Cum este viața după o săptămână de #statacasă

Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Azi am obosit de lumea noastră – sau cum arată un episod de anxietate

Este ora 14:00. Soarele este sus pe cer, încălzind pământul ce pare că nu ne mai suportă. Aud pe geam mașini trecând la fiecare secundă, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Văd oameni pe stradă, familii cu bunici și copii, plimbându-se nonșalant pe străzile pe care le cunosc de o viață întreagă. 

Nimic diferit nu se întâmplă, dar totul este schimbat. Am o senzație de amânare, ca și cum ceva stă din urma noastră și ne pândește, gata să explodeze la cel mai mic pas greșit. Sunt sigură că este doar anxietatea mea, dar uneori nu pot să o fac să tacă din gură. 

Aș vrea ca azi să scriu ceva mișto, pozitiv. Să inspir lumea să vadă partea plină a paharului, să îmi afund gândurile în partea luminoasă a acestei carantine. Dar nu pot. Azi nu pot. Mi se pare că mi-a ajuns. 

Citesc de câteva zile tot mai multe articole despre pandemii. Aseară am început, chiar, să mă uit la documentarul “Pandemic: How to prevent an outbreak” de pe Netflix. Înțeleg, din ce în ce mai clar, cât de bine se știa prin ce vom trece acum, și cât de puțin ne-a păsat. Dar mai ales realizez acum, mai profund ca niciodată, că suntem fără nici un dubiu ultima speță de ființe care s-a perindat vreodată pe acestă planetă. 

Jur că vreau să scriu de bine. Mi-am propus să mă țin tare în perioada asta, chiar dacă nu este ușor. Nu suport nesiguranța, trezește tot ce-i mai rău în mine. O să-mi revin, știu asta. Știu foarte bine că mâine mă voi trezi de dimineață și mă voi bucura de soare. Voi deschide geamul și îmi voi bea cafeaua cu picioarele pe pervaz. Voi inspira adânc aerul încă rece de martie. Voi asculta muzică, apoi voi citi un pic. După care voi scrie, și-mi va fi bine. 

Dar azi nu am reușit să fac nici unul dintre lucrurile de mai sus, pentru că mi-a ajuns până peste cap. Am ajuns la limită, și trebuie să explodez măcar puțin, așa cum pot. Nu mai pot să țin în mine, mi-e prea frică că voi ajunge să fiu veșnic supărată pe noi dacă nu vorbesc. 

Zgomotele de pe stradă sunt aceleași. Oameni au aceleași obiceiuri, chiar dacă alterate de decretele guvernului. Cică acum nu vom putea merge la nici o activitate socială până pe 1 Iunie. Mi-e frică că atunci când vom putea ieși, ne vom fi obișnuit să trăim așa: pe internet. Ne va fi mai comod. 

E bine să stai acasă. Apreciez enorm acest dar al timpului. Doar că mă sperie, infinit de mult, cât de nepăsători sunt cei din jur. Mă sperie când văd familii cu bunici și copii la plimbare. Mă sperie nesiguranța zilelor ce vor veni și, mai ales, mă terorizează ideea de o societate mult mai rea decât cea dinainte. Pentru că știu că dacă vom ajunge la timpurile care-au mai fost o dată, nu de mult, va fi fiecare pentru el. Pentru că asta facem și-acum. 

Nu ne interesează de nimic decât de noi înșine. Atât timp cât noi suntem bine, avem un venit stabil, Domnul cu mila pentru ceilalți. Suntem orbi la ceea ce trăiesc ceilalți, și absolut toți ne facem vinovați de același păcat, sub o formă sau alta. Stau în casă de aproape o săptămână. Eu, omul căruia nu-i place nimic mai mult pe lumea asta decât să iasă. Pentru mine, viața se întâmplă în afara celor patru pereți ai camerei mele și așa va fi întotdeauna. Nu-mi pot înfrânge spiritul libertin orice s-ar întâmpla. Prin “libertin” se înțelege că vreau să bat lumea la pas și să văd fiecare locușor de pe pământul acesta, să cunosc fiecare persoană posibilă și să îi ascult poveștile. 

Dar cu toate acestea, stau în casă. Stau închisă între acești pereți când de-abia îmi recuperasem viața, când simțeam cum mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare de fiecare zi pe care o trăiam. Singură, așa cum am fost dintotdeauna. Ajunsesem să o iubesc mai mult ca niciodată, pe cont propriu. Și-acum mi-a fost luată, pentru cine știe cât timp. Nu știu exact pe ce perioadă viața mea s-a schimbat sau dacă va mai reveni vreodată la ce a fost înainte. Nimeni nu știe, pentru că lumea așa cum o cunoaștem noi nu s-a mai confruntat cu o astfel de pandemie. 

Și da, mi-e frică. Mi-e frică de ce va urma și de ce repercursiuni va avea tot tămbălăul acesta asupra vieților noastre personale și asupra societății noastre. Mi-e frică că Italia nu va mai fi la fel, și că Europa se va dezbina din nou. Sunt îngrozită că vom retrăi istoria recentă, și nu sunt pregătită să îmi sacrific viața în acest mod. Simt o teroare de-a dreptul paralizantă când mă gândesc că există și scenariul în care va trebui să renunț la visele mele, că nu știu cum va arată lumea aceasta în cinci luni. Mi-e frică că nu am nici un control asupra situației, că sunt dependentă de alți oameni care îmi vor hotărî, pentru a nu știu câta oară, destinul. 

Nu încerca să mă calmezi. O voi face singură. Îmi voi reveni singură, dar deocamdată frica și nesiguranța țipă mai tare în mine decât calmul și raționalul. Mi-e familiară senzația asta, am trăit cu ea doi ani de zile, când credeam că el e tot ce am și simțeam că îl pierd în fiecare zi. Am mai trăit cu teroarea asta, știu să mă confrunt cu ea. Dar până să o fac, trebuie să îmi dau voie să o simt, măcar puțin, ca să văd că nu mă poate omorî. Ca să îmi dau seama cum să o înfrâng. 

Nu am cum să fug de ce se întâmplă. Oriunde aș încerca să plec, situația este la fel. Poate chiar mai rău. Aș vrea ca măcar un mic colț al lumii să fi rămas intact. Dar oricum am fi mers noi și am fi distrus totul, așa cum ne este caracteristic. Pentru că da, sunt convinsă acum că cea mai mare plăcere a vieții noastre este să distrugem lucrurile din jurul nostru. Și o facem în mod inconștient, pentru că suntem o rasă cum nu s-a mai văzut. Needucați, inconștienți, egoiști, iraționali. Problema este că pretindem a fi tocmai inversul. Avem impresia că suntem rasa aleasă, centrul universului. 

Dar când mă uit pe geam, îmi dau seama că merităm tot ce ni se întâmplă. Cum altfel, când văd cum i-a apucat pe toți de-odată dragostea de alergat, de câini, de plimbări? Vezi tu, prietene, te-ai lipsit o viață întreagă de toate lucrurile fără de care acum pretinzi că nu poți trăi. Mai că ai ieși și la grătar dacă n-ai încerca să dai dovadă de o educație care, din păcate, este falsă. Nu ți-a intrat încă în sânge. Te prefaci că ești de spiță nobilă, dar calci pe iarbă ca și cum nici nu o vezi. 

Văd numai egoism în jurul meu. Ni s-a oferit încrederea că vom fi responsabili și că vom lua măsurile care trebuie pentru a combate acest virus împreună. Vreți să știți ce am luat?

Nimic bă, nimic, pentru că ne interesează mai mult să avem pătrățele, ca să agățam gagicile în cluburile de care nu ne putem lipsi. Banul predomină, și atât timp cât tu îl ai în buzunar, ai merge și în Ibiza acum, atât de mult te doare în fund de ce face omul care se întreabă ce va face peste două luni dacă lucrurile nu încep să se miște normal. Sunteți supereroi mă, aveți impresia că sunteți protejați de cine știe ce forță invizibilă și că pe voi un virus nu vă atinge, și chiar dacă ar face-o, nu v-ar omorî. 

Ei bine prietenaș, dacă ești atât de șmecher, du-te și ia-o în brațe pe bunică-ta, să vedem atunci de câte ori mai ieși pe stradă. 

Mi se pare penibil și dezolant ce văd în jurul meu. Măsuri peste măsuri, cazuri care cresc alarmant în jurul nostru, un viitor incert, un guvern care ajunge la disperare. Văd panică în ochii medicilor care nu mai suportă ceea ce trăiesc. Văd mii de sicrie duse în alte locuri în Italia. Văd iubiți pe care pandemia asta i-a prins în părți diferite și care acum nu se pot reuni. Văd oameni speriați și studenți deznădăjduiți. 

Dar văd mai multă lume care nu dă doi bani pe ce se întâmplă, și care nu se poate lipsi de zilnicele lor plimbări și ritualuri. Ei sunt cei aleși, cei pe care nimic nu îi poate atinge. Și din cauza lor, cei ca noi, care suntem conștienți de ce se întâmplă și chiar vrem să facem ceva pe lumea asta, suntem ținuți în spate de ei, cei care nu și-au primit bătăile la timp. 

Simt revoltă față de indiferență. Nu mai suport să aud mașinile cum trec pe stradă cu nonșalanță. Nu mai suport să văd oamenii care se plimbă pe stradă. Îmi vine să mă duc la ei și să le strig în față cât sunt de haini, cum nu merită să facă umbră pământului. Vreau liniște, mai presus de orice. Am obosit de tot ce înseamnă omenire, și nu mai vreau nici o pandemie. N-am chef să scriu istorie, puteam pasa privilegiul acesta altcuiva. 

Mă uit în jur și stau și mă întreb… oare când vom învăța să fim oameni? Oare când vom înțelege că nimeni, indiferent de vârstă, rasă, statut social sau cont bancar, nu este mai presus de nimeni? 

Abia aștept să se interzică mersul pe stradă și aici. Oare atunci ce vor face domnii societății care nu se pot abține din a-și plimba câinele de patru ori pe zi?

Da, o să mă calmez. Dar până să o fac, îmi permit să fiu foc și pară rasa umană. 

După ce termin de scris, închid laptop-ul și mai trag o țigară. Încerc să fumez mai puțin, vreau să mă las. Nu mai respir okay, am sinusurile terminate și mă sperie orice durere pe care o simt în corp. Nici măcar nu îmi este frică de coronavirus, dar vreau ca măcar să fiu sănătoasă și să pot face lucruri cât sunt în carantină.

Cobor în bucătărie să îmi fac ceva de mâncare. Mănânc trei ouă și încerc să nu mă gândesc că și ieri am mâncat același lucru. Nu am puterea să mă gândesc la o altfel de mâncare. Mănânc și nu prea îmi dau seama de ce se întâmplă în jurul meu. Nu-mi aud colegii de apartament care muncesc, nu mai observ nici păsărelele care cântă, nici zgomotele mașinilor. Încerc să termin cât mai repede de mâncat, ca să mă pot întinde pe canapea. Sunt sfârșită de o oboseală cruntă, pe care nu am mai simțit-o de luni întregi, dar care îmi este la fel de familiară ca orice altă stare. Știu că este oboseală bazată pe stres. 

Mă întind pe canapea și încerc să citesc, dar ochii nu mi se pot concentra la cuvintele pe care le văd. Nu reușesc să înțeleg decât o singură propoziție. Mintea mi-o ia din loc imediat ce nu mă mai stăpânesc, și astăzi sunt prea obosită ca să o fac. Hotărăsc să urc în cameră, dar drumul până acolo mi se pare infernal de lung. Îl fac totuși, păstrând aceeași senzație că sunt urmărită pe care o am de dimineață. Știu exact ce nu-mi dă pace, și nu este nimic altceva decât mintea mea. 

Mă învelesc cu pătura pe care mi-am luat-o din Grecia. Mi se pare că au trecut ani întregi de când am fost acolo, și că trăiam o realitate cu totul și cu totul diferită, ca într-un film. Adorm până la urmă, iar când mă trezesc, știu că nu mai pot, și o sun pe mama. Încep să plâng fără să îmi dau seama, și printre suspine, de-alea grele și neputincioase, îi zic că aș fi preferat să am nasul coroiat decât să sufăr de anxietate. 

Așa arată un episod de anxietate la suprafață. În mintea mea se întâmplă mult mai multe lucruri decât tot ce am descris eu aici. Este un vârtej de gânduri care apare uneori fără să îți dai seama și care nu pleacă decât atunci când decizi să duci un adevărat război cu el. Eu azi am obosit, și nu am avut puterea să lupt. Deja mă simt mai bine după ce am plâns și după ce am scris. Simt că m-am descărcat și că de mâine voi putea să fiu proactivă și productivă, să-ncerc să fac să fie bine și să ignor frica care mă fugărește de la spate în unele momente. Dar simt pe corp tot ce am trăit azi. Mă doare tot corpul exact ca și cum aș avea gripă, și sunt frântă de oboseală chiar dacă am drmit o oră jumătate pe seară.

Și nu, nu se vede pe fața noastră. Anxietatea este un dușman tăcut, la fel ca și depresia. Nu le poți depista după înfățișarea cuiva, spre deosebire de unele boli care sunt evidente la o scurtă privire. Fața anxietății poate arata ca mine dis-de-dimineață, adică la fel ca întotdeauna. În fotografia de mai jos, arăt ca în orice altă zi, dar în mintea mea se ducea o luptă între două tabere și știam deja care va fi cea învingătoare.

Pentru oamenii care suferă de anxietate, realitatea zilelor noastre poate fi o adevărată încercare, iar dacă cineva drag ție se comportă diferit în perioada asta, nu încerca să îi explici că este irațional și că totul va trece. Știm și noi, la fel cum știm că vom trece de stările acestea. Dar uneori nu putem să facem altceva decât să stăm neputincioși și să dăm voie gândurilor și fricii să ne pună la pământ pentru câteva ore. Apoi o să ne ridicăm din nou, dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim noi.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

#Stauacasă a ajuns și la mine – cum a fost experiența de a intra în carantină

Încerc să îmi adun gândurile și să scriu un text cât mai coerent posibil, însă îmi este greu să procesez cu adevărat tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. A fost un vârtej de emoții prin care nu cred că am mai trecut vreodată. Pentru a mia oară, realizez că a simți totul atât de profund este un blestem și o binecuvântare în același timp. 

(Poză făcută astăzi, 21 Martie 2020, când am ieșit din casă pentru prima dată în două zile, într-o scurtă plimbare în jurul cartierului, respectând toate metodele de precauție. Se poate observa foarte ușor de ce am ajuns în această situație pe plan mondial.)

De unde să încep? Ce să spun mai întâi? Și, mai ales, cum să-mi calmez gândurile care aleargă dintr-o direcție într-alta? Am știut de la început că îmi va fi foarte greu să povestesc următoarele evenimente, dar am fost la fel de convinsă că nu am altă alegere. Trebuie să scriu tot, altfel nu cred că voi putea să mă liniștesc.

Astăzi am închis magazinul la care lucrez: showroom-urile polette din Amsterdam și Utrecht au fost lăsate să se odihnească. Am călcat în încăperile albe și curate în septembrie, iar astăzi am fost eu pe tură când am primit ordinul de a închide. Cred că lucram de aproximativ jumătate de oră când mi-a sunat telefonul, și am știut exact ce mi se va comunica. Fără nici o avertizare, fără pic de timp de a încheia anumite lucruri. Pur și simplu brusc, la fel cum a început. 

Acum câteva zile, scriam despre situația generală a Olandei în plină pandemie de COVID-19. La momentul la care scriam, închiderea showroom-ului părea o idee fantezistă, ceva ce avea să se întâmple eventual, dar nu într-un viitor foarte apropiat. De menționat este faptul că prim-ministrul nostru, Mark Rutte, nu a decretat nici o stare de urgență și nici nu a recomandat închiderea magazinelor de nenecesare. În ciuda acestui fapt, în termen de două zile mai toate lanțurile de magazine cu articole de îmbrăcăminte, înfrumusețare, încălțminte ș.a.m.d., și-au închis toate filialele de aici. Printre acestea ne numărăm și noi, echipa polette. 

Nu pot să înțeleg cu adevărat cât de radical se poate schimba percepția noastră asupra acestui fenomen în termen de doar câteva ore. Totul se întâmplă într-un ritm atât de alert, încât nu ai timp să realizezi ce schimbări se produc la nivel personal atunci când toată nebunia aceasta ia o nouă turnură. Acum două săptămâni eram convinsă că noi nu vom ajunge la stadiul de a închide. Cu o săptămână în urmă, mi-am întrebat managerul principal dacă la întâlnirea cu fondatorii firmei se va pune problema de a închide showroom-urile. La vremea aceea, de-abia primiserăm mănuși; gelul dezinfectant și măștile au venit câteva zile mai târziu. Într-adevăr, la întâlnire nu s-a pus problema suspendării activității magazinelor. La șase zile de la acel moment, am închis în urma mea ușa magazinului, fără să știu când și dacă o voi mai deschide. 

Pentru că da, problema principală a tuturor afacerilor este dacă vor supraviețui sau nu acestei pandemii. Când se va termina totul, și ce presupune acest stagiu de repaus pentru bugetul și profitul unei astfel de afaceri? Ce înseamnă acestă schimbare pentru angajații care depind de afacerea ta pentru a-și plăti chiria și utilitățile?

Nimeni nu știe ce se va întâmpla, pentru că ne confruntăm cu un fenomen pe care nu cred că l-am mai întâlnit până acum în viețile noastre. Poate bunicii sau străbunicii noștrii da. Dar pentru noi, o pandemie este un scenariu desprins dintr-un film pe care l-am văzut într-o seară târzie de duminică, și pe care nu ni l-am fi imaginat niciodată real. Însă realitatea bate filmul, și ne-am trezit tocmai în mijlocul scenariilor pe care le-am văzut de atât de multe ori pe ecrane. 

Puțini dintre cei cu care am vorbit astăzi înțeleg cu adevărat tumultumul pe care îl simt. Pentru majoritatea prietenilor și cunoscuților mei, locurile lor de muncă înseamnă doar un mod de a-și sponsoriza studiile. Pentru mine, polette a fost locul care mi-a salvat viața. Am primit job-ul dintr-o glumă pe care am făcut-o în vară, când eram la cumpărături cu o prietenă. Luasem la pas aproape toate magazinele posibile, iar ea a vrut să își cumpere o pereche nouă de ochelari de la “firma aia șmecheră, cu rame mișto și prețuri foarte bune”. 

Numai că eu eram complet terminată de oboseală și voiam să merg acasă. Am petrecut cam o oră în showroom, timp în care prietena mea a încercat fiecare ramă posibilă. Într-un final a hotărât să aleagă acasă, bazându-se pe fotografiile pe care tocmai eu i le făcusem. În drum spre ieșire, ochii i-au fugit la câteva alte rame, așa că eu, cu o disperare soră cu moartea, m-am întors la angajata de pe tură și am întrebat-o în glumă dacă nu are ceva de făcut pentru mine. Fac orice, i-am zis, numai să scap de piaza asta rea!

Iar ea chiar a avut ceva de făcut pentru mine. De la un simplu e-mail trimis fostului manager, am ajuns să lucrez de șase luni și să trec prin toate situațiile imaginabile alături de ei. Am învățat meseria de optician în mai puțin de o lună, iar asta s-a datorat senzații de adrenalină pe care mi-o ofereau zilele de lucru. Au existat momente când nu am avut destul personal și am alergat singură într-un magazin plin cu oameni, determinând dioptrii, dând sfaturi pentru rame, plasând comenzi și ajustând rame, toate în același timp. Îmi aduc aminte și-acum zilele de sâmbătă, când la ora șase, la închidere, încuiam ușa și mă uitam în jur. Dintr-o dată era liniște, iar eu habar nu aveam cum trecuseră opt ore, cum am reușit să fac atât de multe lucruri în același timp și cum sunt încă în picioare. Mă trecea un sentiment de mândrie, și aveam o senzație de adrenalină pe care nu cred că o mai experimentasem vreodată.

La scurt timp după ce am început să muncesc, am știut că am siguranța necesară pentru a face pasul pe care l-am amânat atât de mult timp: acela de a-mi oferi o pauză de la studii pentru a putea să realizez ce vreau să fac în carieră. Locul acesta de muncă mi-a dat încrederea că pot face și alte lucruri în viață și că pot crește în alte domenii. Când intru în magazin, las tot la ușă și mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Luni de zile am uitat de problemele mele în acele două showroom-uri, în care am investit 150%, mai mult decât în orice job pe care l-am avut până acum. Este o senzație pe care am ajuns să o anticipez și să o caut: albul perfect al pereților și aspectul curat al magazinelor mă înconjoară și mă fac să cred că sunt într-o bulă în care nimic altceva nu există.

Așa că da, am ajuns să iubesc ceva ce știu că nu îmi va fi carieră, dar care mi-a dat startul necesar pentru a reuși să fac ceea ce îmi doresc.

Luni a fost prima dată când s-a pus problema de a închide. Cazurile de coronavirus cresc în continuare îngrijorător de repede, iar noi eram expuși mai mult ca oricine. În showroom-ul din Utrecht, testul de determinare a dioptriilor se face în modul vechi, cu rama în care poți pune diverse lentile și cu celebrele litere pe care le-aș putea recita și în somn. Distanța dintre mine și client este mai puțin de un metru, așa că atât eu, cât și colega mea eram foarte îngrijorate pentru sănătatea noastră, dar și al celor ce ne vizitau magazinul. 

Discuțiile au decurs greu, în ciuda presiunilor noastre. Ne pierdeam ambele răbdarea și panica ne făcea să uităm că în joc sunt milioane de euro. O decizie ca aceasta nu se poate lua de la o zi la alta, mai ales că nimeni nu vrea să își pună în pericol o afacere pentru care au muncit aproape un deceniu. Celelalte magazine ale noastre din Europa erau deja închise, noi fiind singurele care mai funcționau, deși aveam o medie de zece clienți pe zi, adică zece posibili purtători de acest virus care ne controlează complet viețile.

Oricât de mult am insistat la început, atunci când planul a început să ia contur, în mod surprinzător nu am mai vrut ca lucrurile să ia această întorsătură. Bineînțeles, în spatele minții am avut și partea financiară, dar pentru mine cea emoțională a fost cea care m-a determinat să amân acest moment cât mai mult, deși era dincolo de puterile mele. La ora actuală, mai mult ca oricând, mi se rupe sufletul când mă gândesc că un loc în care am investit atât de mult primește o lovitură pe care nu o poți para orice ai face și că nu știi ce efecte poate avea asta asupra viitorului companiei. 

Ieri mi s-a spus să micșorez orele de deschidere: de la 10:00 la 18:00 în mod normal, la 13:00 la 18:00 începând de azi. Dar la fel de bine am fost avertizată – este doar o chestiune de timp până când vom închide. 

Azi am mers spre muncă cu inima strânsă, pentru că vedeam totul în jurul meu închis. Pustiu. Gol. Dezolant. Știam ce avea să vină, dar când am primit telefonul, mi s-au tăiat picioarele. Nu cred că am mai avut această reacție vreodată în viața mea când vine vorba de un job. Efectiv a trebuit să mă așez jos. Aveam trei clienți în magazin, și am apucat să plasez o ultimă comandă, luând asta ca pe un semn bun. Am închis la fel cum am deschis – cu comenzi și clienți încântați. 

Nu cred că am să uit prea curând liniștea care s-a pus când am stins tot – lumini, ventilatoare, căldură, aparatură, muzică. Era aceeași liniște care domnea în tot orașul. Un fel de amânare. O chestie dulce-amăruie. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta anul trecut, nu mi-aș fi încăput în piele de bucurie. Acum nu mă pot gândi decât la momentul în care vom ieși din acest impas și ne vom întoarce la activitatea normală. Schimbați, sper eu, în bine. 

Am amânat cât am putut să plec. Am scos gunoaiele, am făcut curățenie puțin, am fumat o țigară la balconul de la etajul doi, de unde am urmărit lumea și am văzut un oraș întreg vuind de viață în toate pauzele mele timp de șase luni. Azi plana o liniște mormântală, și mă simțeam ca și cum virusul ajunsese deja la noi. Și chiar a făcut-o, dar nu fizic, ci moral și spiritual. 

Am încuiat ușa cu inima strânsă, și am plecat de acolo cu o senzație de plumb în picioare pe care am mai avut-o doar când am plecat de-acasă în Olanda. Nu știm când vom deschide, dar în cel mai bun caz într-o lună. Iar eu va trebui să stau acasă în acest timp, nefăcând nimic. Despre asta voi vorbi într-o scriere viitoare, pentru că necesită alte câteva rânduri pentru a-mi da seama ce se întâmplă cu mine și pentru a explica greutățile pe care le întâmpin în această perioadă. 

Ceea ce se întâmplă este tragic din toate punctele de vedere, și afectează oamenii pe toate planurile. Am învățat astăzi ce înseamnă să lași în spate un loc de muncă și să nu vrei decât să te întorci și să pretinzi că nimic rău nu se întâmplă. Dar evenimentele de acum sunt peste puterile noastre, și nu putem decât să rămânem optimiști și să zâmbim la gândul vremurilor ce vor veni după ce vom scăpa de pătura de negru care a apus peste lume în Decembrie. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

(Textul a fost scris pe 19 Martie 2020, atunci când evenimentele au avut loc. De atunci, arăt cam așa tot timpul:

Cele două fețe ale monedei: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”

Scriu de la biroul meu de data aceasta, de unde nu am mai scris de luni întregi. Mă uit pe geam și nu văd aproape nimic – doar câteva mașini și câțiva oameni cu copii. Îmi beau zilnicul cappuccino la pachet. Am în frigider mâncare pentru o săptămână. Dimineață, abia am reușit să cumpăr hârtie igienică. Ieri mi-am luat echipament de sport pentru acasă. De sămbătă nu am mai ieșit din casă decât pentru muncă. S-a dus cu sala, cu sushi-ul săptămânal, cu vinul din două în două zile, cu scrisul din cafenele. 

Prima dată când am auzit de Coronavirus a fost pe 25 Ianuarie 2020. De fel, nu citesc știrile decât foarte rar, când beau o cafea și nu am chef de nimic altceva. Dar atunci treceam printr-o perioadă foarte aglomerată și nu aveam timp nici să mănânc. Nu eram la curent cu nimic din ce se întâmpla în lume, iar prima dată când am auzit de acest virus, a fost printr-o glumă pe care cineva a făcut-o. Nu am dat foarte mare atenție, ba chiar am călătorit fără nici o grijă înapoi la ai mei în vacanță. 

Cu fiecare zi ce trecea, subiectul devenea din ce în ce mai evident și mai des întâlnit pe toate canalele de televiziune și în majoritatea ziarelor. Nu puteai rămâne indiferent în fața dramei trăite de China – carantine, decese peste decese, și toate din cauza unui virus pe cât de nou, pe atât de periculos. 

Dar cum noi suntem oameni și de fel suntem o rasă destul de egoistă, nimeni nu s-a gândit vreodată că acest virus s-ar putea răspândi și că va veni vremea ca și noi să înfruntăm același lucru. Era okay atât timp cât se întâmpla pe alt continent. Însă iată-ne acum, la trei luni de la izbucnirea acestei pandemii: un virus controlează și schimbă viețile a miliarde de oameni din întreaga lume. 

Nu am cum să nu scriu despre asta, deși subiectul este arhidiscutat. Cel mai rău lucru la această perioadă este faptul că nu poți să scapi. COVID-19 este oriunde: în toate discuțiile, pe toate primele pagini ale ziarelor, pe fiecare ecran pe care îl întâlnești. Devine obositor și iritant, dar nu ai cum să eviți, mai ales când viețile noastre s-au schimbat atât de drastic în doar câteva zile. Ești influențat în mod direct de acest eveniment, devenit în timp record parte esențială a vieții întregii omeniri.

Nu voi începe să dau sfaturi, sau să vorbesc despre ceva ce nu cunosc. Nu sunt om de știință, și nu sunt de acord să vorbesc despre subiecte asupra cărora nu am nici o cunoștință academică. Pot însă să vorbesc despre cum abordăm noi această situație ca și societate și cam cum m-au afectat pe mine cele văzute cu ochii mei în ultimele zile.

Trăiesc pandemia aceasta din Olanda, una dintre cele mai calme, sigure și bine puse la punct țări din Europa. Virusul se răspândește cu repeziciune și aici – deși a început calm, de câteva zile avem creșteri de +200 de cazuri. Bineînțeles, numerele nu sunt reale, pentru că doctorii olandezi testează doar un singur membru al familiei care arată simptome serioase. Infecția se răspândește cât ai clipi, iar unii oameni poate o au deja și nici măcar nu știu.

În prezent (18 Martie 2020, ora de editare 13:16) avem undeva la 2051 de cazuri confirmate și 58 de decese. Primul pas pe care guvernul olandez l-a făcut pentru a preveni răspândirea virusului a fost să publice un filmuleț informativ despre cum să te speli pe mâini. Anumite măsuri speciale au urmat, cum ar fi afișarea de anunțuri în locuri publice care să îți amintească că trebuie să te speli pe mâini și să păstrezi o distanță de un metru între tine și alți oameni.

Pe zi ce trece, situația se agravează, exact ca în fiecare țară afectată de acest virus, iar măsurile de prevenție se întețesc. S-a început de la interzicerea de adunări de orice fel cu mai mult de 100 de participanți, iar în momentul de față școlile, facultățile, cluburile de sport, cât și cele de de sex (Trăiască țara libertății absolute! Da, avem cluburi de sex.) și-au închis porțile până pe 6 Aprilie. Inițial, renumitele coffe shop-uri – adică magazinele de unde se poate cumpăra în mod legal iarbă – au fost și ele închise, dar pentru a preveni vânzarea ilegală a acestora, de ieri s-au redeschis. Restaurantele și cafenelele au deschis doar pentru take away. În rest, magazinele cu articole nenecesare și-au redus orele de lucru. La magazinul de optică la care lucrez eu, de mâine deschidem de la 13:00 până la 18:00, ceea ce reprezintă o reducere de 3 ore față de programul obișnuit. 

(Restricții puse de sâmbătă în mijloacele de transport în comun, cu scopul de a nu ajunge la șofer și de a-l proteja de o eventuală infecție cu COVI-19.)

Ni s-a cerut fiecăruia să fim responsabil. Să stam acasă și să ne spelăm pe mâini cât mai des posibil. Să evităm contactul cu oamenii cu risc mai mare de îmbolnăvire, la fel ca și locurile care ar putea fi aglomerate. Nu ar trebui să fie atât de greu, nu? 

Ne aflăm într-o situație cu care nimeni nu s-a mai confruntat până acum, așa că unora le este destul de greu să înțeleagă cu adevărat pericolul care ne paște și cât de important este să respectăm cu strictețe ceea ce ni se impune.

(Fac o scurtă pauză ca să menționez că articolul acesta a fost scris inițial duminică, 15/3/2020 și editat miercuri, 18/3/2020. În doar trei zile, situația s-a schimbat drastic, dar textul ce urmează mi se pare mult prea important ca să fie șters și ajustat noilor evenimente. Ceea ce scriu mai jos vine după tot ce am văzut în jurul meu în weekend-ul ce tocmai a trecut, o lecție care m-a străfulgerat și pe care nu cred că o voi uita prea ușor.)

Există două fețe ale monedei la acest moment: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”, fără un mod de mijloc. Oamenii fie își umplu frigiderele și congelatoarele, fie ncă o ard pe miserupism în baruri și cluburi. Sau, mai nou, haihui pe străzi și prin magazine de haine sau ochelari.

Sâmbătă, toate spațiile comerciale funcționau normal. Deși pe atunci aveam deja 1.000 de cazuri confirmate, spațiile HoReCa operau fără nici o reținere, adunând sute de oameni la un loc, uneori nerespectând distanța de 1 metru între oameni. Magazinele erau deschise și ofereau nenumărate reduceri. Showroom-ul meu a avut ore normale de funcționare până azi, când s-a decis ca de mâine să deschidem doar cinci ore pe zi și să lucrăm doar câte o persoană pe tură. Totuși, până acum o zi, viața continua ca și cum nimic nu era greșit. În weekend am avut liber pentru prima dată în viața mea (un sfârșit de săptămână pe care niciodată de când mă știu nu l-am avut complet pentru mine), iar sămbătă mi-am dat voie să fiu curioasă și am coborât până în centru în plină epidemie de COVID-19. Judg me all you want, nu m-am putut abține. Toți știm că am o personalitate ușor masochistă și că partea de scriitor din mine nu m-a lăsat să nu imortalizez în scris tot ce se întâmplă în societatea noastră acum. 

Nu mi-a luat mult să realizez că problema cea mai mare intervine chiar la noi, cei ce nu înțelegem că acest virus nu bate la ușă și te întreabă dacă poate să intre sau nu: apare fără să îți dai seama, iar până se fac simțite simptomele, ai răspândit virusul tuturor cunoscuților și nu numai. Așa că în aceste vremuri, nici nu contează că guvernul nu a decretat încă stare de urgență. Ca și cetățean și mai ales OM, ar trebui să te gândești foarte bine înainte de a ieși să faci cumpărături care pot fi amânate, sau înainte de a ieși la restaurant/cafenea/bar. 

Aici intervine fenomenul de “mie nu mi se va întâmpla”. Dăm dovadă de un egoism fantastic, care ne va aduce, într-un final, sfârșitul. Poate nu din cauza acestei pandemii, dar mai târziu vom avea de suferit serios din cauza mentalității pe care o avem. Vorbeam mai devreme cu o prietenă care mi-a zis că ieri a fost în club până la ora cinci, pentru că “ea e tânără și nu intră în contact cu oameni în vârstă”. Nu am lungit subiectul, și nici nu am încercat să îi explic mai multe. Fiecare înțelege ce vrea. Ideea este că acum nu este vorba de eu, ci de noi. E o logică foarte simplă: dacă eu iau acest virus, până să apară simptomele și să intru în izolare, îl voi da mai departe tuturor celor cu care intru în contact, iar la rândul lor, ei îl vor răspândi până și persoanelor cu risc mare de complicații. Mie, personal, nu mi-e frică de boală; am trecut prin mai rele. Mi-e frică de rata fenomenal de rapidă de răspândire, pericolul principal al acestui lucru cu care ne luptăm. 

În mod ironic, categoria cealaltă a populației suferă de efectul de turmă. Tot sămbătă, am fost la supermarket să îmi iau câteva lucruri necesare pentru ziua ce urma. Am intrat în magazin și ce am văzut m-a lăsat complet dezolată. Stăteam și mă uitam în jur, și nu puteam crede ceea ce vedeam: rafturi complet goale, o masă de oameni care întrecea numărul de 100 cu siguranță, angajați care încercau să umple rafturile cât mai repede, fără prea mare randament. Un focar de infecții, vorba aia românească, și un haos care nu face decât să instige la panică. În mod irațional, am început să îmi iau și eu lucruri necesare pentru o săptămână, deși știam că nu este nevoie, pentru că aprovizionarea supermarket-elor se face cu un spirit aproape religios. Dar când vezi toate lucrurile astea în jur, te cuprinde o panică care nu te mai lasă să gândești rațional. Un lucru l-am învățat de mică și îl recomand tuturor celor din jur acum: panica nu ajută la nimic, ci de cele mai multe ori, face mult mai mult rău decât ți-ai imagina. Însă da, recunosc că de multe ori nu te poți controla.

Mai jos aveți câteva fotografii de ieri, din supermarket. 

După vizita la magazin, am decis să merg în centru. Gara aproape goală. Ghișeul de informații a companiei de transport public a fost închis. Trenurile s-au rărit, de vreme ce majoritatea oamenilor lucrează de acasă. Mall-ul relativ gol, comparativ cu o sâmbătă în vremuri normale și nu pandemice. Însă centrul? A fost cel mai mare șoc pentru mine. 

Nu am mai apucat să fac poze pentru că mi se terminase bateria, însă centrul orașului era împânzit de oameni. Restaurantele și magazinele atât de pline, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Plimbându-mă printre acești oameni, am realizat că omenirea este blestemată chiar de noi, cei ce preferăm să privim răul în ochi și să îl combatem, în loc să îl prevenim. Una peste alta, nu avem nici un fel de simț al autoapărării și nici un spirit civic. Dăm dovadă de un miserupism fantastic când vedem numerele crescând, dar cu toate acestea noi nu putem să ne abținem din a merge la restaurant sau la cumpărături absolut inutile, răspândind ceva ce este peste nivelul nostru de înțelegere. Și da, vineri am fost și eu la restaurant, deci și eu mă fac vinovată de același lucru. Avantajul meu este că m-am trezit la realitate foarte repede.

Ne ghidăm după știri false, după oameni care fie zic că este doar o răceală, fie instigă panică și nu înțeleg că trebuie să facem fiecare ce putem pentru a preveni. Lăsăm, pentru a nu știu câta oară în istoria omenirii, să ne fie decisă soarta de niște oameni cărora nu le pasă cu adevărat de noi și stăm pasivi în fața inevitabilului. 

Cel mai dezolant aspect al acestei pandemii este comportamentul nostru față de ea. Avem un exemplu clar al Italiei și al Chinei, două țări care au acționat prea târziu și care, din păcate, acum suferă enorm de mult. Felul în care abordăm virusul acesta este de-a dreptul debusolant: până când nu ni s-au impus carantina și izolarea prin măsuri radicale, noi am făcut tot ce ne-a trecut prin minte fără nici o reținere. Am avut exemple, dar nu ne-am gândit că nouă ni se va întâmpla, că vom ajunge în același stadiu.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fim conștienți de periculul pe care noi înșine îl reprezentăm pentru semenii noștrii. Trebuie să gândim unificat și să luăm măsuri de prevenție din proprie inițiativă. Am decis să nu mai ies din casă o perioadă decât dacă este necesar, adică la muncă și la supermarket. Din păcate, și în aceste locuri sunt pusă în pericol de oameni inconștienți, care nu iau în serios situația actuală.

La fel de bine, am avut o discuție eu cu mine însămi ieri și mi-am promis că nu mă voi lăsa să cad. Știu că mie îmi este foarte ușor să mă întorc la depresie dacă nu am o activitate continuă și dacă nu am grijă de mine. Deja simt anumite frământări cauzate de lipsa de activitate fizică, așa că mi-am impus să îmi mențin un program cât mai normal: trezit, mâncat, spălat, machiat, sport, scris, citit, lucrat. Schimbarea bruscă de scenariu îmi provoacă ceva dificultăți, ținând cont de anxietatea mea, dar încerc să îmi păstrez calmul și să mă adaptez cât mai bine posibil.

COVID-19 dezvăluie acum adevărata față a omenirii. Ne arată cât de responsabili și de altruiști suntem cu adevărat, dar și ce se întâmplă când suntem puși în fața adevărului suprem: acela de a fi prinși în casă numai cu noi sau cu cei dragi, fără a fi distrași de infimele activități cu care ne ascundem de sinele nostru adevărat. Acest virus ne ia enorm de multe, dar ne dăruiește ceva ce puțini văd sau realizează: timp. Prețiosul timp de a ne descoperi, pe noi și pe ceilalți, de a petrece timp cu oameni pe care îi ignorăm în timpuri normale, de a face toate lucrurile pe care de o viață întreagă le tot amânăm. 

Nu virusul ne va omorî, ci indiferența noastră. Cred că cea mai bune idee în aceste timpuri în care suntem este să vedem partea plină a paharului și să încercăm să petrecem timpul care ne este oferit așa cum ar trebui, luând acest cadou ca pe cel mai prețios lucru din lume. 

Stay safe and healthy,

Bianca

De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

O scriere plină de nervi

Fața mea pictată frumos nu lasă să se vadă nici un strop de agresivitate sau de supărare. Totul este calculat: frumos, dar rece. Fiecare expresie îmi este controlată de amintirea unei experiențe din trecut, o situație similară căreia atunci nu am știut să îi fac față. Acum, totul este bine pus la punct cu scopul de a crea o imagine cât mai plăcută ochiului. O păpușă perfectă, pe placul tuturor.

Doar că mi-a cam ajuns, iar astăzi voi lasă să iasă totul la suprafață. M-am săturat să fiu fata perfectă pentru toți, raza de soare a fiecăruia, păpușica care este înțelegătoare indiferent de cum este tratată. Îmi voi da voie să exprim și să arăt toată furia care s-a adunat în mine și care clocotește de ani de zile. Pentru ca am toate motivele din lume să fiu furioasă și să arăt asta.

Voi m-ați făcut așa. Ați contribuit toți puțin câte puțin la fiecare punct sensibil transformat într-o piatră. Exact ca un puzzle pe care îl rezolvă un copil de cinci ani: piesă cu piesă, până se transformă totul într-o imagine. Ca o jucărie, cu care te distrezi cât ai chef, și pe care o arunci când nu îți mai place, când nu-ți mai umple egoul atât de plin de goliciune și de superficialitate. 

V-ați jucat cu mine fără să merit asta. Mi-ați luat sufletul în mâini și ați considerat că este al vostru, că puteți face ce poftiți cu el. L-ați terfelit în noroi, apoi l-ați șters din nou de praf, cât să mai prindă culoare, să vă mai înfruptați puțin din el. Ați considerat că merge și așa, că pot să mă ridic de fiecare dată și că trebuie să accept fiecare lovitură ca pe un semn de onoare și de mândrie. 

Ați furat din mine cât s-a putut, oricât ați fost lăsați. Și v-am tot permis, pentru că am crezut in oameni până la moarte. Am fost convinsă că fiecare om este bun, că doar inconștiența rănește, și nu intenția. Că nu există oameni răi, și că toată lumea poate fi schimbată, atât timp cât ii arăți frumosul din tine și îl faci să fie conștient de ce meriți. 

Scrierea aceasta este pentru voi toți. Pentru toți cei care ați contribuit la mine, cei care m-ați făcut să fiu așa. De la politicieni care nici măcar nu mă cunosc și care au scuipat pe viitorul meu, până la rude care m-au denigrat pentru că am îndrăznit să ies din tiparele pe care și le-au impus de secole. Prieteni care s-au folosit de mine cât au fost singuri, foști iubiți care m-au urât pentru că nu m-am conformat imaginii pe care o aveau în minte despre mine și care nu s-a potrivit cu realitatea. 

Asta este pentru voi toți, cei care v-ați folosit de mine până când nu a mai rămas nimic. Cei care m-ați rănit și care m-ați făcut să mă întreb cu ce am greșit să merit asta. Nici măcar nu trebuie să spun nume, pentru că voi știți foarte bine cine sunteți. Până la urmă, vă bântui și-acum, nu-i așa? 

Nu petrec prea mult timp gândindu-mă la voi, nu merită. Însă astăzi voiam să vă mulțumesc că ați făcut din mine o creatură care acum știe exact ce e bine și ce nu. Că acum funcționez pe raționament și nu pe sentimente. Că nimeni nu mai poate să se atingă de mine, pentru că știu exact cine și cu cine vreau să fiu, ce merită să fie în viața mea și ce nu. Știu clar că mai am de învățat și că voi mai cădea de atât de multe ori pe cât am căzut până acum. Dar știți ce? Este okay, pentru că acum știu că mă voi ridica. Singură, la fel cum am făcut-o și până acum. Îmi voi lua fiecare bucățică dărâmată și o voi pune la loc, de doua ori mai bună decât înainte. Iar lecția aceasta voi mi-ați oferit-o.

Vă mulțumesc că m-ați învățat ce înseamnă să se profite de mine, că mi-ați arătat toate semnele pe care nu trebuie să le ignor, oricât de mult aș. M-ați făcut să înțeleg că nu toată lumea este ca mine și că nici măcar nu contează, pentru că la sfârșitul zilei, când închid ochii, rămân singură la fel cum voi fi întotdeauna, și tot ce mă interesează cu adevărat este să fiu mulțumită de cum tratez viața, oamenii, pe mine însămi. 

Mi-ați demonstrat cât de puternica sunt, m-ați făcut să nu mai vreau să mă bazez pe nimeni decât pe mine. Iar asta mi-a oferit o putere pe care nu știam că o am până acum și care m-a făcut să fiu invincibilă. Nu pentru că nimic nu mă poate răni. Nu, nicidecum. Știu că orice mă poate face să sufăr. Dar la fel de bine știu, cu o certitudine care mă apasă, că pot să trec peste tot ce mi se aruncă în cale și să ies din asta fără să mor. Iar asta înseamnă să fii invincibil. 

Vă mulțumesc că am crezut în voi, și că mi-ați arătat că pot și trebuie să cred mai mult în mine decât in orice altcineva. Că până și umbra mea mă poate înșela, și că trebuie să pun la îndoială absolut tot ce mi se oferă, fără a mă încrede în ceea ce cred eu că este, ci în ceea ce mi se arată a fi în realitate. Mi-ați oferit viața pe care o trăiesc acum, și-mi place la nebunie. Pentru că nu mai depind de nimeni și de nimic, și pentru că știu exact în ce direcție să o iau, iar timpul mi-a confirmat cine m-a iubit cu adevărat și cine nu.

Mă înclin vouă, celor care m-ați făcut conștientă de ce înseamnă să fiu la pământ singură și să nu am pe cine să mă bazez. Și ce înseamnă să iubești cu adevărat, fără a mai aștepta sau vrea nimic de la cineva, ci doar să ii dorești binele, să ierți și să uiți. 

Iar asta vă doresc eu vouă. Numai bine. Pentru că mi-ați oferit un rău pe care am reușit să îl transform în bine, iar persoana care sunt acum și viața pe care o trăiesc la acest moment vi se datorează în totalitate, deși nu meritați nici cuvintele pe care vi le adresez acum. 

Vă mulțumesc, și vă garantez că nu veți uita de mine. Vă veți aminti de fata pe care ați lovit-o în mod repetat și care acum stă de-asupra voastră, fiindu-i milă că nu ați reușit să faceți mai mult din voi. Că nici măcar oameni nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată.

Pe curând, 

Bianca 

Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca

Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață.