De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

Kintsugi, arta de a mă vindeca pe mine însămi

Se zice că înainte ca ceva bun să ți se întâmple, totul în jurul tău trebuie să se dărâme, să ardă și în urmă să rămână numai cenușă, din care să construiești ceva mai solid. Am auzit aceste lucruri de mii de ori în ultimul an, dar nu am avut niciodată puterea să cred. Nu poți crede în soare când ești în mijlocul furtunii. Atunci ți se pare totul veșnic, imens, interminabil. Ai impresia că nu vei reuși niciodată să scapi. Uiți că timpul vindecă și rezolvă tot, că viața ta cumva continuă și că nimic, niciodată, nu va rămâne la fel, fie că vrei sau nu.

Mi-aș fi dorit să fi crezut mai mult în ceea ce auzeam: că timpul vindecă. Că nu va fi mereu la fel. Că durerea va trece. Că stă în mâinile mele să nu mai sufăr. Mi-aș fi dorit să mă fi iubit mai mult pe mine și mai puțin pe alții, să fi avut mai multă încredere în mine și în persoana mea.

Nu regret nimic din ce am trăit, în nici o privință. Fiecare parte a suferinței mele a fost o lecție din care am învățat și fără de care cu siguranță nu aș mai fi fost aceeași persoană acum. Bună pentru unii, rea pentru alții, depinde de cum alegi să te uiți la întreaga poveste. Cu toate astea, uneori îmi doresc să fi avut mai multă credință că viața nu te lasă să rămâi într-un loc de ceață continuă.

Mă gândesc atât de mult în ultima perioadă la tot ce am trăit în ultimii doi, trei ani. Mă uit în jur, la liniștea aceasta uneori plictisitoare, și mă surprind gândindu-mă că au existat zile în care am fost convinsă că nu voi mai ajunge să trăiesc un alt Crăciun, sau o altă excursie, sau o altă zi de muncă. Am crezut că nu voi avea puterea să suport toată durerea care venea spre mine în reprize violente. Am încasat valuri de suferință încontinuu, și le-am ținut piept așa cum am știut, iar dacă am acționat prost de multe ori, a fost din cauza lipsei de experiență și de siguranță de sine.

Anul trecut pe vremea asta, totul în jurul meu explodase. Trăiam cea mai dureroasă săptămână din viața mea, din cauza unui moment în care efectiv am înnebunit și nu mi-a mai păsat de nimic. Am fost împinsă de pe marginea unei prăpastii din care nu am știut cum să ies aproape un an de zile. Am petrecut efectiv luni întregi la pat, nemâncată, plânsă, fiind rece cu cei din jur, aproape insuportabilă pentru unii, de-a dreptul penibilă pentru alții. Stăteam în pat și fumam și mai ieșeam din când în când din casă ca să mă păcălesc că fac ceva cu viața mea. Uitasem de orice altceva din jurul meu. Vioara o atingeam din când în când, scriam doar când mă durea prea tare, iar de citit, nici nu încăpea vorba.

N-am fost om aproape un an de zile, și-am crezut cu adevărat că nu voi mai fi vreodată. Am fost făcută bucățele la o vârsta la care nu trebuia să am de-a face cu așa ceva. Am iubit atât de mult încât aproape am murit. Îmi aduc aminte că prin mai, nașa mea m-a amenințat că vorbește cu ai mei să mă ia acasă dacă nu încep să mănânc. Trebuie să mai am și-acum o poză cu mâna mea din perioada aceea, în care mi se vedeau oasele. Eram piele și os cu adevărat.

Am trăit în ruinele ființei mele luni de zile. Am început să mă ridic de jos undeva prin Septembrie, când am făcut prima alegere gândindu-mă strict la binele meu. Acela a fost primul pas pe care l-am făcut înspre mine, chiar dacă am fost împinsă spre aceasta alegere de circumstanțe și de alegerile altora. Apoi au mai urmat luni în care știam în ce direcție trebuie să mă îndrept, dar nu reușeam să renunț la trecut. Și cumva, cădeam mereu în vechile obiceiuri, care se contraziceau cu tot ce voiam să însemn eu.

Până într-o zi în care m-am trezit, și ceva în interiorul meu s-a schimbat complet. Mi-am zis ”gata, hai să pornim, ajunge” și m-am ales pe mine în defavoarea oricui. Și de atunci stau și regândesc totul, și nu mai simt nici măcar furie față de ce s-a întâmplat și față de tot ce am ales să trăiesc. Simt tristețe față de mine și milă pentru fata de care nu am știut să am grijă. Nici acum nu știu complet cum să fac asta. Sunt zile în care sunt pierdută, în care nu știu în ce direcție să o apuc, sau ce să fac cu viața mea. Dar măcar nu mă mai lupt cu o forță pe care nu aș fi putut să o înving niciodată. Aleg să mă lupt doar cu mine, cu scopul de a deveni cineva de care sunt cu adevărat mândră și care nu are nevoie de nimeni pentru a o face fericită.

M-am întrebat ieri dacă eu aș iubi o persoană ca mine, și mi-am dat seama că da, chiar aș iubi pe cineva ca mine, care dă totul fără să aștepte nimic la schimb. Dar la fel de bine, am realizat că nu a da este cel mai important, ci și a primi așa cum ai tu nevoie. Am realizat că trebuie să desființez toate ideile greșite asupra mea pe care mi le-am întipărit în minte. Că nu sunt nici rea, nici imatură, nici copilăroasă, și că fiecare persoană din aceasta ecuație a avut responsabilitatea de a-și face propriile alegeri, asupra cărora eu nu am putut avea nici un fel de cuvânt sau de decizie, și că trebuie să încetez să mai iau asupra mea greșelile lor.

Am fost făcută bucățele. Mereu îmi va păsa și de bucățelele celorlalți, și niciodată nu voi urî furtuna prin care am trecut.Voi refuza, în schimb, să mă mai aflu în mijlocul ei vreodată. Sau, dacă o voi face, voi avea grijă să nu devin una cu ea. Iar de acum încolo, principala mea țintă va fi să pun la loc toate aceste bucăți într-o formă mult mai frumoasă decât înainte.

Kintsugi este arta japoneză de reparare a porțelanurilor sparte cu ajutorul aurului. Poate că este o asociere grandioasă, dar refuz să mă las în mâinile sorții. Vindecarea mea va fi așa cum îmi propun eu să fie, și rezultatul va fi mult mai puternic și mai solid.

Și da, înainte ca ceva bun să ți se întâmple, trebuie să se dărâme totul în jurul tău, să fii lăsat fără nimic, ca să poți alege ce faci și ce devii și să ai loc de lucrurile care se aliniază perfect cu tine însuți. Iar de data aceasta, lucrul bun care mi se întâmplă este că merg pe drumul spre mine.

Pe curând,
Bianca