#Stauacasă a ajuns și la mine – cum a fost experiența de a intra în carantină

Încerc să îmi adun gândurile și să scriu un text cât mai coerent posibil, însă îmi este greu să procesez cu adevărat tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. A fost un vârtej de emoții prin care nu cred că am mai trecut vreodată. Pentru a mia oară, realizez că a simți totul atât de profund este un blestem și o binecuvântare în același timp. 

(Poză făcută astăzi, 21 Martie 2020, când am ieșit din casă pentru prima dată în două zile, într-o scurtă plimbare în jurul cartierului, respectând toate metodele de precauție. Se poate observa foarte ușor de ce am ajuns în această situație pe plan mondial.)

De unde să încep? Ce să spun mai întâi? Și, mai ales, cum să-mi calmez gândurile care aleargă dintr-o direcție într-alta? Am știut de la început că îmi va fi foarte greu să povestesc următoarele evenimente, dar am fost la fel de convinsă că nu am altă alegere. Trebuie să scriu tot, altfel nu cred că voi putea să mă liniștesc.

Astăzi am închis magazinul la care lucrez: showroom-urile polette din Amsterdam și Utrecht au fost lăsate să se odihnească. Am călcat în încăperile albe și curate în septembrie, iar astăzi am fost eu pe tură când am primit ordinul de a închide. Cred că lucram de aproximativ jumătate de oră când mi-a sunat telefonul, și am știut exact ce mi se va comunica. Fără nici o avertizare, fără pic de timp de a încheia anumite lucruri. Pur și simplu brusc, la fel cum a început. 

Acum câteva zile, scriam despre situația generală a Olandei în plină pandemie de COVID-19. La momentul la care scriam, închiderea showroom-ului părea o idee fantezistă, ceva ce avea să se întâmple eventual, dar nu într-un viitor foarte apropiat. De menționat este faptul că prim-ministrul nostru, Mark Rutte, nu a decretat nici o stare de urgență și nici nu a recomandat închiderea magazinelor de nenecesare. În ciuda acestui fapt, în termen de două zile mai toate lanțurile de magazine cu articole de îmbrăcăminte, înfrumusețare, încălțminte ș.a.m.d., și-au închis toate filialele de aici. Printre acestea ne numărăm și noi, echipa polette. 

Nu pot să înțeleg cu adevărat cât de radical se poate schimba percepția noastră asupra acestui fenomen în termen de doar câteva ore. Totul se întâmplă într-un ritm atât de alert, încât nu ai timp să realizezi ce schimbări se produc la nivel personal atunci când toată nebunia aceasta ia o nouă turnură. Acum două săptămâni eram convinsă că noi nu vom ajunge la stadiul de a închide. Cu o săptămână în urmă, mi-am întrebat managerul principal dacă la întâlnirea cu fondatorii firmei se va pune problema de a închide showroom-urile. La vremea aceea, de-abia primiserăm mănuși; gelul dezinfectant și măștile au venit câteva zile mai târziu. Într-adevăr, la întâlnire nu s-a pus problema suspendării activității magazinelor. La șase zile de la acel moment, am închis în urma mea ușa magazinului, fără să știu când și dacă o voi mai deschide. 

Pentru că da, problema principală a tuturor afacerilor este dacă vor supraviețui sau nu acestei pandemii. Când se va termina totul, și ce presupune acest stagiu de repaus pentru bugetul și profitul unei astfel de afaceri? Ce înseamnă acestă schimbare pentru angajații care depind de afacerea ta pentru a-și plăti chiria și utilitățile?

Nimeni nu știe ce se va întâmpla, pentru că ne confruntăm cu un fenomen pe care nu cred că l-am mai întâlnit până acum în viețile noastre. Poate bunicii sau străbunicii noștrii da. Dar pentru noi, o pandemie este un scenariu desprins dintr-un film pe care l-am văzut într-o seară târzie de duminică, și pe care nu ni l-am fi imaginat niciodată real. Însă realitatea bate filmul, și ne-am trezit tocmai în mijlocul scenariilor pe care le-am văzut de atât de multe ori pe ecrane. 

Puțini dintre cei cu care am vorbit astăzi înțeleg cu adevărat tumultumul pe care îl simt. Pentru majoritatea prietenilor și cunoscuților mei, locurile lor de muncă înseamnă doar un mod de a-și sponsoriza studiile. Pentru mine, polette a fost locul care mi-a salvat viața. Am primit job-ul dintr-o glumă pe care am făcut-o în vară, când eram la cumpărături cu o prietenă. Luasem la pas aproape toate magazinele posibile, iar ea a vrut să își cumpere o pereche nouă de ochelari de la “firma aia șmecheră, cu rame mișto și prețuri foarte bune”. 

Numai că eu eram complet terminată de oboseală și voiam să merg acasă. Am petrecut cam o oră în showroom, timp în care prietena mea a încercat fiecare ramă posibilă. Într-un final a hotărât să aleagă acasă, bazându-se pe fotografiile pe care tocmai eu i le făcusem. În drum spre ieșire, ochii i-au fugit la câteva alte rame, așa că eu, cu o disperare soră cu moartea, m-am întors la angajata de pe tură și am întrebat-o în glumă dacă nu are ceva de făcut pentru mine. Fac orice, i-am zis, numai să scap de piaza asta rea!

Iar ea chiar a avut ceva de făcut pentru mine. De la un simplu e-mail trimis fostului manager, am ajuns să lucrez de șase luni și să trec prin toate situațiile imaginabile alături de ei. Am învățat meseria de optician în mai puțin de o lună, iar asta s-a datorat senzații de adrenalină pe care mi-o ofereau zilele de lucru. Au existat momente când nu am avut destul personal și am alergat singură într-un magazin plin cu oameni, determinând dioptrii, dând sfaturi pentru rame, plasând comenzi și ajustând rame, toate în același timp. Îmi aduc aminte și-acum zilele de sâmbătă, când la ora șase, la închidere, încuiam ușa și mă uitam în jur. Dintr-o dată era liniște, iar eu habar nu aveam cum trecuseră opt ore, cum am reușit să fac atât de multe lucruri în același timp și cum sunt încă în picioare. Mă trecea un sentiment de mândrie, și aveam o senzație de adrenalină pe care nu cred că o mai experimentasem vreodată.

La scurt timp după ce am început să muncesc, am știut că am siguranța necesară pentru a face pasul pe care l-am amânat atât de mult timp: acela de a-mi oferi o pauză de la studii pentru a putea să realizez ce vreau să fac în carieră. Locul acesta de muncă mi-a dat încrederea că pot face și alte lucruri în viață și că pot crește în alte domenii. Când intru în magazin, las tot la ușă și mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Luni de zile am uitat de problemele mele în acele două showroom-uri, în care am investit 150%, mai mult decât în orice job pe care l-am avut până acum. Este o senzație pe care am ajuns să o anticipez și să o caut: albul perfect al pereților și aspectul curat al magazinelor mă înconjoară și mă fac să cred că sunt într-o bulă în care nimic altceva nu există.

Așa că da, am ajuns să iubesc ceva ce știu că nu îmi va fi carieră, dar care mi-a dat startul necesar pentru a reuși să fac ceea ce îmi doresc.

Luni a fost prima dată când s-a pus problema de a închide. Cazurile de coronavirus cresc în continuare îngrijorător de repede, iar noi eram expuși mai mult ca oricine. În showroom-ul din Utrecht, testul de determinare a dioptriilor se face în modul vechi, cu rama în care poți pune diverse lentile și cu celebrele litere pe care le-aș putea recita și în somn. Distanța dintre mine și client este mai puțin de un metru, așa că atât eu, cât și colega mea eram foarte îngrijorate pentru sănătatea noastră, dar și al celor ce ne vizitau magazinul. 

Discuțiile au decurs greu, în ciuda presiunilor noastre. Ne pierdeam ambele răbdarea și panica ne făcea să uităm că în joc sunt milioane de euro. O decizie ca aceasta nu se poate lua de la o zi la alta, mai ales că nimeni nu vrea să își pună în pericol o afacere pentru care au muncit aproape un deceniu. Celelalte magazine ale noastre din Europa erau deja închise, noi fiind singurele care mai funcționau, deși aveam o medie de zece clienți pe zi, adică zece posibili purtători de acest virus care ne controlează complet viețile.

Oricât de mult am insistat la început, atunci când planul a început să ia contur, în mod surprinzător nu am mai vrut ca lucrurile să ia această întorsătură. Bineînțeles, în spatele minții am avut și partea financiară, dar pentru mine cea emoțională a fost cea care m-a determinat să amân acest moment cât mai mult, deși era dincolo de puterile mele. La ora actuală, mai mult ca oricând, mi se rupe sufletul când mă gândesc că un loc în care am investit atât de mult primește o lovitură pe care nu o poți para orice ai face și că nu știi ce efecte poate avea asta asupra viitorului companiei. 

Ieri mi s-a spus să micșorez orele de deschidere: de la 10:00 la 18:00 în mod normal, la 13:00 la 18:00 începând de azi. Dar la fel de bine am fost avertizată – este doar o chestiune de timp până când vom închide. 

Azi am mers spre muncă cu inima strânsă, pentru că vedeam totul în jurul meu închis. Pustiu. Gol. Dezolant. Știam ce avea să vină, dar când am primit telefonul, mi s-au tăiat picioarele. Nu cred că am mai avut această reacție vreodată în viața mea când vine vorba de un job. Efectiv a trebuit să mă așez jos. Aveam trei clienți în magazin, și am apucat să plasez o ultimă comandă, luând asta ca pe un semn bun. Am închis la fel cum am deschis – cu comenzi și clienți încântați. 

Nu cred că am să uit prea curând liniștea care s-a pus când am stins tot – lumini, ventilatoare, căldură, aparatură, muzică. Era aceeași liniște care domnea în tot orașul. Un fel de amânare. O chestie dulce-amăruie. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta anul trecut, nu mi-aș fi încăput în piele de bucurie. Acum nu mă pot gândi decât la momentul în care vom ieși din acest impas și ne vom întoarce la activitatea normală. Schimbați, sper eu, în bine. 

Am amânat cât am putut să plec. Am scos gunoaiele, am făcut curățenie puțin, am fumat o țigară la balconul de la etajul doi, de unde am urmărit lumea și am văzut un oraș întreg vuind de viață în toate pauzele mele timp de șase luni. Azi plana o liniște mormântală, și mă simțeam ca și cum virusul ajunsese deja la noi. Și chiar a făcut-o, dar nu fizic, ci moral și spiritual. 

Am încuiat ușa cu inima strânsă, și am plecat de acolo cu o senzație de plumb în picioare pe care am mai avut-o doar când am plecat de-acasă în Olanda. Nu știm când vom deschide, dar în cel mai bun caz într-o lună. Iar eu va trebui să stau acasă în acest timp, nefăcând nimic. Despre asta voi vorbi într-o scriere viitoare, pentru că necesită alte câteva rânduri pentru a-mi da seama ce se întâmplă cu mine și pentru a explica greutățile pe care le întâmpin în această perioadă. 

Ceea ce se întâmplă este tragic din toate punctele de vedere, și afectează oamenii pe toate planurile. Am învățat astăzi ce înseamnă să lași în spate un loc de muncă și să nu vrei decât să te întorci și să pretinzi că nimic rău nu se întâmplă. Dar evenimentele de acum sunt peste puterile noastre, și nu putem decât să rămânem optimiști și să zâmbim la gândul vremurilor ce vor veni după ce vom scăpa de pătura de negru care a apus peste lume în Decembrie. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

(Textul a fost scris pe 19 Martie 2020, atunci când evenimentele au avut loc. De atunci, arăt cam așa tot timpul:

Cele două fețe ale monedei: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”

Scriu de la biroul meu de data aceasta, de unde nu am mai scris de luni întregi. Mă uit pe geam și nu văd aproape nimic – doar câteva mașini și câțiva oameni cu copii. Îmi beau zilnicul cappuccino la pachet. Am în frigider mâncare pentru o săptămână. Dimineață, abia am reușit să cumpăr hârtie igienică. Ieri mi-am luat echipament de sport pentru acasă. De sămbătă nu am mai ieșit din casă decât pentru muncă. S-a dus cu sala, cu sushi-ul săptămânal, cu vinul din două în două zile, cu scrisul din cafenele. 

Prima dată când am auzit de Coronavirus a fost pe 25 Ianuarie 2020. De fel, nu citesc știrile decât foarte rar, când beau o cafea și nu am chef de nimic altceva. Dar atunci treceam printr-o perioadă foarte aglomerată și nu aveam timp nici să mănânc. Nu eram la curent cu nimic din ce se întâmpla în lume, iar prima dată când am auzit de acest virus, a fost printr-o glumă pe care cineva a făcut-o. Nu am dat foarte mare atenție, ba chiar am călătorit fără nici o grijă înapoi la ai mei în vacanță. 

Cu fiecare zi ce trecea, subiectul devenea din ce în ce mai evident și mai des întâlnit pe toate canalele de televiziune și în majoritatea ziarelor. Nu puteai rămâne indiferent în fața dramei trăite de China – carantine, decese peste decese, și toate din cauza unui virus pe cât de nou, pe atât de periculos. 

Dar cum noi suntem oameni și de fel suntem o rasă destul de egoistă, nimeni nu s-a gândit vreodată că acest virus s-ar putea răspândi și că va veni vremea ca și noi să înfruntăm același lucru. Era okay atât timp cât se întâmpla pe alt continent. Însă iată-ne acum, la trei luni de la izbucnirea acestei pandemii: un virus controlează și schimbă viețile a miliarde de oameni din întreaga lume. 

Nu am cum să nu scriu despre asta, deși subiectul este arhidiscutat. Cel mai rău lucru la această perioadă este faptul că nu poți să scapi. COVID-19 este oriunde: în toate discuțiile, pe toate primele pagini ale ziarelor, pe fiecare ecran pe care îl întâlnești. Devine obositor și iritant, dar nu ai cum să eviți, mai ales când viețile noastre s-au schimbat atât de drastic în doar câteva zile. Ești influențat în mod direct de acest eveniment, devenit în timp record parte esențială a vieții întregii omeniri.

Nu voi începe să dau sfaturi, sau să vorbesc despre ceva ce nu cunosc. Nu sunt om de știință, și nu sunt de acord să vorbesc despre subiecte asupra cărora nu am nici o cunoștință academică. Pot însă să vorbesc despre cum abordăm noi această situație ca și societate și cam cum m-au afectat pe mine cele văzute cu ochii mei în ultimele zile.

Trăiesc pandemia aceasta din Olanda, una dintre cele mai calme, sigure și bine puse la punct țări din Europa. Virusul se răspândește cu repeziciune și aici – deși a început calm, de câteva zile avem creșteri de +200 de cazuri. Bineînțeles, numerele nu sunt reale, pentru că doctorii olandezi testează doar un singur membru al familiei care arată simptome serioase. Infecția se răspândește cât ai clipi, iar unii oameni poate o au deja și nici măcar nu știu.

În prezent (18 Martie 2020, ora de editare 13:16) avem undeva la 2051 de cazuri confirmate și 58 de decese. Primul pas pe care guvernul olandez l-a făcut pentru a preveni răspândirea virusului a fost să publice un filmuleț informativ despre cum să te speli pe mâini. Anumite măsuri speciale au urmat, cum ar fi afișarea de anunțuri în locuri publice care să îți amintească că trebuie să te speli pe mâini și să păstrezi o distanță de un metru între tine și alți oameni.

Pe zi ce trece, situația se agravează, exact ca în fiecare țară afectată de acest virus, iar măsurile de prevenție se întețesc. S-a început de la interzicerea de adunări de orice fel cu mai mult de 100 de participanți, iar în momentul de față școlile, facultățile, cluburile de sport, cât și cele de de sex (Trăiască țara libertății absolute! Da, avem cluburi de sex.) și-au închis porțile până pe 6 Aprilie. Inițial, renumitele coffe shop-uri – adică magazinele de unde se poate cumpăra în mod legal iarbă – au fost și ele închise, dar pentru a preveni vânzarea ilegală a acestora, de ieri s-au redeschis. Restaurantele și cafenelele au deschis doar pentru take away. În rest, magazinele cu articole nenecesare și-au redus orele de lucru. La magazinul de optică la care lucrez eu, de mâine deschidem de la 13:00 până la 18:00, ceea ce reprezintă o reducere de 3 ore față de programul obișnuit. 

(Restricții puse de sâmbătă în mijloacele de transport în comun, cu scopul de a nu ajunge la șofer și de a-l proteja de o eventuală infecție cu COVI-19.)

Ni s-a cerut fiecăruia să fim responsabil. Să stam acasă și să ne spelăm pe mâini cât mai des posibil. Să evităm contactul cu oamenii cu risc mai mare de îmbolnăvire, la fel ca și locurile care ar putea fi aglomerate. Nu ar trebui să fie atât de greu, nu? 

Ne aflăm într-o situație cu care nimeni nu s-a mai confruntat până acum, așa că unora le este destul de greu să înțeleagă cu adevărat pericolul care ne paște și cât de important este să respectăm cu strictețe ceea ce ni se impune.

(Fac o scurtă pauză ca să menționez că articolul acesta a fost scris inițial duminică, 15/3/2020 și editat miercuri, 18/3/2020. În doar trei zile, situația s-a schimbat drastic, dar textul ce urmează mi se pare mult prea important ca să fie șters și ajustat noilor evenimente. Ceea ce scriu mai jos vine după tot ce am văzut în jurul meu în weekend-ul ce tocmai a trecut, o lecție care m-a străfulgerat și pe care nu cred că o voi uita prea ușor.)

Există două fețe ale monedei la acest moment: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”, fără un mod de mijloc. Oamenii fie își umplu frigiderele și congelatoarele, fie ncă o ard pe miserupism în baruri și cluburi. Sau, mai nou, haihui pe străzi și prin magazine de haine sau ochelari.

Sâmbătă, toate spațiile comerciale funcționau normal. Deși pe atunci aveam deja 1.000 de cazuri confirmate, spațiile HoReCa operau fără nici o reținere, adunând sute de oameni la un loc, uneori nerespectând distanța de 1 metru între oameni. Magazinele erau deschise și ofereau nenumărate reduceri. Showroom-ul meu a avut ore normale de funcționare până azi, când s-a decis ca de mâine să deschidem doar cinci ore pe zi și să lucrăm doar câte o persoană pe tură. Totuși, până acum o zi, viața continua ca și cum nimic nu era greșit. În weekend am avut liber pentru prima dată în viața mea (un sfârșit de săptămână pe care niciodată de când mă știu nu l-am avut complet pentru mine), iar sămbătă mi-am dat voie să fiu curioasă și am coborât până în centru în plină epidemie de COVID-19. Judg me all you want, nu m-am putut abține. Toți știm că am o personalitate ușor masochistă și că partea de scriitor din mine nu m-a lăsat să nu imortalizez în scris tot ce se întâmplă în societatea noastră acum. 

Nu mi-a luat mult să realizez că problema cea mai mare intervine chiar la noi, cei ce nu înțelegem că acest virus nu bate la ușă și te întreabă dacă poate să intre sau nu: apare fără să îți dai seama, iar până se fac simțite simptomele, ai răspândit virusul tuturor cunoscuților și nu numai. Așa că în aceste vremuri, nici nu contează că guvernul nu a decretat încă stare de urgență. Ca și cetățean și mai ales OM, ar trebui să te gândești foarte bine înainte de a ieși să faci cumpărături care pot fi amânate, sau înainte de a ieși la restaurant/cafenea/bar. 

Aici intervine fenomenul de “mie nu mi se va întâmpla”. Dăm dovadă de un egoism fantastic, care ne va aduce, într-un final, sfârșitul. Poate nu din cauza acestei pandemii, dar mai târziu vom avea de suferit serios din cauza mentalității pe care o avem. Vorbeam mai devreme cu o prietenă care mi-a zis că ieri a fost în club până la ora cinci, pentru că “ea e tânără și nu intră în contact cu oameni în vârstă”. Nu am lungit subiectul, și nici nu am încercat să îi explic mai multe. Fiecare înțelege ce vrea. Ideea este că acum nu este vorba de eu, ci de noi. E o logică foarte simplă: dacă eu iau acest virus, până să apară simptomele și să intru în izolare, îl voi da mai departe tuturor celor cu care intru în contact, iar la rândul lor, ei îl vor răspândi până și persoanelor cu risc mare de complicații. Mie, personal, nu mi-e frică de boală; am trecut prin mai rele. Mi-e frică de rata fenomenal de rapidă de răspândire, pericolul principal al acestui lucru cu care ne luptăm. 

În mod ironic, categoria cealaltă a populației suferă de efectul de turmă. Tot sămbătă, am fost la supermarket să îmi iau câteva lucruri necesare pentru ziua ce urma. Am intrat în magazin și ce am văzut m-a lăsat complet dezolată. Stăteam și mă uitam în jur, și nu puteam crede ceea ce vedeam: rafturi complet goale, o masă de oameni care întrecea numărul de 100 cu siguranță, angajați care încercau să umple rafturile cât mai repede, fără prea mare randament. Un focar de infecții, vorba aia românească, și un haos care nu face decât să instige la panică. În mod irațional, am început să îmi iau și eu lucruri necesare pentru o săptămână, deși știam că nu este nevoie, pentru că aprovizionarea supermarket-elor se face cu un spirit aproape religios. Dar când vezi toate lucrurile astea în jur, te cuprinde o panică care nu te mai lasă să gândești rațional. Un lucru l-am învățat de mică și îl recomand tuturor celor din jur acum: panica nu ajută la nimic, ci de cele mai multe ori, face mult mai mult rău decât ți-ai imagina. Însă da, recunosc că de multe ori nu te poți controla.

Mai jos aveți câteva fotografii de ieri, din supermarket. 

După vizita la magazin, am decis să merg în centru. Gara aproape goală. Ghișeul de informații a companiei de transport public a fost închis. Trenurile s-au rărit, de vreme ce majoritatea oamenilor lucrează de acasă. Mall-ul relativ gol, comparativ cu o sâmbătă în vremuri normale și nu pandemice. Însă centrul? A fost cel mai mare șoc pentru mine. 

Nu am mai apucat să fac poze pentru că mi se terminase bateria, însă centrul orașului era împânzit de oameni. Restaurantele și magazinele atât de pline, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Plimbându-mă printre acești oameni, am realizat că omenirea este blestemată chiar de noi, cei ce preferăm să privim răul în ochi și să îl combatem, în loc să îl prevenim. Una peste alta, nu avem nici un fel de simț al autoapărării și nici un spirit civic. Dăm dovadă de un miserupism fantastic când vedem numerele crescând, dar cu toate acestea noi nu putem să ne abținem din a merge la restaurant sau la cumpărături absolut inutile, răspândind ceva ce este peste nivelul nostru de înțelegere. Și da, vineri am fost și eu la restaurant, deci și eu mă fac vinovată de același lucru. Avantajul meu este că m-am trezit la realitate foarte repede.

Ne ghidăm după știri false, după oameni care fie zic că este doar o răceală, fie instigă panică și nu înțeleg că trebuie să facem fiecare ce putem pentru a preveni. Lăsăm, pentru a nu știu câta oară în istoria omenirii, să ne fie decisă soarta de niște oameni cărora nu le pasă cu adevărat de noi și stăm pasivi în fața inevitabilului. 

Cel mai dezolant aspect al acestei pandemii este comportamentul nostru față de ea. Avem un exemplu clar al Italiei și al Chinei, două țări care au acționat prea târziu și care, din păcate, acum suferă enorm de mult. Felul în care abordăm virusul acesta este de-a dreptul debusolant: până când nu ni s-au impus carantina și izolarea prin măsuri radicale, noi am făcut tot ce ne-a trecut prin minte fără nici o reținere. Am avut exemple, dar nu ne-am gândit că nouă ni se va întâmpla, că vom ajunge în același stadiu.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fim conștienți de periculul pe care noi înșine îl reprezentăm pentru semenii noștrii. Trebuie să gândim unificat și să luăm măsuri de prevenție din proprie inițiativă. Am decis să nu mai ies din casă o perioadă decât dacă este necesar, adică la muncă și la supermarket. Din păcate, și în aceste locuri sunt pusă în pericol de oameni inconștienți, care nu iau în serios situația actuală.

La fel de bine, am avut o discuție eu cu mine însămi ieri și mi-am promis că nu mă voi lăsa să cad. Știu că mie îmi este foarte ușor să mă întorc la depresie dacă nu am o activitate continuă și dacă nu am grijă de mine. Deja simt anumite frământări cauzate de lipsa de activitate fizică, așa că mi-am impus să îmi mențin un program cât mai normal: trezit, mâncat, spălat, machiat, sport, scris, citit, lucrat. Schimbarea bruscă de scenariu îmi provoacă ceva dificultăți, ținând cont de anxietatea mea, dar încerc să îmi păstrez calmul și să mă adaptez cât mai bine posibil.

COVID-19 dezvăluie acum adevărata față a omenirii. Ne arată cât de responsabili și de altruiști suntem cu adevărat, dar și ce se întâmplă când suntem puși în fața adevărului suprem: acela de a fi prinși în casă numai cu noi sau cu cei dragi, fără a fi distrași de infimele activități cu care ne ascundem de sinele nostru adevărat. Acest virus ne ia enorm de multe, dar ne dăruiește ceva ce puțini văd sau realizează: timp. Prețiosul timp de a ne descoperi, pe noi și pe ceilalți, de a petrece timp cu oameni pe care îi ignorăm în timpuri normale, de a face toate lucrurile pe care de o viață întreagă le tot amânăm. 

Nu virusul ne va omorî, ci indiferența noastră. Cred că cea mai bune idee în aceste timpuri în care suntem este să vedem partea plină a paharului și să încercăm să petrecem timpul care ne este oferit așa cum ar trebui, luând acest cadou ca pe cel mai prețios lucru din lume. 

Stay safe and healthy,

Bianca

Cum am decis să mă aleg pe mine

Am tot scris în ultima vreme despre lupta prin care trec, despre cum încep să revendic ceea ce ar fi trebuit mereu să fie al meu. Despre cum îmi iau viața înapoi și încerc să o transform în ceva de care să nu îmi mai fie frică. Au fost mereu cuvinte vagi, care au lăsat loc interpretărilor și care, poate, au indus confuzie. Cred că este foarte greu ca cineva ce nu mă cunoaște să înțeleagă exact despre ce vorbesc, mai ales când nici măcar unii dintre cei ce mă cunosc cel mai bine nu au făcut-o. Însă astăzi am hotărât să vorbesc clar si răspicat despre ceea ce trăiesc de ceva vreme. Sunt multe subiecte de atins, dar voi începe cu cel mai important. Celelalte mai pot aștepta.

Cuvintele pe care le voi scrie de acum încolo nu vin ca o explicație. Nu datorez nici una nimănui. Refuz să îmi mai trăiesc viața găsindu-mi scuze și fiindu-mi frică de a-mi trăi viața pentru a nu dezamăgi pe cineva. La fel de bine, nimic din ce se va spune poate, nu îmi va schimba opinia. Însă aleg să scriu despre asta, pentru că așa am făcut întotdeauna și pentru că în minte am un plan bine pus la punct despre ceea ce vreau să fac, iar lucrul acesta face parte din el, dar și pentru că devine mai real cu cât mai mult vorbesc despre asta.

Am cântat la vioara paisprezece ani de zile. Nu este nici un secret. Nu a fost, nu este, și nu va fi. Oricine m-a citit sau mă citește știe că vioara mi-a format întreaga viața. De la șapte ani, de când am pus mâna pe vioară prima dată, totul s-a învârtit în jurul acestei activități. Orice mișcare, orice alegere, orice pas a fost cu gândul la și înspre muzică.
Dar câți dintre acești pași au fost spre binele sufletului meu?

Nu voi pune nici o mască de falsă modestie, și voi spune că am un talent enorm la vioară. Chemarea mea teoretică este muzica. Știu asta și am știut-o de la începutul vieții mele. Într-un fel, sunt norocoasă pentru că este un dar să cunoști lucrul pe care cu siguranță îl poți face în viață. Am știut de mică că am abilitatea de a cânta la vioară cu ușurință întreaga viață, și că aș putea-o face într-un mod special. Însă am crezut vreodată că voi face asta cu adevărat toată viața? Sau, mai degrabă, mi-am dorit asta cu adevărat?

Nu cred. Sau poate că am făcut-o. Poate că la un moment dat, între sutele de repetiții, concerte, audiții și concursuri, chiar am crezut că voi face asta toată viața.

Nu mi-a plăcut vioara de la început. Îmi aduc aminte de o scenă din clasa a doua, în care studiam cu mama lângă mine, m-am oprit din cântat și I-am spus că mie nu îmi place vioara. Ea mi-a zis să mai vedem un pic, și dacă chiar nu îmi place, mă pot opri. Apoi am fost la o oră de vioară unde am fost foarte apreciată și unde, în momentul respectiv, mi-a mers foarte bine, și am uitat de toate supărările. Copil fiind, îmi plăceau foarte mult aprecierile, aplauzele, premiile, sentimentul de aprobare din partea tuturor. Îmi plăcea să fiu specială în fața unei mulțimi de sute de oameni. Uram momentele în care dădeam greș, iar asta mă făcea să țintesc mereu spre reușită. Însă aceasta, pentru mine, nu era procesul de a face muzică, ci rezultatul, adică aprecierile.

Ceva în mine m-a făcut mereu să am nevoie de aprobarea și aprecierea celorlalți pentru a fi mulțumită de mine, fapt care m-a și ținut lângă vioară atât de mulți ani. Îmi oferea aprobarea tuturor celor din jurul meu.

Am trecut printr-o perioadă în care am fost foarte pasionată de vioară. După ce am ascultat concertul de vioară de Tchaikovsky, am fost efectiv fermecată de partitura respectivă și voiam neapărat să o cânt. Începuseră să mi se creeze în mine visele potrivite, cele ce se conformau cu imaginea celorlalți asupra persoanei mele și a viitorului meu, ceea ce pentru mine era un plus de motivație. Știam că așa nu voi dezamăgi pe nimeni. Era ușor să aleg calea care mi se potrivea. Consideram că este cumva firesc să fac ceva la care am un mare talent, nefiind conștientă dacă îmi place cu adevărat sau nu, dacă mă bucură procesul de a face muzică în sine, sau alte idei preconcepute despre genul acesta de viață.

Așa am ajuns să studiez la conservator în Salonic la 14 ani și să absolv la 17, cu diplomă de merit. Tot așa am ajuns și să studiez cu un profesor de renume din același oraș. Și tot prin același proces de a căuta aprobare am ajuns și în Olanda, la studii.

Zău că am luptat pentru muzica mea mai mult decât pentru orice altceva în viața mea. Am vrut să-mi doresc cu disperarea asta. Să fac muzică cu o pasiune și cu o dorință care să șteargă totul în jurul meu. Mi-am programat mintea să creadă că ceea ce simțeam este pasiune, când era, de fapt, dorință pentru pasiune.

Nu cred că mi-am dorit niciodată cu adevărat să cânt la vioară o viață întreagă. Undeva în interiorul meu, știam asta. Dar pentru mine, muzica a fost un vârtej în care am fost prinsă. Pașii mi-au fost ghidați de oameni care au considerat că talentul trebuie să îți fie și pasiune. Și nu îi judec, pentru că știu că au făcut-o pentru binele meu, și apreciez și iubesc enorm fiecare persoană care a contribuit la formarea mea. Când spun asta, mă refer la mine ca și persoană, pentru că știu că persoana care sunt acum se datorează stilului de viață pe care vioara mi l-a oferit.

Dar visul de a fi o personalitate în lumea muzicii clasice nu a fost niciodată al meu în totalitate. A fost creat de alte persoane și adoptat de mine ca fiind firesc. Atunci când faci ceva o viață întreagă, nu poți să îți dai seama dacă acest lucru provine din interiorul tău sau nu. Din fericire, natura are mereu o cale de a-ți arăta ce este și ce nu este pentru tine.

Am plecat în Olanda în 2017. După șase luni de facultate și muncă intensă, am clacat. Am căzut într-o depresie profundă, din care de-abia acum încep să ies. Mi-am urât viața cu ardoare, am vrut să scăp de ea de multe ori, m-am gândit de foarte multe ori că nu este pentru mine. Că este firesc ca viața să nu fie pe placul meu. Că așa trebuie să fie. Am trecut prin atacuri de panică, prin zile când eram prinsă la pat, îngrozită de ideea de o altă zi trăită în același stil, negându-mi fericirea și orice dorință care ar fi putut veni în contrast cu ceea ce știam că ar trebui să fie al meu.

Am iubit vioara și încă o fac. Îmi place să cânt la vioară. Am momente când, de fapt, ador să fac asta. Uneori, nu există nici un sentiment mai bun decât acela când uiți de tine în muzică. Însă un moment din viața mea mi-a arătat că stilul acesta de viață nu este pentru mine, și mi-a luat trei ani de zile să accept asta în totalitate. Iar momentul acela a fost examenul de absolvire de la facultate din Grecia, atunci când a trebuit să las tot ce însemna viață, dorințe, plăceri și personalitatea mea, pentru un țel. Pentru muzică. Și atunci mi-am dat seama că nu pot face asta.

Nu mă înțelegeți greșit. Consider că în viață, chiar trebuie să dai totul pentru ceea ce îți dorești. Dar tocmai aici stă șpilul: ca să dai tot pentru un lucru, trebuie să ți-l dorești cu adevărat. Iar eu, în adâncul meu, știam că nu îmi doream asta cu adevărat. În mine se ducea o luptă continuă, pentru că m-am gândit ani întregi la toți anii de muncă, la visele ”mele” și a altora, la sacrificiile lor și la faptul că îmi irosesc un talent pe care nu mulți îl au.

Am reușit să mă mint multă vreme, până când nu s-a mai putut. Adică până prin Octombrie anul acesta, într-o zi de miercuri, când m-am trezit la 6:30. Era încă întuneric afară, dormisem vreo cinci ore, trebuia să ajung la istorie la ora nouă, să mă spăl pe păr, să mănânc, să merg la cursuri și să studiez o zi întreagă.

Cine mă cunoaște, știe că nu suport să mă trezesc dimineața, și mai ales când este frig și încă întuneric afară. Iar dacă trebuie să fac asta pentru ceva ce nu îmi place, este și mai rău.

În ziua respectivă, am făcut baie plângând. Am mâncat micul dejun înghițindu-mi lacrimile și întrebându-mă care este sensul în a trece prin încă doi ani de chin, la o facultate pe care nu o prețuiesc atât de mult, ca să ce? Să ies cu o hârtie pe care o voi lăsa într-un sertar și nu voi face nimic cu ea? Câte lucruri aș putea face, oare, în acești doi ani pe care simt că I-aș fi pierdut dacă continuam în aelași stil?

Deși mă durea sufletul, inima și corpul, mi-am luat vioara și am pornit la drum. Am sărit peste istorie, și m-am dus la o cafenea să citesc o oră înainte de a începe studiul, și acolo s-a terminat cel mai lung capitol din viața mea. Mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe în momentul în care încercam să citesc și nu reușeam, pentru că mă uitam încontinuu la ceas, nevrând ca timpul să treacă și să ajung din nou în aceeași sală de studiu. Gândurile mi-o luau razna. Nici nu îmi amintesc exact tot ce mi-a trecut prin minte atunci. Știu clar că mă gândeam doar ”nu mai vreau, nu mai pot, vreau să plec, o să mor, vreau să ies din asta, nu mai vreau”.

Mi se părea totul un zgomot infernal, o ploaie de gânduri ce mă lovea din plin în față ca niște lovituri. Efectiv o furtună din care nu puteam să ies. Stăteam înțepetină pe acel scaun,și nu reușeam să fac nimic. Mă luptam cu lacrimile, pentru că mi se părea penibil să plâng într-o cafenea, nu reușeam nici să mă ridic să plec, nu puteam să fac nimic. Nu mai știu cum am reușit să plătesc și să ies, dar știu că am ieșit în stradă și am crezut, pentru prima dată în viața mea, că voi muri. Oboseală și amețeală de genul acela nu am simțit în viața mea. Stăteam în stația de autobuz și nu îmi dădeam seama cum să ajung acasă. Am avut inspirația de a-mi suna una dintre cele mai bune prietene, iar ea a reușit să mă calmeze.

Primul lucru pe care i l-am spus, cu o voce care semăna cu cea a Biancăi din clasa a doua, a fost ”nu-mi place să fac asta”. Și atunci am știut că s-a terminat totul.

De atunci, nu am mai pus mâna pe vioară. Nu știu exact cât timp a trecut. Dar știu că în ziua aceea, am decis ca anul acesta să fie anul meu sabatic. Am discutat cu toată lumea din viața mea și le-am explicat situația. Au fost cât se poate de susținători și de înțelegători, mai ales tatăl meu, de a cărui dezamăgire mi-a fost mereu cel mai frică. Dar el mi-a trimis un mesaj scurt în ziua aia, în care mi-a zis că mă iubește și că tot ce este important este ca eu să fiu fericită.

blog post

Și chiar asta am decis să fac. Am decis să îmi ofer un an în care să văd exact unde este fericirea mea în carieră. Fericirea mea proprie, care să rămână indiferent de cine vine și pleacă din viața mea. Pe zi ce trece, insă, sunt din ce în ce mai convinsă că mulțumirea și viitorul meu nu stau în muzica clasică.

Nu am de gând să vorbesc despre ceea ce fac acum. Nu are sens, asta trebuie spus altă dată. Cert este că alegerea de a pune vioara jos și de a îi spune, cu cea mai mare dragoste, că nu o părăsesc, ci că schmb genul de relație pe care o am cu ea, a fost probabil cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, dar și cea mai grea. Am reușit, de atunci, să îmi pun cumva viața în ordine, iar asta începe de la a îmi face curățenie în dulapul de la baie și bucătărie, până la a-mi face tot felul de examene medicale. Să am grijă mai multă de mine. Să aleg cu cine mă înconjor și să mă gândesc la sufletul meu mai mult. Să elimin orice fel de energie negativă din viața mea. Dar sunt multe momente în care mă gândesc că am înnebunit, în care îmi spun să îmi revin și să o regăsesc pe Biancuța care avea să ajungă cea mai mare violonistă.

Refuz să mai trăiesc o clipă din viața aceasta forțându-mă să fac ceva ce nu vreau și fiindu-mi cel mai mare dușman. Nimeni, niciodată, nu a murit dacă a ales o altă cale. Și nici din cauza dezamăgirii pe care a provocat-o altora. Sunt de părere că dacă explici cuiva prin ce treci, și respectivul continuă să fie dezamagit, nu are ce căuta lângă tine, indiferent de cine vorbim.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu sinceră cu mine. Să îmi iau viața în mâini. Să profit de sentimentul de libertate pe care îl obții atunci când decizi că nimeni altcineva în afară de tine nu îți trăiești viața, și că seara, când pui capul pe pernă, tu trebuie să fii mulțumit cu și de tine, nimeni altcineva.

Am cel mai mare respect pentru muzica clasică. Va fi o parte din mine pe care nu o voi uita, și care nu va muri niciodată. Dar viața este un continuu proces de evoluție, iar eu nu pot face asta dacă nu sunt sinceră cu mine. Și poate într-o zi voi regreta decizia luată acum, dar mă îndoiesc, pentru că știu că nimic nu este mai important ca sănătatea mea fizică și mintală.

Voi iubi vioara mereu și mereu voi fi violonistă. Dar un talent se poate transforma repede într-un blestem, iar la mine asta s-a întâmplat. Nu renunț la vioară, ci aleg să o transform în plăcere personală. Și cu cât mai des spun aceste lucruri, cu atât mai liberă și mai împăcată cu mine mă simt.

Despre procesul emoțional prin care am trecut în această perioadă, mai târziu.

Pe curând,
Bianca

Utrecht, 18 martie 2019

18 Martie 2019. Zi de luni, trezirea la 8:30, mâncat, băut cafea, citit. Mers la psiholog. O zi de-a dreptul banală, cu multe planuri pentru ziua ce de-abia începea. Am mers la psiholog, iar când am ieșit s-a instaurat panica totală. Apeluri de acasă, mesaje, nici nu știam ce se întâmplă. Eram buimacă după 50 de minute de vorbit despre mine, mă gândeam deja la următorul lucru pe care trebuie sa îl fac.  

Am ieșit din clădire, liniște mormântală. Caut pe net să văd ce s-a întâmplat. Atac terorist cu trei morți și nouă răniți la doar patru km de unde mă aflam. Ți se învârte capul, nu știi ce să faci. Iei sau nu autobuzul? 

Bă, dă-i înainte, ce să-i faci!” Nici nu crezi că realizezi că te afli într-o situație pe care ai văzut-o doar la televizor și pentru care, practic, nu ești niciodată pregătit. Pentru că pur și simplu nu te gândești că așa ceva chiar se întâmplă. 

Și totuși, dintre toate orașele din lume, Utrecht a fost ales să devină ținta unui atac terorist. Îți îngheață tot în tine când te gândești că atacatorul este încă neprins, că nu există nici o metodă de a-l recunoaște, că nu ai cum să te aperi. 

Maică-mea care mă roagă să mă duc acasă. Tata care tace mâlc, frate-miu care mă caută disperat, prieteni și oameni iubiți care mă sună. Stau în stație și-aștept, nu e nimeni pe stradă, nu se mișcă nimic. Mă ia o frică pe care nu credeam că am să o cunosc vreodată, aproape irațională, care se intensifică atunci când urc în autobuz. Încep să suspectez pe toți, aproape că o iau la fugă când un tip și-a dus mâna la buzunar să scoată un șervețel. Zece minute se transformă într-o oră, și te gândești pur și simplu la toate persoanele pe care le iubești și pe care nu le-ai iubit de-ajuns când ai putut. Și în momentul ăla, nu îți poți dori nimic mai mult decât să fii cu ei. Nici carieră, nici bani, nici nimic.  

Nu știu de ce scriu. Scriu pentru că nu-mi găsesc locul și nu știu ce altceva să fac. Pentru că în momente ca acestea, nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să rămâi calm. Auzi elicopterele și sirenele de poliție. Citești obsesiv știrile, dai mesaj la toți prietenii pe care îi ai, suni pe toată lumea, numai să nu-ți mai fie frică. Te gândești la cei ce au fost acolo, oameni nevinovați care au fost prinși într-un cerc de percepții greșite, într-o adunătură de ură provocată de atât de mulți factori, încât ar lua ani de zile să studiezi și să înțelegi un astfel de comportament. Nu am cum să nu scriu despre asta. Ce s-a întâmplat azi nu voi uita cât voi trăi.  

E cumplit să vezi un oraș atât de liniștit și de sigur fiind patrulat de poliție, militari, și trupe anti-tero. Aud elicoptere de cel puțin șase ore, sirenele nu se opresc din țipat, și cu toate astea vezi lume pe stradă. Într-un fel, viața merge înainte, dar este paralizată de frică și de durere. Și, spre deosebire de alte dăți, ești în mijlocul panicii și a durerii, și nu știi cum să te confrunți cu o durere atât de mare, care planează asupra întregului oraș. Totul este închis, nimic nu se mișcă. Mai vezi câte un rătăcit pe stradă, dar și ăla se mișcă repede și îi poți vedea, aproape, panica în fiecare mișcare. Verifici obsesiv știrile să vezi dacă l-au prins. Nu poți face nimic altceva, pentru că totul se întâmplă în zona cartierului tău. Ești aproape înmărmurit când te gândești că treci prin fiecare zi prin locul în care s-a întâmplat și că puteai fi și tu acolo la momentul nepotrivit. 

Utrecht este, în general, un oraș liniștit, cu o atmosferă ușor feerică, un loc animat de studenți din toată lumea, străduțe mici pline de cafenele, librării, boutiq-uri și muzee. E orașul perfect, însă astăzi a fost pătat, murdărit în cel mai urât mod, și, de-acum înainte, nu va mai fi așa cum îl cunoșteam toți. Va plana o stare generală de tristețe, în legătură cu ce s-a întâmplat, și, chiar dacă nu este la același nivel cu alte întâmplări de genul acesta, te zguduie la fel de tare.  

Între timp, suspectul  fost prins. Motivele încă nu se cunosc, și nici dacă este cu siguranță el. Răul rămâne făcut, fie că a fost prin sau nu, și rănile provocate nu pot fi înlăturate cu nimic. În general, sunt mereu foarte afectată de evenimentele de genul acesta, dar să se întâmple atât de aproape de mine mi-a arătat un nou nivel de panică, de frică și de durere. Iar lucrurile la care m-am gândit în momentele acelea, panica că nu voi mai apuca să fiu cu persoanele pe care le iubesc, mi-au spus mai multe decât orice altceva. Nu ai ce să faci în clipe din acestea decât să te gândești, să simți, să vezi unde ți se îndreaptă mintea în starea de panică, ce te face să uiți și de frică, și să înțelegi de ce ai nevoie cu adevărat în viață și ce este important. Și, cu siguranță, nu sunt nici banii, nici cariera, ci oamenii pentru care ți se frânge tot în tine când te gândești că poate nu ai să-i mai vezi niciodată.  

Olanda cu altă față, îndurerată, paralizată de frică și panică. Olanda în impas, țara aproape perfectă dărâmată de un singur om. Iar în momentele de panică, realizezi că degeaba ai bani și lucruri materiale, dacă ești singur într-un oraș pe care îl simți aproape străin și ai cea mai mare nevoie să fugi departe, în brațele  care știi că te-ar proteja cel mai bine și lângă vocea care a reușit să te facă să uiți de ce-i în jurul tău.  

Nici un cuvânt nu poate să descrie ce se întâmplă în momentul în care orașul tău este zguduit de așa ceva, în care sângele curge pe străzi, și durerea, panica și confuzia este la cote maxime. Nu am cum să descriu frica pe care o simți, senzația că ești un șoarece prins într-o capcană, nevoia de a te duce acasă și singurătatea pe care o simți în mod normal, dar care se accentuează când te gândești că ți s-ar putea întâmpla ceva și nimeni nu ar ști. Este o lume nebună, pe care o stricăm noi cu mâna noastră. Mai multe nu pot să spun acum, pentru că ziua de astăzi m-a lăsat cu un gust atât de amar, cu o senzație de frică și cu o oboseală fantastică, dar și cu un sentiment de recunoștință că am fost, din nou, păzită de o astfel de tragedia. Nu pot să nu mă gândesc la cei ce au fost răniți și la familiile victimelor, și sper din tot sufletul să se găsească un mod ca toți cei din Utrecht să fie aproape de ei. 

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

Septembrie = Festivalul ‘George Enescu’ :)

ImageDin doi in doi ani, pentru toti muzicieni din Romania si din afara exista un eveniment special. Acel eveniment ia loc in Romania, in Septembrie, si se numeste ‘Festivalul George Enescu’. Nu stiu cati dintre voi ati auzit de acest festival, dar in ultima vreme tot mai multa lume a aflat de el, avand parte de o publicitate imensa. Asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa va scriu si eu despre el.

Ce este Festivalul George Enescu? Este unul dintre cele mai mari evenimente de muzica din lume. Cu un prestigiu international, festivalul George Enescu reuneste, inca din 1958, unii dintre cei mai mare muzicieni pe scena Ateneului Roman si nu numai. Din doi in doi ani, timp de o luna, Enescu este amintit de artisti ca Maxim Vengerov, Hilary Hanh, Laura Aikin, Vadim Repin,Emanuel Ax s.a.m.d.

Anul acesta are loc editia cu numarul 21. Prestigioase orchestre se intalnesc in concerte fabuloase, mari violonisti, pianist si nu numai pasesc pe scena Ateneului Roman si incanta melomanii cu muzica lor. De asemenea, si in acest an se organizeaza concursul George Enescu, unde tineri muzicieni isi dau concurs pentru marele premiu.

Personal, cred ca Festivalul George Enescu este unul dintre cele mai frumoase evenimente pentru melomani si pentru instrumentisti. Mi-as dori sa pot fi acolo, dar, din pacate, distanta dintre Salonic si Bucuresti e cam mare. Sper, insa, ca intr-o zi sa cant pe scena alaturi de alti muzicieni si alaturi de o orchestra ca si London Philarmonic. Maybe one day…

Anul acesta este descries de organizatori ca si:

Ediţia a XXI-a a Festivalului Internaţional “George Enescu” (1-28 septembrie 2013) este una deosebită din cel puţin şase motive.

  1. Oferă un mix cultural unic, care îl pune în valoare pe compozitorul român George Enescu, alături de compozitori faimoși precum Richard Wagner, Giuseppe Verdi şi Benjamin Britten (comemorați în acest an ), Arnold Schoenberg, Gustav Mahler, Ludwig van Beethoven etc.
  2. Creațiile lui George Enescu vor putea fi auzite la București în interpretarea unică a unor artiști și orchestre faimoase, precum Concertgebouw Amsterdam, Staatskapelle Berlin, London Philharmonic, Münchener Philharmoniker, Royal Philharmonic London, Royal Stockholm Philharmonic sau Academy Saint Martin in the Fields.
  3. Programul ediției a XXI-a se ridică la nivelul evenimentelor internaționale de acest gen, consolidând poziția României ca gazdă a unuia din cele mai importante festivaluri din lume. Vor urca pe scena Festivalului unele din cele mai importante personalităţi ale muzicii clasice internaţionale, precum dirijorii Daniel Barenboim şi Mariss Jansons, pianiştii Radu Lupu, Murray Perahia, Pinchas Zuckerman, Maxim Vengerov şi Evgeny Kissin. Cunoscutul actor român Victor Rebengiuc va fi narator în cantata “Gurre-Lieder”, unde, alături de Corul şi Orchestra Filarmonicii George Enescu, va participa la realizarea unei producţii muzicale fără precedent.
  4. Vor veni pentru prima oară în România, cu ocazia ediţiei a XXI-a a Festivalului, formații și artiști precum: orchestra Rundfunk Sinfonieorchester Berlin – care va prezenta Tetralogia lui Wagner, pentru întâia dată la București, în ultimii 50 de ani -, Pittsburgh Symphony Orchestra, National Philharmonic Of Russia, Harmonius Chamber Orchestra – Osaka, Camerata Salzburg, Vortice Dance Company şi celebrul actor John Malkovich, narator în spectacolul “Comedia Infernală. Confesiunile unui criminal în serie”, pus în scenă de Wiener Akademie.
  5. Ca o reconfirmare a valorii Festivalului, vor reveni pe scenele din România orchestre faimoase, prezente şi la ediţia precedentă, precum Royal Concertgebouw Amsterdam și Staatskapelle Berlin, Academia Santa Cecilia di Roma.
  6. De asemenea, în premieră, ediţia a XXI-a a Festivalului va fi însoţită de transformarea Bucureştiului într-un spaţiu magic, într-o capitală a creativităţii. Bucureştiul creativ este un proiect original, care va fi derulat în timpul Festivalului cu scopul de a arăta patrimoniul cultural, bucuria şi spiritul creativ al românilor.

În total, sunt programate peste 150 de evenimente culturale, care vor avea loc la București și în mai multe orașe din țară: Arad, Bacău, Braşov, Craiova, Cluj, Dorohoi, Iași, Oradea, Sibiu şi Timișoara

Din cate stiu, biletele au fost sold out cu mult inainte de inceperea evenimentelor. Adica acum cateva luni. Mi se pare o chestier extreme de graitoare. Inseamna ca romanii indragesc muzica clasica.

Mai sunt cateva ore pana la concertul de deschidere.concert ce va fi sustinut de orchestra

Mie imi pare rau ca cei de la TVR nu difuzeaza concertul lui Leonidas Kavakos (care e grec si e considerat unul dintre cei mai buni violonisti din lume), Maxim Vengerov,Hilary Hanh si Vadim Repin. Mi se pare o bataie de joc ca se difuzeaza atatea prostii la TV si evenimente ca si Festivalul Enescu nu au loc in grila. Ce sa mai, televiziunea romaneasca.

Exista cineva pe-aici care va merge la festival? 🙂