Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

Advertisements

Despre scoala & sistemul scolar…

Cred ca nu e o surpriza pentru voi ca mie nu imi place scoala. V-am zis-o, in repetate randuri. Dar acum vreau sa vorbim un ppic mai amanuntit despre sistemul scolar si despre nemultumirile pe care le am. Si, oho, sunt multe!

Ok, haideti sa clarific asta. Nu imi place scoala. Nu, nu o urasc. Sunt momente cand imi place, recunosc. Dar cele mai multe momente nu imi plac. Nu imi place sa stau intr-o banca, cand cineva care se crede mai destept decat noi (desi de multe ori nu este) incearca sa ne bage toate chestiile inutile in cap. Nu imi place sa invat la cele mai multe dintre materii, pentru ca mi se pare inutile. Jumatate din lucrurile pe care le facem la scoala nu imi vor ajuta cu nimic in viata. Da, sunt materii care imi plac si pe care le astept. Dar sunt si materii pe care nu le vad rostul.

Ca si istoria. Sau greaca veche. Sau latina (pe care inca nu o facem si am auzit un zvon ca cica s-ar fi scos din programa). Sau matematica pe care o facem acum.Sau geometria, Sau sportul in care ne pun sa facem tot felul de exercitii de parca ne pregatim de olimpiada. De fapt, nu imi plac orele plictisitoare, in care vorbeste numai profesorul, iar noi pe jumatate ascultam, pe jumatate dormim.

Haideti sa recunoastem: peste 4 ani nu ne vom aminti nimic din ce ne-au invatat anul asta. Motivul? Pentru ca nu folosim nimic. Unde folosesc eu radicalii si unde voi fi nevoita sa gasesc o necunoscuta? Sau sa vad care e perimetrul unui cerc. Sau sa spun in ce an s-a nascut nu stiu care presedinte din anii 1700 si ceva? Nu inteleg de ce ne umplu capurile cu greaca veche/latina. Nu e ca si cum le-am mai vorbi. Da, sunt frumoase. Mi se pare interesant sa stii un pic din limbile. Dar nu cred ca ar trebui sa stim cum sa formam o propozitie, sau sa vorbim cursiv, sau sa stim toate verbele/substantivele s.a.m.d.Iar sportul? Ar trebui sa fie de relaxare. Nu sa ne puna sa alergam tot terenul ala si dupa sa alergam ca prostii dupa o minge.

Da, consider ca scoala ajuta. Ne ajuta sa ne dezvoltam gandirea, sa ne descurcam singuri (daca aveti un director ca al meu, sigur scoala va va invata sa va sustineti cazurile) si sa socializam. Sunt materii ca si limba greaca/romana care ne ajuta sa vorbim corect. Dar si la materia asta nu cred ca ar trebui sa ne puna sa invatam toate sintaxele sau tot ce ne invata ei acolo. Pentru ca, sa fim seriosi. Nicaieri in viata nu vom fi nevoiti sa analizam o propozitie.

Cred ca scoala ar trebui sa fie mai mult despre viata. Ar trebui sa ne ajute sa ne realizam un viitor. Scoala ar trebui sa fie plina de lucruri folositoare. Ar trebui, de exemplu, sa ne invete sa citim o facutura. Sau sa ne invete putina economie. Sau sa ne descurcam la banca (nu ca n-as face-o, dar nu din cauza lor. Am invatat sa ma descurc la banca cand am fost pusa in situatia in care nici mama, nici tata nu aveau cum sa se duca). Scoala ar trebui sa fie interesanta, iar atunci cand o terminam, sa iesim si sa ne putem descurca in viata. Nu sa fim cu capurile imbuibate de matematica, greaca veche, istorie, biologie (desi mi se pare interesanta, dar nu cred ca ar trebui sa stim si cea mai mica celula din corp. Daca as vrea sa stiu asta, m-as duce la un liceu special.) s.a.m.d.

Ar trebui sa se scoata cateva materii din programa si sa se bage altele. De exemplu, noi anul asta am inceput sa facem un fel de politica combinata cu educatie civica. Si mi se pare un lucru foarte interesant, pentru ca ne invata cum sa socializam, cum sa ne descurcam cand suntem pusi fata in fata cu anumite situati. Si ne invata si putina politica si cred ca e un lucru bun. Pentru ca, daca nu stii cum sa intelegi politica, cum ai putea sa votezi niste politicieni care merita si automat sa ai un viitor mai bun?

Da, si matematica e buna. Pana la un anumit punct. Pana printr-a sasea, cand facem lucruri care chiar le folosim. Dar acum? Acum facem niste chestii total nefolositoare.

Cred ca multora dintre noi ne este urat sa ne ducem la scoala si din cauza profesorilor. Sunt unii profesori foarte populari si iubiti. Ca si profesorul nostru de matematica. Un tip foarte interesant,inteligent, popular si amuzant. Intotdeauna glumeste cu noi, nu e strict, preda bine si e prieten cu toti copiii. Azi, de exemplu, era ingrijorat ca s-a intamplat ceva cu mine, din cauza ca de-abia imi tineam ochii deschisi si aveam o fata posomorata. A venit la mine, foarte serios, si m-a intrebat daca s-a intamplat ceva. I-am zis ca nu, ca doar mi-e somn. Zambind, mi-a spus ca si lui. Din cauza lui si a orelor cu el care trec intr-un minut, au inceput sa imi placa orele de matematica.

Ideea mea e ca unii profesori ar trebui sa se duca din nou la facultate si sa invete cum sa faca copiii sa iubeasca scoala. Profesorii nu ar trebui sa fie stricti, sa se creada mai sus decat noi din cauza ca au o diploma. Orele ar trebui sa fie relaxate, interesante, iar profesorii ar trebui sa ne fie ca niste prieteni. Nu sa ne priveasca de sus si sa tipe la noi din cauza ca poate ne foim pentru ca am stat 7 ore intr-o banca de lemn si poate ne-am plictisit si noi.

Apoi, nu cred ca e normal sa stam 7 ore pe zi, in fiecare zi, intr-o banca. Pentru ca, la un momentdat, ne plictisim, obosim si nu mai suntem atenti. Pana acum doua zile faceam numai 5 ore sau chiar mai putin, din cauza grevelor. Toti eram foarte atenti si orele erau mai usoare. Dar astea doua zile, Joi si Vineri, am facut 7 ore. Si vreau sa va zic ca de la a sasea ora, deja se vede ca e prea mult. Incepem sa ne foim, sa vorbim intre noi, sa nu mai fim atenti. Profesorii sunt si ei obositi si plictisiti. Si automat nu invatam nimic in astea doua ore. Cred ca 5 ore pe zi ar fi fost prefect.

O alta chestie pe care nu o inteleg despre scoala sunt absentele. Daca la gradinita nu se puneau, atunci aici de ce se pun? Da, inteleg ca trebuie sa tina un cont de tine vine si cine nu si cat de des, dar ar putea nota ziua- nu sa puna 7 absente. Si nu ar trebui ca un copil (sau adolescent, whatever!) ar trebui sa repete cauza din cauza celor 114 absente. Cred ca ar trebui lasat sa isi dea examenele mai intai. Daca si le trece, inseamna ca (,) chiar daca a lipsit, si-a invatat. Si nu asta e ideea? Sa invatam? Ce conteaza ca am facut 108 absente, daca am scos o medie mai mare ca unii greci? Si da, anul trecut am avut 108 absente. Dar nu din cauza ca am vrut, dar din cauza ca am avut probleme, vinerea nu puteam sa ajung din cauza ca aveam ore la conservator care e cam la 20 km distanta. Dar prietenul meu cel mai bun a ramas la mate, pe cand eu am trecut cu o medie mai mare decat unii dintre colegii mei greci.

Uf, cat mai intins! Dar ma bucur ca pot impartasi nemultumirile mele cu altcineva. Nu am intentionat sa ma intind atat, dar banuiesc ca am mai multe nemultumiri decat credeam. 😀

In concluzie, sistemul scolar are nevoi de ceva schimbari. Cel putin, asa cred eu.

Vreau sa-mi spuneti si parerea voastra despre sistemul scolar si tot ce facem la scoala. Sunt foarte curioasa. 🙂

 

P.S.: Comentariile lungi nu ma dernajeaza. Deci daca aveti chef de vorbit, nu va mai scuzati cand lasati un comentariu lung. Nu ma deranjeaza.

 

 

Pro sau contra…? (25)

Eh,e sambata. Stau in pat, ma uit la Agapi cum face ture de pe terasa pana in camera si de in camera pana in terasa si sunt linistita.Aproximativ.Am trecut de primul examen care ma ingrijora, mai am astazi sa ma duc la ora de vioara si pentru saptamana asta am terminat.

Astazi vreau sa vorbim despre scoala. Mai exact,despre orele pe care se fac in scoala.

O chestie pe care o urasc la scoala e ca atat reliia, cat si sportul sunt obliatorii si nu inteleg de ce. De ce ma obligi pe mine sa fac doua chestii care stiu ca nu imi vor folosi si care ma plictisesc si nu imi aduc nimic bun?Religia mi se pare o pierdere de timp care nu te invata nimic practic.Hai sa spunem ca sportul mai merge, dar ar trebui sa anajeze niste profesorii mai intelegatori.De exemplu, eu trebuie sa imi protejez mainile,corect? Daca se intampla sa mi se rupa mana, am pierdut toti anii astia in care am studiat si mi-am tocit degetele ca sa pot sa devin cineva. Ei bine, mi se pare absurd ca cineva care canta la un instrument sa fac sport la fel de dur ca si ceilalti.Si cand ii spui profului ca nu faci o chestie, incepe sa tipe. Daca vrei sa faci sport, du-te la un liceu atletic. La fel si cu desenul si muzica ,in scolile normale. Desi sunt doua ore care imi plac si ma relaxeaza, cred ca ar trebui sa poti sa alegi daca vrei sa le faci sau nu. Uite, eu merg la conservator si am parte de o educatie muzicala “strasnica” acolo ,iar ce facem la scoala am facut in clasa I.

Cred ca cea mai buna solutie ar fi sa se faca gimnazii (gimnazii, nu licee) cu profil special.De exemplu,daca vrei sa faci matematica, faci matematic toata ziua si putin romana. Daca vrei istorie, du-te la istorie si fa istorie pana nu mai poti.Daca vrei sport, du-te la un gimnaziu atletic. Daca vrei muzica, du-te la un gimnaziu de muzica unde sa faci toti ce cine de muzica si putin mate si romana.Binenteles, pana in clasa a V-a mi se pare normal sa te duci sa faci toate orele, pentru ca mai tarziu sa iti poti alee ce vrei.Prin “mai tarziu”, ma refer din clasa aV-a.

Voi sunteti pro sau contra religiei si a sportului obligatorii in scoll?Cum am zis, eu sunt contra.