Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

Când știi că s-a terminat o prietenie?

friendship-1Mă întreb de mult timp. Când și cum știi că s-a terminat o prietenie? Una care seamănă cu o legătură adevărată, care va ține o viață întreagă. Cred că am aflat, în sfârșit, răspunsul.

Am trecut prin multe cu așa-zișii prieteni ai mei. Am fost trădată, bârfită și, mai presus de toate, rănită de oameni pe care îi consideram ai mei și la care țineam. În copilărie n-am avut nici un prieten, deși eram mereu înconjurată de o mare de oameni. Colegi, prietene care au dormit în patul meu, amici cu care am ieșit la un ceai, toți mi-au arătat la un moment dat de ce nu trebuie să mă atașez de oameni. Tocmai din cauza experiențelor mele am multe probleme de încredere. Analizez omul mult timp înainte de a decide dacă merită sau nu să fie în viața mea și recunosc că leg prietenii cu greu pe care le consider adevărate. Sunt o persoană sociabilă, însă prieteni adevărați îi consider pe foarte puțini dintre cei cu care îmi place să îmi petrec timpul.

Am două persoane în viața mea care mi-au demonstrat că prietenia adevărată există, dar cere timp și muncă din partea amândurora, la fel ca într-o relație amoroasă. Poate și mai multă muncă, pentru că de un prieten te desparți mai greu decât de un iubit. Prietenul te vede așa cum nimeni altcineva nu mai are ocazia de a o face. Îți vede adevărata față, îți șterge lacrimile, te vede în pijama, nemachiată, neepilată și nepieptănată, te vede cu nervi și cu necazuri și, cu toate astea, alege să rămână lângă tine. Asta, bineînțeles, dacă legătura voastră este puternică și adevărată din partea ambelor părți. El alege să rămână lângă tine chiar și când îți verși nervii pe nedrept pe el și îți spune ”uite, te iubesc, dar nu ai dreptate de data asta și ești un pic prostuță. În plus, pantalonii ăștia îți ascund fundul ăla demențial”.

Sunt rare prieteniile ca acestea, iar eu am fost atât de norocoasă încât să trăiesc, într-un final, așa ceva.

Problema este că, la fel ca și relațiile amoroase, la un moment dat prieteniile se termină. Nu toate, dar majoritatea. Chiar și cele foarte strânse ajung la un moment dat să se răcească. Poate dintr-un motiv comun, dintr-o neînțelegere sau datorită unuia dintre prieteni. Uneori o prietenie încetează de la sine, fără să îți dai seama și fără să te gândești la asta. Pur și simplu te trezești într-o zi și realizezi că nu vă mai puteți numi prieteni, că el/ea a fost absent/ă fizic sau sufletește din viața ta cu mult timp înainte ca tu să îți dai seama și nu îți lipsește deloc. Practic, sunteți doi cunoscuți cu amintiri, care la un moment dat și-au jurat eternitate. Dar prietenia voastră nu mai merge. Fără certuri sau prea multe discuții, pur și simplu nu mai există chimie între voi. Vorbești cu cel din fața ta și realizezi că nu te mai afectează cuvintele lui și că nu mai există dorința de a-l căuta și de a-i cere părerea.

De fapt, nu-ți mai umple golul. Poate că nu mai există un gol sau poate că îl umple o altă persoană cu ceva mult mai potrivit ție. Sau poate, pur și simplu, s-a oprit din oferit.

De multe ori, totuși, ne este greu să realizăm sau să acceptăm sfârșitul unei prietenii. Poate că momentul te va izbi din plin sau poate nu. Poate deja știai că s-a pierdut frumusețea prieteniei și ai puterea să accepți asta într-un sfârșit. Oricum ar fi, va durea. Va fi un gol. Mereu doare când realizezi că există persoane în viața ta care sunt acolo degeaba și că îți fac mai mult rău decât bine. Însă mai mult doare să tragi de ceva care nu mai are nici un viitor. Mai ales când celălalt nu vede ce se întâmplă și tu practic lupți singur, atunci este mai greu și mai dureros și chiar nu are nici un rost, pentru că dacă el/ea nu realizează asta, înseamnă că nu oferă destulă atenție legăturii dintre voi.

Asta am realizat și eu acum ceva vreme. Una dintre prieteniile cu care mă mândream nu mai exista, chiar dacă persoana respectivă continua să fie în viața mea și dispărea în fiecare zi din ce în ce mai mult din peisaj. Simțeam asta de luni întregi, dar de-abia acum mi-am făcut curaj să accept adevărul și am hotărât să fac ceva în legătură cu asta. Fără să mai lupt, pentru că am făcut asta prea mult. Am tras de prietenia asta aproape un an până să realizez că îmi face rău și că îmi pierd timpul degeaba. friendship-2

Deci, cum știi că s-a terminat o prietenie și cum scapi de obișnuința de a vorbi cu o anumită persoană?

Bănuiesc că atunci când înțelegi că celălalt nu luptă pentru voi. Poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar și ăsta e un semn. Dacă celălalt nu simte absența ta, înseamnă că nu îl interesează prea mult prezența ta. Sau poate că simți că celălalt te trage în jos, intenționat sau nu. Că, în loc să te urmărească el când avansezi, încearcă să te tragă după el doar pentru că nu poate – sau nu știe – cum să se ridice, cum să crească și să devină mai bun împreună cu tine. Atunci îți dai seama că îl lași în urmă, că tu mergi mai repede și că el refuză să te prindă din urmă. Se așteaptă ca tu să te iei după el. Într-un fel, îl simți ca pe o greutate, iar o prietenie bună ar trebui să îți dea aripi, să te împingă în față și să te învețe cum să fii mai bun.

Atunci înțelegi că prietenia respectivă este toxică și că nu îți aduce nimic în afară de nervi, durere și griji. Mai rău este când în același timp realizezi că persoana respectivă te folosea și te căuta numai când avea nevoie de ceva – fie un sfat sau ceva material –  iar când era vorba de tine, nu era niciodată disponibil. Asta este și problema. Este întotdeauna vorba de ei, niciodată de tine.

Atunci trebuie să ai puterea de a încheia acest capitol al vieții tale, pentru că nu te mai ajută și nu îți mai aduce nimic bun. Doare, dar adevărul este că mai tare doare să încerci să repari ceva ce nu mai poate fi reparat. Persoana din fața ta este alta decât cea pe care ai cunoscut-o tu și tot ce vă mai unește este trecutul. Uneori, însă, trecutul nu poate salva prezentul.  

 

 

Zile cu miros de libertate

the-secret-of-happiness-is-freedom-the-secret-of-freedom-is-courage-freedom-quoteO mie de cuvinte mi se învârt în cap și nu știu cum să le pun în ordine. De fapt, nu știu nici măcar ce titlu să dau acestei postări. La naiba, nu știu nici măcar ce vreau să spun cu acest text, dar știu că trebuie să scriu în seara asta.

Cred că de-abia acum realizez cât de mult m-am schimbat, iar nevoia de a scrie este modul meu de a procesa totul și de a mă obișnui cât mai repede cu ideea că nu mai sunt cine eram anul trecut. Dacă stau bine să mă gândesc, nu mai sunt nici cine eram acum o lună.

Sunt la vârsta cea mai frumoasă. 18 ani, împliniți acum două luni. Cea mai mare din gașca mea de prieteni nebuni, care ascultă rock și beau bere, lucru pe care nu ar avea voie normal să îl facă. Dar pe nimeni nu mai interesează, pentru că toată lumea ne scuză pe baza examenului național de la sfârșit de an. Stresul.

Aseară mi-a mirosit a libertate, ieri dimineață a viitor, iar astăzi a prezent. E o combinație fascinantă și știu sigur că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase weekend-uri din viața mea. Pentru că am văzut în sfârșit ce voiam să văd de mult timp. Libertate, veselie, prietenie și hohote de râs.

Am ieșit cu gașca aseară. Nici nu mai știu când a fost ultima dată când am ieșit cu ei. Aveam impresia că nu merită să îmi pierd timpul în baruri sau într-un simplu parc, vorbind și râzând cu ei. Obișnuiam să mă întreb la ce sunt bune toate aceste lucruri. Iar ieri, printre hohote de râs, fum de țigară, țipete de veselie, glume proaste și un ciudat sentiment că suntem toți o familie, am înțeles. Am înțeles că aceste momente contează la fel de mult ca și momentele în care studiez. Pentru că ele mă formează, îmi arată ce îmi place, care sunt limitele mele și ce vreau de la viață. Și, peste 10 ani, voi păși pe aceleași străzi, o persoană complet diferită, și îmi voi aduce aminte cât de bine m-am distrat cu gașca mea de rockeri. Cine știe unde vom fi fiecare, dacă vom mai ține legătura și dacă ne vom mai recunoaște pe stradă. Dar nici nu contează, pentru că amintirile vor rămâne mereu.

Am realizat ieri cât de important este să te înconjori de lume care te face să te simți bine. Nu neapărat de multe persoane, dar de ăia 4-5 care sunt în stare să te facă să râzi ținându-te de burtă, în autobuz, chioară de somn după o zi de muncă, dar mai liniștită, mai vie și mai fericită ca oricând. Și am văzut că fericirea nu vine în forma în care o vrem noi, dar ea va veni mereu. Viața are un mod tare ciudat de a ne aminti că merită să o trăim. E tare bine când vezi că cineva se bucură de prezența  ta, că te strigă peste muzica dată prea tare pentru că vrea să-ți zică o glumă, că faceți planuri pentru o noapte albă într-o discotecă în stilul anilor ’80 și că aparții, într-un fel, chiar dacă ești mai diferită decât ei toți la un loc.

Aceeași oameni pe care obișnuiam să îi privesc într-un mod ciudat, ei m-au făcut ieri să uit de griji. Tot ei mi-au arătat ce înseamnă să ai prieteni cu care să poți să te distrezi fără să te îmbeți sau să te droghezi. Toți ne-am schimbat și toți am crescut. Glumele iau o altă tentă, nimeni nu se supără când îl strigi cu nume de fată deși e băiat, doar pentru că are părul lung și seamănă cu o fată. Pentru că știm toți că nu există răutate în vorbele noastre.

Să te plimbi pe străzile pline și foarte luminate a Salonicului noaptea și să îți vezi viitorul în față. Să simți gustul vieții studențești, chiar dacă a mea va fi ceva mai diferită. Să mergi cot la cot cu prietena ta cea mai bună și să ai inima grea pentru că știi că în curând îi vei părăsi pe toți și nu vei putea împărtăși anumite momente cu ei. Îi voi lăsa pe toți în spate, iar ei vor continua să fie gașca de labili psihici. Și totuși, e un sentiment de libertate aproape apăsător, să știi că poți face ce vrei cu viața ta, fără a ține cont de alții. E apăsător pentru că știi că trebuie să profiți de ea cât mai poți. Poate că libertatea e o iluzie, dar prezența acesteia este mai bună decât absența totală a ei.  Și la fel de bun este momentul când îți dai seama că te-ai eliberat complet de persoana care te-a ținut în lanțuri atât de mult timp. Să te îmbeți cu momentul în care realizezi că nu îl mai cauți din privire oriunde te-ai duce, că nu mai aștepți să apară întâmplător în fața ta și că nu mai ai nevoie de el pentru a te simți în regulă. Ăsta da moment memorabil.

Ideea e că devin, încet-încet, persoana care am știut mereu că vreau să fiu. Cea care știe să se distreze fără să treacă de limitele ei și care experimentează totul pe pielea ei, fără frică. Gust din viață din ce în ce mai des, în diverse moduri, fără scuze. Nu mai găsesc scuze, pentru că ele nu fac decât să îți îngreuneze viața. Dacă vrei ceva, trebuie să faci acel km în plus și să îl iei tu singur. Altfel, nimeni nu ți-l va oferi, pentru că toți sunt Ocupați să aibă grijă de ei însuși.

Aproape că pot atinge viața și nu știu dacă există ceva mai frumos de-atât. Sau poate că mai frumos de-atât este faptul că nu mai simt nevoia să întorc timpul, pentru că prezentul e mai bun decât trecutul.

 

Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Aplauzele se plătesc

1017Am crescut în aplauze. Prima dată când am plecat de pe o scenă în ropote de aplauze aveam 7 ani și nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Am crescut într-un mediu în care am fost admirată pentru talentul meu și invidiată pentru avantajele pe care succesul meu mi-l aduce. Am fost felicitată, aplaudată, încurajată, admirată și invidiată încă de la vârsta de 7 ani. Adică de 11 ani. 11 ani în care nu am trăit o viață normală, una pe care continui și acum să o duc.

Ce nu știu mulți – și prin ”mulți”, vreau să spun nimeni în afară de cei dragi – este că fiecare rundă de aplauze, fiecare succes, se plătește scump. Al naibii de scump, uneori. Aplauzele și succesul nu vin de la sine. Nu am văzut în viața mea pe cineva care să aibă succes fără să fi muncit măcar o zi în viața lui. Este imposibil, o lege nescrisă a lumii în care trăim.

Am auzit de multe ori fraza ”Ce norocoasă ești că ai tot ce ai!” și de fiecare dată am simțit nevoia să iau persoana respective la palme pentru că, dragă, nu, nu sunt norocoasă. Sunt muncitoare, sunt talentată, sunt ambițioasă și am să mă duc naibii dacă voi lăsa vreodată norocul să îmi controleze viața. Am muncit pe brânci pentru tot ce am acum și pentru tot ce vreau să am în viitor. Da, am avut și noroc, că fără ăsta nu prea îți merge în viață. Dar fără muncă și ambiție este de-a dreptul imposibil să reușești.

Așa că nu, aplauzele nu sunt din cauza norocului. Am plătit pentru fiecare dată când am plecat de pe scenă în ropote de aplauze. Cum? Simplu. Prin muncă și prin sacrificiu.

Foarte puțină lume știe ce trebuie să faci pentru a-ți împlini visele. Mai ales dacă ești artist. Eu am avut norocul (să fie, totuși noroc? De multe ori mă întreb ce este.) de a avea o ureche muzicală excelentă și un talent destul de mare pentru a putea face o carieră în muzică. Dar n-am știut niciodată ce va trebui să fac pentru a-mi împlini visele.

Nimeni nu m-a avertizat, decât prea târziu, de orele de studiu interminabile, de unghiile scurte, roase, de degetele care sângerează, de rana de la gât care continuie să mi se infencteze și să mă doară de fiecare dată când întorc capul.

Nimeni nu știe cât de singură sunt pentru că nu am timp nici de o relație serioasă, nici de o prietenie ca în filme. Foarte puțini știu de verile petrecute în casă, studiind, în căldură și umezeală. Nimeni nu știe de copilăria furată, de prietenii falși, de invidiile și momentele în care mă simțeam pur și simplu bolnavă fizic la gândul că va trebui să merg la școală și să stau să ascult cum mă vorbeau pe la spate, să le înghit vorbele urâte doar pentru a nu mă coborî la nivelul lor. N-am să spun nimănui despre problemele de încredere pe care le am, de cât de singuratică este viața asta și de cât de vinovată mă simt pentru toate sacrificiile pe care a trebuit toți să le facem.

Rar am să spun cuiva de când nu am mai fost într-o vacanță ai mei. În nici un caz nu voi vorbi despre faptul că la 18 ani nu am avut nici o relație serioasă și nici despre cât de terifiată sunt că mă voi îndrăgosti anul acesta, iar eu la anul trebuie să plec la studii și nu vreau să distrug mai multe vieți decât am făcut-o deja. N-am să menționez nici faptul că m-am maturizat mai devreme decât a trebuit, nici felul în care faptul că nu am reușit să fiu niciodată copil m-a făcut să am o cădere psihică la 17 ani. Nu veți ști de câte ori i-am văzut pe ai mei plecând din casă fără mine și de câte ori am vrut să ies pentru doar zece minute.

Nimeni nu știe de faptul că la 18 ani am ajuns să fiu dependentă de un pachet de țigări pe zi și că aș face orice să ies din rutina asta, chiar și lucruri pe care n-ar trebui să le fac. Mă agăț de orice și de oricine pentru un pic de ”altceva”.

Nimeni nu știe cum îmi arată Sâmbetele, toate la fel, și toate mai frumoase decât ale celorlalți. Orele și repetițiile interminabile de la conservator, studiul intensiv, examenele care m-au terminat psihic, concertele care mă lăsau fără pic de energie după. Mai mult, mai repede, mai bine. Hai, dă mai mult, dă tot ce ai. Mi s-a repetat fraza asta, să dau tot ce am, de atât de multe ori, încât uneori mă întreb de unde mai dau. Și-apoi mi-e atât de ușor să explic de ce uneori sunt atât de goală.

Durerile de spate, de mâini, tremurul ușor al degetelor, rana de la gât la care se uită toată lumea, sufletul pe care mi-am călcat de mii de ori, personalitatea pe care a trebuit să mi-o creez în jurul acestui vis. Să fac muzică care să răsune în toată lumea, pentru asta muncesc de la 7 ani.

Nu mă plâng, și nici nu cer nimănui ceva. Nu vreau nici compătimire, nici milă. Nu sunt nefericită, chiar dacă nici fericită nu sunt. Sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut, pentru că ele m-au adus aici. Să am un fel de siguranță în ceea ce privește viitorul meu la 18 ani. Însă vreau să știți că cei pe care îi admirați voi, vă admiră ei pe voi uneori. Balerinele vă invidiază pentru inghețata pe care o puteți mânca oricând vreți. Eu vă invidiez pentru sporturile extreme pe care le puteți face, pentru plimbările prin parc pe care le puteți face când aveți chef, cu cine aveți chef. Sportivul vă invidiază pentru libertate. Și noi, toți ăștia care ne-am născut cu handicapul ăsta sub formă de dar, vă invidiem pe toți pentru toate sacrificiile pe care n-a trebuit să le faceți.

Și în același timp, nu invidiez pe nimeni, pentru că viața mea e frumoasă. E mișto să te aplaude în picioare la 10 ani, să fii chemată pe scenă pentru un bis. E fain tare să fii numită talentată și frumoasă și o violonistă atât de bună de 11 ani. Hm, și vă mai întrebați de ce sunt atât de narcisistă! Păi, dragilor, e în sângele meu de artistă și în stilul în care am fost crescută. Voi m-ați făcut să fiu așa.

Și mai fain e când faci artă. E mulțumirea supremă când ceva făcut de tine ajunge în inimile unor oameni.

Aș face aceleași alegeri și aceleași sacrificii din nou și din nou. Mi-aș călca pe suflet și mai tare, dacă ar fi să fie. Și o voi face din noi și din nou, pentru că viața mea nu se va schimba în această privință. Nu îmi pare rău de nimic.

Data viitoare când admirați pe cineva, spuneți-i, dar în nici un caz să nu menționați norocul. Nu există jignire mai mare decât să spui cuiva cu răni de la muncă că este norocos. Norocul n-are nimic de-a face cu ambiția și munca.

 

O săptămână fără țigări

tigaraAm pus prima dată gura pe o țigară la 15 ani, la banchetul din clasa a 9-a. A fost o joacă, o țigară împărțită cu o bună prietenă pe ascuns, în spatele restaurantului. M-am apucat serios de fumat prin Noiembrie 2014, când mai începusem să deschid ochii și asta mi se părea o rezolvare simplă la problemele mele. Dacă aș fi știut că va ajunge să fie una dintre cele mai mari probleme ale mele, cu siguranță nu m-aș fi uitat la țigări ca la o recompensă.

Am început cu două țigări pe zi, una înainte de ore și una în drum spre casă. Chiar dacă ai mei fumează de când îi știu eu (adică de cel puțin 18 ani), la început le-am ascuns asta. Nu de frică că nu ar fi acceptat, ci dintr-o stupidă dorință de a păstra un secret față de ei. Mi se părea că dacă mă ascund de ei, fac ceva foarte incitant, că trăiesc ”periculos”. Hm, sigur. Știau că mai trag câte un fum din când în când, dar nu știau că ascund pachete de țigări în buzunarul din față al genții de școală. Au aflat la scurt timp, totuși, după ce tata s-a oferit să îmi cumpere un pachet după un concert și am acceptat. Și uite așa, am început să fumez liber.

Până prin luna august al anului trecut, fumam maxim trei țigări pe zi. Uneori fumam cu mama, alteori voiam să mă ”bucur” de o țigară singură, cu gândurile mele. Așa cum am spus, vedeam țigările ca pe un fel de rezolvare, de parcă fumul mi-ar fi curățat mintea și mi-ar fi pus gândurile în ordine. Nu-mi dădeam seama că mai rău îmi făceam. Că, de fiecare dată când aprindeam o țigară, mă adânceam din ce în ce mai tare și că îmi cream singură o nouă problemă.

Apoi am început să fumez mai mult. Mă luam cu mama, din inconștiență. Mi se părea că sunt cea mai tare persoană de pe planetă, din cauză că fumam cu ai mei. Chiar dacă mama la început nu a fost de acord, nu pentru că nu credea că am dreptul să fumez, ci pentru că știa cât de păcătoasă este dependența de țigări, am ajuns încet încet să fumăm împreună. Eu Gauloises roșii, ea Davidoff Gold. Mai apoi m-am dat pe Camel albastru, care au fost și ultimele țigări pe care le-am fumat.

Nu mi se părea că sunt dependentă de țigări. Mă lăudam că mă pot lăsa oricând, dar că nu vreau să o fac. Fumam cu prietenii și eram cool. Eu aveam întotdeauna țigări bune, pachete întregi pe care le puteam fuma oriunde și oricând. Toți mă priveau ca pe o zeiță pentru că fumam cu ai mei. Eram pe ”val”.

Începutul clasei a 11-a a adus și mai multe țigări în viața mea. Eram extraordinar de stresată din cauza anului pe care îl aveam la conservator. Diploma, ore, repetiții, examene peste examen și stres cât încape. Am ajuns să mă refugiez în țigări, să fumez un pachet la două zile. Deja nu mai puteam sta fără țigări nici o zi, oricât aș fi încercat. Am realizat, într-un sfârșit, că sunt dependentă de tutun.

Am urât dintotdeauna să fiu dependentă de ceva. Să fiu la mâna unui obiect sau al unei persoane. Însă îmi plăceau și îmi plac la nebunie țigările. Pur și simplu îmi place gustul, îmi place să aprind țigara, îmi place să o țin, îmi place cum îmi stă cu o țigară în mână. Încă de când eram mică mă imaginam fumând când voi crește. Așa că ura mea pentru dependențe nu prea a contat în acest caz.

Pe măsură ce timpul trecea și examenul de diplomă se apropia, stresul creștea. Fumam din ce în ce mai mult. Găseam motive stupide să aprind o țigară, fără să îmi dau seama că mă distrug singură. Din martie până săptămâna trecută am fumat în fiecare zi câte un pachet de țigări. 20 de țigări în mai puțin de 24 de ore. Mi se întâmpla de multe ori să aprind țigară de la țigară. Când nu studiam, făceam orice cu o țigară în mână. Mă plimbam, scriam, ascultam muzică, citeam, stăteam de vorbă cu prietenii. Eram eu și țigările întotdeauna.

Îmi promisesem mie că după examenul de diplomă mă voi lăsa. Mai încercasem de două ori pe parcursul anului, dar nu am rezistat mai mult de două zile. De data aceasta, eram serioasă. Însă după examen, mi-am spus că după atâta muncă și stres, merit o recompensă. De ce să mă lupt și cu acest lucru?

Așa că am continuam să fumez un pachet pe zi. Deja nu îmi mai plăcea ce făceam. Nu mă mai consideram cool. Mă uitam la mine și vedeam o sclavă a unei afaceri care domină milioane de oameni în lumea întreagă. Nu îmi plăcea să dau atâția bani pe țigări. Nu îmi plăcea să nu pot alerga, să îmi dau plămânii urcând dealul spre casă, să am 17 ani și să respir ca tata după trei decenii de fumat. Uram momentul de panică în momentul în care mi se termina pachetul de țigări. Nu-mi plăcea nici faptul că pur și simplu nu mă puteam lăsa de fumat. Eram o sclavă, iar mie nu-mi place să fiu așa ceva. Urăsc să fiu victimă și sclavă, iar țigara mă făcea să fiu amândouă.

Însă, Dumnezeule, cât îmi plăcea să fumez. Adoram prima țigară de dimineață. Iubeam să fumez după ce mâncam sau după ce făceam orice muncă. Fie că studiam, fie că făceam curățenie sau ieșeam de la conservator, eu trebuia să fumez. Ca o recompensă. Îmi plăcea să fumez la telefon cu prietena mea cea mai bună, să ”trag” o țigară rapidă cu mama sau cu tata, să fumez pe ascuns cu frate-miu care la 28 de ani nu știe să fumeze.

Adoram și ador țigările. Însă nu îmi mai place să fiu fumătoare. Nu-mi place să fiu dependentă. Deja trebuia să fumez, nu o mai făceam în totalitate de plăcere, iar mie asta nu îmi plăcea. Eu vreau să am libertatea de a fuma din plăcere. Nu-mi place să am nevoie de ceva sau de cineva. Dar la naiba, în ultima perioadă aveam nevoie de ambele. Și de ceva, și de cineva.

În ultimele zile respiram extrem de greu. Simțeam că nu îmi ajunge aerul în plămâni. Nu mai voiam să fumez, așa că după ce mi-am terminat pachetul de Duminică, am spus stop. Gata, nu mai fumez. Până aici. Altfel nu mergea. Am încercat și să le răresc, și să le tai cu multe, multe pregătiri. Faza asta cu ziua de luni nu merge. Trebuie să o faci în momentul în care simți că nu mai poți, altfel vei găsi mereu un motiv să te reapuci. Iar eu îmi găsisem motivul. Nu voiam ca la 50 de ani să am pielea deja lăsată, vocea groasă și burtică pentru că nu puteam alerga din cauza țigărilor.

Și nu am mai pus gura pe țigară de o săptămână. Nu este mult, știu, dar este cea mai lungă perioadă în care nu am fumat de un an jumătate. Și sincer, poate că sună ciudat, dar simt că sunt un om nou. Simt că pot face lucrul de care îmi era cel mai teamă și lucrul care m-a chinuit atât de mult timp. Să nu mai fiu condusă de dependența mea. Dependentă voi fi toată viața. În fiecare zi mă voi lupta cu dorința de a aprinde o țigară, însă trebuie doar să mă dezobișnuiesc de obiceiurile acestea. Este vorba totuși, de ambiție, iar asta o am. Am văzut cât de bine este să nu dai bani pe ceva atât de nesănătos. Deja respir mai bine, îmi este mai ușor să depun efort fizic și nu mai am gustul acela enervant în gură de la prea multe țigări. Plus că este bine să nu fii prinsă de țigări. Să ieși să te plimbi și să inspiri aer curat, să nu te îngrijorezi că îți uiți țigările sau bricheta acasă, să nu te uiți urât la ploaie doar pentru că îți udă țigara și să nu mai afumi și altă lume din jurul tău. Oricât de mult mi-ar plăcea țigările, îmi place mai mult să fiu liberă.

Primele zile au fost infernale. Luni a fost mai ușor, pentru că era prima zi și mă simțeam încrezătoare. Marți am avut o cădere urâtă. Pur și simplu simțeam că nu mai aveam nici o bucurie pe lume și că am pierdut ceva foarte drag mie. Am plâns de mama focului după ceva care mă omora încetul cu încetul, iar asta este penibil. Miercuri am plâns pe podea, în hol, pentru că mă ardea gâtul de poftă și aș fi dat orice să fumez. Joi am plâns pe stradă pentru că am ieșit cu un prieten la cafea și vedeam lume în jurul meu fumând și era tot ce voiam eu să fac. Nici nu mă puteam concentra pe ce îmi spunea el, iar asta este ceva, pentru că eu îi sorb întotdeauna cuvintele ca pe ceva foarte prețios. Ziua aceea mi-a demonstrat că pot. Am refuzat să îmi iau țigări. Am stat lângă magazin și m-am uitat la țigări, cu gâtul arzând și cu lacrimi în ochi, dar am refuzat să intru înăuntru să îmi iau un pachet. Vineri am hotărât că sunt mai presus de niște amărâte de țigări, iar Sâmbătă deja puteam trece pe lângă persoane fumând fără să îmi vină să mă pun pe jos și să plâng de ciudă. Iar astăzi și ieri m-am trezit fără să mă gândesc că vreau să fumez. Mi-a venit în minte întâmplător, un gând mult prea familiar și extrem de nociv.

Încă nu sunt sigură pe mine, totuși. Gândindu-mă la toate acestea și scriind cuvintele astea, mi se încleștează gâtul de poftă. Dar devine din ce în ce mai ușor, chiar dacă niciodată nu voi fi sigură pe mine. Știu că pot, pentru că de data asta am ambiție și voință. Însă lupta cu o dependență e grea și o știu de ani întregi. Mai ales când am în jur doar persoane dependente de țigări. Aștept ziua când voi putea să mă uit la mama fumând și să nu simt că mă prăbușesc de dor și de poftă. Vine, știu că vine. Și sper, mai presus de toate, să îmi țin promisiunea de a nu mai pune gura pe țigară cel puțin până la sfârșitul anului.

Noroc de tata, că mi-a băgat în cap de mică replica aia cu ”nu există nu pot, există nu vreau”. Eu nu am vrut mult timp, dar am putut dintotdeauna.

 

Cum m-am îndrăgostit de un psihopat

13731611_1300564433319902_966269247124240385_nV-am spus de multe ori că anul acesta am trecut printr-o mulțime de lucruri. Am experimentat multe lucruri noi, am adunat amintiri, am încercat să văd ce îmi place, ce nu îmi place, ce îmi aduce mulțumire și ce nu. Încerc pe cât posibil să vă povestesc tot ce am trăit anul acesta, pentru a înțelege și voi de ce blog-ul acesta va trece prin anumite schimbări pe parcursul verii. Nu blog-ul se schimbă, ci eu. Iar blog-ul este o reprezentare a mea, așa că este firesc să se schimbe o dată cu mine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am trăit anul acesta a fost prima dragoste. M-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Am trecut prin faza aceea de fluturași, emoții, zâmbete, săruturi, dezamăgiri, momente frumoase. Știți și voi cum este când te îndrăgostești. Poate unii dintre voi v-ați îndrăgostit deja pentru prima dată, poate unii nu, sau poate că unii dintre voi sunteți îndrăgostiți la ora actuală. Cert este că știți cum este. Da, probabil că este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate experimenta cineva. Numai că la mine nu s-a terminat atât de bine. Cel puțin atunci.

L-am cunoscut la conservator, pe 13 Noiembrie 2015. Vineri, 13. Ziua în care norocul meu este la maxim. Fără nici o urmă de glumă, mie îmi merge mereu bine pe 13, mai ales dacă este și vineri. În fine, nu asta este important. Pe 13 Noiembrie am început orele de teorie la conservator și tot atunci a intrat el prima dată în clasă și în viața mea. Îmi aduc aminte și acum cum am simțit că se luminează toată camera când a băgat capul pe ușă, exact ca în filmele siropoase cu buget redus. Primul gând pe care l-am avut când l-am văzut atunci a fost că el va fi primul meu prieten. Nu neapărat primul iubit, dar m-am gândit că el e. N-am știut ce anume va fi, dar știam că va fi. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi ieri. Ceva a făcut click în mine.

Ne-am înțeles bine din prima secundă. Știu că la început nu mi s-a părut o frumusețe, pentru că nu avusesem timp să mă uit bine la el. Eram concentrată la ore, o studentă bună ca întotdeauna. Apoi l-am văzut cu adevărat. Era înalt, cu un corp bine făcut, cu părul lung, gene lungi, nas drept, buze pline și frumos conturate, degete frumoase, care nu încetează să mă fascineze nici acum, ochi cărpui ciocolatii care se uitau la mine de parcă voiau să vadă înăuntrul meu. Mi-a plăcut tot la el. Înfățișarea, glumele, stilul, caracterul. Mă fascina că este toboșar și visam la o dragoste ca în If I stay. Eu violonistă și el toboșar. Eu cu muzica clasică și orchestrele, el cu rock-ul în baruri pline de fum și băutură.

Am înțeles de la început că îi place de mine. Reacția lui atunci când a aflat că am doar 17 ani a fost de neprețuit. I-a căzut, practic, fața. El avea 20 spre 21. Erau multe diferențe între noi, dar și foarte multe similarități. Pasiunea pentru muzică, dorința de libertate și de a avea toată lumea la picioarele noastre. Puterea de muncă, determinarea,  viziunea asupra lumii. Ascultăm exact aceeași muzică. Queen, Scorpions, Pink Floyd, AC/DC, The pretty reckless, Planet of Zeus. Lucrurile acestea ne-au unit, dar au fost altele care ne-au îndepărtat. Unul dintre ele fiind neputința lui de a trece cu vederea vârsta mea și faptul că eram minoră.

La o lună de când l-am cunoscut am ieșit prima dată. Am văzut Mockingjay partea a 2-a, dar nu am habar ce s-a întâmplat în acel film. În parte pentru că am vorbit mult pe parcursul vizionării, și în parte pentru că eram atât de fericită de simpla lui prezență acolo, încât nu mă puteam concentra la film. În ziua aceea am vorbit mult, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. M-a îmbrățișat la sfârșit și m-a sărutat pe obraz, aproape de gât. Mai târziu mi-a spus că nu a vrut să mă rănească, că nu voia să am eu de-a face cu un om ca el.

Mi-a spus de multe ori asta. Că se crede un om de nimic, că nu vrea să mă rănească, că mă avânt în ape pe care nu le cunosc. Însă eu întotdeauna am făcut asta. Nu mi-e frică nici să mă rănesc, nici să mă avânt în necunoscut. Face ca drumul meu să fie mai interesant.

Peste câteva zile am fost la un concert de-a lui cu una dintre trupele pe care le are. Eram singură, într-un bar plin de rockeri și totuși nu m-am simțit nici o clip singură sau în perciol, pentru că el era acolo. Mă simțeam protejată în prezența lui, dar în același timp simțeam că mă aflu pe o prăpastie peste care pot să cad în orice clipă. Îmi plăcea faptul că el nu făcea parte din lumea mea, că era ceva nou, incitant, ceva necunoscut.

Nici la concert nu s-a întâmplat nimic. Prima dată m-a sărutat la trei zile după show-ul lui, când i-am dus niște cărți și apoi am ieșit la o plimbare. Îmi voi aduce aminte mereu de ziua acea ca fiind una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am râs, am vorbit cu el, l-am cunoscut mai bine, am flirtat și, până la urmă, ne-am sărutat.

Lucrul ciudat a fost că nu au fost artificii atunci când m-a sărutat. Dar tot a fost ca în filme, jur. Avea (și are) obiceiul de a-mi spune „micuțo”. Mai de mult mă apuca de nas în glume. Ei bine, în ziua aceea, la un moment dat am trântit eu o replică deșteaptă de-a mea, a încercat să mă apuce de nas, râdeam amândoi, m-am ferit de el și următorul lucru pe care îl știu este că mă săruta cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată. De surprindere și de… emoții, cred, l-am mușcat de limbă, lucru de care am râs multă vreme după.

După ce m-a sărutat mi-a zis ca nu ar fi trebuit să facă asta. Că nu vrea o relație și că nu este într-o perioadă bună din viața lui pentru a se lega de cineva. Adevărul este că eu înțelesesem asta și că nu mă deranja. N-am fost niciodată fata care să viseze la nunta ei, să vrea ceva serios la vârsta asta și să viseze la o dragoste ca în cărți sau în filme. Așa că am fost de acord să petrecem timp împreună, să ne distrăm, fără să avem o relație. Numai că ce am avut noi semăna foarte tare cu o relație. Ieșeam cu prietenii lui, în baruri în care nu ar fi trebuit să fiu, ne plimbam, vorbeam, ne sărutam, găteam împreună, i-am cunoscut tatăl, pe cei mai mulți dintre prietenii lui, am fost la el acasă, am fost la cumpărături împreună. Toate astea în timp ce fiecare putea să facă ce voia cu altcineva.

Eu eram mulțumită. Nu aveam presiunea unei relații pe umeri, mă și distram și nici nu aveam problemele pe care o relație le aduce. Îmi plăcea prezența lui, mă înnebunea când îmi spunea ”micuțo” și îmi spunea că mă mănâncă dacă nu mă liniștesc. Deși toată lumea îmi spunea să am grijă, că nu te joci cu sentimentele, eu eram Super Woman. Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, domle, fugi de-aici!

El mi-a oferit, pentru o lună și jumătate, o altfel de viață. Era ca o gură de aer. Era ceva nou, viață studențească, viață de rocker, ceva altfel decât trăiam eu. Și îmi plăcea, aveam nevoie de asta. Numai că nu a ținut mult.

La o lună și jumătate a venit la mine și mi-a zis că a cunoscut pe cineva. Că s-au sărutat, că a dormit la ea și că nu știe ce vrea de la ea. Că simte ceva ciudat pentru ea și că nu știe ce să facă. I-am fost alături și, la început, nu m-a deranjat. Nu credeam că se poate întâmpla ceva prea serios între ei, având în vedere că el îmi spusese de multe ori că nu vrea o relație. La un moment dat, i-am zis să ieșim și mi-a zis că nu poate. După, două săptămâni nu am auzit nimic de el. Nu mai venea deloc la conservator și începusem deja să mă întreb dacă a existat vreodată. Banca din spatele meu, în care stătea el, mă deranja fizic și mă enerva că nu mai este acolo. Singura dovadă a existenței lui erau întrebările pe care mi le punea profa despre el când nu venea la ore.

Apoi ne-am văzut la conservator într-o marți. M-a luat în brațe, s-a bucurat să mă vadă și am stat la taclale. Inima mea bătea nebunește și eram atât de fericită să îl văd că nu mă mai interesa nimic. Dar eu știam deja că nu mai eram ce am fost. Mi-a zis, apoi, că are o relație cu tipa pe care o cunoscuse cu ceva timp în urmă. La început, nu am avut nimic. Eram liniștită că aflasem ce e cu el și că am hotărât să rămânem prieteni. Dar în același timp mă simțeam, într-un fel, amorțită. Parcă trecea totul pe lângă mine zburând și eu nu dădeam atenție la nimic.

Mi-am dat seama mult mai târziu că m-am îndrăgostit de el atunci când nu mai era al meu. La naiba, n-a fost niciodată al meu, dar nu mai aveam anumit drepturi asupra lui. Nu-i mai puteam da telefon să ieșim, nu-l mai puteam atinge, nu-l mai puteam săruta. Și altă fată putea face cu el tot ce visam eu să fac. Iar asta îmi dădea un sentiment de pustietate și de nesimțire într-un fel.13615273_1298701470172865_7278447957734217544_n

Am stat cu el pe toată perioada relației lui. Patru luni. L-am ascultat când îmi spunea că vrea să se despartă, că el nu se simte bine într-o relație, că nu e corect ca ea să fie îndrăgostită de el și el să nu simtă nimic. Am continuat să fiu prietena lui și astfel am ajuns să îl cunosc mai bine. Am aflat deci, că m-am îndrăgostit de un psihopat care nu știe ce vrea, care crede că fiecare femeie care se uită la el vrea să îl bage în patul ei și care e incapabil să se atașeze de cineva. Cineva care s-a despărțit de prietena lui pentru că nu suporta legătura dintre ei și care avea impresia că profa noastră de la conservator îl place.

Cu toate astea, ne-am apropiat mult după. Ne-am cunoscut mai bine, am găsit foarte multe asemănări între noi, am petrecut timp împreună, am făcut amintiri și am experimentat lucruri împreună. Am învățat de la el multe lucruri, dar asta nu înseamnă că de cele mai multe ori nu voiam să îi dau cu un scaun în cap și să îl trezesc. Voiam să îi spun că treburile nu stau așa, că nu poate avea pe cine vrea el și că trebuie să se hotărască o dată ce vrea să facă cu viața lui sentimentală. Uneori voiam să îi țip în față și să îi spun să se uite naibii la mine. Că sunt și eu aici, la naiba. Doar uită-te la mine. Atât.

Multe luni m-am luptat cu sentimentele mele. M-am urât pe mine pentru faptul că îl acceptam în viața mea așa cum era el, chiar și când îmi făcea rău fără să își dea seama. Mi-am jurat de multe ori că nu îi voi mai răspunde la telefoane, că nu voi mai petrece timp cu el, că nu îi voi mai da importanță. Dar în același timp nu voiam să pierd o persoană cu care mă potriveam atât de bine. Pentru că noi, uneori, suntem aceeași persoană. Dacă ne pui în fața unui psiholog care să ne facă o analiză psihologică, ne va spune că suntem 85% la fel. Așa că am ales să lupt cu mine și să am o persoană care să mă înțeleagă în viața mea.

Până la urmă, am reușit. Acum câteva luni m-am uitat la el și parcă m-am trezit. Mi-am dat seama că el este prietenul meu toboșar și nimic mai mult. El deja nu mai înseamnă același lucru ca la începutul anului pentru mine. Este doar un foarte bun prieten, cu care râd și mă distrez și căruia i-am împărtășit visele mele. Dar nu mai sunt îndrăgostită de el și nici nu mai vreau să fiu eu fata cu care se trezește în minte dimineața. Nu vom fi niciodată numai prieteni, dar nici iubiți nu vom fi. Pentru că noi nu suntem în viața celuilalt pentru asta. Noi ne suportăm unul pe altul, dar dragostea și partea romantică a vieții noastre ne-o împărășim cu altcineva. M-a suportat enorm anul acesta. Mi-a arătat o altă lume. A fost gura mea de aer proaspăt, m-a făcut să înțeleg cine sunt, ce vreau și ce merit. Iar pentru toate acestea îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dar tot un psihopat rămâne și i-am spus-o și lui. O știe și el. Știe și el că nu e normal la cap. Deja nu mă mai deranjează, pentru că prietenii îi acceptăm așa cum sunt. El nu știe nici acum prin ce-am trecut din cauza lui. Două persoane mai știu. Mama și frate-miu. Și acum voi. Multă vreme nu am putut și nu am vrut să vorbesc despre asta. Însă acum că sunt bine și că ochii mei îl văd într-un altfel, nu îmi este greu să accept faptul că am fost îndrăgostită de un psihopat care s-a transformat între timp într-unul dintre cei mai buni prieteni ai mei cu care recent am împărtășit un moment destul de important pentru mine. Dar despre asta altă dată. E prea devreme deocamdată.

Cert este că nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Da, am fost rănită, dar din lucrurile acestea învățăm și câștigăm mereu. Eu am câștigat un prieten bun, experiențe multe și amintiri frumoase. Mă simt foarte bine că v-am spus toate astea. Mai liberă, mai ușoară ca înainte. Poate că o dată îi voi spune și lui. Peste mulți, mulți ani, când voi merge la concertul lui de la stadionul Wembley.

Iar dacă tu, bastardule, găsești vreodată asta și folosești Google Translate să citești, ești un psihopat și mai mare ca înainte, să știi. Și să-ți fie rușine. Hai, la reptiții cu tine că deja întinzi coarda mai mult decât ține.  Μην σε γαμήσω τώρα ξανά.