Azi, lumea pare a fi normală

Primul lucru la care mă gândesc în fiecare dimineață când deschid ochii este cum să fac să fie o zi bună. Îmi las mintea să cutreiere preț de câteva minute, apoi decid că cel mai bun lucru la momentul acesta este să mă gândesc în mod necondiționat numai la mine și la binele meu – fizic, psihic și sufletește. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să nu fac nimic productiv.

Doar că astăzi simt că este o zi specială. La o oră după ce mă trezesc, în timp ce îmi beau cafeaua, primesc un apel de la muncă. Îmi tresare inima imediat, pentru că pur și simplu știu ce mi se va spune. Las telefonul să sune pentru o secundă mai mult decât ar trebui, pentru că îmi place sentimentul de adrenalină – acea clipă de anticipare aproape dulce, când știi că urmează să se întâmple ceva bun. 

Așa cum am prezis, veștile au fost încântătoare: sâmbătă redeschidem magazinul. Nu se știe pentru cât timp, pentru că deocamdată vrem să vedem cam ce rulaj de clienți vom avea. Bineînțeles, cu măsurile de prevenție de rigoare – mănuși, măști, restricții la numărul de oameni care pot intra în magazin în același timp. Nu mai știu exact, pentru că la un momentdat am încetat să mai ascult pe deplin ce mi se zicea. Era, oricum, un mic brief, detaliile vor veni mâine. Dar nu mai știu tot ce s-a discutat clar, pentru că am simțit un fel de triumf pe care nu l-am mai gustat de mult timp. Un mic moment de fericire pe care am vrut să îl imortalizez așa cum știu mai bine – prin scris. Am simțit nevoia să deschid laptop-ul și să scriu încă din timpul discuției, pentru că avem nevoie cu toții de cât mai multe lucruri bune și pozitive în viețile noastre acum, mici ancore spre normalitate.

M-am privit în oglindă câteva minute după ce am închis telefonul. Mă uitam în ochii mei așa cum o fac atât de des acum, încercând să deslușesc ce se ascunde în spatele lor. Am văzut-o pe Bianca pe care mi-o amintesc și pe care o tot caut de luni de zile. Aveam un mic zâmbet pe buze și îmi străluceau ochii, iar mintea aproape că mi-o puteam auzi – toate planurile, visele și speranțele revenind la viață într-o clipită. Pentru că da, sunt un om al muncii, o femeie care își câștigă satisfacția din ceea ce reușește să facă în carieră. Indiferent cu ce mă ocup într-un anumit moment din timp, trebuie să îmi pun sufletul în acel ceva, uneori până la epuizare. Iar asta înseamnă, pentru mine, fericire și satisfacție.

Am visat la momentul acesta de pe 19 Martie, de când am închis magazinul. Mi-am petrecut poate ore întregi imaginându-mi cum va fi atunci când voi deschide ușa, când voi aprinde luminile, muzica, aerul condiționat, când voi primi primul client în magazin. Uneori mă îngrijoram că nu voi mai ști ce am de făcut, dar apoi râdeam singură de mine. Nu am cum să uit ceva care mi-a salvat viața, oricât de mult aș vrea. 

Uite momentul, mai repede decât mă așteptam. Simt o fericire pe care nu am mai simțit-o de mult, pentru că în mintea mea, redeschiderea magazinelor înseamnă primul pas, timid sau nu, spre o revenire la normalitate. Atât cât se poate. Sunt convinsă că suntem departe de a fi la finalul acestei crâncene lupte, dar suntem mai aproape de el. Apar din ce în ce mai multe semne că ieșim la mal, iar acestea nu pot decât să îți dea speranță. Speranță că va fi bine și că ne vom adapta, cumva, la urmările pe care această criză le va avea. Mie pozitivitatea și optimismul mi-au fost vitale în toată această perioadă, și datorită lor am ales să scriu acum despre acest mic moment de fericire. Cu gândul că poate cineva are nevoie de câteva rânduri bune într-o zăpăceală continuă.

Mi-am zis că trebuie să mă bucur de acel sentiment. De altfel, fericirea profundă și nebună nu am mai gustat-o de aproape doi ani de zile. Știu că singurul mod de a mă bucura cu adevărat de acel sentiment este să mă plimb, așa că îmi pun repede adidașii în picioare și ies din casă mai repede decât am făcut-o vreodată. Îmi este frică să nu pierd acest gram de nebunie de care mi-a fost atât de dor. 

Mă izbește același soare pe care l-am văzut zilnic de la fereastră, doar că astăzi se simte diferit – strălucește și încălzește mai tare. Mă uit spre el, îmi închid ochii și pare că devenim una și aceeași entitate. O rază de căldură și de lumină. Aerul are un iz de vară și îmbină, cumva, mirosurile tuturor lucrurilor frumoase din lume. Ochii mei par că văd copacii înfloriți și cerul albastru cu o claritate diferită., pentru că știu că aceste lucruri îmi vor fi accesibile cândva. Poate nu azi, mâine sau într-o lună, dar cândva, vom putea să ne bucurăm de toate minunile lumii. Iar eu, de fiecare dată când realizez asta, mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ, pentru că nu există dar mai mare decât să simți că poți să iei fiecare moment pe care îl trăiești și să îl transformi într-o oportunitate, în fericire, în dragoste, într-un vis împlinit. În absolut orice vrei tu. 

Asta am simțit azi, pentru prima dată într-o vreme îndelungată. Că pot să transform lumea în propriul meu decor și să fac din viața mea cea mai frumoasă piesă de teatru. 

Azi, lumea este frumoasă. Cumva mai normală. Și-aș vrea să îmbuteliez acest sentiment și să îl gust de fiecare dată când am nevoie. Dar nu pot. Tot ce pot face este să scriu. Până la epuizare.

Pe curând,

Bianca

(Text scris pe data de 17 Aprilie 2020, dar pe care l-am postat de-abia astăzi, când am avut nevoie să îmi amintesc de cât de frumoasă poate fi viața.)

Gânduri amestecate după trei săptămâni de #statacasă

Au trecut trei săptămâni de când #stauacasă. Mi se pare în același timp o eternitate și o secundă. Nu știu cum a trecut atât de mult timp: zilele par că se amestecă într-un vârtej de care, peste câțiva ani, poate că nu îmi voi aminti deloc. 

Mă trec tot felul de stări și sentimente. De la extaz până la agonie, am făcut totul și nimic în această perioadă. Acum scriu lângă geamul deschis și mă bucur de răcoarea pe care noaptea o aduce. De aproximativ o săptămână, pare că primăvara s-a instalat cu acte în regulă în Olanda și reușim toți să ne bucurăm, mai mult sau mai puțin, de soare. 

Voi fi sinceră și voi recunoaște că de câteva zile, sunt destul de leneșă fizic. Mi-am oferit o pauză bine meritată: dorm mult, mă culc și mă trezesc târziu, încercând să recuperez somnul pe care l-am pierdut și pe care știu că îl voi pierde atunci când totul se va termina.  Fac asta fără nici un stres, fără vina care m-a alergat de la spate o viață întreagă atunci când mă odihneam un pic. Nu mi-am făcut antrenamentul de luni; nu-mi place deloc să fac gimnastică acasă, și nici nu îmi oferă aceeași stare de adrenalină ca și mersul la sală. Gimnastică fac acasă ca să mă mențin în formă. Așa că acum, pentru câteva zile, experimentez odihna în adevăratul sens al cuvântului.

Totodată, zilele acestea am decis să înlocuiesc antrenamentele fizice cu cele mentale. Lucrez la mintea mea. Acum câteva zile, o dată cu soarele au început să răsară și stările mele proaste. Am știut perfect de unde provin: vremea aceasta însorită mi-a făcut mintea să-mi joace feste, așa încât mirosul specific primăverii și căldurii mi-a îndreptat gândurile la tot ce am trăit în ultimii doi ani. De la acele stări proaste și gânduri mai puțin pozitive, pe care nu le mai avusesem de luni întregi, am început să îmi pun întrebări pe care mi-a fost frică să le exprim ani de zile. 

Mi-am zis că este necesar să fac acest drum anevoios, pe care poate l-am evitat atât de mult, însă m-am plictisit de acest cerc vicios în care cad după o anumită perioadă de timp în care sunt bine. Vreau să văd exact de unde provin toate problemele mele și de unde a început această cursă interminabilă cu nesiguranța de sine, cu nevoia de validare de la ceilalți și cu frica de a fi singură. Nu voi minți: doare foarte mult să realizez că anumite lucruri pe care tu le-ai considerat a fi perfecte sunt de fapt fundamental greșite și te-au adus aici. Uneori, amintirile pe care le prețuim cel mai mult ajung să semene a minciuni, iar noi, la rândul nostru, realizăm cât de multe avem de vindecat și de iertat. În primul rând, pe noi înșine. Iertarea de sine este cel mai important lucru în acest proces. 

Astăzi am primit o carte pe care am așteptat-o cu multă nerăbdare. Este vorba despre “Open”, autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai mari jucători de tenis din lume care și-a urât profund profesia o viață întreagă. Am citit cam 35 de pagini din ea și știu că va fi o carte de referință pentru mine. Nu îmi este ușor să o parcurg, pentru că atinge o coardă sensibilă, care probabil greu se va vindeca și pe care, cu siguranță, nu o voi uita niciodată. 

Așadar, îmi petrec zilele lucrând la mine, observându-mi reacțiile și gândurile. Am început să mă uit la persoana mea ca la un străin pe care încerc să îl cunosc cât mai bine. Vreau să-mi înțeleg motivele, valorile și principiile. Vreau să știu de unde-mi pornesc acțiunile și, mai ales, cu ce scop le fac. Am o nevoie disperată să mă vindec, iar asta mă face să mă pun în situația de a simți mai multă durere decât niciodată. Dar știu că la capătul acestei suferințe este ceea ce am căutat mereu, și că va veni numai de la mine: iertare, încredere și respect față de mine însămi. 

Îmi este foarte dor de viața dinainte. Cea normală. Dar ce este acum normalitatea? Mai știe cineva? Mi se pare că ne-am obișnuit cu modul în care trăim acum. De altfel, nici nu avem de ales. Mă uit uneori pe geam, în plină zi, când soarele strălucește cel mai tare, și mi se pare că nimic nu s-a schimbat. Străzile sunt pline, mașinile fac la fel de multă gălăgie ca oricând, copii continuă să se joace în stradă. Însă sub această aparentă normalitate, există o frică și o precauție pe care nu ai cum să le ignori. 

Îmi imaginez zilele ce vor urma acestei pandemii. Cum vom ieși din această încercare? Îmi place să cred că vom fi mai buni și vom ști să apreciem lucrurile importante mai mult. Știu, totuși, că uităm destul de repede, și că ne întoarcem la obiceiurile noastre proaste cât ai clipi. 

Când mă trezesc, deschid geamul și trag în piept aerul proaspăt al dimineații. Mi-este dor de primele ore ale zilelor speciale, în care știi, pur și simplu, că vei fi fericită. Îmi este dor de orele interminabile alături de prieteni, de nopțile târzii în care pare că ai lumea la picioare, în care râzi ca și cum un moment viitor nu există. Îmi este dor de plimbările fără grija distanțării sociale. Mi-e dor și de muncă, de ai mei, de mine cea care am fost ieri, de cea care voi fi mâine. Mi se pare că zilele acestea sunt împânzite de melancolie și de mirosul tuturor vieților pe care le-am trăit, dar și-a celor pe care nu am mai apucat să le trăiesc niciodată. 

Uneori, în momente în care mă adâncesc în partea zgomotoasă a minții mele, îmi este cumplit de dor de ignoranța în care am trăit atât de mulți ani. Tânjesc după persoana care nu își punea întrebări și doar executa, la fel ca un soldat antrenat să își dea viața pentru un scop care nu este al lui. În multe feluri era mai ușor. Învățasem să alung suferința după o falsă cortină de fericire trecătoare, iar asta cu prețul liniștii mele. Trăiam fără să știu pentru ce o fac, fără să vreau să mă pun pe mine pe primul loc. Ori când ești obișnuit ca tu să fii pe ultimul scaun din ultimul rând, pare că trebuie să îți contrazici întreaga natură ca să reușești să fii persoana care vrei tu.

Oricum ar fi, perioada aceasta mi se pare benefică și am ajuns să fiu recunoscătoare pentru ea, chiar dacă uneori uit de părțile bune și le văd doar pe cele proaste. Dar știu că altă șansă de a mă concentra numai și numai pe mine probabil că nu mi se vă oferi. Mi-aș dori ca toată lumea să facă același lucru: să vadă această carantină ca pe o unică șansă de a ne apropia de noi înșine.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Câte laturi împrăștiate să mai adun?

Am făcut toate greșelile mele și am încercat să le fac și pe ale celorlalți. Le-am cumpărat cu prețul inocenței mele și mi le-am atribuit cu naivitatea unui copil care aleargă după dulcele mult interzis. Am luat în spate soarta altora, fără să îmi pese de a mea. Nu mi-am dat seama cât de grele deveniseră toate crucile pe care le căram până când nu am fost pusă la pământ. Stând în genunchi, m-am rugat de cei pe care i-am ajutat să mă ridice, dar mâinile pe care le-am căutat nu au venit niciodată, și-a trebuit să mă ridic singură. 

Am mers pe drumuri lăturalnice, oscilând între stânga și dreapta până când am amețit. Am uitat care este binele, și care răul, am făcut o confuzie între ele care aproape că m-a costat viața. Am trecut în viteză pe lângă chipuri care îmi întindeau mâinile, și m-am poticnit la cele ce îmi întorceau spatele. Am vrut să îi schimb, să le arăt că soarele răsare pe partea cealaltă, nu pe cea pe care stăteau ei atârnați. Și când nu am reușit, în loc să plec de lângă ei, am rămas acolo, în cel mai întunecat loc de pe pământ. 

Am stat acolo mult și bine, fără speranță că voi mai vedea vreodată cerul cu stele. Doar că într-o zi, exact când am încetat să mai lupt, m-am trezit. Am deschis ochii și-am știut că ceva se schimbase în mine, parcă peste noapte. Doar că nu a fost așa. Ruptura din mine s-a produs pe parcursul unei vieți întregi trăită depinzând de ceilalți, căutându-le aprobarea și zâmbetele, forțându-le cuvintele de laudă din gură de parcă aș fi avut nevoie de ele ca să respir. Am acceptat orice persoană, indiferent dacă îmi era soare o zi, și ploaie în restul timpului. Am avut nevoie de stabilitate, dar ca într-un paradox amarnic de care nu m-am putut descotorosi, am fugit de ea cât am văzut cu ochii. Am ales cele mai îndepărtate lucruri de cele de care aveam nevoie. Am vrut dragoste și-am ales minciuna, am vrut adevăr și am mers cu lașitatea, am vrut stabilitate și am trăit pe drumuri nesigure și fără de final. 

Îmi aprind o țigară, și mă gândesc că fumul pe care îl expir reprezintă tot ceea ce am fost eu pentru anumiți oameni care mi-au schimbat viața. Am creat dependență și am zburat undeva în aer atunci când nu a mai fost nevoie de mine, cu sau fără voia mea. Am vrut să fiu foc, dar am fost doar un fum albastru și subțire, și nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama până acum. 

Mă uit în jur, la spațiul în care țineam acele trei bluze pe care le-am purtat până la epuizare, și cutia cu mici hârtiuțe care reprezentau o viață pe care nu am mai trăit-o. Ambele erau pentru mine o rugăciune pe care am rostit-o în toate nopțile de nesomn, iar ieri mi-am luat icoanele și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat drumul fără să îmi tremure mână, am lăsat spațiul gol, și nici măcar nu mă deranjează. Mă sâcâie doar faptul că au fost acolo de la bun început. Nu aveau ce căuta în sufletul meu. Când am realizat asta, le-am dat drumul în pământ, exact ca într-un mormânt veșnic umplut de resturile altora, și-apoi am plecat să-mi iau o cafea, fără să mă gândesc la ceea ce făcusem. 

Pentru că așa am ajuns acum. Am renunțat la tot ceea ce am fost și la toți cei ce mi-au făcut rău. Am încetat să mai cred în ei, și mi-a devenit nefiresc de ușor să las să plece orice lucru nociv, care m-ar putea abate din nou de la drum. Dar care e drumul, până la urmă, și în care gropi ar trebui să intru, și pe care să le evit? 

Nici acum nu știu, așa că mă uit cu atenție dinainte, și evit tot ce seamănă a ură. Numai că nu cumva devin însăși ura când blochez tot înainte de a încerca?

Am devenit o mașinărie de reparat greșeli, o minte calculată și rațională, o ființă care se bazează pe gânduri și nu pe emoții. Cu toate astea, când închid ochii seara, Bianca de 19 ani iese la suprafață, și oricât m-aș întoarce pe toate părțile, îmi ia ore întregi să alung toate amintirile și toate gândurile. Îmi vine de cele mai mult ori să mă întorc în timp, să o iau pe Bianca de atunci de la masă și să îi zic să se liniștească, că oricum nu va ieși nimic. Că va evita mai multă durere decât fericire, și că cea din urmă se găsește pe cont propriu, nu la brațul cuiva. Că fericirea din dependență este nocivă, și că dragostea nu ar trebui să fie sinonim cu suferința. Că nimeni, nici un prieten, nici un iubit, nici o rudă nu merită toată sfârșeala pe care a cunoscut-o la o vârstă mult prea fragedă. 

Îmi stau în gât toate alegerile proaste de fiecare dată când încerc să mănânc ceva, și mă împung de la spate când mă trezesc. Mă fac să mă ridic din pat în mod inconștient, ca să le repar și să le șterg, și-n același timp să le aduc aminte tuturor și să nu-i las să uite, orice ar fi. Să-și aducă aminte de mine de fiecare dată când văd zâmbetul ce nu poate fi al meu, oricât încearcă. Să mă vadă în fiecare colț al minții și al sufletului, și ochii lor chiar să-mi surprindă părul, și să realizeze că ceea ce văd este lucrarea lor. 

Mi-e dor de Bianca dinainte, cea cu palton, geantă elegantă și-un laptop. Fata aia care alerga între Utrecht și Amsterdam, care scria și fotografia, care observa tot și care asculta poveștile oamenilor. Cea care se urca într-un avion oricând avea chef. Îmi este dor de ea și nu știu când se va întoarce, pentru că încă nu a învățat cum să salveze lumea de o pandemie și nu o va face niciodată. Dar îmi dau seama că aceasta este persoana care vrea să fie. S-a plictisit în casă, nu-i stă bine casnică. Viața ei trebuie să fie un lung șir de aventuri și de reușite, altfel se plictisește. 

Mă întreb vreodată cum am crezut că îmi va fi bine stând și așteptând un bărbat să vină de la muncă, să mă scoată la restaurant și apoi să închei ciclul, doar ca să îl reiau la următorul răsărit de soare. Simt că trăiește în mine încă persoana care voia acel lucru, dar devine din ce în ce mai mică și mai nesemnificativă, pentru că cea care se naște acum știe că vrea totul de la viață și că nu se va opri până când nu va avea chiar asta. Totul. Singură și fără ajutorul nimănui. 

Îmi plac momentele acestea, când mă dezbrac de toate hainele după care mă ascund în restul timpului și-mi spun eu mie adevărul, și îl arăt și celorlalți. Pentru că am încercat mult și bine să fiu normală. M-am străduit din răsputeri să-mi doresc o viață ca oricare alta, în care să nu caut decât liniște și pace alături de cineva. Poate un copil sau doi, un serviciu ușor de dus la bun sfârșit, și un venit mulțumitor. Doar că m-am plictisit de idee și n-am reușit să o duc până la capăt, pentru că știam ce se ascunde înăuntrul meu și am avut un moment de claritate în care am știut, mai bine ca oricând, că nu pot lăsa ca toate acestea să se ducă pe apa Sâmbetei. Acela a fost momentul care mi-a schimbat viața, și încă încerc să aflu cum să modelez totul așa încât să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. 

Vreau să primesc și să ofer totul. Mi-aș dori să fiu un om usor de înțeles și să-mi doresc un om normal. Să mă pot mulțumi cu puțin. Pentru că adevărul este că nu știu cine m-ar putea iubi vreodată complet și fără rețineri, în condițiile în care marginile ființei mele sunt încă neșlefuite și nu cred că voi fi capabilă să le modelez după contururile deja trasate. Conștientizez acum că m-am mințit multă vreme și că mi-a fost întotdeauna imposibil să mă mulțumesc cu puțin. 

Mă gândesc că aș putea să iubesc orice parte a mea, atât timp cât ar fi exact ce îmi doresc. Sunt un adevărat contrast, nu ai înțeles încă asta? Sunt neagră și albă în același timp, iar părțile bune se împletesc cu cele rele într-un amalgam de confuzie extatică. Asta și dă dependență la mine, faptul că niciodată nu știi ce te așteaptă mâine. 

Invidiez oamenii care se pot mulțumi cu lucrurile mici și care sunt fericiți ducând o viață complet normală. Mă gândesc chiar că aș putea să îl iubesc, doar că știu că nu vrea nimic măreț de la existența lui. Vrea doar momentele mici, și îi este atât de firesc să trăiască de pe urma lor, încât uneori îl invidiez. Mi-aș dori să îl iubesc, ca să pot să învăț să îmi fie bine cu fericirea aceasta ușoară. Știu că îl voi iubi la un momentdat, dar nu complet, și nici necondiționat, pentru că el îmi va urî partea de nestăvilit din mine, și aceleași scenarii pe care le-am mai trăit se vor repeta. 

Mă arunc în seara aceasta într-un abis pe care l-am mai văzut, și din care voi ieși când voi avea chef. Exact cum am făcut și până acum. 

Pe curând, 

Bianca

Cum este viața după o săptămână de #statacasă

Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

O scriere plină de nervi

Fața mea pictată frumos nu lasă să se vadă nici un strop de agresivitate sau de supărare. Totul este calculat: frumos, dar rece. Fiecare expresie îmi este controlată de amintirea unei experiențe din trecut, o situație similară căreia atunci nu am știut să îi fac față. Acum, totul este bine pus la punct cu scopul de a crea o imagine cât mai plăcută ochiului. O păpușă perfectă, pe placul tuturor.

Doar că mi-a cam ajuns, iar astăzi voi lasă să iasă totul la suprafață. M-am săturat să fiu fata perfectă pentru toți, raza de soare a fiecăruia, păpușica care este înțelegătoare indiferent de cum este tratată. Îmi voi da voie să exprim și să arăt toată furia care s-a adunat în mine și care clocotește de ani de zile. Pentru ca am toate motivele din lume să fiu furioasă și să arăt asta.

Voi m-ați făcut așa. Ați contribuit toți puțin câte puțin la fiecare punct sensibil transformat într-o piatră. Exact ca un puzzle pe care îl rezolvă un copil de cinci ani: piesă cu piesă, până se transformă totul într-o imagine. Ca o jucărie, cu care te distrezi cât ai chef, și pe care o arunci când nu îți mai place, când nu-ți mai umple egoul atât de plin de goliciune și de superficialitate. 

V-ați jucat cu mine fără să merit asta. Mi-ați luat sufletul în mâini și ați considerat că este al vostru, că puteți face ce poftiți cu el. L-ați terfelit în noroi, apoi l-ați șters din nou de praf, cât să mai prindă culoare, să vă mai înfruptați puțin din el. Ați considerat că merge și așa, că pot să mă ridic de fiecare dată și că trebuie să accept fiecare lovitură ca pe un semn de onoare și de mândrie. 

Ați furat din mine cât s-a putut, oricât ați fost lăsați. Și v-am tot permis, pentru că am crezut in oameni până la moarte. Am fost convinsă că fiecare om este bun, că doar inconștiența rănește, și nu intenția. Că nu există oameni răi, și că toată lumea poate fi schimbată, atât timp cât ii arăți frumosul din tine și îl faci să fie conștient de ce meriți. 

Scrierea aceasta este pentru voi toți. Pentru toți cei care ați contribuit la mine, cei care m-ați făcut să fiu așa. De la politicieni care nici măcar nu mă cunosc și care au scuipat pe viitorul meu, până la rude care m-au denigrat pentru că am îndrăznit să ies din tiparele pe care și le-au impus de secole. Prieteni care s-au folosit de mine cât au fost singuri, foști iubiți care m-au urât pentru că nu m-am conformat imaginii pe care o aveau în minte despre mine și care nu s-a potrivit cu realitatea. 

Asta este pentru voi toți, cei care v-ați folosit de mine până când nu a mai rămas nimic. Cei care m-ați rănit și care m-ați făcut să mă întreb cu ce am greșit să merit asta. Nici măcar nu trebuie să spun nume, pentru că voi știți foarte bine cine sunteți. Până la urmă, vă bântui și-acum, nu-i așa? 

Nu petrec prea mult timp gândindu-mă la voi, nu merită. Însă astăzi voiam să vă mulțumesc că ați făcut din mine o creatură care acum știe exact ce e bine și ce nu. Că acum funcționez pe raționament și nu pe sentimente. Că nimeni nu mai poate să se atingă de mine, pentru că știu exact cine și cu cine vreau să fiu, ce merită să fie în viața mea și ce nu. Știu clar că mai am de învățat și că voi mai cădea de atât de multe ori pe cât am căzut până acum. Dar știți ce? Este okay, pentru că acum știu că mă voi ridica. Singură, la fel cum am făcut-o și până acum. Îmi voi lua fiecare bucățică dărâmată și o voi pune la loc, de doua ori mai bună decât înainte. Iar lecția aceasta voi mi-ați oferit-o.

Vă mulțumesc că m-ați învățat ce înseamnă să se profite de mine, că mi-ați arătat toate semnele pe care nu trebuie să le ignor, oricât de mult aș. M-ați făcut să înțeleg că nu toată lumea este ca mine și că nici măcar nu contează, pentru că la sfârșitul zilei, când închid ochii, rămân singură la fel cum voi fi întotdeauna, și tot ce mă interesează cu adevărat este să fiu mulțumită de cum tratez viața, oamenii, pe mine însămi. 

Mi-ați demonstrat cât de puternica sunt, m-ați făcut să nu mai vreau să mă bazez pe nimeni decât pe mine. Iar asta mi-a oferit o putere pe care nu știam că o am până acum și care m-a făcut să fiu invincibilă. Nu pentru că nimic nu mă poate răni. Nu, nicidecum. Știu că orice mă poate face să sufăr. Dar la fel de bine știu, cu o certitudine care mă apasă, că pot să trec peste tot ce mi se aruncă în cale și să ies din asta fără să mor. Iar asta înseamnă să fii invincibil. 

Vă mulțumesc că am crezut în voi, și că mi-ați arătat că pot și trebuie să cred mai mult în mine decât in orice altcineva. Că până și umbra mea mă poate înșela, și că trebuie să pun la îndoială absolut tot ce mi se oferă, fără a mă încrede în ceea ce cred eu că este, ci în ceea ce mi se arată a fi în realitate. Mi-ați oferit viața pe care o trăiesc acum, și-mi place la nebunie. Pentru că nu mai depind de nimeni și de nimic, și pentru că știu exact în ce direcție să o iau, iar timpul mi-a confirmat cine m-a iubit cu adevărat și cine nu.

Mă înclin vouă, celor care m-ați făcut conștientă de ce înseamnă să fiu la pământ singură și să nu am pe cine să mă bazez. Și ce înseamnă să iubești cu adevărat, fără a mai aștepta sau vrea nimic de la cineva, ci doar să ii dorești binele, să ierți și să uiți. 

Iar asta vă doresc eu vouă. Numai bine. Pentru că mi-ați oferit un rău pe care am reușit să îl transform în bine, iar persoana care sunt acum și viața pe care o trăiesc la acest moment vi se datorează în totalitate, deși nu meritați nici cuvintele pe care vi le adresez acum. 

Vă mulțumesc, și vă garantez că nu veți uita de mine. Vă veți aminti de fata pe care ați lovit-o în mod repetat și care acum stă de-asupra voastră, fiindu-i milă că nu ați reușit să faceți mai mult din voi. Că nici măcar oameni nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată.

Pe curând, 

Bianca 

Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca

Rânduri uitate despre mine

Încerc să adun cuvintele care se tot luptă în mine. Sunt prea multe și prea împrăștiate, fără  o traiectorie comună. Se reped peste tot, urlă în fiecare colț al minții mele și nu îmi dau pace. Trec, din nou, printr-o perioadă în care nu-mi pot liniști mintea, în care totul este o goană continuă și în care gândurile mi-o iau în orice direcție vor ele, iar eu devin sclava lor. Norocul meu este că nu am prea mult timp de gândit zilele astea. 

Mi-e dor de bine și de frumos, de oameni buni, de momente frumoase, în care un simplu cer albastru reușea să mă facă să fiu fericită. Acum nu mai am timp să mă uit la cer. Alerg dintr-o parte într-alta, mă prefac că fac ceva cu adevărat important, mă afund în suprema neimportanță a existenței mele, păcălindu-mă că sunt cu adevărat cineva.  

Îmi lipsește să fiu frumoasă, să simt binele în tot, să văd frumusețea în fiecare colț al lumii. Mi-e dor să am încredere în oameni, să fiu îndrăgostită, să simt fluturi în stomac și să mă las să simt aceste senzații. Mi-e dor să fiu copil, să fiu naivă, să nu știu nimic despre lume, să nu mă fi rănit nimeni și să nu fi rănit pe nimeni. 

Mi-este ușor să scriu. Nu are cum altcumva, în condițiile în care am adunat în mine zeci de mii de sentimente pe care nu le-am exteriorizat și pe care nu știu cum să le potolesc. Sunt compusă din sentimente și din gânduri, cele două lucruri care îmi plac cel mai mult pe lumea aceasta și pe care, totuși, le urăsc de moarte, cu o ardoare cu care prizonierul își urăște torționarul.  

Într-o zi nu am să mă mai opresc din scris. N-am să mai suport viața altfel, va fi prea mult pentru mine, și-am să dau drumul cuvintelor pe care le țin ascunse de o eternitate. Și n-am să mă mai opresc până când n-am să spun tot ce mă apasă. Tot ce am trăit.  

Ce rămâne după tot ce a fost? 

Nimic, nici măcar ură. Doar mii de întrebări și vânătăi care apar când nu ai vrea. 

Mi-ar plăcea să cred în mine și să îmi placă de mine. Mi-aș dori ca masca pe care o arăt tuturor să fie reală, să nu mă ascund în spatele ei ca un copil care se pitește după fusta mamei. Îmi doresc să mă expun lumii fără frică, să trăiesc așa cum nu am visat vreodată că o voi face. Și nu cu bogăție sau cu lucruri materiale, ci cu dragoste de sine și cu mult bine.  

Aș vrea să mă pot îndrăgosti de mine însumi, ca să nu mă mai bazez pe alții pentru iubire. Mi-ar plăcea să mă văd ca fiind perfectă, să fiu mândră de cine sunt, să știu exact ce se ascunde în sufletul meu și să îmi creez viața după valorile pe care le am.  

Vreau să mă accept, dar cum să faci asta cu ceva ce nu îți place?  

Pot să mă prefac, dar cât pot trăi așa? Cât să mai port o mască de persoană puternică, calculată, adunată, când eu nu simt nici unul dintre aceste lucruri? Cum să mă prefac că sunt bine cu mine, când simt fiecare lovitură pe care am primit-o vreodată pe pielea mea mai mult ca niciodată? Mă uit în oglindă și văd doar un chip frumos, și visez noaptea că numai asta îmi va rămâne, că nimeni nu va vedea niciodată cu adevărat ce se ascunde după el, că mereu lumea va vrea să dețină numai această parte a mea. Că la un moment dat și asta va dispărea, și voi rămâne cu nimic.  

Mi-e frică că va veni un moment când nici pe mine nu mă voi mai avea. Și-atunci ce-mi va mai rămâne? 

Adevărul este că mi-e frică de mine, de oamenii în care nu reușesc să mă-ncred, și-mi place atât de puțin de mine, încât orice adiere de vânt mă doboară. Singurul meu avantaj este că reușesc să merg prin rafale de vând și să fiu încă în picioare, dar aș vrea să pot să ridic capul și în ploaie și să mă uit la cer zâmbind.  

Vreau să nu mă mai prefac că sunt bine și să o simt cu adevărat. 

M-am săturat de veșnicia asta, și m-am plictisit de persoana mea. Mi-ar plăcea să mă descompun cu totul, și să creez o altă Bianca, care să fie total opusă de cea de-acum. Uneori îmi vine să plec din locul în care sunt. Se simte prea încărcat de tot ce am făcut greșit vreodată, și mi se pare că nu reușesc decât să merg din greșeală în greșeală, ca și cum nu sunt capabilă să învăț nimic din ceea ce trăiesc. Am nevoie să îmi fac bagajele, să mă ridic și să plec, să las toată viața asta în urmă, să uit toate zilele marcate de tot ce e mai rău pe lumea asta. Să plec unde nu mă cunoaște nimeni.  

Mi-aș dori să o dau uitării pe Bianca, la fel cum au făcut-o atâția alții, să văd cum se simte să mă uit și să mă scot din propria-mi minte.  

Dar nu pot face nici unul dintre lucrurile astea, pentru că iubesc prea mult tot ce am, pentru că sunt prea egoistă să nu-mi mai fie frică, pentru că mi-e prea frică să mă reinventez, să uit tot ce mi-a fost vreodată familiar. Mi-e frică încă să trăiesc, sunt paralizată la gândul că toată lumea mă va uita. Și nu ar trebui, pentru că la sfârșitul zilei, sunt singură și-așa voi fi mereu, așa că de ce m-ar interesa dacă se mai gândește cineva la mine sau nu?  

Nu vreau nici să plec, nici să rămân. Vreau să repar tot ce am lăsat să fie stricat, să vindec toate rănile care mă incomodează acum, să mă uit la mine și  

să  

 

iubesc. 

Pe curând,

Bianca

2019, filă de poveste

Cât a trecut de când nu am mai scris? Nici o secundă. Scriu mereu în mintea mea, dar prea rar transcriu pe hârtie. Nu am avut timp să stau la laptop și să înșir toate aceste cuvinte. Am fost prea ocupată să trăiesc. 

Sunt bine. Afară plouă și e mohorât, dar nu mă deranjează. Încerc să învăț din nou cum să văd binele în orice, iar vremea friguroasă îmi oferă posibilitatea să stau în casă și să am grijă de mine și de visele mele. Chiar și când stau și nu fac nimic, tot nu pierd nici o secundă. S-au adunat în mine mult prea multe lucruri pe care trebuie să le procesez, să le gândesc și să le pun undeva în minte și în suflet ca să pot spune că pierd timpul. Când nu acționez,  gândesc, iar făcând asta încerc să învăț să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am repetat de atâtea ori.  

Trăiesc, după ani de zile în care am fost adormită. Mi se pare că am hibernat o viață întreagă, că nu am făcut nimic altceva decât să aștept ziua de mine, să îmi creez în minte situații care mi se păreau imposibil de realizat, să visez la o persoană care eram convinsă că nu voi fi niciodată. Acum cred, mai mult decât orice, că am puterea de a face ce visez și de a mă elibera în fiecare zi de orice prejudecată m-a făcut vreodată să trăiesc pentru alții, să am mai multă grijă de ei decât de mine. 

Aș fi vrut să fi avut timp de scris pe 31 Decembrie, când sunt mereu nostalgică și melancolică. Nu cred în premiza “un an nou, un nou eu”, pentru că sunt de părere că trebuie să te schimbi în fiecare zi, să devii mai bun în orice minut. Însă am făcut un scop din a mă analiza și evalua, de a vedea sincer unde am greșit și unde nu, iar Ajunul Anului Nou îmi oferă prilejul perfect de a pune tot în balanță.  Ca un fel de evaluare proprie. Unde am fost, unde sunt și unde voi fi. Cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  

2019 a fost o filă de poveste. Un an greu, care mi-a încercat limitele în cele mai urâte moduri posibile. Am început anul cu speranță în suflet, auzind niște cuvinte pentru care acum simt că mi-am dat sufletul. Tânjeam după acele trei cuvinte, după promisiunile care nu aveam puterea să văd că sunt deșarte, menite să mă facă să cred într-un lucru fals, pentru care ar fi trebuit să fi luptat singură. Am tras de imaginea respectivă cu dinții și aproape că m-am omorât pentru ea. Am înnebunit complet în nenumărate momente, uitând efectiv cine eram și cine ar fi trebuit să fiu. Am fost rănit, am simțit ură, dragoste, silă de sine și tot ce e mai rău pe lume, am plâns cât nu ar fi trebuit să o fac, mi-am controlat durerea prin foame, am urlat până nu am mai avut voce. Până într-un moment în care am spus stop pentru mine. Aceea a fost ziua în care am simțit că ies de sub apă, că respir pentru prima dată și că îmi dau voie să aleg pentru mine. Dar mi-a luat mai bine de un an de zile să am puterea să mă desprind de ce nu am vrut să accept niciodată că nu era pentru mine. 

Iar de atunci încerc să învăț să iert. I-am scris zeci de scrisori în care încerc să mă descarc de tot ce am ținut în mine un an de zile. Îmi imaginez că îi spun tot în față, lui și lor toți, că le spun calm toate lucrurile cu care m-au rănit, dar nu ca să reproșez, ci ca să pot ierta și să merg mai departe. Nu vreau decât să iert și să păstrez în sufletul meu tot ce a fost frumos. De multe ori aș vrea să vorbesc cu el, am instinctul să îl caut ca să știe tot ce gândesc și simt, dar îmi dau seama nu m-ar face să îl iert, ci acum m-ar îndepărta și mai tare de unde vreau să ajung. 

În 2019 am iubit un om care nu a înțeles de ce fel de iubire am nevoie, și am țipat din toate puterile mele ca să îl fac să realizeze și să înțeleagă. Și sunt sigură că și el la fel, dar nici eu nu am reușit să îi ofer ceea ce avea nevoie, deși am încercat din răsputeri. Care pe care? Nu știu, dar anul trecut am dat tot pentru o iubire care m-a golit de tot ce aveam mai bun: de mine însămi. 

Am avut tot ce-am dorit și mi-a făcut un rău imens în multe momente, dar la final mi-a oferit cea mai de preț lecție: aceea că pot lăsa să plece orice nu este pentru mine și pot supraviețui. Pot să mă aleg pe mine fără să mor, pot să fiu responsabilă de alegerile mele fără să simt că datorez nimănui ceva.  

2019 a fost anul care m-a distrus și care m-a adus înapoi la viață așa cum nu am crezut că o poate face vreodată. Mi-a dat și mi-a luat tot în doar câteva luni. Am simțit că mor de nenumărate ori, dar de câteva luni simt că trăiesc mai intens ca niciodată. 

Nu am mai cântat la vioară de câteva luni, și nici nu o voi mai face. Voi cânta doar de plăcere. Mi-am făcut decizia într-o sâmbătă, în care am simțit că încep să îmi dau seama despre ce este viața. Stăteam la masă cu niște persoane care mă făceau să râd cu toată inima și eram fericită. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Aveam cărțile acasă, tocmai scrisesem ceva care mi-a ușurat sufletul și m-a făcut să cred în el, și eram prezentă în moment, auzeam, simțeam și vedeam tot. Eram acolo, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu simțeam vină pentru că nu studiam, nu mă stresam pentru cine știe ce ore și repetiții. Mintea îmi era clară și prezentă. Poate mă mai gândeam din când în când la viitorul meu și la cât de fain plănuiesc să fie, dar nimic altceva. Și-atunci mi-am dat seama că sunt și voi fi bine, că voi trece mereu peste orice, că am puterea să mă ridic de jos și să pun la loc toate bucățele de care nu am avut grijă. Am realizat că, pentru prima dată de foarte mulți ani, sunt entuziasmată să trăiesc alte momente ca acelea, să experimentez tot ce îmi va oferi viața și să îmi creez lumea pe care mi-o doresc. 

Mi-am dat seama că sunt cu adevărat bine într-o seară când nu am vrut să dorm. Mai voiam să mai citesc o pagină, să mai scriu un cuvânt, să mai văd un episod, să mai vorbesc cu un prieten. Am simțit că sunt pe drumul cel bun atunci când am realizat că sunt bine pe cont propriu și că am început să refuz orice mi-ar putea strica liniștea pentru care am luptat atât de mult. Mi-am dat seama că somnul a devenit o plăcere, și nu o necesitate, că dorm ca să mă odihnesc pentru a o lua de la capăt, nu ca să uit, că nopțile nu îmi mai sunt împânzite de coșmaruri și imagini care mă bântuie și de voci care îmi reproșează. Diminețile mă dau jos ușor din pat și nu mă mai trezesc plângând sau cu senzația de vomă și de durere ca de rană în tot corpul. Mă trezesc vrând să fructific la maxim fiecare moment și secundă al zilei într-un mod corect. 

În 2020 am trecut liniștită, fără nici un sentiment prea intens. Nici fericire, nici tristețe, ci recunoștință că sunt aici după toate zilele și nopțile în care am vrut să mor și în care nu am mai crezut în mine, în lume, într-un viitor al meu. Nu mi-am făcut nici un plan, pentru că acestea te țin și ele pe loc de foarte multe ori, îți oferă o imaginea și o promisiune pe care, poate, atunci când vine vremea să o îndeplinești, nu se mai conformează nevoilor tale sufletești. 

Mi-am propus, totuși, ca anul acesta să merg în continuare la terapie și să încerc să rezolv cu adevărat toate problemele mele ascunse, ca pe viitor să nu le mai proiectez pe nimeni și să nu îmi mai fac rău singură. Anul acesta vreau să fie numai despre mine și despre dezvoltarea mea personală. Voi încerca să învăț tot ce nu am avut ocazia să învăț până acum, să caut răspunsurile la toate întrebările pe care nu mi le-am permis până acum, să îmi testez limitele într-un mod pozitiv și să învăț să fac lucrurile în moduri diferite. Vreau ca toate zilele care urmează să mă aducă cât mai aproape de toate visele pe care le am și să mă facă să spun cu mândrie, la sfârșitul anului, că am făcut tot ce am vrut și am putut.  

Sunt… bine. Uneori mă ia prind surprindere lucrul acesta, modul în care, încet și cu răbdare, am ajuns la acest punct. Am momente în care mă trezesc dimineața și încă aștept ca sentimentul de greața sau nevoia de a mă culca la loc pentru că nu suport să trăiesc să vină. Dar nu simt decât o liniște frumoasă. Mai aștept sentimentele urâte uneori, dar mă surprind de fiecare dată când nu mai sunt acolo.  

Sunt bine, și vreau să învăț să fiu bine chiar și când nu ar trebui să fiu.   

Pe curând,

Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca