Recomandarea săptămânii – Mozart in the Jungle

Deși în fiecare săptămână îmi promit că de acum voi posta câte o recomandare în fiecare luni, timpul limitat și activitățile numeroase și obositoare nu îmi permit acest lucru. Mi se pare că timpul zboară efectiv pe lângă mine și că tot ce am timp să fac este să studiez, să mai scriu un pic și să citesc. Dar asta este o discuție pe care vreau să o las pentru altă dată. Astăzi vreau să vă recomand unul dintre serialele mele preferate la momentul acesta: Mozart in the Jungle. 

Serialul Mozart in the Jungle mi-a fost recomandat de Nely, care era extrem de entuziasmată de el și care mi-a zis că mi se potrivește ca o mănușă. La perioada respectivă nu aveam chef deloc de seriale, așa că l-am amânat până lunea trecută, când am văzut primul episod. Atunci am înțeles că Nely a avut mare dreptate și cinci zile mai târziu văzusem deja toate cele 30 de episoade apărute până acum.

Serialul Mozart in the jungle se concentrează pe viețile muzicienilor din orchestra simfonică a orașului New York. Printre personajele principale se află o tânără pe nume Hailey, care cântă la oboi și care visează să aibă o carieră în această orchestră. Aceasta participă la audițiile ținute de Rodrigo, noul dirijor și director artistic al orchestrei, care, în ciuda faptului că este încă foarte tânăr, are o carieră incredibilă, fiind considerat cel mai bun dirijor din lume. Rodrigo are o viziune destul de diferită în ceea ce privește muzica și încearcă să readucă orchestra la statutul pe care l-a avut cândva, dându-i în același timp prospețime, caracter și energie. Misiunea lui nu este ușoară, mai ales pentru că mulți dintre instrumentiștii pe care îi dirijează nu au încredere în el, cel puțin la început.

Pe parcursul celor trei sezoane apărute până acum, muzicienii din rolurile principale, împreună cu Rodrigo, au parte de o mulțime de aventuri și sunt puși în fața multor bariere și încurcături, atât pe plan financiar, cât și pe plan muzical. Diferențele dintre generații și viziunile acestora reprezintă o problemă foarte serioasă la început, dar încet încet, orchestra începe să îl îndrăgească din ce în ce mai mult pe dirijorul nebun, ajungând să aibă o încredere aproape oarbă în el.

Cred că v-ați dat seama de ce ador acest serial. Este pur și simplu perfect pentru mine. Am știut că îl voi iubi chiar de la prima scenă, în care Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violoniști din lume la ora actuală, interpretează concertul de vioară scris de Tchaikosvky. Muzicieni renumiți ca și Joshua Bell și Lang Lang apar în mai multe scene pe parcursul episoadelor, lucru care mă entuziasmează și mă fascinează de fiecare dată. De asemenea, soundtrack-ul este sublim. Am auzit unele dintre piesele mele favorite, ca și concertul de Sibelius, pe care pur și simplu visez să îl cânt de când l-am auzit prima dată.

Recomand serialul, însă, și celor care nu sunt muzicieni, pentru că are de toate. Este captivant și arată viața muzicienilor în așa fel încât te poți regăsi în trăirile lor chiar dacă nu ai pus mâna pe un instrument muzical în viața ta. Există dramă, umor, probleme absolut banale, pe care cu toții le întâmpinăm măcar o dată în viață, dragoste, sex, petreceri nebune și multă muzică bună. Este un mod bun de a înțelege cum funcționează această lume atât de străină unora. Mi-a plăcut mult că jargonul pe care îl folosesc nu este exagerat și poți înțelege despre ce vorbesc personajele cu ușurință. Bineînțeles, denumirile și definițiile muzicale nu ar reprezenta o problemă pentru mine, însă sunt sigură că nu ar fi fost prea plăcut dacă fiecare episod ar fi fost împânzit cu diverse cuvinte de neînțeles pentru unii. Din fericire, nu este cazul.

Rodrigo este un personaj genial și cu siguranță unul dintre motivele principale pentru care iubesc serialul acesta atât de mult. Personalitatea lui excentrică m-a făcut să mă conectez cu el de la început, iar profunzimea lui muzicală și felul în care vede această lume mă impresionează din ce în ce mai tare cu fiecare episod. Nebunia lui mi se pare extraordinar de atractivă, iar dacă vreodată voi avea un dirijor ca el, ei bine, aș avea probleme mari de concentrare.

Îmi place mult și faptul că serialul dezvăluie secretele din spatele cortinei. De cele mai multe ori, când mergem la un concert sau la o piesă de teatru, vedem numai partea frumoasă a lucrurilor, însă există și una mai puțin plăcută. Serialul se concentrează mult pe relațiile (de foarte multe ori de-a dreptul problematice) dintre muzicieni, pe secretele și pe certurile dintre ei, dar și pe felul în care lumea vede lumea muzicii clasice: ca pe o afacere. Și, dacă stăm bine să ne gândim, asta și este până la urmă. O afacere din care unii profită, un mod de viață pentru alții și o pasiune supremă pentru foarte puțini.

Combinația acestui serial este explozibilă. Are o dinamică incredibilă, o poveste frumoasă, aventuri captivante, personaje excentrice, dramă, secrete, dragoste, prietenie și, mai presus de toate, muzică. Multă muzică bună, mulți muzicieni incredibili și un dirijor absolut nebun. De neratat!

Pentru a afla mai multe despre serial, puteți accesa site-ul IMDb. De asemenea, în caz că eu nu am reușit să vă conving, vă las mai jos trailer-ul. Poate reușește el să vă facă să urmăriți serialul. 😉


 

Advertisements

I breathe music! (14)

Stiti, iubesc muzica! Probabil ca v-am mai spus-o, dar niciodata nu v-am descris ce simt.

Muzica ne inconjoara. E ca aerul. Oriunde ne intoarcem, dam de muzica. Cand cineva se plimba, pasii lui creeaza muzica. Cand cineva bate la usa, bataile sunt muzica. Orice e muzica.Pana si o foaie poate fi muzica.  E ceva atat de mic, dar totusi ceva atat de mare. Si da, daca ma duc si pun mana pe partitura si daca e sa traducem din engleza, pot spune ca am atins muzica. Dar nimeni nu poate atinge muzica. Nici macar cei mai brilianti muzicieni nu pot atinge muzica. Ei sunt mici “muncitori”, care contribuie la un fenom care atinge atata lume, dar care totusi e atat de imens, incat e greu de inteles.

Stiti cum ma simt cand ascult muzica? Infinita. E ca si cand toate usile s-ar deschide si toate barierele se ridica si sunt eu, si detin lumea, dar totusi sunt atat de mica si ma simt atat de minuscula si de umila in fata unui fenomen ca muzica. E ca si cum inima vrea sa-mi explodeze si e asa de usor sa traiesc in momentul ala incat mi-as dori sa pot asculta mereu muzica.

Cum ma simt cand fac muzica? Infinita. Mandra. Fericita. Trista.

Infinita pentru ca simt ca pot face ceva si pot contribui in lumea asta. Mandra pentru ca sunt unii dintre oamenii care pot intelege un pic de muzica si pentru ca pot auzi muzica peste tot in jurul meu.

Fericita pentru ca, pentru doar un moment, acel moment minuscul, de cateva secunde, cand ating si-ul ala care trebuie sa fie atat de maret, am atins muzica si pentru ca sunt numai eu,si stau pe piscul celui mai inalt munte posibil. Am urcat unde trebuia.

Trista pentru ca nu pot face mai mult. Pentru ca sunt, in continuare, minuscula si pentru ca nu pot intelege, in intregime, ce e muzica.

Nimeni nu poate descrie cu exactitate ce e muzica. Exista mii de teorii, dar nimeni nu s-a apropiat nici macar 1% de adevar. Muzica nu poate i descrisa. Muzica trebuie ascultata, simtita, respectata.

There, I said it. Am marturisit ceva ce nu am mai spus nimanui pana acum.

Anyway, acum ca am revenit la liciditate, asta e o melodie sublima:

In alta ordine ne idei, am intrat in paine. Teze pana la sfarsitul lunii si un pic din Martie, 5 examene la conservator pana pe 25 Martie, apoi vacanta de primavara, si examenele de sfarsit de an. Mai avem 2 luni de materie, apoi vacanta si examene. 2 luni din 9…. Nici nu-mi vine sa cred.

Take your guitar and…breathe! (4)

Hm… iubesc rubrica asta!Dar nu o postez prea des pentru ca nu vreau sa va plictisiti de ea.Dar cand astazi am descoperit cartea aceasta perfecta pe GoodReads, am zis ca e timpul sa va aduc aminte de rubrica. 🙂

Cartea se numeste “Forever My Girl”, este scrisa de Heidi McLaughlin, are o coperta super interesanta si o descriere care te face sa exclami “Da! O vreau!” .Cel putin, asa mi s-a intamplat mie. 🙂

forever my girl

I was never supposed to be a rock star. I had my life all planned out for me. Play football in college. Go to the NFL. Marry my high school sweetheart and live happily ever after.

I broke both our hearts that day when I told her I was leaving. I was young. I made the right decision for me, but the wrong decision for us. I’ve poured my soul into my music, but I’ve never forgotten her. Her smell, her smile.

And now I’m going back.

After ten years.

I hope I can explain that after all this time.

I still want her to be my forever girl.

Ce parere aveti de carte?