Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cer vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte

Am visat de mică să trăiesc o prietenie cum vezi în filme. Să am genul de prietenă pe care, dacă o suni la ora trei dimineața plângând, se ridică din pat și vine în cinci minute la tine, cu o tonă de înghețată și un umăr pe care să plângi. O persoană care la început să fie complet străină și cu care, până la urmă, să ajungi să împarți orice lucru din viața ta – oricât de dureros sau de rușinos ar fi acesta – fără să fii judecat.

Nu am putut găsi pe nimeni de genul acesta ani întregi. Am trecut prin multe lucruri cu aparenții mei prieteni. Am fost bârfită, am fost dată la o parte fără nici o explicație, am fost rănită de persoane în care am avut încredere, fiind prea naivă și prea mică pentru a le vedea adevărata față. Aceasta a fost una dintre suferințele mele constante – faptul că la vârsta de 13 ani îmi pierdusem orice fărâmă de încredere pe care o mai aveam în prietenie și mă împăcasem deja cu ideea că voi fi una dintre persoanele care nu a avut parte niciodată de așa ceva. La fel de bine, mama îmi spunea că trebuie doar să găsesc pe cineva de seama mea, cu aceleași ocupații, valori și cu același stil de gândire.

Nu am crezut-o, bineînețeles. Nu am crezut-o nici când îmi spunea că liceul îmi va aduce așa ceva sau, în cel mai rău caz, facultatea. Îmi spunea că Trebuie doar să am răbdare și să nu caut, sfat pe care l-am auzit și când a fost vorba despre iubirile mele ratate.

Dar s-a dovedit că mama a avut dreptate, pentru că, în clasa a 10-a, în primul an de liceu, am cunscut-o pe Nefeli. Eram toți noi la școală, însă ea era și mai nouă, pentru că s-a mutat la liceul nostru în a doua săptămână de școală. Prietenele mele o știau deja – crescuseră împreună și fuseseră la aceeași școală primară. Apoi, Nefeli a intrat cu bursă la un gimnaziu privat, așa că drumurile li s-au despărțit până la liceu, când s-au reîntâlnit, iar într-un colț mic mă aflam și eu. Eram un fel de intersecție între viața de copilărie și adolescență, între familiar și necunoscut.

Îmi aduc aminte și acum cum ne-am cunoscut. Stăteam sub acoperișul intrării de la școală, în prima pauză. Ploua atât de tare, încât aproape că nici nu ne auzeam și trebuia să ridicăm vocile, ceea ce a creat un vuiet asurzitor. Nefeli stătea în stânga mea, aruncând câte o privire curioasă și insistentă spre mine, prea timidă pentru a-mi pune întrebarea care îi stătea pe limbă. Până la urmă, după ce am surprins-o holbându-se la rana mea provenită de la anii de studiu la vioară, a deschis gura și mi-a pus întrebarea care o frământa de dimineață. Tu cânți la vioară?

Uimirea pe care am simțit-o (cauzată de ani întregi în care nimeni nu și-a dat seama că nu, rana respectivă nu provine de la altceva decât de la vioară) aproape că m-a lăsat mută. I-am zis că da și, surpriză, mi-a zis că și ea cântă tot la vioară.

Nu-mi pot da seama dacă acela a fost momentul în care am decis că noi două trebuie să fim prietene sau dacă asta s-a întâmplat undeva pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de bine semănăm. Cert este că întrebarea pe care mi-a pus-o și răspunsul pe care mi l-a dat au fost click-ul magic care ne-a făcut să începem să vorbim. Și am vorbit toată ziua, și ziua următoare, și tot așa. Și de-atunci nu ne-am mai oprit din vorbit. Am vorbit despre orice, spre deosebire de celelalte prietene ale mele, cu care vorbeam strict lucruri banale, cum ar fi băieții, ieșirile în oraș și sexul. Cu Nefeli am vorbit despre orice, am filozofat cât în lună și în stele și cred că oricât timp am avea la dispoziție tot nu ne-ar fi de-ajuns. Și chiar când nu suntem de acord și începem să ne certăm exact ca un cuplu căsătorit de 30 de ani, o facem tot pentru că știm că merită.

Asta e prietenia la care am visat tot timpul. O prietenie în care ne înțelegem dintr-o privire, în care cealaltă se ridică din pat când una dintre noi se simte rău, în care putem vorbi despre absolut orice, fără a judeca. Orice i-aș spune ei, oricât de nebun ar fi acel lucru, nu numai că nu mă va judeca, dar mă va completa în așa fel încât vom ajunge să scriem un roman întreg pornind de la respectiva idee. Nefeli e printre puținele persoane care știu exact ce gândesc și este capabilă să îmi completeze fiecare propoziție.

Bineînțeles, nu a fost așa de la început. Ne-a luat mult timp să devenim inseparabile și a fost nevoie de muncă și de încercare din partea amândurora, exact ca într-o relație amoroasă. Chiar dacă avem aceleași ocupații și valori (eu sunt violonistă, ea balerină care cântă la vioară), suntem două personalități complet diferite. Spre deosebire de ea, eu mă pun pe mine pe primul loc, având mereu grijă să fac ceea ce mă avantajează pe mine când vine vorba de carieră. Ea este mult mai altruistă și crede că relațiile cu ceilalți sunt cel mai important aspect al vieții cu o convingere care mă uimește încă. Nefeli e o persoană cu adevărat bună pentru că așa s-a născut, pe când eu sunt o persoană destul de bună pentru că învăț să fiu.

În primul an nu eram mereu împreună. De fapt, diferențele dintre noi ni se păreau amândurora uriașe și greu de trecut cu vederea. Nu neapărat imposibil, însă nu eram sigure una de cealaltă – nu știam dacă merită să luptăm. Așa că pur și simplu ne petreceam tot timpul împreună la școală, încercând să nu luăm foc de la diferențele de opinii și faptul că nici una dintre noi nu se putea deschide complet.

Cea mai mare problemă a fost, la început, neputința mea de a avea încredere în ea. După toate dezamăgirile din trecut, îmi era imposibil să cred că aș putea avea norocul să cunosc o persoană care îmi poate reda încrederea în prietenie. Așa că nu mă deschideam deloc în fața ei și, datorită diplomei mele care venea, nu ieșeam deloc cu ea în oraș. Preferam să mă odihnesc uitându-mă la un film, în timp ce ideea ei de odihnă era să iasă la o plimbare. Mi-a spus mai târziu că faptul că eu îi spuneam că nu am timp să ies, când ea de fapt vedea pe Facebook că eu mă uitam la filme era ceva ce o deranja. Apoi i-am explicat și eu că la vremea aceea, ieșirile în oraș mă oboseau foarte tare și că nu erau deloc stilul meu.

În vara dintre clasa a 10-a și a 11-a nu am văzut-o deloc. Când a început școala, am decis să încerc să am încredere în ea și să mă deschid în fața ei, dar nu a fost ușor. Am încercat marea cu degetul, până când am văzut că într-adevăr pot face asta. Vorbesc acum despre anul trecut, în care eu aveam diploma, eram stresată, ocupată și morocănoasă mai tot timpul. În plus, eram îndrăgostită de cineva care nu era dispus să mă iubească, în timp ce Nefeli era complet îndrăgostită de cineva cu care avea o relație frumoasă și, ca fapt divers, cu care este încă împreună. Fericirea ei evidentă era aproape că mă izbea în comparație cu nefericirea mea profundă de anul trecut. Toate lucrurile acestea combinate m-au făcut pe mine să o evit sufletește și să nu mă implic atât de tare. Până la un punct prin Aprilie, când i-am zis tot și am văzut că, spre deosebire de ce credeam eu, ea mi-a înțeles și sentimentele, și fricile, și nemulțumirile. Așa că mi-am promis mie să încerc mai mult.

Am început să îi spun mai multe despre mine, despre ce gândesc și simt și am început să împart totul cu ea. Sincer, nu mă pot bucura mai mult de această decizie, pentru că am câștigat o prietenie incredibilă, la care nici nu speram. După multe încercări și momente dificile peste care am trecut împreună, am învățat să ne fim alături una celeilalte orice ar fi, pentru că nu suntem chiar atât de diferite pe cum credeam la început. Bineînțeles, ambele ne-am schimbat de când ne-am cunoscut și am împrumutat câte ceva de la cealaltă, astfel încât am ajuns să simțit că suntem două surori.

De fapt, mi-e foarte greu să scriu despre prietenia noastră. Simt că orice aș spune nu poate descrie nivelul de intimitate, confort și încredere la care am ajuns cu Nefeli. Acest ceva este doar al nostru, în care nimeni nu poate interveni și pe care nimeni nu îl poate înțelege. Așa ceva trebuie trăit, nu descris.

Anul trecut, când am dat de diplomă, Nefeli a fost persoana care m-a susținut cel mai mult în afară de părinții mei. Ea a fost cea care a stat cu mine și m-a ascultat plângând și spunând că nu știu dacă pot face asta și tot ea mi-a zis ”mă, uite care-i faza, te iubesc, dar poți fi proastă tare câteodată. Cum să crezi că nu poți face asta?”

Tot ea s-a dus și mi-a luat țigări cu o ora înainte de diplomă, când rămăsesem fără țigări, intrasem într-o panică absurdă, nu-mi puteam simți mâinile de emoții, mai aveam o oră până la examen și trebuia să mă încălzesc. Apoi tot ea a fost prima persoană care m-a felicitat după, cu ea m-am întors acasă și  ea a fost alături de mine când mă simțeam al naibii de rău și nu mă puteam ridica din pat. Ea a stat cu mine până la ora 3 dimineața când trebuia să plec la Paris. Și tot ea m-a smuls de pe marginea prăpastiei de care mă apropiam cu pași repezi recent, de locul întunecat din care m-am chinuit atât de mult să ies și care mă sperie mult mai mult decât motivul pentru care aproape că mă întorsesem acolo.

Fata asta crede în mine cu toată ființa ei și-mi cântă în strună oricât de absurdă aș fi. Și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare, la fel ca și pentru toate lucrurile pe care mi le-a oferit, lecții pe care nu le-aș fi putut învăța altfel.

În curând o voi lăsa în urmă. Voi pleca de-aici și ea va rămâne să se lupte singură cu sistemul ăsta de rahat. Și mi se rupe inima că nu pot fi alături de ea, însă mi-a zis că nu-i nimic, că știe că e mai bine pentru mine și că pe oamenii pe care-i iubești trebuie să îi lași să plece dacă de asta au nevoie. Așa știu că ea îmi va fi alături mereu și sper din toată inima că viața nu ne va duce inevitabil în direcții diferite. Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu un pic mai norocoasă decât ceilalți, pentru că am cunoscut prietenia adevărată, cea care nu se descrie în cuvinte.

 

Scurt update – De ce nu prea mai scriu pe blog

Salutare, salutare! Nu, nu am uitat de existența acestui blog, cu toate că absența noilor articole cam asta ar sugera. Bineînțeles, de blog nu pot uita orice s-ar întâmpla, însă uneori, dorința mea de a scrie nu se conformează la timpul liber pe care îl am. Tocmai de-aia, nu am mai scris de mult timp pe blog, lucru de care îmi pare enorm de rău.

Știți, când am început acest blog, scriam aproape în fiecare zi. Acum, chestiile pe care le scriam nu se puteam consider și foarte bune, dar măcar puteam face ceva ce îmi place în fiecare zi. Acum, îmi permit să spun că ce scriu este bun și are o anumită substanță, care în timp sper să ia din ce în ce mai mult contur. Problemă este că am crescut și cresc, iar timpul face exact opusul: se micșorează, în timp ce activitățile mele cresc în număr o dată cu vârsta mea și importanța lor. În mai puține cuvinte, nu prea mai dispun de mult timp liber. Și chiar dacă prind puțin timp liber, mintea nu îmi este niciodată liberă.

Ca să o spun pe aia dreaptă, am devenit absolut obsedată de vioară. Nu numai că studiez mai mult și sper eu și mai bine, ci și ascult aproape încontinuu lucrări de vioară care mă ajută să înțeleg acest instrument mai bine. Când nu ascult vreun concert sau vreo piesă, mă gândesc la piesele mele, la pasajele care nu îmi ies, la cele care îmi ies dar nu așa cum aș vrea eu, la cele care îmi ies mult mai bine decât m-aș aștepta și la imaginea totală a pieselor pe care le cânt.

Chestia e că nu mă deranjează să totala mea obsesie și dedicare pentru vioară. Îmi place. Mă simt bine să fiu înconjurată de muzică, și nu pentru că îmi dă impresia că sunt mai importantă decât ceilalți, ci pentru că muzica dă un sens vieții mele.

Sunt tare importanți anii ăștia. Cei mai importanți, dacă stau bine să mă gândesc. Dacă nu am grijă acum și dau greș, îmi pot strica întreaga carieră. În primul rând nu vreau să dau greș, iar al doilea rând mi se pare că presiunea asta, stresul acesta și încercarea de a răzbate fac ca anii aceștia să fie al naibii de frumoși.

Ideea e că vioara îmi ocupă tot timpul. Mă pregătesc pentru ceva important acum. De fapt, la naiba, mă pregătesc pentru diverse lucruri important acum, și dacă nu mă dedic 100% acestora, simt că dau greș. Însă lucrul acela la care am visat și care m-a speriat ani de zile vine. E la câteva luni distanță și nu vreau să vă spun ce este încă, însă mă sperie și mă entuziasmează în aceeași măsură.

Și apoi mai e și școala, care îmi mănâncă din timp absolut inutil. Nu m-ar fi deranjat să mă duc la școală dacă învățam ceva, dar la momentul acesta, când mai avem 5 săptămâni și terminăm, pur și simplu nu se mai învață nimic. Nici măcar cei care dau examenele naționale nu mai învață la școală, pentru că materia au terminat-o și au repetat-o de cel puțin două ori până acum. Clasa mea e un haos total, compus din strigăte, râsete, glume proaste și replici de-a dreptul obositoare. Noroc că avem profesori înțelegători și ne lasă ori să citim sau să ascultăm muzică în căști.

Dar mai am cinci săptămâni și termin, slavă Domnului.

Apoi mai sunt și articolele pe care le scriu pentru Serial Readers și Librex. Ador aceste două blog-uri aproape la fel de mult pe cât ador blog-ul meu, iar faptul că am, practic, un deadline și o obligație de a scrie mă determină să îmi eliberez câteva ore pe săptămână și să scriu pentru ei. Încerc să fac același lucru și când vine vorba de blog-ul meu, dar nu sunt foarte bună la a fi propriul meu șef la ora actuală, cel puțin când vine vorba de blogging.

Încerc să fac față la tot. Încerc să mă țin tare, să fiu optimistă și să văd jumătatea plină a paharului. Din citit nu mă opresc și partea bună este că pot citi la școală, iar asta mă ajută enorm. Optimismul a devenit ceva normal pentru mine și când mă gândesc cât de întunecată îmi era mintea anul trecut pe vremea asta, nu pot fi decât mândră că am reușit să ies din locul acela. Bineînțeles, și acum mai am zile când îmi este greu să râd, când mă îngrijorez din cauza celor mai banale lucruri și când oboseala mă termină, dar am învățat să fac un pas în spate când totul devine prea mult și să am măcar o zi pentru mine.

Sper ca, într-un final, totul să fie bine și să revin și pe blog. De fapt, sper ca într-un final totul să fie bine. Punct.