Revenire, prima sesiune, viața în general

Ce emoții! După mai bine de o lună de la ultima postare, mă întorc pe blog. De data aceasta, sunt hotărâtă să  mă întorc. Să găsesc timp în fiecare săptămână să scriu, și să povestesc despre orice, pentru că am ce povesti. În același timp, nu aș vrea să pun presiune pe mine din nou și să consider că este o datorie. Să o fac pentru mine mai întâi, și apoi pentru ceilalți. Un lucru pe care l-am realizat de curând este că necesar este să faci și lucrurile acestea mici, care îți aduc o enormă bucurie de moment. Adunate, toate aceste momente frumoase, dar mici și dese, duc la fericire. Sau măcar la mulțumire. Iar eu am spus-o, și am s-o mai spun. Eu fără scris, fără modul acesta de a mă exprima și de a mă descărca, nu pot trăi.

Ce sentiment! De a deschide pagina aceasta și de a scrie! M-a copleșit o emoție incredibilă, dar și o nostalgie teribilă. Mi-am adus aminte de dățile în care scriam acasă, cu o pătură pe picioare, un ceai și niște fructe. Cu ai mei făcând bășcălie unul de altul în camera cealaltă, cu frate-miu uitându-se la filme la el în cameră, mâncând popcorn și călcându-mă pe nervi cu sunetul pe care îl făcea, și cu mica creatură cu blană (aka Agapi, aka câinele) lipindu-se de un picior al meu, oftând de parcă întreaga greutate a lumii îi stă pe umeri. Dacă mă concentrez destul, aproape că pot fi acolo, în momentul respectiv, care acum este înghețat undeva în trecut, și totuși atât de viu în inima mea.

Mi-e extraordinar de dor de viața mea dinainte. Mi-e dor să nu lucrez, mi-e dor să nu am sesiune, mi-e dor să mă duc la orele de vioară cu vechiul profesor (chiar dacă și orele cu proful de aici îmi plac foarte mult), mi-e dor de autobuze, mi-e dor de soarele din Grecia, mi-e dor de mâncarea mamei, mi-e dor de cărțile mele, de blog-urile pe care scriam, mi-e dor să mă plimb pe străzile mele, pe care le știam pe de rost. Mi-e dor să fiu eu cea dinainte. Mi-e dor să nu fiu adult, să nu trebuiască să fiu adult. Și aș da orice, zău, să mă întorc la viața aceea măcar pentru o zi. Pentru o zi, nu mai mult. În ciuda faptului că îmi este incredibil de dor de ce trăiam înainte, m-am împăcat cu faptul că acea perioadă a trecut, și că viața mea s-a schimbat pentru un motiv. În momentul acesta, aceasta este viața mea, cu bune și cu rele, și dacă nu aș fi acceptat asta, probabil că nu aș fi reușit să trec de primul semestru.

Da, mi-a fost foarte greu să plec. Și încă îmi este greu să fiu plecată. M-am obișnuit și cu programul haotic, și cu munca multă, și cu vremea, și cu mâncarea pe fugă, și într-o măsură mai mică, m-am obișnuit și cu lipsa oamenilor dragi. Mai degrabă, cu lipsa prezenței lor fizice, pentru că oamenii importanți sunt încă alături de mine. Vorbim prin FaceTime, facebook și whatsapp. Dar tot nu este același lucru.

În general, sunt bine. Nu mă simt extraordinar de bine cu oamenii care mă înconjoară. Strict vorbim, cu olandezii, care sunt un popor pe care, în doar câteva luni, am ajuns să îl displac enorm. Chiar dacă sunt mai cultivați și o duc mai bine decât noi, sunt misogini, rasiști și pasivi. Viața lor are un curs lin, deosebit de plictisitor. De fapt, ceva ce mi-am dat seama în ultimele săptămâni, este că Olanda este populată într-o măsură destul de mică de olandezi, iar cei care stau încă aici, sunt în regulă. Dar nu prea ai ocazia să intri în contact cu ei, pentru că majoritatea locuitorilor din această țară sunt străini ajunși, fie prima sau a doua generație, care cred că dacă au ajuns într-o țară mai civilizată, au dreptul să se uite de sus la tine.

Dar am ajuns și la concluzia că nu are nici un sens să le dau importanță lor. M-am înconjurat cu lume faină, mi-am ales persoanele cu care vreau să îmi petrec timpul, și asta este foarte important pentru bunăstarea mea. Și nici nu-mi pare rău că am venit aici, pentru că am învățat extrem de multe și consider că este un loc potrivit pentru a te obișnui cu șocul desprinderii de tot ce îți este familiar.

Astăzi am decis să scriu pentru că am avut timp să fac strict ce vreau eu pentru prima dată în luni de zile. Dacă vă mai amintiți bine, la ultima postare, eram cât pe ce să plec în Grecia la un concert. Am fost, am cântat, am învins. Despre experiența Grecia 2017 am să vă povestesc într-o altă postare, sper tot săptămâna aceasta. Sunt multe de spus.

Am evitat să scriu mult timp pentru că îmi era frică să nu mă repet. Nu voiam să scriu din nou despre cât de dor îmi este de casă și despre cum este la studii în afară. Credeam că numai asta am de spus. Apoi am realizat că, într-adevăr, am o mulțime de lucruri de spus și că este în regulă dacă acesta este subiectul principal, pentru că asta îmi guvernează traiul acum.

Am, de fapt, foarte multe de spus. Multe gânduri puse într-un colțișor. Zilele acestea mi-am dat seama cât de mult m-am închis în mine. Nu mă refer la aspectele sociale, pentru că aici sunt foarte în regulă. Mă refer la sentimentele mele. Cred că, pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat amorțită, iar asta datorită mie. Sunt atât de nașpa primele luni după ce pleci de acasă, încât nu vrei să te confrunți cu asta. Dorul este mare, nesiguranța uriașă, iar de frică nici nu mai vorbesc. Da, este nasol ca la 19 ani să trebuiască să îți iei viața în mâini, să ai un job, o facultate, o vioară, și câteva vise care nu-ți dau pace.

Și prea puțin timp.

Dar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut așa ceva, iar dacă alții au reușit să își atingă visele, o voi face și eu.

Cât despre sentimente, am acceptat că este normal să îmi fie dor și că aceste senzații nu mă pot răni. La fel de bine, am realizat că viața mea nu va fi mereu la fel și că trebuie să mă bucur de fiecare etapă și de ce îmi aduce. Iar de oamenii mei sunt doar la un avion distanță, iar timp se găsește mereu să îi vezi.

Spre exemplu, săptămâna viitoare plec în România pentru o săptămână, să îi văd pe ai mei. Ei sunt acum la Predeal, unde au un job. Ideea este că atunci când am plecat, m-am gândit că nu îi voi mai vedea până la vară, însă după ce m-am întors din Grecia, m-am hotărât că a venit timpul să mă duc să îi văd. Așa ca de pe 25 până pe 31 voi fi în România.

Da, am emoții și nu numai pentru că urmează să îi văd pe ai mei, ci și pentru că în România nu am mai fost de trei ani. Abia împlinisem 17 ani când am fost acolo ultima  dată, iar acum am aproape 20. Îmi este foarte teamă de cum voi vedea țara unde m-am născut prin ochii de acum, dar sunt și foarte entuziasmată să văd locuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Mai ales că am văzut că ninge!

Ideea e că eu îmi aduc aminte de România prin ochii mei de copil. Nu știu cum o să fie acum, la 20 de ani, cu alte experiențe în spate și cu altă mentalitate. Că va fi bine, sau rău, nu știu, dar important este că mă duc cu inima deschisă. Nu mă duc acasă. Acasă pentru mine este, acum mai mult ca oricând, Grecia. Dar nu are importanță, pentru că mă duc la ai mei, iar de cele mai multe ori, acasă înseamnă a fi cu persoanele noastre dragi.

Oricum, ideea este am două zile libere să mă relaxez. După perioada prin care am trecut, cred că merit câteva zile de stat în pijamale, citit și mâncat. După cum am spus mai sus, chiar după ce m-am întors din Grecia, am realizat că trebuie să mă apuc de învățat pentru sesiune. Bineînțeles, neavând experiența aceasta, am intrat un pic în panică când m-am uitat la numărul de pagini pe care îl aveam de învățat. Una peste alta, a trebuit să muncesc și cinci zile pe săptămână pentru trei săptămâni. Practic, pentru trei săptămâni, programul meu a constat în trezirea la ora 8, studiu până la 1 când trebuia să fiu la muncă, unde stăteam până la 9, în cel mai bun caz, venit acasă, mâncat și schimbat rapid, și învățat până pe la unu.

Vă imaginați că eram ruptă de oboseala. La un moment dat, nu îmi mai simțea picioarele de oboseală, iar mintea mea nu mai percepea lucrurile normal. Dormeam prea puțin, mâncam pe fugă, munceam prea mult. Practic, atât mintea, cât și corpul meu, erau într-o continuă alertă. În plus, stresul examenelor și continua întrebare Voi reuși? mi-au venit de hac.

Dar am reușit să o fac. Mi-am dat toate examenele cu brio, am fost și la muncă, am și studiat. Am făcut ce a trebuit să fac, și sunt foarte mândră pentru asta. Da, sunt obosită, atât mental, cât și fizic, dar sunt mulțumită de cum am reușit să gestionez această situație. Acum, mă voi odihni câteva zile, printre împachetat și făcut bagajul. În România am de gând să îmi iau atât vioara, cât și laptop-ul cu mine, și să petrec cât mai bine pot.

Viața este bună. Nu perfectă, dar, vorba lui Chirilă cu ușoare variațiuni, am doar 19 ani. Nu trebuie să vie perfectă acum. În momentul de față de-abia clădesc ceva, ceva ce sper să fie așa cum mi-am imaginat că va fi dintotdeauna. Însă acum știu că se poate. Un lucru foarte bun pe care plecarea în străinătate mi l-a adus, a fost cunoașterea de sine și a faptului că limitele nu există. Într-adevăr, lucrurile pe care le putem face atunci când ne propunem și avem un scop, sunt uimitoare.

Mă bucur enorm că am scris. Rare sunt senzațiile care se pot compara cu tastatul la laptop și scrisul pe blog. Și am să încerc să fac asta mai des, și nu datorită sentimentului de datorie sau vină pentru acest mic refugiu pe care mi l-am creat peste ani, ci pentru că îmi place să fac asta și mă face să mă simt bine.

Până data viitoare,

Bianca

Advertisements

Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani

Azi am împlinit 19 ani. Nu am să zic că nu știu cum a trecut timpul, pentru că această constatare a devenit de la sine înțeleasă. Se știe că mie de câțiva ani îmi fuge timpul printre degete. Nu știu dacă este sau nu normal să simți la vârsta asta că nu ai timp de nimic și că timpul trece prea repede. Bănuiesc, totuși, că ține de stilul de viață și de cum îți duci traiul. Eu sunt genul de om care ar vrea să facă toate lucrurile în același timp și nu mă împac cu ideea că nu voi apuca să fac tot ce îmi spune inima.

19 ani! Când frate-miu avea vârsta asta, a plecat în Grecia. Eu, la, 19, mă pregătesc să plec în Olanda. Dacă îmi reușește. Olanda este groaznică când vine vorba de închiriat apartamente/camere. Nu există cămine sau campus-uri și fiecare student trebuie să se intereseze și să închirieze o cameră. Singur singurel, într-o țară străină, ești pus în fața faptului împlinit, iar cererea este foarte mare și camerele puține. Eu mă chinui de vreo săptămână să găsesc ceva, și am o singură opțiune. Dacă nu găsesc ceva rentabil, s-ar putea nici să nu plec. Dar e bine, am un plan B! Nu mă las așa de ușor. Și, în cazul în care chiar nu plec anul ăsta, tot e bine! Pentru că știu că pot să intru unde vreau eu și trebuie, doar, să îmi calculez opțiunile mai bine. Ce va urma pe parcursul acestei luni vom vedea, dar eu zic că, oricum ar fi, totul va merge bine!

Dacă tot mi s-a terminat timpul la 18 ani și schimb vârsta, mi-am propus  să fac o listă cu cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani. Nu că aș fi eu vreun mare filozof sau mă dă înțelepciunea afară (drept dovadă că mă hazardez să plec în necunoscut), însă mi se pare aproape vital să mă cunosc mai bine înainte de a face pasul acesta. Înainte de a pleca la facultate, oricând ar fi asta. Fie anul acesta, fie la anul, eu sunt atât de aproape de pasul ăsta, că mi se pare deja banal și în același timp extraordinar.

Așadar, cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani sunt:

1.Fericirea este diferită pentru toată lumea

Recunosc că de pe la 13, până pe la vreo 17 ani, mi-a fost foarte greu să relaționez cu ceilalți și să mă pun în pielea lor. Pentru mine, exista doar alb și negru. Un adevăr suprem, care era doar al meu și trebuia, automat, să fie și a celorlalți. Nu vreau să spun că nu acceptam opiniile altora. Aici vorbesc despre felul în care am fost crescută, prin săli de repetiții și concerte, fiind mereu axată pe un singur lucru: cariera mea. Mi se părea absurd ca cineva să nu aibă aceleași scopuri ca și mine. Apoi am realizat o chestie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna: fiecare își construiește o lume a lui. Asta m-a ajutat să înțeleg și să rezonez mai bine cu oamenii din jurul meu, dar mi-a și arătat că nu sunt cea mai importantă ființă de pe pământ.

2. Nu te poți lupta cu viața atunci când vrea să te dărâme

Eu sunt de părere că destinul nu ți-l schimbi. Prin destin văd, totuși, menirea ta, ce ți-e dat să faci în viața. Practic, punctul final. Cum ajungi acolo (adică parcursul) ține de tine. Calea ți-o pavezi singur. Totuși, am învățat că există multe lucruri pe care nu le poți schimba oricât ai încerca. Însă tu, ca și om normal la cap, care vrea să-și ia viața în mâini, trebuie să iei circumstanțele care ți-au fost date și să scoți un rezultat cât mai bun cu ce ai. Despre asta mai târziu. De altfel, de multe ori viața te împinge în față, însă mai întâi trebuie să îți tăbăcească fundul rău de tot. Ca să înveți, și ca să știi cum se simte satisfacția și fericirea de moment. Iar atunci când viața încearcă să te dărâme, nu te poți lupta cu ea, însă poți rămâne cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă aduce la următoarea lecție primită până acum.

3. Ca să învingi în viață, trebuie să fii mereu cu zâmbetul optimist buze

Eu știu cum e să nu-ți vină să te dai jos din pat. Am trecut prin vrute și nevrute și știu c-am să mai trec prin multe. Mi s-a tăbăcit pielea cât de cât, dar ca să ajung să știu cum să mă confrunt cu situațiile grele, a trebuit să mă dau cu capul de pereți de sute de ori. Și a trebuit a mă gândesc de foarte multe ori cum să reușesc. Acum am învățat că a fi calmă într-o situație proastă, deși pare și este greu, este cea mai bună soluție. Slavă Domnului că am învățat relativ devreme să gândesc la rece și să fiu optimistă! Optimismul e cheia, vă spun sigur. Să-ți repeți, în fiecare zi, că vei reuși, că o să treacă, că există o soluție să ieși din impas.

4. Nimic nu e definitv

Anul acesta (de fapt, de pe la vreo 17 ani), am aflat un lucru care mi se pare pe cât de înfricoșător, pe atât de reconfortant. Absolut nimic nu este definitiv. Nici tu, nici eu, nici viața asta, nici momentul ăsta. Nu știu cât la sută sunt de acord cu teoria eternei reîntoarceri a aceluiași a lui Nietzsche. Asta ar implementa, într-un fel absurd, ca noi toți să fim eterni. Și poate că, într-un fel, suntem. Acțiunile noastre sunt eterne, pentru că fiecare gest mic își pune amprenta asupra lumii într-un fel sau altul. Dar cât trăim noi, fiecare situație în care ne aflăm își are și sfârșitul. Durerea, răul, binele, fericirea, necazul,  uneori și dragostea, toate au un final. Iar asta este absolut firesc, pentru că, dacă nu am evolua și nu ne-am schimba, asta ar însemna că rămânem pe loc și trăim degeaba.

(Ia uite ce poate face o carte din tine! *Plânsul lui Nietzsche*)

5. Trebuie să faci ce poți cu circumstanțele care ți-au fost date

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o anul acesta și cea care m-a ajutat cel mai mult să mă simt bine cu mine și să fiu ok cu alegerile mele. Chiar dacă acțiunile noastre trebuie să fie independente de alte persoane, ele sunt de multe ori influențate de anumiți factori din afară. Cum ar fi, spre exemplu, familia în care ne-am născut sau situația socială. Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie mișto, care mă susține. Dar, la polul opus, am avut ghinionul de a mă naște într-un oraș mic, sărac, la mama naibii, iar asta mi-a venit de multe ori de hac. Poate că, din cauza asta, nu voi putea să fac anumite lucruri la care visez. Sau poate nu. E o loterie, sincer. Dar tot ce știu este că, dacă nu luăm circumstanțele care ne-au fost date și nu facem să iasă un rezultat cât mai bun din ele, nu vom fi niciodată mulțumiți.

6. Mereu există o rezolvare sau o cale de ieșire

Aici credeți-mă, știu despre ce vorbesc mai bine ca oricine. În ultimul an am trecut prin atât de multe situații care la început păreau a fi imposibile, dar din care am ieșit, încât sunt convinsă că mereu există o cale de ieșire. Chiar și când nu o vezi tu, ea este acolo. Trebuie doar să te uiți cu atenție, calm și răbdare, pentru că lucrurile nu se pot rezolva de pe o zi pe alta. Mie mi-a venit mereu un colac de salvare, și poate că am fost foarte norocoasă, însă sunt convinsă că trebuie să existe mereu o cale de ieșire.

7. Trebuie să nu mai țin cont atât de mult de ceilalți

Chiar dacă nu țin cont de ceilalți atunci când iau o decizie, mă gândesc și la reacțiile lor. Îmi este frică să nu îmi rănesc sau dezamăgesc oamenii dragi – chiar dacă, inevitabil, se va întâmpla și asta la un moment dat. Ideea este, totuși, că oamenii tăi te vor susține și te vor înțelege mereu. În același timp, reversul acestei idei este că nu poți trece prin viață ca rața. Trebuie să intri în contact cu ceilalți, să ții cont de sentimentele lor cât să nu îi rănești. Dar viața ta îți aparține, și trebuie să faci ce-i mai bine pentru tine.

8. Surprizele vin de unde nu te aștepți

Eu am avut parte de atâtea surprize anul acesta, încât mi se pare ireal. Oameni care m-au ajutat fără vreun scop ascuns și coincidențe care erau, de fapt, menite să se întâmple. Totul pornește, totuși, de la felul meu de-a fi. Întotdeauna m-am bazat numai pe mine și prima persoană la care mă întorc atunci când dau de greu este subconștientul meu. De-asta mă uimește de fiecare dată când cineva mă ajută fără să îi cer sau fără să aștepte ceva la schimb. Din nou, poate ține de noroc, dar eu sunt convinsă că întotdeauna primești lucrurile la care nu te aștepți de la oamenii la care nu te gândești că te pot ajuta.

9. Totul este posibil dacă vrei

Sună clișeic? Da. Este adevărat? Da. E genul acela de replică din monologurile motivaționale de la TEDex, dar se aplică. Nu mă refer acum la a vrea ca la a visa. Dacă stai în fundul patului toată ziua și visezi cât e ziua de lungă, nu înseamnă că vrei ca ceva să se întâmple cu toată ființa ta. A vrea înseamnă a avea un plan și a face tot ce e posibil pentru a obține acel ceva. În momentul în care universul vede că vrei și încerci, el îți oferă. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta, iar toate acțiunile să ți să învârtă în jurul lucrului respectiv. Mă, da’ să vrei rău, să te pui în fund și să plângi de dorință, apoi să te ridici și să te pui pe treabă. Altfel, nimeni nu-ți dă dacă tu nu încerci.

10. E bine să plângi

Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un prieten. Să fi fost prin 2010 sau 2011, când eram un țânc. Bine, și-acum tot în țânc sunt, dacă e să privim lucrurile per ansamblu. Știu că îmi recomandase un film, trailer-ul m-a făcut să-mi dea lacrimile, eu am zis că nu mă uit la filmul respectiv pentru că nu vreau să plâng. El mi-a zis că e ok să plângi, pentru că doar oamenii puternici o fac. Am ignorat replica la timpul respectiv, pentru că mi se părea o mare realizare de om puternic să nu arăți sentimente și să nu plângi. Vreo șase ani mai târziu, de fiecare dată când obosesc și simt că trebuie să mă descarc, spun simplu ”Eu trebuie să plâng” și o fac. Fără explicații, și fără discuții. Apoi mi-e bine. Ideea este că noi toți am construit o lume pe baza unor ideologii care încurajează să nu fii sensibil. Cică e un semn că ești puternic. De fapt, ești un laș. A fi puternic înseamnă a-ți înfrunta temerile și durerea. Să știi că te doar al naibii de mult, la fel ca o rană, și tu să o tot atingi, să o tot necăjești, până dai de sursa durerii și o înlături (sau nu, depinde) în timp. E bine să te descarci.

11. Dacă vrei încredere și respect, trebuie să le oferi și tu

Am căutat încredere multă vreme. La fel de mult timp am cerut respect într-un mod aproape impertinent. Mi se părea mie că cine știe cine sunt și oamenii trebuie să mă respecte. Mi s-a dovedit, până la urmă, că pentru a primi respect, trebuie să îl oferi. Trebuie să ucizi oamenii cu amabilitate, vorba americanilor. Altfel, dacă tu ești un șmecher care nu vede de lungul nasului, toată lumea te antipatizează. Iar cu încrederea este la fel. Nimeni nu va avea încredere în tine dacă nu te deschizi și tu față de ei. Singurul șpil este că trebuie să înveți cum să-ți găsești oamenii potriviți.

12. Există oameni buni

Există multe tipuri de oameni pe lumea asta, dar categoriile principale în care îi putem împărți sunt ”răi” și ”buni”. Avem prea des impresia că pe lume nu există decât oameni răi, pentru că probabil mai mulți  ne-au dat în cap decât ne-au bandajat rănile. Un om bun nu este cel care ne dă bani cu grămada sau ne ia într-o vacanță scumpă. De cele mai multe ori, ignorăm oamenii cu adevărat buni, pentru că ei ne ajută în moduri mărunte, dar semnificative. Vă garantez că există oameni buni pe lumea aceasta. Trebuie doar să ne concentrăm asupra lor.

13. Trebuie să crezi în tine

Totul e bine în teorie, dar dacă nu crezi în tine, te-ai dus naibii. Dacă ai dubii și crezi că nu poți face ceva, automat neîncrederea te va opri din a face multe lucruri. Eu am învățat o chestie: dacă îți spui că poți să o faci, vei putea. Dacă visezi că poți, chiar poți. Un secret pe care l-am descoperit eu este că, dacă îți spui mereu și mereu că poți, o vei face. Dar cu convingere, nu doar în teorie. Chiar să crezi. Să vină din interiorul tău.

14. E bine să pui totul pe pauză când ai nevoie

Așa cum am mai spus, mie îmi place să muncesc și să fiu într-o continuă mișcare. Problema intervine în momentul în care nu îți cunoști limitele. Pentru că da, limite fizice are toată lumea. Fie care acestea intervin după un an, doi trei, o sută, ele apar, și este important să știi să spui stop și să te oprești. Nu pentru totdeauna, ci pentru o perioadă de timp. Să îți dai timp să fii cu tine și cu cei dragi. Să faci ce-ți place, când și cum îți place. Să îți încarci bateriile, și apoi să te întorci la treabă. Munca eficientă cere energie, iar dacă tu ești epuizat de ani de muncă, nu-ți va mai ieși nimic.

15. Prietenia există

Da, eu chiar cred că prietenia adevărată există și cred că toată lumea o trăiește la un moment dat. Este adevărat că nu toate prieteniile durează o viață. Trebuie să fii al naibii de norocos să ai parte de o astfel de prietenie. Dar chiar și cele care durează doar cinci ani, să spunem, au fost la un moment dat adevărate. Veți veni, probabil, cu argumentul că ceva adevărat durează pentru totdeauna. Greșit. La fel ca în dragoste, și în prietenie sentimentul poate fi complet adevărat, dar să nu țină. Până la urmă, oamenii se schimbă, cresc, evoluează, vor altceva. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, ce ați trăit nu a fost real. Doar că nu a durat.

16. Visele sunt bune până se transformă în iluzii

Cred în vise. La naiba, cred atât de mult în vise și idealuri, încât sunt în stare să îmi risc și gâtul pentru ele. Însă mai cred și că ele pot deveni toxice în momentul în care se transformă în iluzii. Ca să ai un vis pe care să îl susții, trebuie să știi că ai resursele pentru a-l atinge. Spre exemplu, mulți vor să devină actori/cântăreți, însă puțini au talentul de a o face. În momentul în care tu alergi după un vis pe care nu îl poți realiza din motive… tehnice, ei bine, îți pierzi viața.

17. Fericirea provine din noi și are la bază lucruri mici

Iarăși o dau pe monologuri motivaționale a la TEDex, dar se pare că ăia mai au și dreptate. Te poți antrena să fii fericit. Mie mi-a luat mult timp să înțeleg asta. A trebuit să ajung jos, aproape de fund, ca să îmi dau seama că dacă voi lăsa circumstanțele să îmi decidă starea, voi fi nefericită mereu. Bineînțeles, este în regulă să ai zile proaste. Problema apare când zilele se transformă în săptămâni, luni, ani. Dar dacă știi cum să privești lucrurile și te uiți în interiorul tău, să afli ce este important pentru tine, vei afla că fericirea nu este chiar atât de departe.

18. Oamenii potriviți vor veni la timpul potrivit

Sincer, aici mă refer mai mult la relații și la dragoste. Nu am multă experiență în privința aceasta, însă am realizat, la un moment dat, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, și aceeași teorie se aplică și în cazul iubirii. Nu poți forța lucrul ăsta și nu îl poți căuta în locurile greșite. Când este să vină, va veni. Nimeni niciodată nu a murit fără să fi fost iubit sau să fi iubit.

19. Totul se întâmplă cu un motiv

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am primit-o anul acesta, și cea care continuă să se dovedească a fi adevărată. Orice acțiune, orice coincidență și orice întâmplare are un motiv cert pentru care se întâmplă. Practic, viața este un domino, iar fiecare piesă o influențează pe cealaltă. Absolut nimic nu se va întâmpla fără un motiv. Problema este că, uneori, nu suntem în stare să vedem care este acesta. Dar viața ne arată mereu de ce și cum, până la urmă.

Și, ca un bonus, vă spun că reușita cere patru lucruri: perseverență, ambiție, răbdare și noroc. Și muncă, dar despre asta știți deja.

Am schimbat lista de mai sus de multe ori până să mă pot hotărî ce să scriu. Am învățat multe în ultimii doi ani și mai ales în ultimul. Consider anul acesta unul decisiv, care și-a pus amprenta asupra mea definitiv. Pe cât de multe am învățat, pe atât de multe mai am să învăț. Și sper, mai presus de toate, să am mereu iscusința de a îmi urma propriile sfaturi!

P.S.: Viața trebuie să aibă umor. Tocmai de-aia, vă las un citat tare simpatic.