Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Advertisements

Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.

Live blogging: La Predeal

Vineri: Am ajuns. Cuvintele acestea le scriu de la o masă dintr-o pensiune din Predeal. În stânga mea, munții plini de zăpadă. Brazi înalți, cu ramurile lăsate de zăpadă. Un soare puternic luminează tot acest peisaj de vis. Oameni veseli pe pârtii, muzică în fiecare colț. Țipete și fericire. Relaxare. Peisaj mirific.

În dreapta mea, îi văd pe ai mei. Dacă întorc capul sau dacă ridic privirea, sunt acolo. În carne și oase, așa cum îi știu, cu puține schimbări. Ăsta e un peisaj și mai mirific decât cel anterior și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Am o senzație că trăiesc un vis încă de aseară, de când am ajuns. Am așteptat atât de mult să trăiesc momentul acesta, și acum îmi este frică că nu trăiesc cu adevărat totul și că se va termina prea repede. Încerc să nu las gândul acesta să mă alerge de la spate. Foarte des îmi vine în minte, și îl alung mereu. Mi-am imaginat zile întregi cum va fi să fiu aici, cum va decurge totul, iar realitate bate imaginația, cu siguranță.

De o zi mă bucur de orice. De fiecare lucru mic, nesemnificativ. Mă bucur de un suc pe care îl beam când eram mică, mă bucur să dorm cu mama în același pat, așa cum mă obișnuisem. Mă bucur de mâncare (oho, și încă cum!), de companie, de mirosuri, de soare, de zăpadă, chiar și de frig. Vreau ca prima mea vacanță să fie memorabilă, și știu că va fi.

Am mâncat deja bulz, mici, papanași (pentru prima dată în viața mea, de fapt) și salam de Sibiu. Am băut prea multă cafea, ceai și suc. Nu mă interesează absolut nimic. Totul este absolut în regulă acum și aș vrea ca mereu să fie la fel. Vreau să îngheț acest moment în timp și să îl trăiesc din nou și din nou, chiar dacă știu că la un moment dat ar înceta să mai fie ok, sau măcar acceptabil.

A fi în România este ciudat. O sa fiu sinceră și o sa spun că mă simt mai străină aici ca niciodată. Nu mai venisem în România de trei ani, iar când am ajuns și am observat totul în jurul meu, m-am întrebat dacă eu într-adevăr m-am născut aici. Nu vreau ca asta să sune arogant, dar mi se pare totul atât de străin aici! Abia acum îmi dau seama că în momentul în care am plecat, m-am desprins de tot. Bineînțeles, există lucruri (în marea majoritate mâncarea) de care îmi este dor, dar zilele acestea redescopăr totul. De la sucul Granini, până la nepolitețea oamenilor, care mi se pare că nu știu ce înseamnă cuvintele ”vă rog” sau ”mulțumesc”.

Am intrat în câteva supermarket-uri și m-am plimbat printre rafturile pline cu dulciurile copilăriei, și am observat totul cu o bucurie ciudată. Nu dor, și nici jind. Am simțit o bucurie să îmi reamintesc de toate lucrurile cu care am crescut și pe care le-am lăsat în urmă, dar pe care nu le vreau înapoi. Și chiar dacă am crescut, mă bucur extrem de mult de fiecare lucru pe care îl văd sau pe care îl mănânc, mai ales dacă vorbim de lucruri pe care nu mi le puteam permite pe vremea aceea.

Sincer, am avut un mic șoc când am ajuns în România. Prima mea impresie a fost destul de proastă, având în vedere că am avut o întârziere considerabilă la avion, fără ca cineva să ne spună nimic. Am zburat cu o companie românească, deci mi s-a părut explicabil, chiar dacă nu scuzabil. Apoi, în momentul în care am urcat în avion, mă simțeam destul de inconfortabil auzind numai română în jurul meu. M-am dezobișnuit de asta, și cu siguranță percep altfel lucrurile. Auzeam glume în jurul meu pe care nu le înțelegeam, bârfe pe care nu le prindeam și ironii care nu îmi plăceau. Nici nu știu cum să explic ce am simțit în momentul respectiv.

O surpriză fantastică pentru mine a fost faptul că a trebuit să îmi aștept valiza timp de 45 de minute. Maximul pe care l-am petrecut așteptând să îmi vină bagajul a fost 20 de minute, în Amsterdam. Atunci îmi amintesc că m-am plâns foarte mult, dar universul îți dă întotdeauna o lecție.

Sâmbătă: Nu am terminat de scris ieri, pentru că sunt mereu distrată de lucruri pe care le văd în jurul meu. Și nici nu-mi vine să îmi petrec timpul cu capul în laptop sau într-o carte, chiar dacă tocmai acum am terminat ”Turtles all the way down”, de John Green. Destul de slabă, sinceră să fiu. Dar despre asta, într-o postare separată.

Ideea este că ai mei nu au liber de la muncă, așa că plec dimineața cu ei spre restaurant, mă așez la o masă, și-mi petrec timpul acolo. Scriu, citesc, stau cu lumea de pe aici. Mai ies la frig, mă uit pe geam și contemplez. Mă plictisesc. Doamne, voi înțelegeți că mă plictisesc în cel mai frumos mod?! E genial!

Continuând cu ce vă povesteam ieri despre călătoria spre România de joi…

De fapt, zborul acesta mi s-a părut de-a dreptul hazliu. În momentul în care am primit porția de mâncare în avion, m-am distrat copios pe seama sandwich-ului: o imitație de baghetă, extrem de sfărâmicioasă, câteva bucățele fierte de piept de pui, o chestie verde ce aducea a salată ofilită, și o felie de roșie. L-am mâncat, totuși, pentru că e fain să îți aduci aminte de unde ai pornit. În același timp, realizezi de unde ai plecat.

Nu m-am putut abține din râs în momentul în care am primit o cafea, tot în avion. Mi s-a trântit în față un pahar cu apă fiartă, un pliculeț de cafea, niște lapte în recipientul acela ce aduce a capac,  și un pliculeț de zahăr. Nu este nimic greșit cu asta, dar uitasem complet de pliculețele de cafea instant, iar modalitatea de a servi băuturi călătorilor din avion nu numai că este extrem de vechi, dar este și mai dificil. A face tot procesul acesta de a pune apă într-un pahar, apoi de a da un pliculeț de cafea, zahăr și lapte mi se pare mult mai obositor decât de a pregăti cafeaua înainte, de a o pune într-un termos și de a servi cafeaua direct la pahar.

Mă dă gata frigul. Dacă credeam că este frig în Olanda, mi-am schimbat părerea. De fapt, cred că atunci când voi ajunge înapoi acolo, mă voi plimba în tricou. Bineînțeles, frigul de acolo este umed și înțeapă. Și nici nu ninge. Mor după zăpadă, chiar dacă face lucrurile mult mai dificile într-o țară ca România. Dar măcar îți dă un sentiment de lumină continuă și de un Crăciun prelungit.

În rest, este la fel de frumos cum mă așteptam. Priveliști incredibile, de care consider că am fi putut profita mult mai mult dacă aveam mintea să o facem. Mâncăruri bune, și o țară cu tradiții puternice, dar care tare îmi este frică că vor fi acaparate de snobismul care planează în aer. Nepolitețea este, mi se pare, ultima modă aici.

Cum e să fiu cu ai mei? Este foarte bine. Nimic nu s-a schimbat între noi, decât eu. Mama are tendința de a mă proteja. Să nu pierzi cheia, să nu te întorci pe întuneric, nu ți-e foame? Iar mie mi se pare ciudat ca cineva să aibă grija mea, și ușor hilar că ea nu își dă seama că de cinci luni de zile răspund întru totul de persoana mea. Că, slavă Domnului, nu am pierdut niciodată cheia, că și dacă mă întorc pe întuneric, am ochii și urechile deschise, că dacă mi-e foame mănânc, și dacă nu, nu.

Mi-ar plăcea să fi putut sta mai mult, dar la fel de bine știu că voi fi cu totul în regulă când mă voi întoarce. Viața voi continua, iar eu sunt ok. Poate nu întotdeauna, dar sunt. Îmi găsesc drumul, iar înapoi nu m-aș mai putea întoarce niciodată. Este extraordinar să vii în vacanță, dar realizezi la un moment dat că strict asta este. O vacanță. Viața dinainte nu o vei putea aduce înapoi niciodată, iar asta se întâmplă cu un motiv. Iar viața mea, cu bune și cu rele, este frumoasă și sunt recunoscătoare pentru ea. De-abia a început, și tot ce trăiesc acum este complet natural și va trece.

Nu mai am ce să scriu deocamdată. De fapt, aș avea multe de spus, dar nu mai vreau să stau cu ochii într-un laptop. Vreau să mă bucur de tot cât mai pot. Vreau să adun cât mai multe amintiri, să mă încarc cu cât mai multă energie. Să păstrez în sufletul meu o părticică din experiența Predeal 2018 pentru totdeauna.

Până data viitoare,

Bianca

 

 

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

Primăvara, anotimpul amintirilor și a viselor

Primăvara are o putere tare ciudată. Parcă o dată cu natura se trezesc și oamenii. Mi se pare că înfloresc atunci când apare căldura la fel ca și florile. Gecile groase sunt înlocuite cu unele subțiri, de blugi sau de piele, fularele, ghetele și cizmele dispar, iar pe fețele oamenilor apar mai multe zâmbete, aproape la fel de radioase ca și soarele care nu mai este deloc timid. În aer se simte, practic, o veselie și o relaxare generală. Parcă toată lumea răsuflă ușurată în cor, despovărată de iarnă și de greutățile aduse de anotimpul acesta. Nu știu cum e pentru ceilalți, dar pe mine frigul mă adoarme și mă face să simt că lumea este mai grea, senzație care nu dispare decât atunci când apare primăvara.

De fapt, ce se întâmplă este că primăvara mă face să îmi dau seama că timpul trece. Parcă această ideea, această cunoștință atât de rudimentară, nu este niciodată mai evidentă ca primăvara. De-asta zic că martie și aprilie au o putere tare ciudată. Lunile acestea două te fac să îți revii din starea de letargie și să realizezi că nu-ți permiți să mai lași timpul să treacă de la sine. Că trebuie să faci ceva să îți iei viața în mâini.

În ultimii ani am mereu această senzație primăvara, dar anul acesta este  mult mai puternică și uneori aproape că nu mă lasă să fac nimic altceva. Mă gândesc mai mereu la anumite momente din trecut. Primăvara îmi amintește în mod straniu de copilărie. Mi se întâmplă să trec pe lângă cineva și să prind un miros familiar și un milion de amintiri îmi vin în minte, chiar dacă nu au nici o legătură că mirosul respectiv. Cel mai des mă gândesc la primăverile pe care le-am petrecut în România, care în curând vor fi mai puține decât cele petrecute în oricare altă parte. Mă gândesc la cât de ușurată mă simțeam când vedeam că se topește zăpada și cât de tare mă entuziasma faptul că îmi pot lăsa geaca groasă acasă. Nu știu cum și de ce, dar primăverile din România îmi par a fi desprinse dintr-o cu totul altă viața. Și, într-un fel, așa și este.

Azi am văzut niște fotografii de prin martie 2011, din una dintre călătoriile noastre în Grecia care ne-au făcut să decidem să ne mutăm permanent aici. M-a izbit imediat cât de diferite  erau lucrurile atunci. La 12 ani, eu aveam păr lung, un corp care începea să se dezvolte timid, păr lung, ochelari de care nici nu îmi aduc aminte și nici măcar nu mai știu ce fel de persoană eram. Știu sigur că eram un copil care se bucura de plaja însorită, de nisipul rece și de apa în care nu se putea intra încă. Un copil care visa la studii și la concerte și la tot ce avea să vină.

Șapte ani mai târziu, la aproape 19 ani, scriu aceste cuvinte incoerente, pe care mi-e greu să le pun pe hârtie și mă las copleșită de puterea sentimentelor și senzațiilor care mă încearcă. Mi se pare că sunt nefiresc de emotivă zilele acestea. Am impresia că totul mă emoționează și că pieptul îmi este deschis mereu. Îmi este aproape imposibil să descriu în cuvinte ce trăiesc acum. Am adunat mii de cuvinte în mine și acum, că în sfârșit am prins momentul să le aștern pe hârtie, nu pot să o fac.

Mă gândesc mult și la anul trecut. Mi se pare că a trecut o viață de atunci, chiar dacă în schema totală a lucrurilor, 12 luni nu înseamnă nimic. Dar în astea 12 luni viața mea s-a transformat enorm. Îmi aduc aminte foarte clar cine eram anul trecut pe vremea asta. Aproape că pot să simt frustrările care nu mă lăsau să fiu persoana care știam că pot fi și în care mă transform acum. Dacă mă concentrez destul de tare, aproape că pot să mă transpun în amintirile acelor zile întunecate și să trăiesc acolo. Dar nu vreau, pentru că nu mai vreau să fiu niciodată persoana care dădea din râs în plâns. Nu mai vreau să fiu slabă, nu mai vreau să simt că nu știu ce fac și nu mai vreau să fiu naivă. Am trecut de perioada aceea și nu aș fi putut fi mai fericită conștientizând faptului că greul nu mă mai dă gata.

Mi se pare absolut uimitor cum primăvara aceasta mă face să simt totul de două ori mai intens. Nimic nu trece pe lângă mine. Mă gândesc că se datorează faptului că la anul nu știu pe unde voi fi. Habar n-am cine voi fi, cu cine voi fi și unde. Și poate că o parte din mine vrea să se asigure că va avea amintiri din care să se hrănească atunci. Sau, la fel de bine poate că știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie să o trăiesc cât mai intens posibil acum.

Sunt în fața pasului de care m-am temut ani întregi și la care am visat de mică. Acum că se va întâmplă peste câteva luni, mi se pare ireal. Uneori am impresia că asta nu mi se întâmplă mie, ci unei alte persoane, iar eu observ totul de pe margine. Apoi mă izbește ideea că băi, mie mi se întâmplă toate astea. Mie. Și dacă nu trăiesc totul cu mai multă prezență, știu că mai târziu îmi va părea rău. De fapt, problema nu este că nu sunt prezentă în moment, ci faptul că pasul acesta mă sperie atât de tare, încât uneori mă simt de-a dreptul paralizată. Dar știu cu toată ființa mea că dacă nu fac asta, pierd trenul.

Îmi vin în minte foarte des și toate persoanele care au trecut prin viața mea. Mă gândesc la cine a fost și acum nu mai este și la cine n-a fost și acum este. Mă uimește faptul că anumiți oameni au jucat un rol atât de important în viața mea cândva, iar acum nu mai înseamnă nimic. În același timp, oameni pe care nici nu îi cunoșteam anul trecut îmi influențează acum întreaga viață și, poate, întregul viitor.

Nu știu unde voi fi la anul. Știu unde eram anul trecut, acum doi, trei, cinci, zece. Îmi amintesc tot, fiecare miros, fiecare senzație, fiecare atingere trecătoare, fiecare notă cântată și fiecare liniște mult prea apăsătoare. Știu tot. Ce nu știu e unde voi fi la anul. Însă sunt sigură că oriunde și cu oricine voi fi, îmi voi aduce de primăvara aceasta ca de cel mai frumos anotimp pe care l-am trăit. Și mai știu că timpul ucide tot, dar la fel de bine știu că el și reînvie.