20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂

Cum e să fii blogger

5yearBloggingQuotes1V-ați întrebat vreodată cum este să fii blogger? Citind toate blog-urile voastre preferate, v-a trecut vreodată prin minte cum se simte să fii blogger? Ce facem noi toată ziua? Dacă viața noastră este măcar 5% diferită față de viața oamenilor care nu își înșiră gândurile undeva pe internet?

Ei bine, nu știu dacă v-ați întrebat vreodată asta sau nu, dar m-am gândit că ar fi interesant să vă arăt. Nu am fotografii. Nu mă pricep să capturez viața mea în imagini. Știu, însă, să pun sentimente, senzații și lumi întregi în cuvinte. Așa că astăzi am să vă povestesc cum este viața mea de blogger.

Am stat și m-am gândit ceva la asta. Am încercat să înțeleg ce s-a schimbat în viața mea de când am deschis blogul. S-a întâmplat în seara asta, când stăteam la masă cu ai mei, iar în stânga mea, pe un scaun, era laptop-ul meu, cu o pagină de Word deschisă. La masă se discutau tot felul de subiecte bănuiesc interesante, însă mintea mea era doar la articolul acela la care lucram și la care de-abia așteptam să mă întorc.

Nu pretind a fi vreun blogger foarte experimentat sau foarte bun. Știu, însă, că am atins inimile câtorva oameni și asta este tot ce contează pentru mine. Mai știu, de asemenea, că în inima mea se găsesc două lucruri: vioara și blogging-ul.

Viața mea nu s-a schimbat în 2010, atunci când am deschis blogul. Nu s-a schimbat nici în 2011, nici în 2012, nici în anii ce au urmat. Viața mea s-a schimbat în Martie 2015, atunci când am închis blogul și l-am deschis după doar 5 luni. Mi s-a schimbat viața atunci când am realizat că nu pot trăi fără a scrie pe un blog. Am înțeles că blogging-ul nu mai este doar o simplă pasiune, ci face parte din mine, este un lucru fără de care viața mea nu are culoare. Așa că în inima mea voi fi mereu blogger, fără să mă intereseze dacă sunt unul bun sau unul prost, sau dacă câștig bani de pe urma acestei pasiuni.

Cum e să fii blogger? Pentru mine, sinceră să fiu, a exista undeva pe internet, a-mi expune ideile cu o lume necunoscută este înfricoșător și incredibil de bine în acelasi timp. Practic, îți expui inima în fața întregului internet vorbitor de limba pe care o folosești pentru a da viață gândurilor tale și nu știu dacă există lucru mai bun decât acesta. Pentru mine, a avea libertatea de exprimare este unul dintre cele mai importante lucruri. Trebuie să am unde să fiu eu însumi și nu mă interesează dacă sunt acceptată sau nu.

Noi, bloggerii, avem responsabilitatea de a satisface un anumit număr de cititori. Fie că acest număr este mic sau mare, este o responsabilitate uriașă, dar care îți dă un sentiment absolut genial. Să știi că cineva vrea să îți citească gândurile, ideile, sentimentele și să știi că acea persoană rupe cinci minute din timpul lui prețios pentru a intra pe blogul tău este un sentiment care nu poate fi pus în cuvinte. Imaginați-vă că vă chinuiți cinci ani să construiți o casă. Puneți cărămidă peste cărămidă, iar la final, lumea trece prin fața ei și vă complimenteză pentru ce ați făcut singuri timp de cinci ani.

Însă cea mai mare responsabilitate o avem față de noi înșine. Blog-urile nu sunt site-uri din care se câștigă bani. Blog-urile sunt făcute pentru cei care sunt pasionați de asta și vor să iasă din zona lor de confort. Nu este, totuși, nici o joacă. La un anumit punct, îți dai seama cât de mult vrei să iasă totul perfect și cât de important este pentru tine să postezi constant și să postezi lucruri de calitate. Să fii mulțumit tu cu ce scrii, neținânt cont de faptul că s-ar putea ca lumea să te urască sau să te iubească pentru cuvintele tale. Iar atunci când vezi că cineva a dat share, a apreciat sau a comentat la o postare la care ai muncit poate o săptămână… ei bine, dragilor, atunci chiar că nu-ți mai trebuie nimic!

Noi suntem oamenii care cară mereu după ei un carnețel, că nu se știe niciodată când te lovește inspirația și trebuie neapărat să scrii despre puștiul ăla cu părul albastru pe care l-ai văzut în autobuz și care ți-a inspirat o mie de emoții. Avem mereu camera aproape de noi, că poate vedem ceva și vrem să ne aducem aminte mai târziu  să scriem despre asta. Noi suntem oamenii care se inspiră din viață, pe care o interpretăm după cum credem noi că este mai bine, apoi împărtășim ideile noastre cu întregul internet.

Noi suntem oamenii care se gândesc mereu la ce să posteze. Suntem oamenii care stau la masă și un cuvânt spus de cineva le poate inspira un articol întreg, pe care îl scriu în mintea lor pe parcursul mesei și pe care este posibil să îl uite imediat ce așează în fața calculatorului să scriem. Suntem oamenii care ne sunt cei mai liberi și totuși cei mai înfricoșați în fața unui document de Word. Noi suntem ăia care nu avem nici un interes, și totuși încercăm să schimbăm lumea cu ideile noastre, bune sau rele. Măcar lumea unei singure persoane. Ne este de ajuns, credeți-mă. De noi încearcă să profite toată lumea și noi încercăm să-i ajutăm pe toți.

Bloggerii sunt oamenii care au puterea cuvântului, dar o și trăiesc. Noi nu ne ghidăm după niște reguli impuse de o anumită conduită. Regulile ni le facem singuri. Asta dacă nu ne ghidăm după interese. Avem puterea de a ajunge la inimile oamenilor tocmai pentru că suntem liberi și nu există nici un filtru între noi și cititori. Vă vorbesc din proprie experiență atunci când vă spun că ne eliberăm atunci când scriem. Atunci suntem noi înșine și ne lăsăm să fim liberi. Iar puterea scrisului ne face să ne simțim ușori, pentru că de cele mai multe ori scrisul pune durerea noastră în cuvinte și parcă nu mai suntem așa de singuri ca înainte.

Noi suntem oamenii ăia ciudați, revoluționarii cu prea puțin timp și prea multe idei. Noi avem hârtiuțe cu idei peste tot prin casă. Ne inspiră orice și din orice scânteie se poate naște un articol. Noi suntem cei ce fac din orice un nou subiect de discuție pe blog.

Deci, cum este să fii blogger? Este eliberant, înfricoșător, minunat, ușor, greu, firesc, interesant, amuzant. A fi blogger înseamnă a-ți trece peste frici și peste nesiguranțe pentru a fi TU.

Rezumatul anului 2015

2015 5Am deschis pagina aceasta acum două ore și încă nu știu ce și cum să zic. Am o mulțime de gânduri în cap și aș vrea să le aleg pe cele mai frumoase ca să descrie anul acesta care se apropie de sfârșit. Cu siguranță nu voi reuși să descriu anul 2015 la adevărata grandoare pe care o simt atunci când mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în aceste 12 luni, dar voi încerca.

Îmi aduc aminte că anul trecut, pe 31 Decembrie mi-am promis ca anul 2015 să fie anul meu. Mi-am promis să mă dezvolt, să mă maturizez, să ies din zona me de confort mai des, să mă destind, să muncesc și să mă distrez. Să cresc, asta am vrut să fie rezoluția anului 2015.

Uitându-mă înapoi, realizez că acest an a fost într-adevăr anul meu. Consider că anul 2015 mi-a oferit o gamă largă de experiențe care m-au ajutat să cresc. Am greșit, am reușit să fac ce mi-am propus, am făcut prostii, am călătorit, am muncit, m-am odihnit când a trebuit. Simt, însă că fiecare zi, fiecare nouă experiență a fost un pas important pentru mine, o lecție ce s-a adunat la muntele în a cărui vârf cred că mă aflu eu acum. Nu e un munte mare și în jur văd munți mult mai înalți și mai abrupți, însă e prima dată când consider că am ajuns cu bine în vârful unui munte.

2015 1Deși anul acesta a început într-un stil ce nu arăta prea promițător, am trecut peste momentele grele. Cu greu, este adevărat, dar am realizat că atunci când nu este soare pe cer trebuie să aprinzi un bec și să te mulțumești cu el până când apare soarele. Într-un final, mi-am dat seama că mă pot descurca foarte bine și cu lumină falsă. Nu-mi trebuie soare pentru a fi fericită. Fericirea vine din interior și ți-o faci cu mâna ta (nu vă mai gândiți la prostii, măi!). Trebuie doar să găsești lucrurile care te mulțumesc și te fac să te simți în largul tău și doar să le faci. Să le faci chiar dacă nu știi cum și chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate. Anul acesta m-a învățat că trebuie să termin ce am început și că trebuie întotdeauna să mă țin de planul inițial. Dacă fac asta, rezultatele vor apărea cu siguranță.

O altă lecție pe care 2015 mi-a dat-o este că atunci când gândești pozitiv și crezi în tine, Universul se va transforma într-un loc mult mai bun. Dacă mintea ta este împânzită de gânduri bune, acestea se vor transforma în realitate, iar lumea ta va fi un loc mult mai bun, pe care îl vei vedea cu alți ochi. Am învățat să văd întotdeauna partea plină a paharului și am observat că, într-adevăr lucrurile bune vin mult mai ușor la mine.

Am învățat, de asemenea, că cel mai important lucru în viață este să te bucuri de clipă, să o trăiești. Să îți faci amintiri și să te îngrijorezi de lucrurile mai puțin importante mai târziu. Important este să faci ce își place, cu oamenii care îți plac și în locurile care îți plac. Să te simți bine cu viața ta și să o modelezi după plăcerea ta. Este foarte important să faci un pas în spate uneori, să te gândeși la ce vrei cu adevărat și să o pui in aplicare.

În afară de lecțiile bune, 2015 a fost și anul care mi-a arătat câteva lucruri despre oameni și despre societatea noastră pe care nu mă așteptam să le aflu chiar atât de brusc. Într-un fel, 2015 a fost un an care mi-a deschis ochii și mi-a arătat că mai am multe de învățat.

A fost un an trist pentru omenire, care începe ușor ușor să se dezbine. Tragedia de la Colectiv a reprezentat un moment extraordinar de trist pentru mine și cred că pentru fiecare român din lumea aceasta. Mă refer la românii cu cap, care știu că muzica pe care o faci nu are nici o legătură cu religia sau cu Diavolul. Personal, am fost afectată de această tragedie. Mă gândesc în fiecare zi la zilele acelea urâte, care îmi doresc să nu se fi întâmplat niciodată. Singura mea spernață este că această tragedie ne-a adus, poate, mai aproape și ne-a făcut să vrem măcar să schimbăm ceva la țara asta.2015 2

Lăsând la o parte toate tragediile care s-au întâmplat anul acesta, 2015 a fost un an plin de momente frumoase. Am călătorit mult, am legat prietenii frumoase, am întărit prietenii mai vechi, am petrecut timp cu familia mea, am ținut mai multe concentre. Am citit tot ce mi-a poftit inima, am purtat hainele în care mă simt cel mai bine, am schimbat câte ceva la înfățișarea mea atunci când am simțit nevoia.

Un lucru care s-a schimbat mult la mine este felul în care comunic cu cei din jur. Nu îmi mai este frică să cunosc oameni noi, să comunic cu ei și să îmi fac părerea auzită. Am devenit mai tupeistă, mai curajoasă, mai neînfricată. Știu că oamenii nu mă pot răni dacă nu îi las eu să mă rănească, așa că am învățat să fiu curajoasă și precaută în același timp cu oamenii din jurul meu.

Anul ăsta am râs mai mult. M-am plimbat mai mult. Am cântat mai mult. Am vorbit mai mult, am scris mai mult, am citit mai bine. Am făcut câțiva pași importanți în cariera mea, atât cea de violonistă, cât și cea de blogger.

Una dintre realizările de anul ăsta în materie de muzică a fost maturizarea mea în interpretare. Învăț, încet încet, să îmi pun sufletul în muzică. Să fac muzică și să ating lumea cu sunetele mele. M-am dezvoltat și tehnic, dar cel mai mulțumită sunt de felul în care mă dezvolt în interpretare. Mai am atât de multe de învățat, dar măcar am simțit că anul acesta am învățat câteva lucruri foarte importante.

2015 3Ca și blogger, am făcut câțiva pași foarte importanți, dar și periculoși. Cred că toți vă aduceți de momentul în care mi-am închis blogul în Martie. Nu mă gândesc la acel moment cu multă bucurie, însă a fost un pas important. Nu am putut rezista fără blog, așa că după cinci luni l-am deschis din nou, însă revenirea a venit cu câteva schimbări importante. Cred că se vede că ce urmăresc acum este calitatea, nu cantitatea. Mi-aș dori să am mai mult timp să mă ocup de blog, însă am atât de multe de făcut anul acesta, încât nu apuc.

Două realizări de care sunt foarte mulțumită sunt colaborările cu Librex și Serial Readers, doi parteneri care mă fac să mă simt ca un blogger adevărat. Librăria Librex mă bucură mereu cu cărțile lor și cu faptul că îmi oferă posibilitatea de a mă face auzită undeva în afara blogului meu. Echipa de la Serial Readers este una dintre cele mai minunate echipe și simt că am o mulțime de lucruri de învățat de la ei. Mă bucur extraordinar de mult că m-au primit printre ei și sper ca și colaborarea noastră să dureze cât mai mult.

Un moment foarte frumos a fost călătoria în Atena cu Nely Cab. Doamne, ce amintiri geniale! M-am bucurat să o văd în sfârșit pe Nely, care mi-a devenit o a doua mamă, o prietenă bună și o persoană cu care pot să vorbesc orice. Am petrecut împreună multe momente frumoase pe parcursul săptămânii în care am fost împreună, iar amintirile acestea le vor păstra mereu în inima mea.

Îmi amintesc cu plăcere și de vizitele la tata la muncă, într-o stațiune micuță, însă foarte frumoasă. În fiecare zi îmi amintesc cum mă trezeam dimineața, îmi luam un prosop și o carte și mă duceam pe plajă, unde stăteam toată ziua. Libertate, ce să mai.

2015 4

Dacă stau bine să mă gândesc, toată vara anului 2015 a fost genială. Memorabilă. Plină de râsete, soare, cărți, cumpărături, momente frumoase. Vreau să păstrez această vară vie în inima mea mereu.

Nici toamna nu a fost mai prejos. Călătoria în România este o amintire foarte frumoasă, de care îmi amintesc în fiecare zi. Când m-am întors acasă, am început orele la conservator, iar Vinerea a ajuns să fie din nou ziua mea preferată. Acum preferatele mele nu sunt numai zilele de Vineri, ci fiecare zi cu miros de… conservator, să spunem. 😉

Gata, cred că aceasta este recenzia anului 2015. Sunt sigură că de anul 2015 îmi voi aduce mereu aminte cu mare drag și cu un zâmbet ușor trist pe față. Momentele frumoase nu vor dispărea niciodată din inima mea. Cred că cel mai potrivit ar fi să spun că în 2015 m-am găsit pe mine.

Sper că și voi să vă uitați la acest an ca la un an frumos. Sper să trageți linia astăzi sau mâine și balanța să încline înspre momentele frumoase. Aștept să îmi spuneți cum a fost anul vostru în comentarii! Orice povestioară de anul ăsta este mai mult că și bine-venite, so don’t hold back!

La mulți ani! 🙂

Magia Crăciunului sau ce înseamnă această sărbătoare pentru mine

10264317_1074106569275956_400180780946930442_nCrăciunul a fost întotdeauna perioada mea favorită din an. Am adorat mereu luminițele de Crăciun, bradul, măncarea (!), cadourile, cântecele de Crăciun, vacanța și adunările de familie. Bineînțeles, când eram mică, așteptam Crăciunul doar pentru cadourile și pentru banii pe care aveam să le primesc. Îmi plăceau și decorațiunile și faptul că nu trebuia să mă duc la școală, însă cam asta înseamna Crăciunul pentru mine. Acum, la 17 ani, însemnătatea acestei sărbători s-a schimbat complet pentru mine.

Continui să mă bucur de decorațiuni. Ziua de 1 Decembrie este rezervată strict decorațiunilor și bradului de Crăciun. Practic, pe 1 Decembrie intru în atmosfera de sărbători. Apoi, aproape de 25 Decembrie, eu și părinții mei avem o zi în care mergem la cumpărături și achiziționăm globulețe noi sau tot felul de decorațiuni care mai de care mai interesante și mai drăguțe.

Ador, de asemenea, cadourile. Chiar dacă atunci când eram mică cadoul conta, acum mă interesează doar faptul că cineva s-a gândit la mine. Nu mă interesează ce este în interiorul acelui ambalaj, pentru mine gândul contează. Bine, acum dacă este vreo carte, nu am să zic nu.

Îmi plac cumpărăturile de Crăciun foarte mult. Îmi place spiritul, agitația și căutarea unui cadou perfect. Îmi place să învelesc cadouri și să le pun sub brad, chiar dacă trebuie să aștept până pe 24 seara să le deschid.

Îmi plac și cântecele de Crăciun. Îmi place să intru într-un magazin și să aud colinde. În combinație cu căldura, decorațiunile și forfota, colindele mă pun într-o stare foarte bună, chiar dacă au trecut câțiva ani de când nu m-am mai dus la colindat. Dacă stau bine să mă gândesc, nu mi-a plăcut niciodată să mă duc să colind. Mi-a fost întotdeauna rușine să bat la uși și să cânt pentru niște bani sau niște dulciuri. Cel mai des mă duceam la rude și la profesori, dar niciodată la străini. Îmi aduc aminte că într-un an m-am dus la colindat prin tot orașul cu niște colegi de la școală. Eram trei viori și o vocea și am impresionat multă lume. Ah, și-acu, îmi aduc aminte câte cărți mi-am luat din acei bani!

Însă aceste lucruri nu mai contează la fel de mult. Da, sunt importante. Crăciunul nu ar mai fi la fel fără o ciocolată caldă în pijamale sau un cadou micuț sub brad. Mai rău ar fi, totuși, dacă de Crăciun nu aș fi acasă, lângă cei dragi. În momentul acesta, pentru mine foarte important este ca de sărbători să fiu acasă cu ai mei, să petrecem clipe frumoase împreună, din care să mă hrănesc atunci când voi fi mai mare și nu voi mai putea ajunge acasă pentru câteva zile în Decembrie.

Crăciunul pentru mine nu reprezintă o sărbătoare religioasă. Nu sunt deloc religioasă. Voi recunoaște că însemnătate religioasă nu are nici o importanță pentru mine și puteți să vă dați ochii peste cap cât vreți. Pentru mine, Crăciunul este o sărbătoare care trebuie trăită și savurată pentru lucrurile mici și pentru timpul petrecut împreună cu cei dragi.

Asta contează acum cel mai mult pentru mine și asta mă face să îmi amintesc cu drag de Crăciun. Familia, clipele frumoase, în care stăm toți adunați în jurul focului, spunând glume sau urmărind o emisiune sau vreun film. Eventual cu niște castane coapte sau niște ceai.

Pentru mine Crăciunul înseamnă râsetele împărtășite cu ai mei, genul ăla de râset care te face să te doară burta și obrajii. Crăciunul înseamnă frig, pijamalele purtate toată ziua, cărțile bune, mâncarea pe care aș vrea să o fac împreună cu mama dar nu am timp. Crăciunul sunt cântecele pe care le țipăm complet sub ton cu tata, la petrecerile pe care le dăm așa, dintr-o dată, doar pentru că ne-a trăznit ideea de a face o petrecere. Crăciunul sunt amintirile mamei și al tatălui, e plapuma călduroasă, e învățatul și studiuatul de care nu am chef de nici o culoare. Sunt plimbările prin frig cu familia sau cu alte persoane importante din viața mea. Sunt nopțile târzii în care citesc prea mult sau mă uit la prea multe episoade din ultimul serial de care am devenit obsedată. Este ciocolata caldă băută într-un magazin călduros cu niște ochi ciocolatii și muzica dată la maxim în căști la ora patru dimineață, după ce am terminat cea mai tare carte din viața mea. Sunt momentele în care pot să stau și să pierd vremea pe YouTube, uitându-mă la interviuri cu artiștii mei preferați. Sunt diminețile târzii, când îmi bate soarele în față și vine câinele meu și mă linge pe toată fața ca să mă trezesc. Crăciunul este și zăpada de pe blog, dar și postările care se întețesc și devin mai clare și mai… inspirate.

Cred că la ora actuală, cel mai important lucru în viața mea este să adun cât mai multe experiențe și amintiri, pe care mai târziu să le folosesc în muzica mea și în arta mea. Sunt la vârsta la care mă maturizez și îmi formez o personalitate, iar pentru mine este foarte important este să am cât mai multe experiențe din care să pot învăța câte ceva. Crăciunul este o perioadă care mie îmi aduce și experiențe frumoase, și amintiri de neprețuit, dar îmi aduce și un lucru pe care nu îl am foarte des: liniștea. Aceste două săptămâni în care lumea e mai frumoasă, timpul pare că stă pe loc și totuși fuge prea repede, dar îmi oferă și timp de răgaz. În vacanța de Crăciun îmi place să studiez cât mai mult posibil, dar îmi place și să mă odihnesc. O iau mai ușor și îmi permit și clipe de liniște și leneveală. E foarte important pentru mine să mă odihnesc și să îmi reîncarc batariile, având în vedere că lunile ce vor urma vor fi infernale pentru mine.

Crăciunul este tot ce este frumos. Aceste sărbători au scopul de a ne face să ne simțim mai bine și să fim mai buni. Nu sunt de acord cu ideea că de Crăciun trebuie să fim mai buni, însă are și asta frumosul ei. Ar trebui să fim tot timpul mai buni, dar bănuiesc că această perioadă nu ar mai fi la fel de frumoasă dacă lumea nu ar fi mai calmă și mai pașnică ca în restul timpului.

Sfatul meu este ca de sărbători să vă bucurați de tot ce este frumos în viața voastră. Ar trebui să vă bucurați până și de unchiul ăla puțin nebun, care bea un pic cam mult la fiecare întrunire de familie. Bucurați-vă și de momentele acestea, pentru că vor trece înainte de a vă da seama.

Nu mai petreceți sărbătorile în felul în care credeți că ceilalți ar vrea să le petreceți. Petreceți-le în așa fel încât să fiți voi fericiți. Citiți mult, orice vreți, discutați cu familia, adunați-vă în jurul mesii, mâncați mult, mai mult decât puteți, fără a vă gândi la la caloriile în plus. Bucurați-vă de muzica bună, dansați cât vă țin picioarele, țipați dacă vreți. Fiți cu cei dragi, vorbiți cu lume cu care nu ați mai vorbit de mult timp. Nu lăsați lucruri nerezolvate. Nu țineți cont de regulile altora, țineți cont doar de regulile voastre. Râdeți până vă dau lacrimile, schimbați cadouri micuțe cu cei dragi, depănați amintiri. Faceți orice, numai fiți fericiți. Fiți frumoși, luminoși, fericiți.

Crăciun fericit!

10308313_1074106289275984_693973574475642147_n

 

Dragi profesori…

*Aceasta este o scrisoare deschisa catre toti profesorii din lume.*

Dragi profesori,

Scrisoare asta vine din inima unei eleve care obisnuia sa aiba 10 pe linie. O eleva care obisnuia sa fie cea mai buna la fiecare materie, care isi facea temele mereu si care nu se ducea niciodata la scoala fara sa fi citit lectiile. O eleva care, insa, era un copil. O eleva care nu era si studenta la facultatea de muzica, care nu trebuie sa jongleze printre repetitii, meditatii, ore de vioara, ore de pian, studiu intens de cate 5-6 ore si alte atributiuni. O eleva care are acum 17 ani si viseaza la momentul in care nu va mai trebui sa treaca prin cinci ore de matematica pe saptamana. O eleva care, spre deosebire de aproape toti ceilalti elevi din scoala, stie ce vrea.

Primul lucru pe care vreau sa vi-l spun este ca nu urasc scoala. N-am urat niciodata scoala. Am displacut anumiti colegi, am displacut anumite materii, anumite lectii, anumiti profesori. Insa am crezut intotdeauna ca scoala este interesanta. Obisnuiam sa fiu entuziasmata la gandul ca voi invata ceva nou. Acum? Acum am crescut si am inteles ca scoala, pentru mine reprezinta numai o piedica. De ce? Pentru ca mi-am gasit menirea. Stiu exact ce vreau de la viata. Stiu ca vreau sa fiu o solista faimoasa, o violonista exceptionala. Si lupt in fiecare zi pentru asta. Lupt si cand sunt atat de obosita incat imi vine sa urlu, lupt si cand ma dor picioarele, si cand e prea greu. Nu ma plang. Imi veti spune ca fac totul pentru mine si am sa va dau dreptate, pentru ca fiecare repetitie, fiecare ora de studiu, fiecare ora de muzica sau de meditatii ma ajuta pe mine. Si nu va cer nimic, decat putina intelegere.

De fapt nu, nici asta nu va cer. Va cer doar sa nu mai considerati ca cineva care nu are aceeasi pasiune cu voi este prost. Va cer sa nu va mai considerati cei mai destepti dintr-o camera doar pentru ca sunteti mai batrani.

Haideti sa va spun ceva. Nu sunteti mai destepti decat elevii vostri. Sunteti mai experimentati. Mai educati. Aveti o diploma in mana, dar asta nu va face mai destepti. Si stiti si de ce? Pentru ca in momentul in care voi jigniti 24 de oameni cu o usurinta uimitoare si zambiti fericiti, nu aratati decat faptul ca sunteti ami puternici si a va arata puterea in fata unor persoane mai neputincioase va face fericiti.

Nu am sa inteleg niciodata de ce simtiti nevoia sa faceti anumiti oameni sa se simta prosti doar pentru ca nu ii cunoasteti si nu stiti de ce nu invatata. Bineinteles, sunt si copiii care sunt pur si simplu dezinteresati de tot ce inseamna scoala si cariera, dar sunt si aia, ca mine, care sunt mult prea interesati de cariera lor, care stiu ce vor de la viata lor si care pur si simplu nu au timp de a invata pentru scoala pentru ca sunt prea ocupati sa lupte pentru cariera pe care o vor. Aia care ar vrea sa aibe timp sa invete si care ar vrea sa mai ridice si ei mana din cand in cand, dar cand vin acasa au de studiat, sau au antrenamente, sau repetitii, poate meditatii. Pe aia nu ajungeti niciodata sa ii cunoasteti. Si stiti de ce? Pentru ca nu le dati nici o sansa. Ii judecati de la primul raspuns gresit, de la prima tema nefacuta. Ii considerati fraieri, usor prostuti, fara vise si pierde-vremea. Ii judecati fara sa stiti ce sa ascunde in spatele aparentelor.

Iar dupa, tot voi sunteti aia destepti.

Sunteti destepti pentru ca judecati fara sa stiti, pentru ca va bucurati de sarcasmul vostru jignitor, pentru ca jigniti un om care are pur si simplu o zi proasta, pentru ca va credeti ce mai despteti, pentru ca nu puteti intelege diferitul. Pentru ca aveti voi impresia asta ca toata lumea vrea acelasi lucru de la viata.

Nu toata lumea vrea acelasi lucru de la viata. Va place sa pretindeti ca voi nu judecati pe nimeni, dar nici nu va inchipuiti cum va faceti elevii sa se simta atunci cand ii luas in ras pentru un raspuns gresit. V-ati intrebat vreodata de ce elevii urasc scoala atat de mult? V-ati ganditi vreodata ca poate, intr-o masura cat de cat mare, este vina voastra? Este vina felului in care ii faceti sa se simta, ca si cum nu sunt buni de nimic, atunci cand faceti bascalie intr-un mod exagerat de ei?

Poate ca ar trebui uneori sa va aduceti aminte ce incercati sa invatati alea 24 de suflete. Ne spuneti in fiecare zi ca nu e bine sa judecam pe altii, ca niciodata nu stim ce se ascunde in spatele unui zambet, ca diferitul e bun. Dar voi il acceptati? Sunt putine cazurile in care voi chiar apreciati un elev diferit, chiar daca nu este stralucit.

Ar trebui sa nu mai faceti diferente intre elevi. Nu, diferente ar trebui sa faceti pentru ca e firesc, dar diferente bune. In afara clasei ar trebui sa lasati diferentele la o parte. Ar trebui sa acordati fiecarui elev o sansa ca si om. Pentru ca, sa fim seriosi. Valoarea unui om se vede in viata, nu in scoala. Scoala te invata prea putine.

Nu generalizez. Unii dintre voi incurajeaza copiii, diferitul, binele. Insa unii dintre voi… ar trebui sa va mai revizuiti comportamentul si moralitatea. Si-ar trebui sa va aduceti aminte ca o data, acum multi ani, cineva statea in fata voastra si facea pe desteptul, de multe ori jignindu-va. Atunci poate veti intelege cum este sa fii elevul catorva dintre voi.

O diploma, un manual, un catalog si o catedra nu va da dreptul sa jigniti niste persoane cu interese diferite de-ale voastre.

Cu respect,

O eleva diferita.

12039439_744173452375859_1190223361069621002_n

Depresia nu e o gluma

Moartea lui Robin Williams a venit ca un soc pentru noi toti. Un soc mai mic pentru mine, pentru ca nu am fost mare fana. Nu pentru ca nu l-as fi apreciat, ci pentru ca pur si simplu nu am stat sa ma uit la filmele lui. Nu e nimic personal, doar ca, pana acum, nu am avut cand sa il vad “in actiune”. Dar totusi un soc. Am vazut cateva interviuri cu el la stiri astazi si parea un om tare vesel. Si asa mi-am dat seama ca e adevarat ce se spune – de cele mai multe ori, oamenii cei mai veseli sunt cei care plang pana adorm.

Astazi m-am decis sa vorbesc despre un lucru care ma apasa de mult timp si despre care simt nevoia sa imi spun parerea.

Una dintre cele mai mari probleme ale generatiei noastre si ale secolului 21 este depresia. Din ce in ce mai multi oameni sufera de boala asta necrutatoare, iar de cele mai multe ori boala invinge. Nu as numi-o atat boala, cat demon.

O alta problema grava a  secolului 21 este faptul ca lumea nu intelege depresia si nu o respecta. Spre uimirea unora, depresia e o boala recunoscuta de medici, o boala reala, cu simptome la fel de reale ca si simptomele unei raceli obisnuite. Depresia poate fi recunoscuta si tratata la timp, dar daca e lasata sa se agraveze, are acelasi rezultat ca si al cancerului. Adica moartea.

Multi oameni spun ca depresia este o prostie; o banalitate. Sau o pasa proasta din care poti sa iesi daca te recompui. Get your shit together, mai pe scurt. Ei bine, go figure it, nu e asa. O pasa proasta tine cateva zile, maxim doua – trei saptamani. Depresia poate tine o viata intreaga, pana cand te aduce la punctul cand nu mai poti. Si chiar si atunci cand esti mai bine, cand spui ca ai invins-o, depresia e tot acolo, asteptand sa iti lasi garda in jos si sa isi reia tronul.

Stiu toate astea pentru ca am crescut cu cateva persoane de genul asta in jurul meu. Persoane care, din fericire, au avut rude care sa ii sustina si pe care le apreciez enorm de mult.

Depresia nu e o joaca; e o boala necrutatoare. E trist cum luam in serios cancerul, iar de depresie ne batem joc de cele mai multe ori. Mare greseala.

Ca sa ajungi sa fii depresiv trebuie sa fi trecut prin multe. Prin atat de multe incat te trezesti dimineata degeaba; nu mai e soare pentru tine, ci numai nori; ploaie. La depresie ajungi de multe ori fara voia ta, daca nu stii sa recunosti semnele si sa incerci sa cauti ajutor.

Nu esti depresiv pentru ca asa se poarta; esti depresiv pentru ca viata ta nu e ceea ce vroiai tu sa fie. Sau pentru ca, de multe ori, asa te nasti. Cu o rotita putin deplasata, care nu-ti da pace. Depresia iti “mananca” creierul incetul cu incetul, fara sa intelegi.

Trebuie sa intelegeti ca mintea unui bolnav de depresie nu e la fel ca mintea unui om sanatos. Depresia iti schimba viata, modul de a judeca, perceptiile asupra vietii, culorile pe care le vezi dimineata. Personalitatea. Pentru un depresiv nu mai exista culori – ci doar alb si negru. De multe ori, numai gri.

In momentul in care auzim de cineva ca s-a sinucis, ne intristam si injuram depresia. Dar nu ne oprim nici o secunda din treburile noastre atat de importante. Doar sa ne oprim si sa ne uitam in jur; sa observam lumea, sa ne observam pe noi. Sa stam putin si sa gandim.

Ma numar printre persoanele care considera ca suicidul nu e o rezolvare. Intotdeauna exista o sansa, chiar si cand nu o vezi. Asta e pericolul depresiei – nu mai vezi ce se afla chiar in fata ta; de multe ori, o salvare.

Chiar si asa, nu judec niciodata persoanele care se sinucid.

Cand ajungi la punctul in care te sinucizi, e clar ca ai avut de-ajuns. Ai ajuns in punctul in care paharul s-a varsat. Nu mai e nimic pentru tine pe lume. Prea multe tragedii ti s-au intamplat si prea putine miracole. Inteleg, zau de nu.

Fiecare om are propriile lui sentimente si ganduri, pe care nimeni nu le poate sti. Moartea lui Robin Williams (daca intr-adevar s-a sinucis) ne poate arata asta. Chiar si cel mai zambitor om poate ascunde un iad intreg in mintea lui. Eu insumi am zile in care ma intreb ce naiba fac. Traiesc sau doar exist? Am perioade in care am stari proaste, dar trec peste.

Ideea mea este ca nimeni nu poate sti ce se asunde in spatele cortinei. Credeti ca stiti ce se intampla cu prietenii/parintii/copiii vostrii, dar nu e asa. De cele mai multe ori, persoanele depresive incearca sa ascunda simptomele si adevaratele lor stari, pentru a nu deranja sau ingrijora lumea din jurul lor. Mare greseala.

Trebuie sa incetam sa mai judecam si sa ascultam mai mult. Nu puteti sti ce e in capul cuiva care s-a sinucis, pentru ca nu sunteti in corpul lor. Ei stiu de ce au luat decizia asta si cel mai bine ar fi sa incercam sa prevenim si alte cazuri de genul asta.

Dar nu o vom face, nu-i asa? Suntem mult prea aroganti ca sa acceptam faptul ca, de fapt, nu evoluam. Tehnologia poate ca da, evolueaza, dar noi nu. Noi ramanem la acelasi stadiu la care stramosii nostrii au fost. Evoluam prea incet, iar lumea ne lasa in spate.

Cu un singur search pe tumblr veti putea vedea care e, de fapt, situatia in lume si cat de grava e. Milioane de adolescenti sa taie, isi fac rau, se sinucid doar pentru ca parintii lor i-au luat in ras. Depresia nu e de luat in ras. Incetati sa mai faceti asta. Incetati sa va mai bateti joc de cineva care e depresiv. Nu e alegerea lui si trebuie ajutat. Ne intrebam de ce atata lume se sinucide, dar raspunsul este in fata noastra. Suntem prea ignorati si judecam prea mult ca sa putem intelege ca exista oameni diferiti de noi, cu ganduri si trairi diferite. Viata e mai grea pentru unii decat pentru altii, iar depresia exista. E reala si ne omoara mai usor decat cancerul.

Daca viitoare cand cineva va spune, saptamani la randul, ca are o pasa proasta, nu o mai ignorati. Incercati si ajutati.

Un mare ajutor pentru cei depresivi este suportul. Asa ca, decat sa radeti cand cineva drag va spune in continuu ca se simte rau, mai bine actionati. Ascultati, vorbiti, cereti ajutor. Ati putea salva o viata in felul asta. Doar sa stati sa ascultati si sa fiti alaturi de ei.

Da, e greu sa ai de-a face cu o persoana depresiva, dar nu sunt niste caini. Trebuie ajutati, la fel ca si bolnavii de hepatita sau de cancer. Psihologii sau psihiatrii pot ajuta cel mai bine.

Iar voi, dragilor, daca aveti simptome ale depresiei (cu un simplu search pe Google puteti afla care sunt acestea) nu mai stati. My my, viata e frumoasa si e pacat sa o pierdeti! Cereti ajutor. Un simplu ajutor, cuiva care chiar asculta. Nu mai bagati in seama persoanele care va spun sa va adunati. Ei nu inteleg. Incercati sa va apropiati de cei care chiar va asculta, care va inteleg. Ei sunt persoanele care va vor ajuta.

Ce-ar fi daca am inceta sa mai judecam, doar pentru o zi? Se spune ca nu poti cunoaste cu adevarat o persoana decat in momentul in care te-ai pus in pielea lui pentru scurt timp. Haideti sa facem asta.

Imagineaza-ti ca te-ai indragostit. Te-ai indragostit si te-ai logodit. Apoi el sau ea, dintr-o data, moare. Lovita de o masina. Sau din cauza unei boli necrutatoare.
Sau mama ta te-a abandonat la nastere.
Sau tatal tau e un alcoolic care n-are grija de tine.
Sau ti s-a luat casa din cauza ratelor.
Eventual ti-ai terminat si cariera mult prea brusc, mult prea devreme.
Sau ai fost rapit/a. Violata. Batjocorita. Parintii te trateaza ca pe cainele vecinilor de la doi. Prieteni nu sunt; te-au lasat cu totii cu ochii in soare.
Adunati-le pe toate astea si imaginati-va cum ar fi sa le traiti.

Intelegeti acum? Macar un pic, intelegeti? Groaznic, nu?

Nu poti cunoaste niciodata o persoana in totalitate, asa ca nu judeca. Incearca sa ajuti. Depresia e reala si nu e o gluma.

Recomandarea saptamanii (2)

Daca data saptamana trecuta v-am recomandat doua seriale, recomandarea de saptamana asta nu e ceva material. E mai mult un sfat, o recomandare de care sper sa tineti cont.

Recomandarea mea din saptamana asta e…

Sa invatam sa ne traim viata, cu bune si cu rele.

tumblr_lsr0x6zys21qalhxto1_400

Sunt una dintre persoanele care ia un sut in fund de la viata cu zambetul pe buze. Am trecut prin multe si am invatat sa nu ma exteriorizez, sa invat sa imi controlez tristetea sau disperarea si sa incerc sa le inlocuiesc cu optimism si sperante. Poate ca am invatat ca viata nu e o masinarie de facut dorinte, dar intr-un fel sau altul, totul are o rezolvare. Important e sa astepti, sa ai rabdare si sa incerci sa fii optimism. Viata e ca matematica: are multe probleme, dar intotdeauna este cineva (daca nu chiar noi), care sa gaseasca rezolvari.

Sincera sa fiu, cateodata e bine sa te mai dai cu capul de pragul de sus, ca sa revii cu picioarele pe pamant. Cred ca, in viata, e bine sa avem parte si de durere, dar si de bucurie. Pentru ca asa e viata, asa de dezvoltam ca oameni si invatam… well, sa fim oameni.

Asa ca haideti sa zambim mai mult, sa ne bucuram de viata cat putem si sa invatam sa trecem prin orice cu capul sus.

Haideti sa invatam sa fim puternici.

Prea des avem impresia ca suntem invincibili, ca timpul nostru este nesfarsit, ca putem sa facem ce vrem. Adevarul e ca nu e asa. Nu suntem invincibili, nu intru totul, cel putin. Timpul nostru se sfarseste din ce in ce mai mult cu fiecare zi pe care o traim.

Asa ca haideti sa profitam de viata asta. Hai sa exploatam fiecare secunda, milisecunda, la maxim.

Eu, cel putin, am de cand sa o fac.

Am de gand sa ma intrec mereu pe mine insumi pana cand eu voi fi cel pe care nu il voi putea intrece niciodata. Planuiesc sa traiesc viata pe care mi-am imaginat intotdeauna ca o voi trai si mi-as dori sa faceti si voi acelasi lucru.

Nu am de gand sa las viata asta sa treaca pe langa mine. Din pacate, pe Pamantul asta sunt mult prea multi oameni care isi traiesc viata ca si cum ar mai primi una. Eu nu vreau sa fiu una dintre persoanele acelea, pentru ca lumea asta e plina de posibilitati, pline de lucruri si locuri pe care trebuie sa le exploram.

Una dintre cele mai mari frici ale mele este frica de nereusita. E genul ala de frica pe care nu o poti controla decat intr-un singur mod: muncind si demonstrandu-ti tie cate ai facut, cate poti faci, cate veti face. Incer sa imi inving teama asta, pentru ca sunt convinsa ca, printr-un mod sau altul, voi obtine ce vreau. Stiu ca pot si stiu ca o voi face. Am resursele necesare.

Haideti sa incercam sa nu ne mai uitam la altii, sa nu mai judecam si sa fim mai ingaduitor. Propun sa incercam sa schimbam lumea asta, dar nu prin a incepe sa ne luam de altii, ci prin a ne lua de noi. Sa ne uitam in oglinda, sa ne analizam, sa vedem ce nu ne place la noi (nu fizic) si sa incercam sa o schimbam. Daca fiecare dintre noi am face asta, lumea ar fi un loc mult mai bun.

Mi se pare atat de ciudat ca toata lumea se plange de lumea in care traim, dar nimeni nu incearca sa o schimbe, prin a se schimba pe el insusi. Toata lumea asteapta ca vecinul sa se schimbe singur.

Ei bine, nu merge asa. Trebuie noi sa fim primii care incepem schimbarea.

Schimbarea nu va veni nici de la presedinti, nici de la prieteni, nici de la vecini. Schimbarea trebuie sa vina din noi toti.

Mi-as dori ca mai multa lume sa inteleaga asta. Insa, e  de-ajuns ca exista zeci de oameni care incearca sa schimbe ceva prin lumea asta si sper ca itnr-o zi sa inteleaga toata lumea ca numai o viata avem si ca trebuie sa o traim ca atare.

Deci, da. Recomandarea mea de saptamana asta e sa muncim, sa ne schimbam, sa evoluam in continuu, sa fim mai buni cu fiecare zi si, in primul rand…

Sa ne traim vietile, nu numai sa existam.

Si va mai recomand sa nu tineti cont de sfatul asta numai o saptamana, ci toata viata.

descărcare (2)

Experienta ‘Let’s Do It Greece’ 2014

Azi am avut parte de o experienta foarte interesanta la scoala si vreau sa o impartasesc cu voi.

Dar sa o luam cu inceputul.

Luni, 31/03/2014. Ultima ora. Matematica. Toti eram pe jumatate adormiti, pe jumatate nerabdatori sa iesim de acolo. Auzim o bataie in usa, care ne trezeste pe toti. Intra unul dintre directorii adjuncti, si ne cere atentia penru 5  minute. Ne anunta ca miercuri facem numai 5 ore, iar ultimele doua ore le petrecem…

Curatand clasa!

Toata lumea a fost entuziasmata si s-au facut imediat planuri pentru ziua de Miercuri. Fiecare a spus ce aduce si, desi nu ma asteptam, toata clasa a fost entuziasmata.

Ziua de Miercuri a venit repede, si ora a sasea a venit si mai repede. La inceputul orelor, toata lumea a aratat ce a adus. M-a uimit faptul ca aproape toata lumea a adus solutii scumpe de curatat, hartie, bureti, maturi si flori. Toata lumea era determinata sa faca clasa mai frumoasa si sa o curete cat mai bine.

A cincea ora s-a terminat la 12:35. Am avut o pauza de 5 minute si, la 12:40, cand ni s-a deschis clasa (toate clasele se inchid pe durata pauzelor, iar elevii trebuie sa iasa toti afara), am navalit toti si ne-am apucat de treaba.

Ce am vazut?

Determinare, harnicie, spirit de echipa, entuziasm.

M-au uimit de data asta.

Aproape toti.

M-au uimit prin faptul ca majoritatea dintre colegii mei au stiut cum sa dea cu o matura, cum sa stearga un geam. M-au uimit prin faptul ca nu s-au certat. Am fost o echipa. Am impartit toate produsele de curatare si ne-am urcat si pe mese, ca sa facem clasa mai frumoasa.

Au fost si lenesi, intr-adevar, dar au fost putini. Vreo 3. Din 26.

Toti ne-am sters bancile. Daca era dupa mine, ne-ar mai fi trebuit o ora sa curatam si scaunele de scris. Am sters geamurile, dulapurile, am maturat, am dus gunoiul, am curatat usa, masa profesorului, orice. Am luat clasa aia si am facut-o de la alfa la omega. Am curatat pana si ramele de la geamuri, unde am gasit tarna. Si asta mi-a adus un nou sentiment.

Soc.

Am fost socata de murdaria ‘ascunsa’ pe care am gasit-o. Doamna Tasula, ce faceti toata ziua? Stati cu mainile in san si va plimbati?

Ce mama naibi face femeia noastra de serviciu? Inteleg ca nu poate face o curatenie amanuntita, dar am gasit gunoaie sub dulapuri, care era clar ca erau date acolo ca sa nu se vada. Am gasit tarna la geamuri. Pentru asta e o femeie de servisiu, nu? Sa curete! Dar ce face femeia noastra de serviciu? Face pe directoare, mananca si se plimba prin scoala.

De-abia azi am realizat in ce mizerie traim in clasa. Cat praf inhalam in 7 ore. Si cred ca toti am realizat asta, ceea ce e un lucru bun. Poate in felul asta vom pastra si vom inceta sa ne mai scriem bancile sau peretii. Poate vom mai lua o matura, din cand in cand, si vom da cu matura. Poate nu mai lipim gumele de scaune. Poate, poate, poate.

‘Let’s doi it Greece’ e un program extraordinar. Ne invata sa lucram in echipa, sa curatam si sa pastram si, cel mai important, sa comunicam intre noi.

Sincera sa fiu, m-am distrat enorm. Nu imi place sa fac curatenie, dar de data asta, a fost genial. Mi-a placut sa ii vad pe toti organizati, ca o clasa adevarata. Mi-a placut sa ii vad curatand, sa ii vad cum sa straduiesc sa curete. Au fost determinati. Am putut vedea determinarea pe fata lor. Stiti ce lucru mare e sa vezi asta, determinare pe fata unor pusti de 14 ani care au numai sex si iubiti in cap?

Un moment extrem de amuzant a fost momentul in care Anastasia s-a apucat sa dea cu matura. Si a dat, a tot dat, pana cand nu mai puteam respira de praf ce era.  Panica de pe fetele lor a fost priceless!!

Un alt moment de soc a fost momentul in care am deschis unul dintre dulapioarele din spatele slasei. In spatele clasei avem vreo 20 de dulapioare mici, in care ne putem pune carti si materiale de lucru, dar nu prea se folosesc. Eu le-am curatat astazi si, pe la  penultimul dulapior, cand l-am deschis, am ramas cu gura cascata. Era PLIN de hartii si de gunoaie. Doamna Tasula, le deschideti vreodata?!

In schimb, nu cred ca problema principala e ca nu facem curatenie. Problema e ca nu pastram.  Sunt tare curioasa cine si cum va pastra. Si cat timp.

Un alt lucru care m-a uimit a fost felul in care mancau colegele mele seminte, in curte, si cojile le aruncau pe jos, fara sa se gandeasca. Cu cateva ore inainte sa trebuiasca sa faca curatenie. Mai fratilor, cum sa mananci seminte si sa le arunci pe jos ca un taran?! Unde-i educatia? Si le mancau asa in gasca! Jesus!

Trebuie, in primul rand, sa ne schimbam mentalitatea si obiceiurile. Trebuie sa invatam sa fim mai educati, sa nu mai aruncam pe jos si trebuie sa realizam riscurile la care ne expunem in momentul in care aruncam pe jos. Trebuie sa incetam sa mai spunem “Dar daca reciclez, ce se-ntampla?” sau “Ei, dar si celalalta arunca, nu numai eu!”.

Trebuie sa incepem cu noi.

Si proiectul “Let’s do it Greece” incepe sa faca asta. Ne invata sa curatam noi si ne indeamna sa pastram.

Un alt proiect frumos care se desfasoara la noi la scoala, este ‘infrumusetarea cladirii’. Sa va explic.

Acum cateva luni s-au facut vreo cateva echipe cu cativa copiii care au vrut sa se inscrie in programul asta. Fiecare echipa a trebuit sa faca un desen original, pe care, apoi, sa il picteze pe…

Un perete al scolii.

Peretii scolii noastre sunt, acum, mult mai frumosi, mai veseli si mai originali. Am sa va arat poze, cand voi putea face. Imi pare rau ca nu am apucat sa ma inscriu si eu, pentru ca sigur as fi desenat un nor pe care sa scrie ‘Okay.’ pe peretele scolii. :))

Vineri plantam flori. Sa vedem cu ce ne mai confruntam si atunci.

Sayings by WordPress!(9)

Ia uitati ce citat frumos mi-a dat astazi WordPress-ul,apartinandu-i lui Stephen King. 🙂

“The scariest moment is always just before you start.” (Stephen King)

(Traducere aproximativa: “Cel mai infricosator moment este intotdeauna inainte sa incepi.”)

Cat dreptate are!Cred ca “Stephen King” o stie din proprie experienta..sau din experienta personajellor lui. 😀

Despre Stephen King…cred ca stiti toti cine e.Si daca nu,puteti citi aici .

Ce parere aveti de citat?Mie imi place si mi se pare realist!