Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

This or That Book Tag

this-or-that-book-tag

Am fost provocată de Alina de pe Curcubeul unui visător să răspund la câteva întrebări din cadrul provocării ”This or That Book Tag”. Cu mulțumirile și scuzele de rigoare pentru că am întârziat atât de mult, în dimineața aceasta profit de ora liberă pe care ne-au dat-o dragii noștrii profesori și răspund la întrebările Alinei.

Regulile provocării sunt:

  • Menționează creatorul tag-ului
  • Menționează blogger-ul care ți-a transmis ție tag-ul
  • Alege o opține din cele de mai jos
  • Dă tag altor 5 persoane pentru a realiza acest tag.

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Citesc oriunde. Datorită ritmului alert al vieții mele, trebuie să profit de fiecare minut liber pe care îl am ca să citesc. Astă înseamnă că citesc în autobuz, la școală, pe holurile conservatorului, absolut oriunde. În pat, sincer, nu prea mai citesc. Dar îmi place. Totuși, locul meu preferat este canapeaua din living room, cu pătura mea preferată și o cană de cafea sau ceai.

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Sincer, nu am preferințe. Depinde foarte mult de cum este construit personajul și de cât de tare mă regăsesc în el. Mi s-a întâmplat să mă regăsesc mai mult într-un personaj masculin decât într-unul feminin.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Gustări dulci, cu siguranță. Dar în general, le prefer pe cele făcute de mama sau un fruct de sezon. Gustarea mea preferată este plăcinta cu mere a mamei.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

Trilogii. Nu mă dau în vânt după seriile interminabile, excepția fiind seria ”Helen Grace” de M.J. Arlidge, care este una dintre preferatele mele și care aș vrea să nu se termine niciodată.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Depinde de carte și de gen. În general, mă conectez mai bine cu narațiunea la persoana I, dar nu am o preferință clară.

Librărie sau bibliotecă?

Librărie. Rar împrumut cărți. Mă atașez de fiecare carte pe care o citesc și, dacă împrumut o carte care îmi place foarte tare, automat trebuie să o am și în bibliotecă. În general, sunt o persoană foarte posesivă și îmi place să dețin lucruri, în special cărți. Așa că prefer să aștept până când îmi pot cumpăra o carte. Însă sunt o aprigă susținătoare a bibliotecilor și consider că ar trebui promovate mai mult.

14264007_1353830631326615_6082991912780328122_n

Cărți care îți provoacă râsul cau cărți care te fac să plângi?

Cele care mă fac să plâng, cu siguranță. Ador cărțile care îmi provoacă o emoție puternică, care au substrat, pentru că înseamnă că au atins ceva înăuntrul meu, iar eu trăiesc, practic, pentru a simți. Așa că prefer cărțile care mă fac să plâng, dar nu spun nu unui roman amuzant niciodată.

Copertă albă sau copertă neagră?

Neagră. Alea albe se murdăresc ușor, mai ales pentru că sunt mereu în mișcare și car cărțile după mine oriunde merg.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

PSIHOLOGIC! Îmi plac cărțile care se joacă cu mintea ta atât de tare încât simți că nu mai poți. Ador substraturile, cărțile pe care le citești și ai impresia că te citești pe tine. Dar și acțiunea îmi place, mai ales dacă e un roman polițist cu intrigă complicată.

În continuare provoc pe Andreea de pe Thoughts about nothing, pe Anca de pe Irrefutabilis, pe Cristina Boncea, pe Adela de pe Vanilla Moon Books și pe Claudiu de pe Cărți Alese.

Dacă vreți să răspundeți și voi la aceste întrebări chiar dacă nu aveți blog, o puteți face într-un comentariu! 🙂

20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

Ce înseamnă să te iubești pe tine?

Iubire. Un cuvânt care se aude frumos și un sentiment care se simte incredibil. Este cel mai frumos sentiment care există, dar de multe ori de ascundem de el, pentru că iubirea adevărată, aia care nu te lasă să dormi și care te face să te frămânți, te face vulnerabil. Când iubești pe cineva îți dai jos toate măștile, dărâmi toate zidurile și stai gol pușcă în fața unui străin, oferindu-i posibilitatea de a te distruge sau de a te salva.

Există multe feluri de dragoste. Frățească, platonică, pasională și părintească sunt doar câteva dintre ele. Oricum ar fi, toți tânjim după sentimentul acesta. Căutăm iubirea peste tot în afară de locul cel mai important, unde o putem găsi cu siguranță. În noi înșine. Din noi pleacă dragostea și la noi se întoarce. Noi o dăm și noi o primim. De multe ori, însă, uităm că mai întâi trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și mai apoi pe ceilalți. Este esențial să facem asta, pentru că degeaba îi iubim pe ceilalți, dacă pe noi ne urâm. Atunci când celălalt va pleca și își va lua și dragostea cu el, va trebui să ne oferim noi înșine toată iubirea de care ne lipsesc ei.

self-love
Viața e ca o clădire. Dacă nu are baze stabile, la primul cutremur se dărâmă. Una dintre bazele acestea o constituie iubirea de sine care, din păcate este des ignorată. Suntem de mici învățați să ne iubim și să ne respectăm semenii, dar nimeni nu ne învăță cum să ne iubim pe noi înșine cu adevărat. Ani întregi petrecuți în băncile unei școli și nici un profesor nu ne-a vorbit despre stima de sine și despre importanța acesteia.

Ce înseamnă să te iubești pe tine, totuși? Să mănânci sănătos, să te îngrijești, să alergi sau să nu bei mult? Să ai grijă de corpul tău ca să reziști cât mai mult? Nu. Iubirea de sine are mai mult de-a face cu mintea și cu gândurile noastre decât cu corpul. Am spus-o, o spun și am s-o mai spun. Totul pornește din mintea noastră. Până și iubirea, care până la urmă, este o reacție chimică a creierului.

Să te iubești pe tine înseamnă, în primul rând, să-ți îmbrățișezi imperfecțiunile și să încerci să le șlefuiești fără a te rușina de ele. Să înțelegi că fiecare caracteristică a personalității tale ți-a fost oferită cu un scop. Imperfecțiunile te fac să te cunoști mai bine și să știi cum să devii cea mai bună versiune a ta posibilă.

Să te respecți este un punct cheie. Să nu-i lași pe ceilalți să te calce în picioare și să nu lași capul în jos pentru nimeni și pentru nimic. Nu ai chef să ieși cu prietenii tăi în oraș și ei râd de tine? Fain, lasă-i să o facă. Tu ai să te simți mult mai bine cu un ceai și o carte bună, făcând ceea ce-ți cere sufletul în momentul acela.

Important este să ai grijă și cui te dai. Relațiile amoroase greșite îți pot ucide toată iubirea și stima de sine. Am făcut greșeala de a-mi da sufletul unei persoane care-mi voia doar corpul, iar asta mi-a dărâmat toate bazele pe care le clădisem până atunci. Între timp am construit altele, mult mai rezistente, și am învățat multe despre mine și despre cum să nu am nevoie de iubirea altcuiva pentru a mă simți bine. Este esențial să îți cunoști limitele, standardele și să ai răbdarea de a aștepta pe cineva care se va ridica la nivelul acestora.

Să-ți păstrezi și să-ți respecți standardele și valorile și să nu lași pe nimeni să ți le schimbe. Să ai răbdare să aștepți ceva care te va face să înflorești, nu să ofilești. Asta e dovadă de iubire de sine. E al naibii de important să știi să pui capăt unei relații sau unei prietenii toxice. În general, să te desprinzi de oamenii care te trag în jos și să te înconjori de cei care te împing în față.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, să te iubești pe tine înseamnă și să-ți urmezi inima când trebuie. Mănâncă bucățica aia de ciocolată la care ți-a stat mintea toată ziua, chiar și când transpirai la sală. Pune-ți tocurile și rujul roșu dacă te fac să te simți mai bine. Simte-te bine în pielea ta și nu mai fii așa de dură cu tine. Perfecțiunea nu există. E un simplu mit construit de o industrie care se bazează pe acesta și pe dorința noastră de a fi acceptați de ceilalți și de a părea perfecți în ochii lor.

Să te iubești înseamnă să te lupți pentru visele tale și să faci ce te face fericită. Dacă trebuie, să te lupți cu morile de vânt pentru a face lucrul care îți face sângele să clocotească. Muncește până te regăsești pe tine în munca ta, mergi dincolo de limite și realizează, o dată pentru totdeauna, că poți face orice vrei cu viața ta. Când ai răbdare cu tine și rămâi fidelă ție chiar și când ești în cel mai întunecat loc în care ai fost vreodată, atunci poți spune că te iubești. Și când ai încredere în tine și știi că orice ar fi, vei reuși.

Să te iubești pe tine înseamnă, până la urmă, să te lupți pentru tine și să ții cu dinții de persoana care ești chiar și când nu-ți vine. Pentru că, la sfârșitul zilei când toți pleacă și rămâi cu propria-ți companie, dacă nu te poți bucura tu de ea, cum te poți aștepta ca alții să o facă?

Aplauzele se plătesc

1017Am crescut în aplauze. Prima dată când am plecat de pe o scenă în ropote de aplauze aveam 7 ani și nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Am crescut într-un mediu în care am fost admirată pentru talentul meu și invidiată pentru avantajele pe care succesul meu mi-l aduce. Am fost felicitată, aplaudată, încurajată, admirată și invidiată încă de la vârsta de 7 ani. Adică de 11 ani. 11 ani în care nu am trăit o viață normală, una pe care continui și acum să o duc.

Ce nu știu mulți – și prin ”mulți”, vreau să spun nimeni în afară de cei dragi – este că fiecare rundă de aplauze, fiecare succes, se plătește scump. Al naibii de scump, uneori. Aplauzele și succesul nu vin de la sine. Nu am văzut în viața mea pe cineva care să aibă succes fără să fi muncit măcar o zi în viața lui. Este imposibil, o lege nescrisă a lumii în care trăim.

Am auzit de multe ori fraza ”Ce norocoasă ești că ai tot ce ai!” și de fiecare dată am simțit nevoia să iau persoana respective la palme pentru că, dragă, nu, nu sunt norocoasă. Sunt muncitoare, sunt talentată, sunt ambițioasă și am să mă duc naibii dacă voi lăsa vreodată norocul să îmi controleze viața. Am muncit pe brânci pentru tot ce am acum și pentru tot ce vreau să am în viitor. Da, am avut și noroc, că fără ăsta nu prea îți merge în viață. Dar fără muncă și ambiție este de-a dreptul imposibil să reușești.

Așa că nu, aplauzele nu sunt din cauza norocului. Am plătit pentru fiecare dată când am plecat de pe scenă în ropote de aplauze. Cum? Simplu. Prin muncă și prin sacrificiu.

Foarte puțină lume știe ce trebuie să faci pentru a-ți împlini visele. Mai ales dacă ești artist. Eu am avut norocul (să fie, totuși noroc? De multe ori mă întreb ce este.) de a avea o ureche muzicală excelentă și un talent destul de mare pentru a putea face o carieră în muzică. Dar n-am știut niciodată ce va trebui să fac pentru a-mi împlini visele.

Nimeni nu m-a avertizat, decât prea târziu, de orele de studiu interminabile, de unghiile scurte, roase, de degetele care sângerează, de rana de la gât care continuie să mi se infencteze și să mă doară de fiecare dată când întorc capul.

Nimeni nu știe cât de singură sunt pentru că nu am timp nici de o relație serioasă, nici de o prietenie ca în filme. Foarte puțini știu de verile petrecute în casă, studiind, în căldură și umezeală. Nimeni nu știe de copilăria furată, de prietenii falși, de invidiile și momentele în care mă simțeam pur și simplu bolnavă fizic la gândul că va trebui să merg la școală și să stau să ascult cum mă vorbeau pe la spate, să le înghit vorbele urâte doar pentru a nu mă coborî la nivelul lor. N-am să spun nimănui despre problemele de încredere pe care le am, de cât de singuratică este viața asta și de cât de vinovată mă simt pentru toate sacrificiile pe care a trebuit toți să le facem.

Rar am să spun cuiva de când nu am mai fost într-o vacanță ai mei. În nici un caz nu voi vorbi despre faptul că la 18 ani nu am avut nici o relație serioasă și nici despre cât de terifiată sunt că mă voi îndrăgosti anul acesta, iar eu la anul trebuie să plec la studii și nu vreau să distrug mai multe vieți decât am făcut-o deja. N-am să menționez nici faptul că m-am maturizat mai devreme decât a trebuit, nici felul în care faptul că nu am reușit să fiu niciodată copil m-a făcut să am o cădere psihică la 17 ani. Nu veți ști de câte ori i-am văzut pe ai mei plecând din casă fără mine și de câte ori am vrut să ies pentru doar zece minute.

Nimeni nu știe de faptul că la 18 ani am ajuns să fiu dependentă de un pachet de țigări pe zi și că aș face orice să ies din rutina asta, chiar și lucruri pe care n-ar trebui să le fac. Mă agăț de orice și de oricine pentru un pic de ”altceva”.

Nimeni nu știe cum îmi arată Sâmbetele, toate la fel, și toate mai frumoase decât ale celorlalți. Orele și repetițiile interminabile de la conservator, studiul intensiv, examenele care m-au terminat psihic, concertele care mă lăsau fără pic de energie după. Mai mult, mai repede, mai bine. Hai, dă mai mult, dă tot ce ai. Mi s-a repetat fraza asta, să dau tot ce am, de atât de multe ori, încât uneori mă întreb de unde mai dau. Și-apoi mi-e atât de ușor să explic de ce uneori sunt atât de goală.

Durerile de spate, de mâini, tremurul ușor al degetelor, rana de la gât la care se uită toată lumea, sufletul pe care mi-am călcat de mii de ori, personalitatea pe care a trebuit să mi-o creez în jurul acestui vis. Să fac muzică care să răsune în toată lumea, pentru asta muncesc de la 7 ani.

Nu mă plâng, și nici nu cer nimănui ceva. Nu vreau nici compătimire, nici milă. Nu sunt nefericită, chiar dacă nici fericită nu sunt. Sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut, pentru că ele m-au adus aici. Să am un fel de siguranță în ceea ce privește viitorul meu la 18 ani. Însă vreau să știți că cei pe care îi admirați voi, vă admiră ei pe voi uneori. Balerinele vă invidiază pentru inghețata pe care o puteți mânca oricând vreți. Eu vă invidiez pentru sporturile extreme pe care le puteți face, pentru plimbările prin parc pe care le puteți face când aveți chef, cu cine aveți chef. Sportivul vă invidiază pentru libertate. Și noi, toți ăștia care ne-am născut cu handicapul ăsta sub formă de dar, vă invidiem pe toți pentru toate sacrificiile pe care n-a trebuit să le faceți.

Și în același timp, nu invidiez pe nimeni, pentru că viața mea e frumoasă. E mișto să te aplaude în picioare la 10 ani, să fii chemată pe scenă pentru un bis. E fain tare să fii numită talentată și frumoasă și o violonistă atât de bună de 11 ani. Hm, și vă mai întrebați de ce sunt atât de narcisistă! Păi, dragilor, e în sângele meu de artistă și în stilul în care am fost crescută. Voi m-ați făcut să fiu așa.

Și mai fain e când faci artă. E mulțumirea supremă când ceva făcut de tine ajunge în inimile unor oameni.

Aș face aceleași alegeri și aceleași sacrificii din nou și din nou. Mi-aș călca pe suflet și mai tare, dacă ar fi să fie. Și o voi face din noi și din nou, pentru că viața mea nu se va schimba în această privință. Nu îmi pare rău de nimic.

Data viitoare când admirați pe cineva, spuneți-i, dar în nici un caz să nu menționați norocul. Nu există jignire mai mare decât să spui cuiva cu răni de la muncă că este norocos. Norocul n-are nimic de-a face cu ambiția și munca.

 

Schimbarea vine prin muncă

change

Toți așteptăm o schimbare. Fie una mică sau mare, încă din anii copilăriei vrem să se schimbe ceva. Poate că vorbim despre locul în care trăim, despre sistemul pe care suntem nevoiți să îl suportăm sau persoana care suntem. Orice ar fi, toți avem nevoie de o schimbare la un moment dat în viața noastră. Acest lucru este complet normal. Anormal ar fi să nu evoluăm și să rămânem în același stadiu tot timpul.

Problema este că schimbările rar se întâmplă. Vorbim atât de mult despre ele și le așteptăm atât de mult, dar ele vin atât de rar, încât ajungem să le considerăm miracole. Puțini realizăm că schimbarea vine din noi, din fiecare dintre noi, nu din afară. Poate suna ca o frază mult prea folosită, dar așa este. Schimbarea nu vine decât în momentul în care noi decidem să ne schimbăm pe noi înșine.

Este și normal, până la urmă. Fiecare om este echivalentul unei lumi diferite, iar lumea noastră este alcătuită din toate aceste lumi, din toți acești oameni la un loc. Pentru ca o schimbare majoră să aibă loc în lumea noastră, trebuie să începem de la noi, din lumile noastre micuțe, pe care ceilalți nu le înțeleg. Însă asta cere foarte multă muncă, multă determinare, ambiție și al naibii de multă răbdare.

Nimeni niciodată nu a avut ceva fără să fi muncit pentru acel lucru. Deși religia ne învață că trebuie să cerem și ni se va da, ați văzut voi vreodată un om care să fie fericit și să nu fi muncit al naibii de mult pentru asta? Până la urmă, fericirea este totul și acesta este scopul nostru în viață. Să fim fericiți. Fie singuri, fie cu altcineva, fericirea este scopul suprem. Dar ea nu vine de la sine. Trebuie să atingem fundul, locul cel mai josnic și mai întunecat, pentru a ne putea ridica. Cu forțe noi și cu lecții învățate pe propria piele.

Ideea mea este, deci, că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine mai întâi, și apoi să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți. Este important să încercăm măcar să fim cea mai bună versune a noastră. Dar asta este imposibil de la început, pentru că nimeni nu s-a născut deja învățat. Nimeni nu a știut de la început ce îi place să facă, ce nevoi dorințe și  vise are. Lucrurile acestea se descoperă pe parcurs, dar trebuie să vrei. Și trebuie să realizezi că fără durere și suferință nu vei realiza niciodată nimic. Ca să înveți cine ești, trebuie să încerci viața, să ai cât mai multe experiențe. Uneori experiențele dor, dar altfel este imposibil să înveți.

Dacă stai toată ziua pe canapea, te plângi că nu îți mai vezi genunchii de burtă și te rogi ca cineva să vină și să facă sport pentru tine, vei fi nefericit cu corpul tău pentru totdeauna. Dacă îți vine să plângi de fiecare dată când te duci la muncă, dar nu vrei să te rupi de ciudatul comfort pe care nefericirea ți-l aduce, îți vei urî job-ul toată viața. Dacă ești nemulțumit cu relația în care te găsești, pune punct acesteia, oricât de frică ți-ar fi să fii singur. Dar până la urmă, până nu rămâi singur, nu ai cum să înveți să trăiești singur. Pentru că toți rămânem singuri la un moment dat. Ne naștem singuri și murim singuri, asta e regula care domină lumea.change 2

Ca să fii fericit trebuie să ieși din zona ta de confort. Să te ții de promisiunile tale până când vor deveni obișnuință. Să nu te mai abați de la calea pe care vrei să o ții. Să fii tu, așa cum ți-ai dorit mereu să fii, așa cum ai știut mereu că poți fi. Fă sport, mănâncă mai sănătos, dormi mai bine, citește mai mult, scrie ce-ți trece prin cap, lasă-te de fumat, bea mai puțin, învață mai bine, distrează-te mai cu cap, lasă amintirile dureros de frumoase în urmă. Fă-o în fiecare zi, oricât de mult doare, până când nu vei mai depune efort pentru a avea toate aceste lucruri. Până când, practic, vor fi în sângele tău.

Schimbarea cere muncă, ambiție, pasiune, determinare, durere și suferință. Trebuie să cazi, să înjuri și să te ridici din nou. De o mie de ori, până când înveți cum să nu te mai împiedici. Dar dacă nu ne schimbăm, atunci care este rostul nostru pe Pământ? Dacă rămânem mereu la fel și nu evoluăm deloc, degeaba am trăit. Viața e un puzzle, pe care va trebui să îl rezolvăm și să îl stricăm de mii de ori până când vom găsi imaginea care ne place nouă, cea care ne face fericiți.

 

Sfârșit de vacanță

Nu știu cum este la voi, dar eu când sunt în vacanță sunt, parcă, ruptă de realitate. Pentru două săptămâni nu fac nimic din ce mă definește. Nu mă machiez, nu îmi îndrept părul, nu mă îmbrac sofisticat și nici nu ies din casă prea mult. Iau o pauză de la tot. Sunt doar eu, vioara mea, cărțile și blog-ul. Încerc, pe cât posibil, să îmi reîncarc bateriile și să fac toate lucrurile pe care nu apuc să le fac în timpul școlii. De data aceasta, am vrut să dorm. Am dus atât de mult lipsa odihnei și al somnului, încât în vacanță am dormit aproape 12 ore în fiecare zi. Uneori mă trezeam la ora 12 și după-amiaza mă culcam din nou. Și-a fost bine!

A fost atât de bine să mă trezesc dimineața târziu, fără nici o alarmă, să beau o cafea, să-mi deschid vioara și să studiez. Am studiat mult vacanța asta, dar a fost perfect. Am vioară nouă, vioară care uneori cântă singură. Am avut  timp să studiez totul pe îndelete, să corectez greșelile și, în primul rând, să descopăr muzica și vioara din mâinile mele. Era genial să mă trezesc, să deschid vioara și să studiez toată ziua, oricând și oricât am vrut. Apoi mă mai și odihneam. Am avut zile când nu am avut chef să studiez, așa că deschideam vioara, cântam un pic și apoi o puneam la loc și făceam tot ce-mi trecea prin minte. Scriam, mă uitam la filme (trăiască Twilight!), citeam, ascultam muzică și dormeam.

Mi se pare, totuși, un pic trist ca la 17 ani să ai nevoie să îți petreci două săptămâni în casă. Probabil că toți prietenii mei au profitat de aceste 2 săptămâni să iasă în oraș, să se distreze și să facă noi amintiri pe care să le povestească celorlalți mai apoi. Nu mă înțelegeți greși. Am ieșit și eu de câteva ori, dar nevoia mea de odihnă a fost mai mare decât dorința de a ieși în oraș. Și nici nu sunt tristă că mi-am petrecut vacanța în acest fel. Gândind, totuși, la rece, este un pic trist.

Mâine mi se încheie vacanța. Nu mai am ore la școală, am numai examene. Practic, pe parcursul unei luni, mă duc la școală doar de 2 ori pe săptămână pentru a-mi da examenele. Apoi, bye bye a 11-a! Și hello a 12-a. Pff a 12-a. Eu nu știu când a trecut timpul așa.

Deci nu, nu sunt tristă că se termină vacanța, pentru că practic, nu începe școala. Însă tot simt că asta a fost ultima vacanță așa cum le știu eu. De mâine intru pe ultima sută de metrii înainte de examenul de diplomă, care este pe 26 Iunie. Gata, nu mai este nici o vacanță care să îmi ofere ocazia de a studia mai mult, de îndrepta lucrurile. Cred că mai sunt 6 săptămâni până atunci și sunt sigură că vor trece fără să îmi dau seama. Iar după 26 iunie, un capitol din viața mea, unul major, se va încheia. Viața mea așa cum o știu eu nu va mai fi la fel, pentru că se închid câteva uși acum și altele se vor deschide. Iar ușile care s-au închis au în spate niște drumuri cunoscute mie, în timp ce ușile care se vor deschide îmi sunt necunoscute complet. Așa că da, aceasta este ultima vacanță pe care o fac așa cum obișnuiam mereu să-mi fac eu vacanțele: pregătindu-mă de conservator, de examene, de sfârșitul anului. Nu știu cum va fi viața mea anul viitor pe vremea aceasta și nici cum voi fi eu. Dar sper ca totul să fie bine și să nu mă uit înapoi cu tristețe și regret.

Nu știu cum mă simt. Sunt entuziasmată, nerăbdătoare, într-un fel obosită (după cât am dormit, cum pot fi încă obosită?!), speriată și foarte curioasă să văd ce îmi rezervă viitorul. Vreau ca viitorul meu să înceapă acum și într-un fel simt că așa este. Când mă gândesc la diplomă mă gândesc la momentul pentru care am studiat atâția ani. Primul dintr-o sumedenie de momente de acest fel. E bine să știi că nu ai muncit degeaba.

Vedem ce va fi. Orice va fi, e mai bine decât să stai mereu în același loc.

Pentru încheiere, pentru că nu mai știu ce să zic și nici nu știu cum să închei de data aceasta, vă las noua melodie de la Carla’s dreams, Acele. A apărut aseară și de atunci este pe repeat, cel puțin la mine. Cred că nu mai trebuie să vă spun că îmi place la nebunie, nu? 🙂

 

10 probleme pe care fiecare cititor înrăit le va înțelege

bookish-problem-204-you-cannot-pass-a-new-bookshop-used-bookshop-library-or-book-table-at-a-garage-sale-or-fair-without-stopping-to-browse-7c38bToată lumea care mă cunoaște știe cât de mult ador cărțile și lectura. Atunci când citești, ai ocazia de a călători în lumi fantastice și de a ”cunoaște” persoane minunate, chiar dacă de cele mai multe ori ele sunt personaje fictive. Nu am înțeles niciodată cum unii oameni pot trăi fără cărți. Aceasta va fi marea enigmă a vieții mele. Ce poate fi mai frumos decât momentul acela când te pierzi într-o carte și uiți de tine și de lumea din jurul tău?

Și totuși, oricât de frumoasă poate fi viața unui cititor înrăit, există și multe aspecte ale acestei vieți care sunt mai puțin plăcute. Cum ar fi momentele în care îți vine să îți lași toată viața la o parte pentru o singură carte, sau cearcănele de sub ochi după o noapte petrecută citind. De cele mai multe ori, pasiunea pentru lectură aduce câteva ”probleme” (chiar dacă cele mai multe dintre ele pot fi plăcute într-un mod ciudat) pe care sunt sigură că le veți înțelege dacă vă petreceți fiecare zi alături de o carte. Am hotărât să adun într-o postare cele mai frecvente și mai ”serioase” probleme pe care orice cititor înrăit le are, pentru a vedea câți dintre voi se confruntă cu aceleași dileme legate de cărți.

  1. ”Care este cartea ta favorită?” – Intrebarea la care nu știi niciodată ce să răspunzi

De fiecare dată când spun cuiva că îmi place să citesc, următoarele cuvinte care ies de pe gura persoanei respective sunt: ”Care este cartea ta favorită?”. Mie îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să fug mâncând pământul, în timp ce interlocutorul meu așteaptă un răspuns care întârzie să apară. Pentru cineva care adoră cărțile, întrebarea aceasta este infernală. Până la urmă, cum pot alege o singură carte preferată din zecile de cărți extraordinare pe care le-am citit până acum?!

  1. Momentul  minunat când care citești o carte bună… iar cineva e hotărăște să te întrerupă

Mi se întâmplă de foarte multe ori să citesc la școală, în pauză, iar unul dintre colegii mei să se găsească să vină să mă întrebe ce citesc. Nu că ar avea habar de cărți, dar încearcă și ei să se dea interesanți. Un lucru se pare că nu înțelege nimeni. Atunci când citesc, vreau să fiu lăsată în pace cu cartea mea. Nu vreau nici să aud despre mâncarea pe care a mâncat-o câinele tău, nici despre cum tu nu poți termina nici o carte. Vreau doar să citesc.

  1. Persoana care îți place îți spune că nu citește

Mi s-a întâmplat destul recent să întâlnesc un tip care a întâlnit aproape toate cerințele mele irealiste. Asta până când la prima întâlnire mi-a spus că nu prea citește. Adică citește, dar știi, mai mult cărți de filozofie, că nu prea se dă în vând după literatură. Reacția mea? Mai că îmi venea să plec de acolo. Noroc că a fost destul de drăguț să vină cu mine până la librărie. Totuși, momentul acela când afli că persoana pe care o placi nu citește va fi mereu o mare dezamăgire.

  1. Moartea personajului preferat

Ah, John Green, la tine mă uit!

Deschizi o carte și cu mare entuziasm începi să o citești. Pe parcursul lecturii, îți dai seama că unul dintre personaje îți este atât de drag, încât îți vine să îl iei acasă și să îl îngrijești ca pe un prieten foarte bun aflat în suferință. Însă, surpriză! Nu mai apuci să o faci, pentru că autorul a decis să îți omoare acest personaj preferat. Durerea, bineînțeles, este insuportabilă.

  1. Când ți se umple biblioteca și trebuie să îți faci un pat din cărți

Una dintre activitățile noastre preferate este aceea de a cumpăra cărți noi, chiar dacă mai avem vreo 50 de cărți pe care trebuie să le citim. Până la urmă, nimic nu se compară cu sentimentul de a adăuga o carte nouă la colecție. Problema este că spațiul din casă este limitat, iar biblioteca este de cele mai multe ori prea mică pentru colecția de cărți care crește încontinuu. Singura soluție? Un pat făcut din cărți!

  1. Momentul acela când intrii într-o librărie…

Și fie nu ai bani să îți cumperi nici o carte, fie îți cumperi prea multe. Mai există și varianta în care îți poți cumpăra o singură carte, iar a alege o carte din mii de cărți este aproape imposibil. Oricum ar fi, experiența de a cumpăra cărți este întotdeauna o combinație între tortură și fericire.

  1. Continuările ce se lasă așteptate

Descoperi o nouă serie pe care o adori și lumea este mai bună. Însă seria nu este încă încheiată și după ce îți petreci o săptămână în lumea aceea minunată de care te-ai îndrăgostit, afli că trebuie să aștepți un an (sau chiar mai mult) pentru a afla ce se întâmplă cu personajele. Ei, păi nu este asta tortură?!

  1. Spoilers!

Cred că acest cuvânt (spoiler) este cel mai enervant cuvânt care există în vocabularul cititorilor în serie. Mie mi s-a întâmplat de multe ori să îmi cumpăr o carte și să citesc recenzii pe internet în care să dau de un spoiler care să îmi strice toată plăcerea lecturii. Unde mai pui că mai sunt și oamenii care o fac intenționat, parcă având o plăcere de a-ți ruina experiența unei anumite cărți.

  1. Procesul de a alege o nouă carte

Ai terminat o carte și este timpul să îți alegi o nouă lectură. Dar cum să o faci, când tu ai zeci de cărți în bibliotecă și încă câteva zeci în Kindle? Și mai ales, cum să îți fie ușor să alegi o carte de citit când parcă toate te atrag, și totodată niciuna?

  1. Bookhangover!

Chiar dacă nu este tocmai o problemă, senzația aceea de beție pe care o ai după ce termini o carte pe care ai iubit-o este în același timp și plăcută, și enervantă. Plăcută pentru că înseamnă că ai citit o carte foarte bună, și enervantă pentru că nu te poți detașa de povestea respectivă și nu poți începe o altă carte.

Ah, viața de cititor poate fi un chin! Și totuși, nu aș da-o pe nimic pe lumea aceasta. Am fost, sunt și voi fi mereu o mândră cititoare în serie, cu bune și cu rele!

Am scris mai mult despre acest probleme pe care cititorii le au într-un articol pe blogul Serial Readers. Dacă vreți să îl citiți, o puteți face aici.

Vă regăsiți în aceste probleme de cititor înrăit?

 

Inimi surde

Am auzit toată viața mea că iubirea doare. Și mă întreb, chiar doare iubirea? Cum să doară ceva atât de minunat? Cum să doară singurul lucru care ne face să ne simțim vii?

Vedeți voi, aici e chestia. Lucrurile care ne fac să ne simțim vii ne pot omorî într-o secundă. Și aici este și șpilul cu iubirea.

Nu iubirea doare. Iubirea greșită doare. Iubirea pe care o dăm unor oameni care nu vor să fie iubiți doare. Oameni cărora le este frică să fie umani, oameni care nu vor să fie ținuți în loc de sentimente. Asta doare.

Știți care este problema cu iubirea? Nu ne îndrăgostim de oameni. Ne îmbătăm cu ideea de a întâlni persoana aceea care ne va iubi necondiționat și ne îndrăgostim de această idee. Vrem ca cineva să ne iubească fără ca noi să o știm, în taină. Avem dorința de a trăi o iubire tragică, ceva care să ne schimbe și să ne facă să scriem poezii care să doară. Ne gândim că cealaltă persoană ne va iubi chiar și atunci când va refuza să admită asta, pentru că e frumos, nu? E frumos ca cineva să te iubească în taină.

Ne îndrăgostim de începuturi. Sunt tare frumoase, nu-i așa? Clipele de nesiguranță, fluturașii, primele atingeri, primele vorbe, primele săruturi. M-aș întoarce la început într-o secundă. Era frumos, era tare frumos. Începuturile au un farmec aparte.

Și știți de ce? Pentru că la început nu cunoaștem cu adevărat persoana din fața noastră. Iar atunci putem să formăm o altă persoană în capul nostru, una perfectă, care să poarte un chip real. Ne formăm în capul nostru o idee a unei persoane, și o idee a unei relații perfecte. Iar apoi, când începem să cunoaștem cu adevărat persoana aceea, ne dăm seama că nu seamănă deloc cu ce am ne-am închipuit noi că este. Și doare, doar al naibii de rău, imaginea din capul nostru despre cum ar trebui să fie lucrurile de fapt. Despre cum am vrea noi să fie totul. Doare când acea imagine nu coincide cu realitate și toate speranțele ne sunt spulberate din nou.

Ne îndrăgostim, de fapt, de dorințe și vise. De ideea că cineva ar putea în sfârșit să facă din aceste vise realitate. Dar apoi, la un momentdat, când sunteți amândoi pe stradă și tu îi vorbești și te uiți la el și îți dai seama că el nu a auzit un cuvânt din ce ai spus tu, atunci îți dai seama că nu este persoana potrivită. Că te-ai dat din nou unei persoane care nu caută ce cauți și tu.

Asta doare. Dragostea neîmpărtășită. Dragostea pe care o dăm persoanelor care nu vor să o accepte. Doare să alergi după oameni pe care nu îi vei prinde niciodată. Doare să petreci timp cu un om și să știi că pentru el minutele acelea nu înseamnă același lucru care înseamnă pentru tine. Doare să știi că te gândești la un om care refuză să se gândească la tine.

Doare să fii privită ca pe un premiu, nu? Te ucide ideea că ei te vor pentru frumusețea ta, că vor să se laude cu tine la braț, să se dea mari că au reușit să aibă pe cineva ca tine. Pentru că tu nu vrei asta. Tu vrei pe cineva care să te iubească chiar și-atunci când tu nu poți fi iubită. Vrei ca cineva să nu se supere când faci lucrurile care îl enervează. Vrei ca cineva să se uite la tine cum te uiți tu la lucrurile pe care le iubești. Cineva care, mai presus de toate, să se îndrăgostească de ce se ascunde în spatele măștii.

Însă asta nu se va întâmpla până când nu vom înceta să ne mai dăm fiecărei persoane care seamănă cu dorințele noastre. E greu, știu, dar într-o zi cineva va intra în viața noastră și ne vom da seama că este persoana pe care am căutat-o atât de mult timp și pentru care ne-am frânt inimile de atâta ori. Iar iubirea aia nu va durea. Sau poate că o va face, însă nu ne va doborî și nici nu ne va face să vrea să fugim de viață. Ne va face să fugim spre viață.