Fiecare viață contează

Cred ca atacul chimic din Siria nu este o noutate pentru nimeni. Încă de joi dimineață circulă pe internet diverse filmulețe cu oamenii din țara respectivă și chinurile prin care trec datorită acestui atac. Sinceră să fiu, nu am fost în stare să mă uit la nici unul dintre filmulețele care au consternat o lume întreagă. Nu mă pot obișnui cu ideea că, în timp ce eu îmi fac griji despre facultate, bani, studii și deadlines-uri, milioane de oameni nevinovați se luptă pentru viețile lor. Aș vrea, totuși, să vorbesc despre asta astăzi, pentru că nu mai pot ține în mine.

Am spus-o, o spun și-am s-o mai spun. Absolut fiecare viață contează. Fiecare suflet de pe planeta aceasta este important. Am crescut cu ideea aceasta și am să continui să o spun, în speranța că măcar o persoană va înțelege și o va adopta. Dacă pot inspira această idee unei singure persoane, atunci pot fi mulțumită.

Treaba stă în felul următor: statutul social, contul bancar, mașina, casa în care locuim și hainele pe care le purtăm nu spun absolut nimic despre noi ca și persoane. Tot ce contează este ce avem în interior. Ce fel de oameni suntem. Sufletul, mintea și felul în care alegem să le folosim sunt factorii care ne diferențează unii de alții. Iar faptul că un om cu un suflet bun s-a născut în Siria, în Congo sau în altă țară pe care noi alegem să o considerăm mai prejos de noi nu ne dă dreptul să decidem ce facem cu viața acestuia. Și nici faptul că noi am avut norocul de a ne naște în Europa sau în America nu ne face cu nimic mai buni decât ei. Asta ține strict de noroc. Până la urmă, nu alegem unde ne naștem. Spre exemplu eu, Bianca, aș fi putut avea soarta de a mă naște în Africa. Aș fi avut aceeași minte, același suflet, poate o piele diferită, însă persoana mea ar fi fost aceeași, cu câteva diferențe cauzate de tradițiile țării. Cu toate acestea, șansele mele de a scrie aceste cuvinte acum ar fi fost destul de slabe, însă acestea ar fi existat undeva, călcate în picioare de prejudecățile create de o societate complet distrusă de stereotipurile din care refuzăm să ieșim.

Totul pornește din mintea noastră. Lumea în care trăim a fost creată de noi, de ideile noastre și de neputința de a înțelege, o dată pentru totdeauna, că politica, războaiele și violența sunt niște tâmpenii care nu ne vor ajuta sub nici un fel să avansăm. Știu că este o idee care pare deja răsuflată, spusă de milioane de ori, dar degeaba o spunem, dacă nu o și aplicăm. Adevărul cutremurător este că nu suntem cu nimic diferiți față de acum 100 de ani, când un pictor psihopat a hotărât să distrugă o lume întreagă pentru că nu a fost acceptat la o școală de artă. Sunt complet consternată de faptul că alegem să ne întoarcem la greșelile din trecut votând oameni ca Trump, dându-le putere de decizie și acțiune unor oameni care  nu numai că nu o merită, dar nu știu cum să o folosească în binele societății. Niște oameni care consideră că au dreptul de a decide ce se întâmplă cu viețile altora.

Politica, războaiele religioase și violența sunt niște prostii menite să scoată bani de pe urma unor națiuni care au avut ghinionul de a se naște în țări slabe. Violența, la rândul ei, naște doar violență. Mă întreb de mult timp cât vor mai continua aceste atacuri teroriste care au loc acum în lume și dacă sunt doar un fel de preludiu la ceva mult mai mare și mai sângeros. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, trăim al treilea război mondial, numai că acesta nu se duce cu armele de acum o sută de ani. Însă este la fel de sângeros și la fel de nedrept și mi se pare îngrozitor faptul că nu putem găsi o modalitate de a înțelege că această lume aparține tuturor. Granițile pe care le-am pus pentru a delimita teritoriul unei țări nu sunt bariere care să ne interzică să intrăm într-o anumită țară și nici nu determină valoarea unei națiuni.

Toate acestea provin din dorința noastră absurdă de a fi superiori celorlalți și din complexul pe care televizorul, internetul și toate platformele de socializare ni-l creează. Practic, internetul ne spune că toate viețile ar trebui să arate la fel, că fiecare femeie trebuie să aibă fundul lui Kim Kardashian, că e ok să devii vedetă de pe urma unui film porno și că pozele pe care le postăm trebuie să fie mereu fabuloase. Poze fabuloase, vieți mizerabile. Când simțim că nu ne putem ridica la standardele impuse de aceste exemple  absolut stupide și total false, ne place să ne uităm la țările din lumea a treia. Adorăm, practic, să vedem că cineva o duce mai rău ca noi. Ne oferă o mică doză de adrenalină. ”Ia uite, mă, ce am reușit eu să fac și cât sunt eu de deștept că am un Porsche cumpărat de tata și ce prost e ăla că stă și învață ca să scape din țara în care s-a născut și să aibă aceeași șansă cu mine!”

Bineînțeles, internetul și toate ideile pe care acesta le promovează au în spate o minte umană. Nimic nu este postat pe internet de un robot fără sentimente, ci de oameni. Așa că, așa cum am mai spus-o, totul provine din mintea noastră. Lumea aceasta a fost creată de cei care trăiesc în ea. Tocmai asta este tragedia: faptul că ne-am făcut-o cu mâna noastră și ne adâncim din ce în ce mai tare în mizeria asta pe care ne place să o numim civilizație.

Dacă am ști să luptăm cu armele potrivite, lumea ar fi un loc mai bun. Dacă am realiza, într-un final, că fiecare persoană trebuie să ia acțiune și să nu tolereze ura și răul, atunci binele s-ar răspândi mai repede. Internetul ar fi cea mai ușoară metodă de a face asta, însă bănuiesc că e mult mai ușor să ne concentrăm pe lucrurile care, la judecata finală, sunt cele mai neimportante.  În primul rând, dacă am realiza că în momentele cele mai importante suntem toți egali, viețile ne-ar fi mult mai ușoare. Și, de asemenea, că planeta aceasta aparține tuturor, indiferent de rasă, religie sau orientarea sexuală.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare și ușoara mea incoerență. Sunt buimacă și mult prea supărată de tot ce se întâmplă acum în lume.

Unii oameni consumă droguri – alții sunt droguri

peopleAm citit acum câteva zile această frază pe tumblr. Unii oameni consumă droguri. Alții sunt droguri. De atunci mi-a rămas întipărită în minte și am decis să scriu câteva cuvinte despre ea, având ceva experiență la capitolul oamenilor care sunt droguri.

Lăsând la o parte partea în care unii oameni consumă droguri (nu despre asta vreau să vorbesc acum), voi vorbi despre oamenii care sunt droguri. Oamenii aceia în prezența cărora te simți în al nouălea cer, ăia care te fac să uiți de tot și de toate, chiar și de tine. Îi știți nu? Normal că îi știți. Numai citind titlul, mintea voastră a scos la suprafață câteva perechi de ochi care încă nu vă dau pace. Pentru că toți am avut momente în viața noastră când niște oameni au intrat în viața noastră cu bocancii, fără să ceară voie, lăsând pete murdare peste tot.

În lumea aceasta există două categorii de oameni care se simt ca și drogurile: ăia buni, care ne dau totul fără să ceară prea mult la schimb, și ăia răi, care vin ca o furtună și iau totul fără să ceară voie măcar.

Și iarăși v-a venit în minte un nume, două, trei, nu? Da, și mie. Și iarăși v-ați blestemat zilele că i-ați lăsat să ia o parte din voi pe care nu o veți mai putea lua înapoi niciodată, nu? Da, și eu.

Chiar dacă am doar 17 ani (aproape 18, ce să mai!), am avut zeci de experiențe cu tot felul de oameni de genul ăsta. Prin viața mea au trecut oameni care m-au ridicat și oameni care m-au trântit la pământ și m-au călcat în picioare, din nou și din nou, chiar și când nu mai aveau pe cine să calce în picioare. Și i-am lăsat de fiecare dată, că de droguri nu scapi așa de ușor. Pentru că m-am gândit că de data asta trebuie să fie diferit, că domle, eu sunt în control. Lasă, mă, că e bine. Îi pot îndepărta oricând din viața mea.

De câte ori nu v-ați spus asta? Că de mâine gata, nu mai răspundeți la mesaje, nu vă mai bate inima tare când vă gândiți la ei, că nu, nu, nu. Ajunge. Dar, exact ca și drogurile, v-a fost imposibil să nu vă luați doza, măcar una micuță, micuță de tot. Ce rău poate face? Cât de rău mai poți ajunge? Răul mare a fost deja făcut. Ce mai contează încă o doză mică?

Ei bine, oamenii ăștia, care sunt droguri, nu se lasă manipulați. Pentru că ei știu, la fel ca un drug dealer, că sunteți dependenți de ei. Ei știu, pur și simplu, că pot face orice din dependența voastră de ei. Știu că veți suna înapoi chiar și după ce nu ați mai vorbit timp de săptămâni întregi, pentru că vă e dor, sunteți disperați după o oră cu ei. După 40 de minute în care să uitați de voi. 40 de minute în care să vă uitați în ochii lor și să vă iubiți și să vă urâți în același timp, sperând că nu vor fi numai 40 de minute, ci o zi întreagă. Și ei au râs de fiecare dată, și voi ați plâns și ați înjurat, și ați jurat că nu se mai repetă.

Nu, nu vorbesc numai de iubiți și iubite, cu toate că ei sunt cei de care de cele mai multe ori devenim dependenți. Vorbesc și de prieteni, familie, cunoștințe vechi. Vorbesc de oricine v-a făcut să vă simțiți liberi prin simpla lor prezență.

Oamenii ăștia au o putere aparte asupra noastră pentru că ei știu ce pot face din noi și le place. Le place puterea pe care o au asupra noastră și nu se mai satură. Ne amăgesc dându-ne speranța că poate de data asta noi suntem drogurile și ei consumatorii. Că noi îi vom călca în picioare. Însă nu este așa. Noi ne lăsăm mereu în picioare. Și a cui este vina? A lor, sau a noastră?

Aș spune că vina se împarte, însă balanța înclină înspre noi. Pentru că mereu, mereu dependentul are puterea de a pune piciorul în prag. Cu chiu, cu vai, dar o putem face. Însă nu vrem. La fel cum spunem că o țigară în plus nu are ce rău să ne facă, la fel spunem și că încă o întâlnire, încă un mesaj trimis la ore târzii nu are ce rău să facă. Dar nu este așa. Oamenii ăștia care își amintesc de noi doar când sunt singuri ne vor face întotdeauna rău. Întotdeauna. Pentru că ei ne caută doar pentru că sunt singuri și nu au cu ce își ocupa timpul, în timp ce nouă ne tresaltă inima când le vedem numele pe telefon. Noi așteptăm mesajele lor, întrevederile cu ei. Nouă chiar ne pasă, chiar dacă nu vom recunoaște niciodată asta.

Și pentru ce, până la urmă? Pentru ce dăm mereu tot ce avem mai bun, chiar și când nu ar trebui? Ca să ce? Să ne trezim că atunci când avem noi nevoie de ei, știi, ei nu pot, că au de învățat, sau au treabă, sau nu știu ce vor. Și îi iertăm de fiecare dată, că trebuie iertați. Ne fac bine, nu? Nu, nu ne fac bine. Vin și pleacă când se plictisesc de noi. Ne vizitează doar pentru câteva minute pe săptămână, cât să ne luăm doza, apoi pleacă după o nouă cucerire, unde să își vândă produsul. Și noi rămânem undeva pe podea, zvârcolindu-ne de durere.

Până când? Până când îi vom mai lăsa să ne ia tot ce avem mai bun? Până când îi vom lăsa să ne ia parte bună și să nu ne-o mai dea înapoi?

Până când ne vom da seama că sunt drogurile și doar știi că maică-ta ți-a zis că drogurile nu fac bine. Doar știi. Însă maică-ta nu ți-a zis niciodată ce rău pot face drogurile alea vii, cu ochi căprui, zâmbete de îngeri și mâini de diavol, nu? Nu ți-a zis niciodată cât de mult poți ajunge să depinzi de o persoană ca aia, care te dezbracă din priviri și te lasă fără nimic în câteva zile. Nu te-a avertizat. Nu aveai de unde să știi că n-ar trebui să te pui pe tavă cuiva care nu avea de gând să stea. Însă începi să aflii, încetul cu încetul, că oamenii ăia trebuie alungați imediat din viața noastră. Și te dai cu capul de pragul de sus și îți jur că nu mai repeți prostia pe care ai făcut-o, dar mereu o faci, pentru că speranța că ai dat peste un drog bun, care te ridică, aia nu îți dă pace.

Până într-o zi când vei realiza că oamenii care te ridică nu sunt droguri. Ei nu te lasă să devii dependentă de ei. Ei te ridică, te ajută, îți arată că poți și singură. Te fac să râzi când nu vrei, cum face frate-miu, și înjură în telefon când află că el e un bou și tu o proastă, cum face prietena mea cea mai bună, și îți zic că femeile puternice sperie, așa cum face maică-mea, și-ți zic și că îi vor călca cu mașina, așa cum face taică-miu. Și stau și te ascultă și îți zic și unde ai greșit tu, și unde au greșit ei. Îți dau pumni care te trezesc. Dau cu tine de pământ dacă e nevoie, dar nu te lasă acolo. Îți întind o mână ca să te ridici și continuă să te țină de mână chiar și după ce te-ai ridicat.

Oamenii ăștia sunt cei pe care trebuie să îi ținem pe lângă noi. Cei care ne ajută să ne ridicăm din fund și ne mai dau și câte un șut în fund așa, ca să ne ajute să ajungem unde vrem mai repede. Nu ceilalți, care ne țin înapoi printr-o îmbrățișăre aparent inocentă. De ei avem nevoie, nu de ceilalți. Avem nevoie de oamenii frumoși, care nu ne lasă să ne lipim de ei și care, chiar dacă o facem, nu se sperie de asta și nu fug.

Ceilalți? Ceilalți vor zbura toată viața lor din floare în floare, din victimă în victimă. Iar la sfârșitul vieții vor ajunge să fie singuri și să se întrebe de ce. Și vor privi cu jind la persoana care ești și își vor da palme că nu au știut să fie lângă tine în felul în care ai avut tu nevoie în acea perioadă. Iar tu vei râde, mai puternică ca niciodată, știind că nu ai nevoie de nimeni să te simți în al nouălea cer.