vorbesc într-un ceas rău. Dar și muncesc pentru banii pe care îi am. Muncesc atât de mult, că uneori uit de mine. De-aia mă și răsplătesc. ”Mai bagi o cafea, Bianca? Luăm și un parfumel? Uite ce faini sunt pantofii ăștia, numai buni de umblat o lună încontinuu cu ei! Niște mâncare vietnameză? O călătorie de pe o zi pe alta? Nu-i problemă, scoate cardul și se rezolvă!”

Am toate lucrurile pe care mi le doresc la momentul acesta, dar azi noapte m-am trezit strigând-o pe mama în somn, și dând din mâini după ea. Mă și mir că am strigat după ea, pentru că în fiecare noapte strig alt nume. Visasem că am iarăși un șoarece în cameră și voiam să merg la mama, de m-am și mirat când m-am trezit, pentru că eu în momentele în care sunt speriată sau simt orice emoție ”negativă”, nu mă gândesc la ai mei, ci la altcineva.

Nu mai pot dormi cu becul stins, de fapt nu mai pot dormi deloc. Aș face orice să fug de mine, deși de când cu terapia asta și cu doamna psiholog, trebuie să mă întâlnesc cu mine de mai multe ori decât mi-ar plăcea. Doare a dracului de tare să te înfrunți pe tine însuți, să te uiți în oglindă și să zici ”bă, lasă-i pe ceilalți, că de tine trebuie să tragi cel mai tare”, și să cotrobăi prin toate sertarele minții, unele care dor încă ca naiba. Mai ales dacă până acum puțin timp tu erai convins mort copt că nu ai nimic, că știi să te iubești, că ai stimă de sine, că nu te dărâmă nimic, că faci față la orice. Și uite că nu este așa. Viața ți le dă stilat, iar pe mine durerea m-a schimbat într-un mod nebănuit.

În așa fel încât am momente uneori când mă gândesc cine este persoana aia. Cine reacționează așa, că eu sigur nu. Cine a uitat cine este, cine țipă și urlă, cine nu mai știe să se liniștească? Cine stă dimineața la cafea și are un atac de anxietate din senin? Cine nu mai poate dormi? Cine nu mai simte nici o bucurie? Cine stă și se gândește la ziua de mâine ca la o zi exact ca ieri, care nu aduce nimic nou, nici o bucurie și doar mai multă tristețe?

Citisem de 1 Aprilie o chestie mișto, cum că ziua aceasta ne este dedicată tuturor, pentru că toți ne mințim pe noi înșine cum că știm cine suntem, unii chiar la 50 de ani. De fapt, realitatea este că foarte puțini oameni sunt în regulă cu persoanele care sunt, se uită în oglindă și se recunosc, și trec prin viață ghidându-se după un eu propriu, construit în timp și cu foarte mult efort. Restul dintre noi, doar dăm din gură și ne prefacem, din lașitate și din lipsă de putere, mergem la facultate, la muncă, și ne identificăm atât de mult cu munca noastră, că devine întreaga noastră viață.

Mai am câteva minute până la repetiție. N-am nici un chef să mă duc. Am obosit, vreau acasă. Vreau să mă ridic și să dau naibii totul, pentru că tot ce-am obținut prin ani de muncă nu-mi mai place și nu mă mai face fericită, iar fericirea e la… 11 minute de mine. Sau undeva pe-acolo, naiba știe. Cred că nici el nu știe de fapt. Cert e că am ajuns la limitele mele, și că ori se dărâmă totul în jur, ori fug de-aici și nu mă mai uit niciodată în spate, pentru că degeaba ai tot ce vrei, dacă noaptea pui capul pe pernă și te păcălești singur că ești fericit, deși îți înghiți lacrimile în fiecare moment al zilei, iar când te uiți în oglindă și încerci să zâmbești, îți dai seama că nu ai mai reușit să faci asta de o veșnicie și că aproape nu mai știi cum este să zâmbești natural, fără să te forțezi pe tine.  Te prefaci, te prefaci tot timpul, dar când se închid ușile, nu mai ai de ce să o faci, și-atunci lași totul să se dărâme și nu mai ai putere nici să închizi ochii, și te uiți, doar, în gol.

Daydream

Deschid și închid pagina de Word de cinci ori. Nu mă hotărăsc ce să fac. Am ieșit de la muncă de o oră jumătate și nu mai am putere de nimic. E soare afară, în sfârșit, și ce folos? Ce folos, când ieși singură de la muncă, te duci și mănânci singură într-un restaurant micuț vietnamez în care ai mâncat tot singură de atâtea ori, te duci singură acasă, și intri în camera în care parcă trăiești de-o viață. Te gândeai că dacă iese soarele, îți va fi bine. Dar nu îți e. De fapt, nu îți mai e de mult bine. 

Ți-a fost vreodată bine? 

Nu. Eu, de fel, de când mă știu am o nefericire ascunsă mereu în mine. Am trăit cu bucurie totuși, și-acum a dispărut și aia. Mama îmi zice că nu știe cu ce a greșit de sunt atât de nefericită, iar eu încerc să-i explic că nu este de vină nimeni.  

Mă pun în pat și încerc să lucrez. Nu iese, trebuie să o las pe mâine. Mă deranjează ideea că trebuie să fac ceva atât de simplu, și totuși trebuie să amân. M-aș apuca de studiat, dar nu-mi vine să plec din casă iarăși, și nici să stau închisă aici nu-mi vine. Îmi fac o cafea, a doua pe ziua de azi. Mai aprind o țigară, la astea le-am pierdut numărul. Îmi trece prin minte că e ultimul pachet din România. Nașpamă gândesc, și parcă aș spune mai multe despre cât de mult îmi displac țigările din Olanda, dar nu mă pot concentra nici pe asta.  

N-am habar ce vreau să fac, și nici nu-mi găsesc locul. Mă gândesc că singura rezolvare e să scriu, dar mă întristează că de-atâtea luni scriu lucruri care mă deprimă și pe mine când le citesc după ceva vreme, d-apăi pe străinii care le citesc. Deschid geamul, vine cald de-afară, se înserează, și-mi aduc aminte de serile târzii din Grecia, și de alte astfel de seri, mai apropiate în timp, când eram fericită. Mă uit pe geam și văd un cuplu cu valizele. Mai c-aș râde, dacă nu m-ar durea fiecare celulă din corp. Stau și mă uit țintă la ei, nu-mi dezlipesc privirea orice ar fi, iar din spatele lor apare un tată cu o fetiță de mână. Asta umple de tot paharul, închid geamul și trag și perdeaua, să nu mai văd și să nu mai aud nimic. Nu mai vrea să văd nimic atât timp cât nu e ceea ce vreau eu.  

Parcă miroase la fel. Seamănă, dar mă mâhnește și mai tare că e doar o asemănare și nu același moment, același sentiment, aceeași senzație.  

Merg în derivă, nu mai reușesc să mă agăț de nimic. Îmi trec zilele fără nici un rost, fără urmă de bucurie. Încerc din răsputeri să găsesc ceva în mine, dar sunt amorțită. Și problema apare în momentul în care eu știu foarte bine de ce sunt amorțită. Știu bine, mă văd. Corpul mi-e aici, în Olanda, inima și toată ființa mi-e altundeva, și dacă n-aș fi atât de masochistă, îmi duceam trupul lângă suflet și gata. 

Dar ce rost are?  

Ce rost are când nu te mai simți în nici un fel, când ai fost și nu mai ești? 

Ce ironie! Nu pot decât să râd. Ce ironie idioată că unii lasă să treacă pe lângă ei fericirea și dragostea, și că ți-o iau automat și pe a ta, și nici măcar nu te întreabă dacă vrei sau nu. Și ce cruzime, să cunoști un așa sentiment și să fugi de el. Mai că aș râde, dacă nu m-ar mâhni și nu m-ar înfuria atât de tare.  

Daydream. Nici măcar nu era un vis. Era o senzație palpabilă, un sentiment pe care îl știu prea bine. Daydream era august, era un parfum, erau geamurile mașinii deschise și aerul ce intra în timp ce conducea cu mâna pe piciorul meu. Era liniște, era o gură de vin sec, era posibilitatea unei lumi întregi la picioarele noastre, era soare, o plajă cu apă prea rece, era râsul lui, zâmbetul din colțul gurii, muzica dată la tare, sunetele inimilor noastre la un loc,  cafelele prea multe ca să fim cât mai mult timp trezi, libertatea infinită și totuși atât de finită, era dragostea infinită și fericirea nebună pe care n-ai cum să le uiți niciodată. Daydream e încă acolo, în toate locurile prin care ne-a purtat viața, în toate colțurile care ascund fericirea noastră.  

Visul este real, și voi toți sunteți nebuni dacă-mi cereți să-l las să plece, pentru că nici nu vreau, și nici nu pot. Sau poate-aș putea, dar nu mă interesează o viață fără un august infinit.  

Mă uit în oglindă și vorbesc cu mine, îmi spun cuvintele pe care n-ar trebui să le aud eu.  

Să fi înnebunit oare de tot? 

Poate.  

Dar mai degrabă aș trăi în senzația asta de nebunie decât în pustiu. 

Abis

E ca și cum ai țipa, și nimeni nu te-ar auzi. Aproape că ți-e rușine că un om este atât de important, încât fără el, te simți ca un nimic. Zero barat, abis absolut. Te trezești dimineața dintr-un somn zbuciumat, deschizi ochii la aceeași realitate la care revii de câteva săptămâni. Te copleșesc sentimentele, dar  încerci să le reprimi, să nu te gândești, să faci ce trebuie. Îți spui că ești puternică, încerci să te ridici, să deschizi perdelele, geamul, să faci ordine în camera, în dulap, în minte, în suflet. Te gândești la o dimineață de acum câteva zile, când ai băut cafea cu el, și avea totul gust de paradis. De gândești că poate, doar poate, vei fi din nou fericită.

Dar ți-e și frică să speri, tu, care ai făcut totul din speranță.

Dar prezența neprezenței este mult mai apăsătoare decât prezența prezenței, și se simte în toate colțurile. Îl vezi și-l simți în fiecare colțișor. Îi vezi silueta dormind în pat, ca în dimineața aceea în care tu ai fost cea ce s-a dus la muncă. Îl vezi îmbrăcându-se, uitându-se în oglindă și făcând o glumă despre cât de bine arată. Îi simți parfumul, care este imprimat în perne. Te învăluie, te îneacă și aproape că te pune la pământ, pentru că este o simplă imitație a ceea ce era o dată. Te gândești la toate momentele în care l-ai sărutat în spatele urechii, acolo unde mirosea cel mai puternic a parfum, și îți vine în minte senzația de complet, de liniște și de libertate infinită pe care o simțeai când făceai asta, iar el te ținea în brațe. Iar lipsa acestui sentiment este mai puternic decât orice. Îl simți venind, și nu poți să faci nimic să îl oprești, te lovește din plin și te doboară.

Te lași să cazi la pat din nou. Nu ai putere de nimic, și-ar trebui să faci atâtea lucruri. În teorie, știi ca există o mulțime de lucruri pe care ai vrea să le faci. Atât de multe piese de cântat, atât de multe cărți de citit și cuvinte de scris, atâtea locuri de văzut. Îți aduci aminte de Viena, de frigul de acolo, de tot ce au reprezentat zilele acelea. Îl vezi urlând pe stradă Ih liebe dich și te uiți în gol, aștepți să îl auzi spunând din nou aceeași frază. Dar nu mai vine.

Încerci să te ridici, nu pot. Te doare stomacul când te gândești că iarăși stai. În minte îți vine vina fantastică de a nu face nimic, irosirea sinelui tot mai acută, te gândești ă aproape de regăsiseși, și te-ai pierdut din nou. Te-ntrebi cum e posibil ca nimic să nu mai aibă însemnătate atât timp cât el e acolo doar seara, sau când te vede că ajungi la limită. Te gândești care a fost momentul când ai trecut peste tot și toate, și ai făcut să fie totul despre el. Îți impui să faci ceva, orice, dar nimic nu are importanță dacă nu te urmărește el zâmbind.

Mintea ți-o ia razna, încerci să te agăți de ceva palpabil, dar intri într-un cerc de gânduri, de sentimente, de amintiri și de imagini din viitor care nu știi dacă se vor împlini sau nu. Încerci să te agăți de ceva, de orice, dar îți scapă printre degete, pierzi controlul complet, și te adâncești în sentimentul de durere, nu poți scăpa de el orice ai face. E peste tot, e în tine, e lângă tine, te-nconjoară și te compune, ești una cu el. Te-ntorci pe-o parte și e acolo, o simți vie, arzând. Te-ntorci pe cealaltă parte, tot acolo e, și încerci să scapi, să fugi, să pleci, îți vine în minte rezolvarea, să te urci în avion, e singurul mod de-a ieși din nebunia asta, dar nu poți să faci nimic, nu reușești nici să găsești voința de a merge mai departe, de a te duce să faci ceva de mâncare.

Simți că înnebunești, că o iei razna. Casa e prea mică, oriunde te-ai duce te urmărește durerea peste tot. Îți vorbește frumos, îți șoptește cuvinte de dragoste, te îndeamnă la ce-i mai rău, își face mereu simțită prezența, te trage de mânecă exact ca un copil căruia îi e foame, și nu mai poți, îți vine să urli, să țipi, să lovești ceva, să uiți complet de tine, nu mai ai putere nici măcar să lupți cu durerea.

Nu mai lupți cu ea, o lași să te învăluie, să te răpească de tot, să devină parte din tine. Și nu mai există nimic altceva, nimic, nimic, nimic… Cazi în abis și rămâi acolo. Te vezi cumva fericită în viitor, dar îl vezi și pe el lângă tine, îl vezi râzând, făcându-ți o poză, admirând ceva, făcând orice lucru dintr-un șir de lucruri micuțe care compun viața unui om. Altfel nu vezi nimic, nici măcar o simplă imagine a ta făcând un lucru banal.

Te uiți în oglindă și te întrebi cine e străina din fața ta. O întrebi de ce nu mai râde, de ce nu mai zâmbește, de ce nu mai este cine era. De ce nu se regăsește. Răspunsul îl primești din sine, și te uiți în altă parte, pentru că te copleșește prea tare să știi că nu reușești să foloșești durerea în avantajul tău, așa cum au făcut toți greii lumii.

Țipi, dar nu te aude nimeni. Cazi, și te sfărâmi.

Neputință

Am așteptat toată ziua să ajung acasă de la muncă, să mă închid în camera mea, în locul meu sigur, cu lumânări parfumate, flori și perne multe. Îmi făcusem planul să mănânc ceva, să beau o cafea, să studiez un pic și apoi să citesc. Zi după zi îmi fac planuri, aștept lucruri, mă gândesc să le fac. Mă duc la muncă sau la facultate, încerc să îmi țin mintea trează și ocupată. Încerc să zâmbesc, să fiu drăguță, să ajut lumea, să dau importanță la tot ce, în teorie, ar trebui să iubesc mai mult ca orice. Îmi place locul de muncă pe care îl am, dar nu mă pot bucura de el. Îmi place să fiu la o facultate, dar nu mă pot bucura de asta. Fac lucrurile pe pilot automat, fără să găsesc o bucurie sau o mulțumire în asta, aștept zi de zi să se întâmple lucrurile de care am nevoie. Înainte, făceam lucrurile cu drag și spor pentru că știam că va veni o zi când voi avea în brațe lucrul la care tânjesc în fiecare minut.  

Dar acum, nu mai știu nimic. Nu mai știu dacă am ce aștepta, nu mai știu în ce direcție să o apuc, pentru că aveam impresia că direcția în care merg e una sigură, iar acum nu mai știu nimic. Atunci știam că o să îl văd, că va fi bine, că vor exista momente în care nu voi mai tânji. Și mă face să mă simt atât de neputincioasă sentimentul acesta că îți fuge pământul de sub picioare și tu nu poți să faci nimic, încât te dărâmă mai mult ca orice poate. 

Am ajuns de la muncă, m-am pus pe scaunul din bucătărie, și-am început să mă uit în gol. Am vrut să fac ceva, orice, dar nu am avut cum, pentru că devine durerea atât de mare, încât te presează în jos, te ține la pământ și nu ai cum să o dobori tu pe ea. Apoi apare și vina, că nu faci ce trebuie, că iarăși devii o legumă, că nu ai destulă putere. Intri într-un joc de sentimente, care devine atât de urât, încât nu mai vrei nimic de la lumea asta, vrei doar să uiți. Vrei să uiți de tine, de nimeni altcineva, dar nu ai cum, pentru că ești prinsă într-o minte din care nu poți scăpa, orice ai face.  

Am mâncat ceva în silă, cu forța, doar ca să nu mor de foame. Mi-am făcut o cafea, ca să zic că fac ceva. Am vrut să citesc, am citit două pagini din ”Zilele abandonului”, de care nu știu de ce m-am apucat acum, pentru că furia personajului îmi amplifică fiecare sentiment pe care îl am. Ce ironie, mă gândesc, nici măcar nu ar trebui să o citesc eu.  

Am băut jumătate din cafea, am pus cartea jos, și-am continuat să mă uit în gol. Am încercat să trag de mine, să fac ceva, dar șirul de gânduri nu s-a putut opri. Mi s-au învârtit în minte fără încetare, cu nici un mod de a le putea opri, neputincioasă în fața furtunii și a sentimentelor ce m-au inundat. M-am întors pe-o parte și-am zis că închid ochii jumătate de oră, și-am ajuns să dorm o oră jumătate, pentru că ieri noapte nu am dormit, am ațipit de puține ori, și atunci auzeam tot ce se întâmpla în jurul meu, și până și-n somn mă simțeam singură, nefericită, speriată, și pustiită de tot ce-am avut mai frumos vreodată. Sunt sentimentele care mă însoțesc mereu, și se opresc poate doar câtva timp, dar și-atunci dacă rogi destul de mult.  

M-am trezit și-am crezut că voi avea energie, dar a fost mai rău. Pentru că am visat, și-am visat frumos, apoi am deschis ochii la realitatea asta, și nu mă pot despărți de unele amintiri, și de alte imagini din mintea mea din viitor, nu mă pot despărți de nimic, nici măcar de mine.  

Am intrat într-o stare din care nu am putut ieși, care mă ține și-acum. Simți că te sufoci, că nu mai există nimic, că e durerea atât de mare, încât te doboară, la propriu. Am zis să scriu, că poate rezolv, dar nici așa nu trece, nu mai trece nimic, e mereu la fel, și nu știu cum să mai pun un picior în fața celuilalt să mă duc să-mi iau pâine, nu mai știu nimic. Și vreau, dar nu pot. Simți că te redresezi o perioadă mică, câteva zile, și-apoi te întorci în același loc, doar că mai rău, devine din ce în ce mai rău.  

Simt furie. Simt atât de multă furie, încât sar la gâtul tuturor. Nu știu cum reușesc la muncă să nu arăt ce simt. Mă uimește cum pot să țin în mine, dar cred că uneori mi se vede în ochi. Dar simt furie oarbă față de oricine și de orice, până și de prietenele mele uneori, care nu încearcă decât să mă ajute. Zilele trecute vorbeam cu una dintre prietenele mele cele mai bune, și încerca să îmi explice ceva, pe un ton calm și calculat, iar mie mi-a sărit țandăra și i-am zis ”bă, da’ nu mă mai fute atât la cap”, ceva ce nu aș fi spus niciodată înainte.  

Simt furie față de oricine și de orice, și nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care nu îl aud râzând. Și nici nu știu de ce scriu, că oricum nu are nici un rost, nu rezolvă nimic. Nici măcar dacă ar pleca nu ar rezolva situația, pentru că ar deveni mult mai rea, infinit mai rea. Și nu pot să nu sufăr când mă gândesc cum te poate lăsa un om care îți spune că te iubește să suferi, să știe că tu te zvârcolești de durere și nici măcar nu vrei să fii așa, dar să nu ai nici o putere în fața durerii de-a dreptul groaznice. 

E un amestec de neputință, furie, frică, disperare, dor, pustiu și nevoie. Multă, multă, durere. Și nu mai știu cum să mă lupt cu inima și cu mintea mea, și nici nu mai pot.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Iată-mă din nou aici, scriind despre ceva pe nimeni nu interesează. Adică spunând mici părți din povestea mea, împărtășind lucruri care nu schimba cu nimeni pe nimic, ci mă ajută pe mine să am impresia că fac ceva, să mai câștig puțină mulțumire, să îmi satisfac nevoia de a scrie și de a-mi stinge dorul de a face ceva. Scrisul se numără printre puținele lucruri pe care pot să le fac, singurul dor pe care pot să mi-l îndepărtez cu ușurință. 

Dar mă întreb, are vreun rost să scriu despre ceva ce nu schimbă pe nimeni? Are vreun scop ce scriu aici? Fiecare avem câte o poveste, iar eu mi-am spus-o în mare parte pe a mea aici. De vreun an și jumătate, este incompletă, aproape de neînțeles, cu frânturi mici și bucățele care, uneori, nu se leagă și nu ajung să fie puse cap la cap. Și adevărul este că nu interesează pe nimeni, dar mă ajută pe mine într-o măsură în care nu mă așteptam să o facă. Simpla senzație de a tasta, sunetul tastelor și felul în care se naște ceva din nimic, aproape că îmi dă fiori. Sunt, în esență, un om care își trăiește viața după ceea ce simte, altfel nu pot.  

Iar povestea mea m-a făcut să simt destule lucruri până acum.  

Ieri am avut o prezentare finală la facultate, în cadrul cursului de comunicare profesională. Dacă mă întrebați pe mine, o aberație de curs, care nu se potrivește deloc cu numele dat, dar îmi plăceau orele, pentru că profesoara avea un râs atât de natural, atât de sănătos și din inimă, încât era o simplă bucurie să o vezi cum se înveselește de la cel mai mic lucru.  

În fine, prezentarea aceasta se numește ”pecha kucha”, și este făcută în PowerPoint, iar în total, trebuie să dureze șase minute, timp în care trebuia să vorbim despre parcursul nostru profesional. Am amânat să lucrez la proiect până în seara dinaintea cursului, pentru că mă paraliza gândul că trebuie să vorbesc despre ceva ce nu există. La mine, anul acesta, nu a existat nici un parcurs profesional. Și mă paraliza pur și simplu gândul că trebuie să stau în fața unei săli întregi și să mint, iar eu mi-am jurat că nu mai mint niciodată.  

Apoi am realizat că nu trebuie să mint. Mi-am dat seama că pauza mea a fost, în sine, un progres profesional diferit de a celorlalți. Așa că am hotărât să vorbesc despre problemele pe care le-am avut anul acesta. Nu am ținut cont de cele șase minute, iar cumva profesoara a înțeles că trebuie să oprească ceasul de când m-am ridicat și mi-am făcut introducerea la prezentare. Pentru mine, timpul s-a oprit în loc atunci, pentru că urma să recunosc ceea ce n-aș fi făcut niciodată anul trecut pe vremea aceasta: faptul că Bianca cea de piatră, tipa miștocară care făcea cele mai proaste glume în mijlocul celor mai importante momente doar ca să detensioneze situația, dar care putea și să îți spună ce acord folosește Mahler în mijlocul Simfoniei nr. 2, e frântă în mii de bucățele.  

Mi-am făcut prezentarea cu voce tare, stând pe propriile picioare în fața viitorilor colaboratori și concurenți, lume care poate va încerca să mă mănânce de vie în viitor, vorbind clar și răspicat. Iar ei au ascultat, și-au și aplaudat, apoi mi-am spus că sunt curajoasa, deși nu a fost vorba nici de curaj și nici de dorință de a fi admirată, ci de o pură dorință de a vorbi despre lucrurile despre care nimeni nu vorbește. Vorbind despre problemele mele, și observând tăcerea ce se lăsase peste clasă, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin asta, iar dacă am reușit să fac măcar o singură persoană să își ia în serios problemele ce i-ar putea distruge, asta este mai important ca oricând.  

53761999_995780514144476_2648769424512778240_n

A fost bine, mai bine ca oricând, să vorbesc despre lucrurile acestea, să mă prezint așa cum sunt eu acum, în forma cea mai reală, să mă dezbrac de fiecare așteptare și de fiecare imagine, și să spun clar și răspicat ”asta sunt eu și aceasta este viața mea acum”. Și asta am făcut și în seara aceasta, asta fac în acest moment, când eu scriu, și tu citești. Am venit acasă, mi-am făcut duș cu gelul meu de duș preferat, m-am dat cu crema de corp pe care o ador, cu balsamul de mâini, m-am schimbat în pijama, și mi-am aprins toate lumânările parfumate pe care mi le-am cumpărat azi și pe care le aveam. Am prins o pasiune aproape bolnavă pentru lumânările parfumate, care îmi provoacă o mulțumire până nu demult străină. Asta m-a învățat pe mine Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, că atmosfera și a te simți bine în locul în care trăiești este vital. Așa că mi-am făcut camera cât mai confortabilă posibil, și-am început să scriu. 

În prezentare am vorbit despre anxietate, depresie, atacuri de panică, neputința de a te ridica din pat, vina de a nu te ridica la nivelul la care știi ca poți fi, groaza că nu întâlnești așteptările celorlalți, și până la urmă, procesul de a te accepta pe sine, apoi de a te schimba luând datele și situațiile date. Am vorbit despre o perioadă în care nu am fost la facultate, în care am zăcut, în care nu mi-am putut lega coerent două gânduri, în care nu am studiat, n-am învățat, n-am făcut nimic. O perioadă în care am fost sigură că mă voi lăsa de muzică și de vioară și-mi voi schimba complet traiectoria în viață, neputând să accept că lucrurile prin care treceam se datorau anilor în care nu am știut să am grijă de mine. Am vorbit despre lucruri despre care toată lumea refuză să vorbească, dar pe care toți le trăiesc la un moment dat în viață, și cu care se confruntă numai atunci când se închid ușile și rămân singuri.  

Și despre asta am decis să vorbesc de-acum încolo pe blog, până povestea mea va fi completă, și lumea va ști exact cine sunt. Iar după ce mă voi elibera de imaginea pe care lumea și-a creat-o în cap despre mine, voi trece la subiecte care chiar contează, care pot influența lumea într-un mod memorabil, voi începe un proiect complet, care mă va reprezenta în cel mai adevărat mod de până acum. Dar ca munca ta să fie întreagă, și tu trebuie să fii la fel. Iar eu sunt departe de a fi bine, și niciodată nu voi fi bine în adevăratul sens al cuvântului, însă m-am săturat să îmi ghidez întreaga viață după așteptările celorlalți și după așteptările lor.  

Are sens sau nu? Tot nu știu. Dar trebuie măcar să încerc, trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să spun, pentru că m-am săturat să tac. Voi lua povestea de la capăt, și o voi duce la final, așa cum am făcut cu fiecare lucru din viața mea. Și-atunci se va înțelege tot ce trebuie să fie înțeles.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Am încercat să fiu altcineva când mă vedea lumea. Dar acum nu mai pot. M-am săturat să mă ascund.

Luna

Vine un moment în viața fiecăruia când trebuie să spună stop. Sau, cel puțin, așa am înțeles din toate articolele de psihologie pe are le-am citit până acum. Pentru mine, nu a existat niciodată să spun stop. A fost un cuvând de-a dreptul murdar.
Am luptat pentru orice în viața mea. Am luptat pentru vioară, pentru conservator, pentru cărți, pentru blog, pentru prieteni, pentru familie, pentru Olanda, pentru dragoste. Am luptat cu și împotriva oamenilor. N-am capitulat armele niciodată, n-am avut cum. N-am putut accepta.
Iei totul în mâinile tale și nu lași soarta să te ducă unde vrea ea. Uiți de tine, de oboseală, de sufletul tău, uiți de tot și de toate, și te arunci cu totul în a construi imaginea ideală a vieții tale. Pui cărămidă cu cărămidă, zădești, mai vopsești, mai schimbi o cărămidă, și tot așa. Apoi vine ceva, și-ți clatină construcția, dar ignori ignori ignori…
Până când nu mai poți ignora, și îți dai seama că orice constructor are nevoie, la un moment dat, de o pauză. De un respiro. De o perioadă în care își recalculează planul, încercând să înțeleagă de ce se tot clatină construcția. Nu să renunțe la ea, i să găsească o soluție să continuie construcția cu noile date primite.
Am luptat și-am obosit, așa că acum pun armele jos, și stau și privesc. Pun totul la loc, îmi iau mâinile de pe tot ce am ținut cu prețul vieții poate, și privesc calmă. Ascult liniștea, și încerc să găsesc un sens în ea.
Stau singură în mijlocul furtunii, în mijlocul mării, și las valurile să mă izbească. Nu mai țip, nu mă mai feresc, nu mai țin cu dinții de nimic. Stau în mijlocul durerii și nu mă mai feresc de ea, deși va ține o viață întreagă. Nu mai fac nici un pas, în nici o direcție, și las viața să mă ducă unde vrea ea. Pentru că, până la urmă, dacă nu mai ai puteri să lupți, și continui să o faci, ajungi nu numai să te distrugi, ci și să distrugi tot în jurul tău.
Nu mai încerc să par fericită și nici să arăt că sunt cine eram. Nu mai mint pentru a-mi păstra imaginea. Asta sunt eu de acum. Nu mă mai cert cu nimeni. Am pierdut tot ce-am avut, așa că nu mai are nici un rost să mă zbat. Te lovește ceva pe neașteptate, și îți dărâmă toate planurile și visele de viitor
Capitulez, pe moment, armele, pe toate planurile posibile. Și stau, exact ca luna, și veghez.


 

Six feet under

Mă tot gândesc de unde să încep și cum. Există dorința acolo, e aproape palpabilă, dar pleacă imediat ce fac un pas. Îmi doresc să scriu, mă văd făcând asta, dar îmi este mult prea greu să fac cuvintele să ia viață. Vreau să cânt, dar mi-e frică să-mi deschid sufletul și să las muzica să ia naștere. Vreau să merg, să fac pași, dar îmi sunt toți îngreunați de o durere fizică.
Nu mai pot face nimic. Sunt la șase metri adâncime, undeva îngropată atât de adânc, încât nu pot ajunge la mine. Întind o mână, par să mă prind din spate, însă îmi fug printre degete înainte de a mă putea aduce înapoi.
Am obosit și m-am săturat să fiu așa, și nu mai pot să pretind că totul este bine. Încerc să mă readuc la viață, încercând să fac toate lucrurile pe care le făceam în viața mea dinainte, pe care Bianca de acum doi ani obișnuia să le facă cu conștiinciozitate, fără urmă de oboseală sau plictiseală, fără a sta să se întrebe dacă merită sau dacă ar trebui să depună efortul de a face așa ceva.
Poate… doar poate, secretul de face ceva este să accept că nu mai pot și nu mai vreau să fac aceleași lucruri dinainte. Poate trebuie să accept această nouă versiune a mea, să o modelez în ceva frumos, să fac să fie o persoană și mai bună, și mai frumoasă, decât cea dinainte. Dar cred că trebuie să accept schimbarea și să nu o las să mă dărâme.
Mă uit la mine în oglindă. Mi se pare că nu mă mai recunosc. Încerc să mă regăsesc în imaginea mea, dar nici acolo nu mai sunt cine eram o dată. Fizic, sunt o versiune mai bună a mea. Psihic și emoțional, sunt undeva unde nu pot ajunge la mine, plecată pe un tărâm de unde nu mă pot întoarce atât de ușor. Nu pot sau nu vreau, nu știu care dintre variante este cea adevărată.
Și totuși, cine spune că trebuie să mă întorc la ce am fost? De ce încerc atât de mult să fiu cine am fost o dată? Până la urmă, lumea este într-o continuă schimbare. Iar faptul că eu am căzut, nu înseamnă că trebuie să mă ridic fiind persoana care eram înainte de cădere. Pot să iau bucățile de acum, și să le pun la loc într-un mod diferit, unul care să mă facă să fiu mândră de cine sunt.
Dar pentru asta trebuie să accept ce s-a întâmplat, cum am decăzut, cum am ajuns la acest punct. Trebuie să accept că am ajuns în locul acesta și să vreau să ies la suprafață nu aducându-mă înapoi, ci renăscându-mă. Păstrând ce știu cu adevărat că iubesc, toate lucrurile și toate persoanele care fac parte din mine.
Iar pentru asta, trebuie să scriu despre altfel de lucruri. Trebuie să încetez să mă mai conving să scriu despre lucruri bune, despre lucruri frumoase, despre lucruri care nu sunt ale mele. Trebuie să scriu despre ce nimeni nu vrea să citească. Despre distrugere, dragoste, pasiune aproape letală, și despre un război care a pornit de la doi oameni, și care a fost aproape imposibil pe toate fronturile.
Doi oameni care s-au iubit prea mult, în ciuda a tot și a tuturor. Doi oameni care au fost singuri împotriva lumii, care s-au iubit chiar și când nu ar fi trebuit. Atât de mult, încât s-au distrus. Iar acum, încearcă să reînvie, împreună și separat.
O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă, una pe care nu au crezut-o mulți și în care nu au avut mulți încredere. Poate, în anumite momente, nici însăși ei. O poveste ce a început cu zăpadă, ceață, și un bilet care a rămas singur, misterios și admirat de toți. O poveste despre durere și decădere. O poveste reală, care-mi aparține și care nu va înceta niciodată să fie parte din mine.