Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

Primăvara, anotimpul amintirilor și a viselor

Primăvara are o putere tare ciudată. Parcă o dată cu natura se trezesc și oamenii. Mi se pare că înfloresc atunci când apare căldura la fel ca și florile. Gecile groase sunt înlocuite cu unele subțiri, de blugi sau de piele, fularele, ghetele și cizmele dispar, iar pe fețele oamenilor apar mai multe zâmbete, aproape la fel de radioase ca și soarele care nu mai este deloc timid. În aer se simte, practic, o veselie și o relaxare generală. Parcă toată lumea răsuflă ușurată în cor, despovărată de iarnă și de greutățile aduse de anotimpul acesta. Nu știu cum e pentru ceilalți, dar pe mine frigul mă adoarme și mă face să simt că lumea este mai grea, senzație care nu dispare decât atunci când apare primăvara.

De fapt, ce se întâmplă este că primăvara mă face să îmi dau seama că timpul trece. Parcă această ideea, această cunoștință atât de rudimentară, nu este niciodată mai evidentă ca primăvara. De-asta zic că martie și aprilie au o putere tare ciudată. Lunile acestea două te fac să îți revii din starea de letargie și să realizezi că nu-ți permiți să mai lași timpul să treacă de la sine. Că trebuie să faci ceva să îți iei viața în mâini.

În ultimii ani am mereu această senzație primăvara, dar anul acesta este  mult mai puternică și uneori aproape că nu mă lasă să fac nimic altceva. Mă gândesc mai mereu la anumite momente din trecut. Primăvara îmi amintește în mod straniu de copilărie. Mi se întâmplă să trec pe lângă cineva și să prind un miros familiar și un milion de amintiri îmi vin în minte, chiar dacă nu au nici o legătură că mirosul respectiv. Cel mai des mă gândesc la primăverile pe care le-am petrecut în România, care în curând vor fi mai puține decât cele petrecute în oricare altă parte. Mă gândesc la cât de ușurată mă simțeam când vedeam că se topește zăpada și cât de tare mă entuziasma faptul că îmi pot lăsa geaca groasă acasă. Nu știu cum și de ce, dar primăverile din România îmi par a fi desprinse dintr-o cu totul altă viața. Și, într-un fel, așa și este.

Azi am văzut niște fotografii de prin martie 2011, din una dintre călătoriile noastre în Grecia care ne-au făcut să decidem să ne mutăm permanent aici. M-a izbit imediat cât de diferite  erau lucrurile atunci. La 12 ani, eu aveam păr lung, un corp care începea să se dezvolte timid, păr lung, ochelari de care nici nu îmi aduc aminte și nici măcar nu mai știu ce fel de persoană eram. Știu sigur că eram un copil care se bucura de plaja însorită, de nisipul rece și de apa în care nu se putea intra încă. Un copil care visa la studii și la concerte și la tot ce avea să vină.

Șapte ani mai târziu, la aproape 19 ani, scriu aceste cuvinte incoerente, pe care mi-e greu să le pun pe hârtie și mă las copleșită de puterea sentimentelor și senzațiilor care mă încearcă. Mi se pare că sunt nefiresc de emotivă zilele acestea. Am impresia că totul mă emoționează și că pieptul îmi este deschis mereu. Îmi este aproape imposibil să descriu în cuvinte ce trăiesc acum. Am adunat mii de cuvinte în mine și acum, că în sfârșit am prins momentul să le aștern pe hârtie, nu pot să o fac.

Mă gândesc mult și la anul trecut. Mi se pare că a trecut o viață de atunci, chiar dacă în schema totală a lucrurilor, 12 luni nu înseamnă nimic. Dar în astea 12 luni viața mea s-a transformat enorm. Îmi aduc aminte foarte clar cine eram anul trecut pe vremea asta. Aproape că pot să simt frustrările care nu mă lăsau să fiu persoana care știam că pot fi și în care mă transform acum. Dacă mă concentrez destul de tare, aproape că pot să mă transpun în amintirile acelor zile întunecate și să trăiesc acolo. Dar nu vreau, pentru că nu mai vreau să fiu niciodată persoana care dădea din râs în plâns. Nu mai vreau să fiu slabă, nu mai vreau să simt că nu știu ce fac și nu mai vreau să fiu naivă. Am trecut de perioada aceea și nu aș fi putut fi mai fericită conștientizând faptului că greul nu mă mai dă gata.

Mi se pare absolut uimitor cum primăvara aceasta mă face să simt totul de două ori mai intens. Nimic nu trece pe lângă mine. Mă gândesc că se datorează faptului că la anul nu știu pe unde voi fi. Habar n-am cine voi fi, cu cine voi fi și unde. Și poate că o parte din mine vrea să se asigure că va avea amintiri din care să se hrănească atunci. Sau, la fel de bine poate că știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie să o trăiesc cât mai intens posibil acum.

Sunt în fața pasului de care m-am temut ani întregi și la care am visat de mică. Acum că se va întâmplă peste câteva luni, mi se pare ireal. Uneori am impresia că asta nu mi se întâmplă mie, ci unei alte persoane, iar eu observ totul de pe margine. Apoi mă izbește ideea că băi, mie mi se întâmplă toate astea. Mie. Și dacă nu trăiesc totul cu mai multă prezență, știu că mai târziu îmi va părea rău. De fapt, problema nu este că nu sunt prezentă în moment, ci faptul că pasul acesta mă sperie atât de tare, încât uneori mă simt de-a dreptul paralizată. Dar știu cu toată ființa mea că dacă nu fac asta, pierd trenul.

Îmi vin în minte foarte des și toate persoanele care au trecut prin viața mea. Mă gândesc la cine a fost și acum nu mai este și la cine n-a fost și acum este. Mă uimește faptul că anumiți oameni au jucat un rol atât de important în viața mea cândva, iar acum nu mai înseamnă nimic. În același timp, oameni pe care nici nu îi cunoșteam anul trecut îmi influențează acum întreaga viață și, poate, întregul viitor.

Nu știu unde voi fi la anul. Știu unde eram anul trecut, acum doi, trei, cinci, zece. Îmi amintesc tot, fiecare miros, fiecare senzație, fiecare atingere trecătoare, fiecare notă cântată și fiecare liniște mult prea apăsătoare. Știu tot. Ce nu știu e unde voi fi la anul. Însă sunt sigură că oriunde și cu oricine voi fi, îmi voi aduce de primăvara aceasta ca de cel mai frumos anotimp pe care l-am trăit. Și mai știu că timpul ucide tot, dar la fel de bine știu că el și reînvie.

Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

Când știi că s-a terminat o prietenie?

friendship-1Mă întreb de mult timp. Când și cum știi că s-a terminat o prietenie? Una care seamănă cu o legătură adevărată, care va ține o viață întreagă. Cred că am aflat, în sfârșit, răspunsul.

Am trecut prin multe cu așa-zișii prieteni ai mei. Am fost trădată, bârfită și, mai presus de toate, rănită de oameni pe care îi consideram ai mei și la care țineam. În copilărie n-am avut nici un prieten, deși eram mereu înconjurată de o mare de oameni. Colegi, prietene care au dormit în patul meu, amici cu care am ieșit la un ceai, toți mi-au arătat la un moment dat de ce nu trebuie să mă atașez de oameni. Tocmai din cauza experiențelor mele am multe probleme de încredere. Analizez omul mult timp înainte de a decide dacă merită sau nu să fie în viața mea și recunosc că leg prietenii cu greu pe care le consider adevărate. Sunt o persoană sociabilă, însă prieteni adevărați îi consider pe foarte puțini dintre cei cu care îmi place să îmi petrec timpul.

Am două persoane în viața mea care mi-au demonstrat că prietenia adevărată există, dar cere timp și muncă din partea amândurora, la fel ca într-o relație amoroasă. Poate și mai multă muncă, pentru că de un prieten te desparți mai greu decât de un iubit. Prietenul te vede așa cum nimeni altcineva nu mai are ocazia de a o face. Îți vede adevărata față, îți șterge lacrimile, te vede în pijama, nemachiată, neepilată și nepieptănată, te vede cu nervi și cu necazuri și, cu toate astea, alege să rămână lângă tine. Asta, bineînțeles, dacă legătura voastră este puternică și adevărată din partea ambelor părți. El alege să rămână lângă tine chiar și când îți verși nervii pe nedrept pe el și îți spune ”uite, te iubesc, dar nu ai dreptate de data asta și ești un pic prostuță. În plus, pantalonii ăștia îți ascund fundul ăla demențial”.

Sunt rare prieteniile ca acestea, iar eu am fost atât de norocoasă încât să trăiesc, într-un final, așa ceva.

Problema este că, la fel ca și relațiile amoroase, la un moment dat prieteniile se termină. Nu toate, dar majoritatea. Chiar și cele foarte strânse ajung la un moment dat să se răcească. Poate dintr-un motiv comun, dintr-o neînțelegere sau datorită unuia dintre prieteni. Uneori o prietenie încetează de la sine, fără să îți dai seama și fără să te gândești la asta. Pur și simplu te trezești într-o zi și realizezi că nu vă mai puteți numi prieteni, că el/ea a fost absent/ă fizic sau sufletește din viața ta cu mult timp înainte ca tu să îți dai seama și nu îți lipsește deloc. Practic, sunteți doi cunoscuți cu amintiri, care la un moment dat și-au jurat eternitate. Dar prietenia voastră nu mai merge. Fără certuri sau prea multe discuții, pur și simplu nu mai există chimie între voi. Vorbești cu cel din fața ta și realizezi că nu te mai afectează cuvintele lui și că nu mai există dorința de a-l căuta și de a-i cere părerea.

De fapt, nu-ți mai umple golul. Poate că nu mai există un gol sau poate că îl umple o altă persoană cu ceva mult mai potrivit ție. Sau poate, pur și simplu, s-a oprit din oferit.

De multe ori, totuși, ne este greu să realizăm sau să acceptăm sfârșitul unei prietenii. Poate că momentul te va izbi din plin sau poate nu. Poate deja știai că s-a pierdut frumusețea prieteniei și ai puterea să accepți asta într-un sfârșit. Oricum ar fi, va durea. Va fi un gol. Mereu doare când realizezi că există persoane în viața ta care sunt acolo degeaba și că îți fac mai mult rău decât bine. Însă mai mult doare să tragi de ceva care nu mai are nici un viitor. Mai ales când celălalt nu vede ce se întâmplă și tu practic lupți singur, atunci este mai greu și mai dureros și chiar nu are nici un rost, pentru că dacă el/ea nu realizează asta, înseamnă că nu oferă destulă atenție legăturii dintre voi.

Asta am realizat și eu acum ceva vreme. Una dintre prieteniile cu care mă mândream nu mai exista, chiar dacă persoana respectivă continua să fie în viața mea și dispărea în fiecare zi din ce în ce mai mult din peisaj. Simțeam asta de luni întregi, dar de-abia acum mi-am făcut curaj să accept adevărul și am hotărât să fac ceva în legătură cu asta. Fără să mai lupt, pentru că am făcut asta prea mult. Am tras de prietenia asta aproape un an până să realizez că îmi face rău și că îmi pierd timpul degeaba. friendship-2

Deci, cum știi că s-a terminat o prietenie și cum scapi de obișnuința de a vorbi cu o anumită persoană?

Bănuiesc că atunci când înțelegi că celălalt nu luptă pentru voi. Poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar și ăsta e un semn. Dacă celălalt nu simte absența ta, înseamnă că nu îl interesează prea mult prezența ta. Sau poate că simți că celălalt te trage în jos, intenționat sau nu. Că, în loc să te urmărească el când avansezi, încearcă să te tragă după el doar pentru că nu poate – sau nu știe – cum să se ridice, cum să crească și să devină mai bun împreună cu tine. Atunci îți dai seama că îl lași în urmă, că tu mergi mai repede și că el refuză să te prindă din urmă. Se așteaptă ca tu să te iei după el. Într-un fel, îl simți ca pe o greutate, iar o prietenie bună ar trebui să îți dea aripi, să te împingă în față și să te învețe cum să fii mai bun.

Atunci înțelegi că prietenia respectivă este toxică și că nu îți aduce nimic în afară de nervi, durere și griji. Mai rău este când în același timp realizezi că persoana respectivă te folosea și te căuta numai când avea nevoie de ceva – fie un sfat sau ceva material –  iar când era vorba de tine, nu era niciodată disponibil. Asta este și problema. Este întotdeauna vorba de ei, niciodată de tine.

Atunci trebuie să ai puterea de a încheia acest capitol al vieții tale, pentru că nu te mai ajută și nu îți mai aduce nimic bun. Doare, dar adevărul este că mai tare doare să încerci să repari ceva ce nu mai poate fi reparat. Persoana din fața ta este alta decât cea pe care ai cunoscut-o tu și tot ce vă mai unește este trecutul. Uneori, însă, trecutul nu poate salva prezentul.