Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.