Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Advertisements

Cum au fost primele trei săptămâni în Olanda

Am șters postarea aceasta de trei ori. De și mai multe ori mi-am promis că o voi scrie. Cumva, am ajuns la trei săptămâni în Olanda și gândurile mi-au rămas nescrise. Nu neapărat din lipsă de timp, ci dintr-o neputință totală de a exprima toate sentimentele care mă încearcă. Aș vrea să pot să descriu în lux de amănunte senzațiile, gândurile și trăirile care mă încearcă de trei săptămâni, dar este imposibil. Am să încerc să scriu totul în seara aceasta, chiar dacă îmi va fi foarte greu datorită faptului că toată experiența aceasta este încă nouă și sunt destul de neobișnuită cu tot ce se întâmplă atât în jurul, cât și înăuntrul meu.

Acum trei săptămâni eram în Grecia, iar viața mea era la polul opus de cea de acum. Iar când zic asta, vorbesc cât se poate de serios. Mi se pare că, într-un fel, tot ce mi se întâmpla acum trei săptămâni sunt amintirile altcuiva. Într-un fel absolut ciudat, mi se pare că am lăsat Grecia în urmă aproape de tot. Bineînțeles, au trecut trei săptămâni. Să fie mult, să fie puțin? Cine știe. Cert este că m-am obișnuit cu dorul pe care îl port în mine pentru persoanele dragi și am înțeles că este absolut firesc să mă simt așa. De țară nu îmi este dor aproape deloc. Doar de soare și căldură. În rest, când mă gândesc la faptul că aș fi putut fi încă acolo, mi se pare de neimaginat. De ce exact, încă nu mi-am dat seama.

Poate  pentru că trăiesc totul la maxim aici. Nici o parte din mine nu mai este cu gândul sau cu sufletul la casă. Nimic din mine nu vrea să se întoarcă la perioada aceea. Tot ce s-a întâmplat în clasa a 12-a și în vara ce tocmai a trecut este acum o amintire foarte prețioasă, însă doar atât. Mă bucur de fiecare moment de aici și totul este magic. Fiecare moment are o însemnătate și vine cu o avalanșă de emoții. Totul este nou și interesant și intens,nimic nu este trecut cu vederea.

Uneori, asta poate fi o problemă, pentru că fiecare lucru mărunt prinde o însemnătate pe care nu o are. Orice contează: un zâmbet, un salut, o vorbă bună, una mai puțin plăcută. Totul. Și totul pare extraordinar, chiar dacă nu este.

Ideea este că sunt în priză la voltaj maxim acum. Studiez, învăț, lucrez, încerc să îmi mențin o viață socială adecvată. Încerc să mă adaptez. Curăț, spăl, mai și gătesc. Bine, când îmi amintesc. Am un program care nu seamănă a program și pe care încă încerc să îl stabilizez, deși mi se pare că degeaba încerc să găsesc o stabilitate în tot acest haos frumos. Am să recunosc că nu am mult timp să mă gândesc la mine. Bănuiesc că este firesc, pentru că tot ce fac acum, tot pentru mine fac. Pentru viitor, dar și pentru prezent.

Nu am mult timp să mă gândesc la mine, la sentimentele mele, la nevoile mele. Bineînțeles, cu gândurile este complicat, și uneori nu le pasă că nu ai timp de așa ceva. Sentimentele, ca și gândurile, pur și simplu vin peste tine, iar uneori o fac în cele mai nepotrivite momente și adesea pot fi paralizante. Frica, nesiguranța, neîncrederea de sine vin peste tine în valuri și îți taie respirația. Dar continui, pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, la începutul și la sfârșitul zilei, ești numai tu cu tine. Dimineața te trezești, îți faci o cafea și o pornești la drum, iar seara te așezi, fumezi o țigară și apoi te culci. Altă opțiune nu ai, și o știi.

Cam aici este șpilul cu studiile în afară. Mă rog, cu plecatul în afară pe cont propriu. Știi că doar pe tine te ai și că nu te poți dezamăgi. Asta este șansa ta, pe care ai așteptat-o ani la rând, și că nu o poți rata. Nu poți face nimic ce ar putea strica toată afacerea asta, pe care tu o construiești. Și cred că mie-mi iese. Mi-am găsit deja un loc de muncă fain, la Stradivarius, care se întâmplă să fie și magazinul meu preferat de haine. Echipă mișto, haine pe gustul meu, contact cu oameni și program bun. Am avut noroc, dar chiar și așa mulți au fost uimiți că mi-am găsit deja de muncă. Adică, am „trei săptămâni aici”, și în mintea lor trebuie să treacă cel puțin trei luni ca să începi să îți cauți un loc de munca. Am o colegă care glumește că eu am venit aici ca să cuceresc lumea.

Ce nu știe ea este că nu e o glumă.

Eu chiar de-asta mă aflu aici.

Ca să cuceresc lumea, o lume numai a mea, construită de mine, pe puterile proprii. Cărămizi puse de mine, încet dar sigur.

Lucrez 20 de ore pe săptămână, am cursuri în fiecare zi, seara plec ultima de la conservator, și aș dormi acolo dacă ne-ar lăsa. Cineva m-a întrebat de ce lucrez atât de mult. De ce nu lucrez doar orele de care am nevoie ca să iau împrumutul de student? 56 de ore pe lună mi-ar trebui, iar eu lucrez 80. Am început deja demersurile pentru împrumut. Deci, de ce atât de mult?

Pentru că vreau și pot. Pentru că nu mă interesează să dorm o oră în plus. Pentru că vreau, simplu și la obiect, să am bani. Vreau să am bani de un arcuș bun, vreau să mă duc acasă la ai mei când pot, vreau să călătoresc, să mă urc într-un tren dacă am chef și să văd Germania, vreau să-mi iau perechea aia de ghete mișto pe care am văzut-o, vreau să ies la un vin cu prietenii, vreau să fac toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum. Vreau să stau într-un apartament fain, să merg cu autobuzul și nu cu bicicleta. Vreau să nu mai am grija banilor. Vreau să fiu cu un pas înaintea lor. Și pot. Nu-mi trebuie o oră în plus de somn. Nu-mi trebuie zile de leneveală.

Cred că puțini realizează că programul, dacă ai cap, îți iese și cu 20 de ore de muncă pe săptămână, și cu cinci ore de studiu pe zi, și cu cursuri în fiecare zi. Și da, mai ieși și în oraș dacă ai chef. Îți faci și prieteni. Ai timp și de tine, dacă știi cum. Spre exemplu, eu astăzi am simțit să scriu după ore, așa că mă culc mai târziu ca să scriu. E important să știi să îți acorzi credit, să știi că poți, să vrei și să faci. Degeaba vrei, dacă nu faci.

Cineva mi-a zis că nu trebuie să știi totul în lumea aceasta. Trebuie doar să știi un pic mai mult decât ceilalți. Iar eu știu. Diferența dintre mine și ei sunt cinci secunde dimineața, după ce sună ceasul, în care nu mă las să adorm din nou, și nici să stau în pat. După ce sună ceasul, număr până la cinci, și mă ridic. Altfel, nu m-aș mai face-o niciodată.

Mai știu și că pot. Asta este o mare diferență dintre mine și majoritatea celor pe care îi întâlnesc aici. Pot și o știu. La propriu. În trei zile am primit trei job-uri diferite. Trei interviuri pe care le-am reușit, pentru trei posturi diferite, pe care nu le-am mai deținut niciodată. Asta m-a făcut să înțeleg că mă adaptez bine la situații necunoscute și că ceva îi atrage pe oameni la mine. Știu să spun lucrurile potrivite și înțeleg esența lucrurilor. Înțeleg ce vor oamenii să audă și le-o livrez când trebuie. E corect? Nu întotdeauna. O fac? Da, pentru că trebuie.

Ideea este că este bine. Mai bine decât mă așteptam. Locul perfect încă nu mi l-am găsit. Încerc, cred, să mă găsesc pe mine în haosul acesta. Mulți mi-ar spune că trăiesc degeaba, pentru că muncesc atât de mult și nu mă bucur de nimic. Șpilul este că eu găsesc o frumusețe nemărginită în tot acest haos. Personal, mă bucur mult mai mult de orice moment special, care mă face să ies din rutină. Nu trebuie să fie ceva grandios. Orice moment de respiro este apreciat la maximum.

Olanda îmi place. Încă nu mă pot obișnui pe deplin cu ea. Sau, mai degrabă, cu olandezii. Mi se pare o nație destul de ciudată, pentru că sunt foarte diferiți de români sau greci. Sunt veseli, zâmbitori, parcă lipsiți de griji. Ordonați și liniștiți. Sunt prietenoși, dar distanți. Au un fel diferit de a-și arăta sentimentele față de oamenii cu care am crescut eu. De-asta mulți îi consideră reci. Ce-am observat încă de când am aterizat pe Schiphol, acum trei săptămâni, este că au un obicei destul de straniu. Dacă le întâlnești privirea pe stradă, îți vor zâmbi instantaneu, de parcă ar face concurs de cine zâmbește primul. Mi s-a părut foarte straniu la început, dar acum am început să mă obișnuiesc.

În aceste trei săptămâni am făcut lucruri care m-au scos din zona de confort în fiecare zi. Am devenit imună la orice factori ”deranjanți”. Nimic nu mi se mai pare deplasat sau inconfortabil. Faci ce trebuie să faci ca să reușești și nu există nici o scuză. Nici jenă. Nu există așa ceva. Te mănâncă de vii toți dacă te ascunzi sau dacă găsești scuze.

Uneori, în toată nebunia aceasta, mă lovește faptul că îmi trăiesc visul. Sunt undeva în afară, departe de casă, la mii de kilometrii de cei dragi mie, studiez muzică, dorm puțin, muncesc și îmi fac prieteni. Am o viață a mea. Trăiesc momentele la care atât de mult am visat și mă bucur de ele și mi se pare genial și de necrezut că am ajuns până aici în ciuda tuturor piedicilor. Este la fel cum mi-am imaginat și în același timp nu are nici o legătură cu ce am visat eu.

Pentru că în mintea mea, perioada de student era gri.

În realitate, este plină de culori și senzații și sunete și chipuri și zâmbete.

Bine, este și gri, pentru că vremea în Olanda este bipolară. La propriu. În prima săptămână cât am stat aici, am locuit într-un apartament care avea o curte în spate și intrarea în stradă. Erau zile când în curte ploua și în stradă era soare. Sau, o dată eram la facultate, mă pregăteam să plec, și era veselie mare pe mine că era soare. Două minute mai târziu, când am ieșit din clădire, ploua torențial. Câteva zile mai târziu, într-o marți în care erau vreo 10 grade, ploua cu soare.

Dar și cu asta te obișnuiești. Te obișnuiești cu tot, inclusiv cu dorul de casă, care devine parte din tine și din cotidianul tău. Pentru mine, Grecia pare acum un loc îndepărtat, o lume cu totul diferită, în care acțiunea se desfășoară și în care eu nu mai sunt personaj principal, chiar dacă toate celelalte personaje principale sunt tot acolo și, automat, sunt și eu. Sunt zile și zile. Uneori, aș vrea să iau avionul și să mă întorc acasă la confort. De cele mai mult ori, mă îngrozește gândul de a fi nevoită să mă întorc acasă, pentru că acolo nu este numai haosul meu, ci și a celorlalți. Aici sunt doar eu cu mine. Îmi pot face alegerile proprii și trebuie să am grijă doar de mine.

În concluzie, Olanda a fost un pas bun. Viața mea este plină de… viață. Timp de scris? Aproape deloc. De citit? Nici atât. Mă deranjează? Nu prea. Alte lucruri au întâietate acum, iar eu simt că sunt o persoană complet diferită, care a trecut la un alt nivel, unul în care book blogging-ul, recenziile și maratoanele de citit nu-și au locul. Cel puțin pentru moment.

Nu știu când voi mai avea timp să scriu din nou. Este trecut de miezul nopții, mâine trebuie să mă trezesc la șapte pentru ora de vioară, apoi am niște alergături la bancă, studiu, cor, studiu, puțină socializare, niște teme de făcut și dacă mai am timp și niște învățat.

Viața de student? Da.

 

 

19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani

Azi am împlinit 19 ani. Nu am să zic că nu știu cum a trecut timpul, pentru că această constatare a devenit de la sine înțeleasă. Se știe că mie de câțiva ani îmi fuge timpul printre degete. Nu știu dacă este sau nu normal să simți la vârsta asta că nu ai timp de nimic și că timpul trece prea repede. Bănuiesc, totuși, că ține de stilul de viață și de cum îți duci traiul. Eu sunt genul de om care ar vrea să facă toate lucrurile în același timp și nu mă împac cu ideea că nu voi apuca să fac tot ce îmi spune inima.

19 ani! Când frate-miu avea vârsta asta, a plecat în Grecia. Eu, la, 19, mă pregătesc să plec în Olanda. Dacă îmi reușește. Olanda este groaznică când vine vorba de închiriat apartamente/camere. Nu există cămine sau campus-uri și fiecare student trebuie să se intereseze și să închirieze o cameră. Singur singurel, într-o țară străină, ești pus în fața faptului împlinit, iar cererea este foarte mare și camerele puține. Eu mă chinui de vreo săptămână să găsesc ceva, și am o singură opțiune. Dacă nu găsesc ceva rentabil, s-ar putea nici să nu plec. Dar e bine, am un plan B! Nu mă las așa de ușor. Și, în cazul în care chiar nu plec anul ăsta, tot e bine! Pentru că știu că pot să intru unde vreau eu și trebuie, doar, să îmi calculez opțiunile mai bine. Ce va urma pe parcursul acestei luni vom vedea, dar eu zic că, oricum ar fi, totul va merge bine!

Dacă tot mi s-a terminat timpul la 18 ani și schimb vârsta, mi-am propus  să fac o listă cu cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani. Nu că aș fi eu vreun mare filozof sau mă dă înțelepciunea afară (drept dovadă că mă hazardez să plec în necunoscut), însă mi se pare aproape vital să mă cunosc mai bine înainte de a face pasul acesta. Înainte de a pleca la facultate, oricând ar fi asta. Fie anul acesta, fie la anul, eu sunt atât de aproape de pasul ăsta, că mi se pare deja banal și în același timp extraordinar.

Așadar, cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani sunt:

1.Fericirea este diferită pentru toată lumea

Recunosc că de pe la 13, până pe la vreo 17 ani, mi-a fost foarte greu să relaționez cu ceilalți și să mă pun în pielea lor. Pentru mine, exista doar alb și negru. Un adevăr suprem, care era doar al meu și trebuia, automat, să fie și a celorlalți. Nu vreau să spun că nu acceptam opiniile altora. Aici vorbesc despre felul în care am fost crescută, prin săli de repetiții și concerte, fiind mereu axată pe un singur lucru: cariera mea. Mi se părea absurd ca cineva să nu aibă aceleași scopuri ca și mine. Apoi am realizat o chestie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna: fiecare își construiește o lume a lui. Asta m-a ajutat să înțeleg și să rezonez mai bine cu oamenii din jurul meu, dar mi-a și arătat că nu sunt cea mai importantă ființă de pe pământ.

2. Nu te poți lupta cu viața atunci când vrea să te dărâme

Eu sunt de părere că destinul nu ți-l schimbi. Prin destin văd, totuși, menirea ta, ce ți-e dat să faci în viața. Practic, punctul final. Cum ajungi acolo (adică parcursul) ține de tine. Calea ți-o pavezi singur. Totuși, am învățat că există multe lucruri pe care nu le poți schimba oricât ai încerca. Însă tu, ca și om normal la cap, care vrea să-și ia viața în mâini, trebuie să iei circumstanțele care ți-au fost date și să scoți un rezultat cât mai bun cu ce ai. Despre asta mai târziu. De altfel, de multe ori viața te împinge în față, însă mai întâi trebuie să îți tăbăcească fundul rău de tot. Ca să înveți, și ca să știi cum se simte satisfacția și fericirea de moment. Iar atunci când viața încearcă să te dărâme, nu te poți lupta cu ea, însă poți rămâne cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă aduce la următoarea lecție primită până acum.

3. Ca să învingi în viață, trebuie să fii mereu cu zâmbetul optimist buze

Eu știu cum e să nu-ți vină să te dai jos din pat. Am trecut prin vrute și nevrute și știu c-am să mai trec prin multe. Mi s-a tăbăcit pielea cât de cât, dar ca să ajung să știu cum să mă confrunt cu situațiile grele, a trebuit să mă dau cu capul de pereți de sute de ori. Și a trebuit a mă gândesc de foarte multe ori cum să reușesc. Acum am învățat că a fi calmă într-o situație proastă, deși pare și este greu, este cea mai bună soluție. Slavă Domnului că am învățat relativ devreme să gândesc la rece și să fiu optimistă! Optimismul e cheia, vă spun sigur. Să-ți repeți, în fiecare zi, că vei reuși, că o să treacă, că există o soluție să ieși din impas.

4. Nimic nu e definitv

Anul acesta (de fapt, de pe la vreo 17 ani), am aflat un lucru care mi se pare pe cât de înfricoșător, pe atât de reconfortant. Absolut nimic nu este definitiv. Nici tu, nici eu, nici viața asta, nici momentul ăsta. Nu știu cât la sută sunt de acord cu teoria eternei reîntoarceri a aceluiași a lui Nietzsche. Asta ar implementa, într-un fel absurd, ca noi toți să fim eterni. Și poate că, într-un fel, suntem. Acțiunile noastre sunt eterne, pentru că fiecare gest mic își pune amprenta asupra lumii într-un fel sau altul. Dar cât trăim noi, fiecare situație în care ne aflăm își are și sfârșitul. Durerea, răul, binele, fericirea, necazul,  uneori și dragostea, toate au un final. Iar asta este absolut firesc, pentru că, dacă nu am evolua și nu ne-am schimba, asta ar însemna că rămânem pe loc și trăim degeaba.

(Ia uite ce poate face o carte din tine! *Plânsul lui Nietzsche*)

5. Trebuie să faci ce poți cu circumstanțele care ți-au fost date

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o anul acesta și cea care m-a ajutat cel mai mult să mă simt bine cu mine și să fiu ok cu alegerile mele. Chiar dacă acțiunile noastre trebuie să fie independente de alte persoane, ele sunt de multe ori influențate de anumiți factori din afară. Cum ar fi, spre exemplu, familia în care ne-am născut sau situația socială. Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie mișto, care mă susține. Dar, la polul opus, am avut ghinionul de a mă naște într-un oraș mic, sărac, la mama naibii, iar asta mi-a venit de multe ori de hac. Poate că, din cauza asta, nu voi putea să fac anumite lucruri la care visez. Sau poate nu. E o loterie, sincer. Dar tot ce știu este că, dacă nu luăm circumstanțele care ne-au fost date și nu facem să iasă un rezultat cât mai bun din ele, nu vom fi niciodată mulțumiți.

6. Mereu există o rezolvare sau o cale de ieșire

Aici credeți-mă, știu despre ce vorbesc mai bine ca oricine. În ultimul an am trecut prin atât de multe situații care la început păreau a fi imposibile, dar din care am ieșit, încât sunt convinsă că mereu există o cale de ieșire. Chiar și când nu o vezi tu, ea este acolo. Trebuie doar să te uiți cu atenție, calm și răbdare, pentru că lucrurile nu se pot rezolva de pe o zi pe alta. Mie mi-a venit mereu un colac de salvare, și poate că am fost foarte norocoasă, însă sunt convinsă că trebuie să existe mereu o cale de ieșire.

7. Trebuie să nu mai țin cont atât de mult de ceilalți

Chiar dacă nu țin cont de ceilalți atunci când iau o decizie, mă gândesc și la reacțiile lor. Îmi este frică să nu îmi rănesc sau dezamăgesc oamenii dragi – chiar dacă, inevitabil, se va întâmpla și asta la un moment dat. Ideea este, totuși, că oamenii tăi te vor susține și te vor înțelege mereu. În același timp, reversul acestei idei este că nu poți trece prin viață ca rața. Trebuie să intri în contact cu ceilalți, să ții cont de sentimentele lor cât să nu îi rănești. Dar viața ta îți aparține, și trebuie să faci ce-i mai bine pentru tine.

8. Surprizele vin de unde nu te aștepți

Eu am avut parte de atâtea surprize anul acesta, încât mi se pare ireal. Oameni care m-au ajutat fără vreun scop ascuns și coincidențe care erau, de fapt, menite să se întâmple. Totul pornește, totuși, de la felul meu de-a fi. Întotdeauna m-am bazat numai pe mine și prima persoană la care mă întorc atunci când dau de greu este subconștientul meu. De-asta mă uimește de fiecare dată când cineva mă ajută fără să îi cer sau fără să aștepte ceva la schimb. Din nou, poate ține de noroc, dar eu sunt convinsă că întotdeauna primești lucrurile la care nu te aștepți de la oamenii la care nu te gândești că te pot ajuta.

9. Totul este posibil dacă vrei

Sună clișeic? Da. Este adevărat? Da. E genul acela de replică din monologurile motivaționale de la TEDex, dar se aplică. Nu mă refer acum la a vrea ca la a visa. Dacă stai în fundul patului toată ziua și visezi cât e ziua de lungă, nu înseamnă că vrei ca ceva să se întâmple cu toată ființa ta. A vrea înseamnă a avea un plan și a face tot ce e posibil pentru a obține acel ceva. În momentul în care universul vede că vrei și încerci, el îți oferă. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta, iar toate acțiunile să ți să învârtă în jurul lucrului respectiv. Mă, da’ să vrei rău, să te pui în fund și să plângi de dorință, apoi să te ridici și să te pui pe treabă. Altfel, nimeni nu-ți dă dacă tu nu încerci.

10. E bine să plângi

Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un prieten. Să fi fost prin 2010 sau 2011, când eram un țânc. Bine, și-acum tot în țânc sunt, dacă e să privim lucrurile per ansamblu. Știu că îmi recomandase un film, trailer-ul m-a făcut să-mi dea lacrimile, eu am zis că nu mă uit la filmul respectiv pentru că nu vreau să plâng. El mi-a zis că e ok să plângi, pentru că doar oamenii puternici o fac. Am ignorat replica la timpul respectiv, pentru că mi se părea o mare realizare de om puternic să nu arăți sentimente și să nu plângi. Vreo șase ani mai târziu, de fiecare dată când obosesc și simt că trebuie să mă descarc, spun simplu ”Eu trebuie să plâng” și o fac. Fără explicații, și fără discuții. Apoi mi-e bine. Ideea este că noi toți am construit o lume pe baza unor ideologii care încurajează să nu fii sensibil. Cică e un semn că ești puternic. De fapt, ești un laș. A fi puternic înseamnă a-ți înfrunta temerile și durerea. Să știi că te doar al naibii de mult, la fel ca o rană, și tu să o tot atingi, să o tot necăjești, până dai de sursa durerii și o înlături (sau nu, depinde) în timp. E bine să te descarci.

11. Dacă vrei încredere și respect, trebuie să le oferi și tu

Am căutat încredere multă vreme. La fel de mult timp am cerut respect într-un mod aproape impertinent. Mi se părea mie că cine știe cine sunt și oamenii trebuie să mă respecte. Mi s-a dovedit, până la urmă, că pentru a primi respect, trebuie să îl oferi. Trebuie să ucizi oamenii cu amabilitate, vorba americanilor. Altfel, dacă tu ești un șmecher care nu vede de lungul nasului, toată lumea te antipatizează. Iar cu încrederea este la fel. Nimeni nu va avea încredere în tine dacă nu te deschizi și tu față de ei. Singurul șpil este că trebuie să înveți cum să-ți găsești oamenii potriviți.

12. Există oameni buni

Există multe tipuri de oameni pe lumea asta, dar categoriile principale în care îi putem împărți sunt ”răi” și ”buni”. Avem prea des impresia că pe lume nu există decât oameni răi, pentru că probabil mai mulți  ne-au dat în cap decât ne-au bandajat rănile. Un om bun nu este cel care ne dă bani cu grămada sau ne ia într-o vacanță scumpă. De cele mai multe ori, ignorăm oamenii cu adevărat buni, pentru că ei ne ajută în moduri mărunte, dar semnificative. Vă garantez că există oameni buni pe lumea aceasta. Trebuie doar să ne concentrăm asupra lor.

13. Trebuie să crezi în tine

Totul e bine în teorie, dar dacă nu crezi în tine, te-ai dus naibii. Dacă ai dubii și crezi că nu poți face ceva, automat neîncrederea te va opri din a face multe lucruri. Eu am învățat o chestie: dacă îți spui că poți să o faci, vei putea. Dacă visezi că poți, chiar poți. Un secret pe care l-am descoperit eu este că, dacă îți spui mereu și mereu că poți, o vei face. Dar cu convingere, nu doar în teorie. Chiar să crezi. Să vină din interiorul tău.

14. E bine să pui totul pe pauză când ai nevoie

Așa cum am mai spus, mie îmi place să muncesc și să fiu într-o continuă mișcare. Problema intervine în momentul în care nu îți cunoști limitele. Pentru că da, limite fizice are toată lumea. Fie care acestea intervin după un an, doi trei, o sută, ele apar, și este important să știi să spui stop și să te oprești. Nu pentru totdeauna, ci pentru o perioadă de timp. Să îți dai timp să fii cu tine și cu cei dragi. Să faci ce-ți place, când și cum îți place. Să îți încarci bateriile, și apoi să te întorci la treabă. Munca eficientă cere energie, iar dacă tu ești epuizat de ani de muncă, nu-ți va mai ieși nimic.

15. Prietenia există

Da, eu chiar cred că prietenia adevărată există și cred că toată lumea o trăiește la un moment dat. Este adevărat că nu toate prieteniile durează o viață. Trebuie să fii al naibii de norocos să ai parte de o astfel de prietenie. Dar chiar și cele care durează doar cinci ani, să spunem, au fost la un moment dat adevărate. Veți veni, probabil, cu argumentul că ceva adevărat durează pentru totdeauna. Greșit. La fel ca în dragoste, și în prietenie sentimentul poate fi complet adevărat, dar să nu țină. Până la urmă, oamenii se schimbă, cresc, evoluează, vor altceva. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, ce ați trăit nu a fost real. Doar că nu a durat.

16. Visele sunt bune până se transformă în iluzii

Cred în vise. La naiba, cred atât de mult în vise și idealuri, încât sunt în stare să îmi risc și gâtul pentru ele. Însă mai cred și că ele pot deveni toxice în momentul în care se transformă în iluzii. Ca să ai un vis pe care să îl susții, trebuie să știi că ai resursele pentru a-l atinge. Spre exemplu, mulți vor să devină actori/cântăreți, însă puțini au talentul de a o face. În momentul în care tu alergi după un vis pe care nu îl poți realiza din motive… tehnice, ei bine, îți pierzi viața.

17. Fericirea provine din noi și are la bază lucruri mici

Iarăși o dau pe monologuri motivaționale a la TEDex, dar se pare că ăia mai au și dreptate. Te poți antrena să fii fericit. Mie mi-a luat mult timp să înțeleg asta. A trebuit să ajung jos, aproape de fund, ca să îmi dau seama că dacă voi lăsa circumstanțele să îmi decidă starea, voi fi nefericită mereu. Bineînțeles, este în regulă să ai zile proaste. Problema apare când zilele se transformă în săptămâni, luni, ani. Dar dacă știi cum să privești lucrurile și te uiți în interiorul tău, să afli ce este important pentru tine, vei afla că fericirea nu este chiar atât de departe.

18. Oamenii potriviți vor veni la timpul potrivit

Sincer, aici mă refer mai mult la relații și la dragoste. Nu am multă experiență în privința aceasta, însă am realizat, la un moment dat, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, și aceeași teorie se aplică și în cazul iubirii. Nu poți forța lucrul ăsta și nu îl poți căuta în locurile greșite. Când este să vină, va veni. Nimeni niciodată nu a murit fără să fi fost iubit sau să fi iubit.

19. Totul se întâmplă cu un motiv

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am primit-o anul acesta, și cea care continuă să se dovedească a fi adevărată. Orice acțiune, orice coincidență și orice întâmplare are un motiv cert pentru care se întâmplă. Practic, viața este un domino, iar fiecare piesă o influențează pe cealaltă. Absolut nimic nu se va întâmpla fără un motiv. Problema este că, uneori, nu suntem în stare să vedem care este acesta. Dar viața ne arată mereu de ce și cum, până la urmă.

Și, ca un bonus, vă spun că reușita cere patru lucruri: perseverență, ambiție, răbdare și noroc. Și muncă, dar despre asta știți deja.

Am schimbat lista de mai sus de multe ori până să mă pot hotărî ce să scriu. Am învățat multe în ultimii doi ani și mai ales în ultimul. Consider anul acesta unul decisiv, care și-a pus amprenta asupra mea definitiv. Pe cât de multe am învățat, pe atât de multe mai am să învăț. Și sper, mai presus de toate, să am mereu iscusința de a îmi urma propriile sfaturi!

P.S.: Viața trebuie să aibă umor. Tocmai de-aia, vă las un citat tare simpatic.