Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Advertisements

Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Când știi că s-a terminat o prietenie?

friendship-1Mă întreb de mult timp. Când și cum știi că s-a terminat o prietenie? Una care seamănă cu o legătură adevărată, care va ține o viață întreagă. Cred că am aflat, în sfârșit, răspunsul.

Am trecut prin multe cu așa-zișii prieteni ai mei. Am fost trădată, bârfită și, mai presus de toate, rănită de oameni pe care îi consideram ai mei și la care țineam. În copilărie n-am avut nici un prieten, deși eram mereu înconjurată de o mare de oameni. Colegi, prietene care au dormit în patul meu, amici cu care am ieșit la un ceai, toți mi-au arătat la un moment dat de ce nu trebuie să mă atașez de oameni. Tocmai din cauza experiențelor mele am multe probleme de încredere. Analizez omul mult timp înainte de a decide dacă merită sau nu să fie în viața mea și recunosc că leg prietenii cu greu pe care le consider adevărate. Sunt o persoană sociabilă, însă prieteni adevărați îi consider pe foarte puțini dintre cei cu care îmi place să îmi petrec timpul.

Am două persoane în viața mea care mi-au demonstrat că prietenia adevărată există, dar cere timp și muncă din partea amândurora, la fel ca într-o relație amoroasă. Poate și mai multă muncă, pentru că de un prieten te desparți mai greu decât de un iubit. Prietenul te vede așa cum nimeni altcineva nu mai are ocazia de a o face. Îți vede adevărata față, îți șterge lacrimile, te vede în pijama, nemachiată, neepilată și nepieptănată, te vede cu nervi și cu necazuri și, cu toate astea, alege să rămână lângă tine. Asta, bineînțeles, dacă legătura voastră este puternică și adevărată din partea ambelor părți. El alege să rămână lângă tine chiar și când îți verși nervii pe nedrept pe el și îți spune ”uite, te iubesc, dar nu ai dreptate de data asta și ești un pic prostuță. În plus, pantalonii ăștia îți ascund fundul ăla demențial”.

Sunt rare prieteniile ca acestea, iar eu am fost atât de norocoasă încât să trăiesc, într-un final, așa ceva.

Problema este că, la fel ca și relațiile amoroase, la un moment dat prieteniile se termină. Nu toate, dar majoritatea. Chiar și cele foarte strânse ajung la un moment dat să se răcească. Poate dintr-un motiv comun, dintr-o neînțelegere sau datorită unuia dintre prieteni. Uneori o prietenie încetează de la sine, fără să îți dai seama și fără să te gândești la asta. Pur și simplu te trezești într-o zi și realizezi că nu vă mai puteți numi prieteni, că el/ea a fost absent/ă fizic sau sufletește din viața ta cu mult timp înainte ca tu să îți dai seama și nu îți lipsește deloc. Practic, sunteți doi cunoscuți cu amintiri, care la un moment dat și-au jurat eternitate. Dar prietenia voastră nu mai merge. Fără certuri sau prea multe discuții, pur și simplu nu mai există chimie între voi. Vorbești cu cel din fața ta și realizezi că nu te mai afectează cuvintele lui și că nu mai există dorința de a-l căuta și de a-i cere părerea.

De fapt, nu-ți mai umple golul. Poate că nu mai există un gol sau poate că îl umple o altă persoană cu ceva mult mai potrivit ție. Sau poate, pur și simplu, s-a oprit din oferit.

De multe ori, totuși, ne este greu să realizăm sau să acceptăm sfârșitul unei prietenii. Poate că momentul te va izbi din plin sau poate nu. Poate deja știai că s-a pierdut frumusețea prieteniei și ai puterea să accepți asta într-un sfârșit. Oricum ar fi, va durea. Va fi un gol. Mereu doare când realizezi că există persoane în viața ta care sunt acolo degeaba și că îți fac mai mult rău decât bine. Însă mai mult doare să tragi de ceva care nu mai are nici un viitor. Mai ales când celălalt nu vede ce se întâmplă și tu practic lupți singur, atunci este mai greu și mai dureros și chiar nu are nici un rost, pentru că dacă el/ea nu realizează asta, înseamnă că nu oferă destulă atenție legăturii dintre voi.

Asta am realizat și eu acum ceva vreme. Una dintre prieteniile cu care mă mândream nu mai exista, chiar dacă persoana respectivă continua să fie în viața mea și dispărea în fiecare zi din ce în ce mai mult din peisaj. Simțeam asta de luni întregi, dar de-abia acum mi-am făcut curaj să accept adevărul și am hotărât să fac ceva în legătură cu asta. Fără să mai lupt, pentru că am făcut asta prea mult. Am tras de prietenia asta aproape un an până să realizez că îmi face rău și că îmi pierd timpul degeaba. friendship-2

Deci, cum știi că s-a terminat o prietenie și cum scapi de obișnuința de a vorbi cu o anumită persoană?

Bănuiesc că atunci când înțelegi că celălalt nu luptă pentru voi. Poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar și ăsta e un semn. Dacă celălalt nu simte absența ta, înseamnă că nu îl interesează prea mult prezența ta. Sau poate că simți că celălalt te trage în jos, intenționat sau nu. Că, în loc să te urmărească el când avansezi, încearcă să te tragă după el doar pentru că nu poate – sau nu știe – cum să se ridice, cum să crească și să devină mai bun împreună cu tine. Atunci îți dai seama că îl lași în urmă, că tu mergi mai repede și că el refuză să te prindă din urmă. Se așteaptă ca tu să te iei după el. Într-un fel, îl simți ca pe o greutate, iar o prietenie bună ar trebui să îți dea aripi, să te împingă în față și să te învețe cum să fii mai bun.

Atunci înțelegi că prietenia respectivă este toxică și că nu îți aduce nimic în afară de nervi, durere și griji. Mai rău este când în același timp realizezi că persoana respectivă te folosea și te căuta numai când avea nevoie de ceva – fie un sfat sau ceva material –  iar când era vorba de tine, nu era niciodată disponibil. Asta este și problema. Este întotdeauna vorba de ei, niciodată de tine.

Atunci trebuie să ai puterea de a încheia acest capitol al vieții tale, pentru că nu te mai ajută și nu îți mai aduce nimic bun. Doare, dar adevărul este că mai tare doare să încerci să repari ceva ce nu mai poate fi reparat. Persoana din fața ta este alta decât cea pe care ai cunoscut-o tu și tot ce vă mai unește este trecutul. Uneori, însă, trecutul nu poate salva prezentul.  

 

 

Cum m-am îndrăgostit de un psihopat

13731611_1300564433319902_966269247124240385_nV-am spus de multe ori că anul acesta am trecut printr-o mulțime de lucruri. Am experimentat multe lucruri noi, am adunat amintiri, am încercat să văd ce îmi place, ce nu îmi place, ce îmi aduce mulțumire și ce nu. Încerc pe cât posibil să vă povestesc tot ce am trăit anul acesta, pentru a înțelege și voi de ce blog-ul acesta va trece prin anumite schimbări pe parcursul verii. Nu blog-ul se schimbă, ci eu. Iar blog-ul este o reprezentare a mea, așa că este firesc să se schimbe o dată cu mine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am trăit anul acesta a fost prima dragoste. M-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Am trecut prin faza aceea de fluturași, emoții, zâmbete, săruturi, dezamăgiri, momente frumoase. Știți și voi cum este când te îndrăgostești. Poate unii dintre voi v-ați îndrăgostit deja pentru prima dată, poate unii nu, sau poate că unii dintre voi sunteți îndrăgostiți la ora actuală. Cert este că știți cum este. Da, probabil că este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate experimenta cineva. Numai că la mine nu s-a terminat atât de bine. Cel puțin atunci.

L-am cunoscut la conservator, pe 13 Noiembrie 2015. Vineri, 13. Ziua în care norocul meu este la maxim. Fără nici o urmă de glumă, mie îmi merge mereu bine pe 13, mai ales dacă este și vineri. În fine, nu asta este important. Pe 13 Noiembrie am început orele de teorie la conservator și tot atunci a intrat el prima dată în clasă și în viața mea. Îmi aduc aminte și acum cum am simțit că se luminează toată camera când a băgat capul pe ușă, exact ca în filmele siropoase cu buget redus. Primul gând pe care l-am avut când l-am văzut atunci a fost că el va fi primul meu prieten. Nu neapărat primul iubit, dar m-am gândit că el e. N-am știut ce anume va fi, dar știam că va fi. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi ieri. Ceva a făcut click în mine.

Ne-am înțeles bine din prima secundă. Știu că la început nu mi s-a părut o frumusețe, pentru că nu avusesem timp să mă uit bine la el. Eram concentrată la ore, o studentă bună ca întotdeauna. Apoi l-am văzut cu adevărat. Era înalt, cu un corp bine făcut, cu părul lung, gene lungi, nas drept, buze pline și frumos conturate, degete frumoase, care nu încetează să mă fascineze nici acum, ochi cărpui ciocolatii care se uitau la mine de parcă voiau să vadă înăuntrul meu. Mi-a plăcut tot la el. Înfățișarea, glumele, stilul, caracterul. Mă fascina că este toboșar și visam la o dragoste ca în If I stay. Eu violonistă și el toboșar. Eu cu muzica clasică și orchestrele, el cu rock-ul în baruri pline de fum și băutură.

Am înțeles de la început că îi place de mine. Reacția lui atunci când a aflat că am doar 17 ani a fost de neprețuit. I-a căzut, practic, fața. El avea 20 spre 21. Erau multe diferențe între noi, dar și foarte multe similarități. Pasiunea pentru muzică, dorința de libertate și de a avea toată lumea la picioarele noastre. Puterea de muncă, determinarea,  viziunea asupra lumii. Ascultăm exact aceeași muzică. Queen, Scorpions, Pink Floyd, AC/DC, The pretty reckless, Planet of Zeus. Lucrurile acestea ne-au unit, dar au fost altele care ne-au îndepărtat. Unul dintre ele fiind neputința lui de a trece cu vederea vârsta mea și faptul că eram minoră.

La o lună de când l-am cunoscut am ieșit prima dată. Am văzut Mockingjay partea a 2-a, dar nu am habar ce s-a întâmplat în acel film. În parte pentru că am vorbit mult pe parcursul vizionării, și în parte pentru că eram atât de fericită de simpla lui prezență acolo, încât nu mă puteam concentra la film. În ziua aceea am vorbit mult, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. M-a îmbrățișat la sfârșit și m-a sărutat pe obraz, aproape de gât. Mai târziu mi-a spus că nu a vrut să mă rănească, că nu voia să am eu de-a face cu un om ca el.

Mi-a spus de multe ori asta. Că se crede un om de nimic, că nu vrea să mă rănească, că mă avânt în ape pe care nu le cunosc. Însă eu întotdeauna am făcut asta. Nu mi-e frică nici să mă rănesc, nici să mă avânt în necunoscut. Face ca drumul meu să fie mai interesant.

Peste câteva zile am fost la un concert de-a lui cu una dintre trupele pe care le are. Eram singură, într-un bar plin de rockeri și totuși nu m-am simțit nici o clip singură sau în perciol, pentru că el era acolo. Mă simțeam protejată în prezența lui, dar în același timp simțeam că mă aflu pe o prăpastie peste care pot să cad în orice clipă. Îmi plăcea faptul că el nu făcea parte din lumea mea, că era ceva nou, incitant, ceva necunoscut.

Nici la concert nu s-a întâmplat nimic. Prima dată m-a sărutat la trei zile după show-ul lui, când i-am dus niște cărți și apoi am ieșit la o plimbare. Îmi voi aduce aminte mereu de ziua acea ca fiind una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am râs, am vorbit cu el, l-am cunoscut mai bine, am flirtat și, până la urmă, ne-am sărutat.

Lucrul ciudat a fost că nu au fost artificii atunci când m-a sărutat. Dar tot a fost ca în filme, jur. Avea (și are) obiceiul de a-mi spune „micuțo”. Mai de mult mă apuca de nas în glume. Ei bine, în ziua aceea, la un moment dat am trântit eu o replică deșteaptă de-a mea, a încercat să mă apuce de nas, râdeam amândoi, m-am ferit de el și următorul lucru pe care îl știu este că mă săruta cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată. De surprindere și de… emoții, cred, l-am mușcat de limbă, lucru de care am râs multă vreme după.

După ce m-a sărutat mi-a zis ca nu ar fi trebuit să facă asta. Că nu vrea o relație și că nu este într-o perioadă bună din viața lui pentru a se lega de cineva. Adevărul este că eu înțelesesem asta și că nu mă deranja. N-am fost niciodată fata care să viseze la nunta ei, să vrea ceva serios la vârsta asta și să viseze la o dragoste ca în cărți sau în filme. Așa că am fost de acord să petrecem timp împreună, să ne distrăm, fără să avem o relație. Numai că ce am avut noi semăna foarte tare cu o relație. Ieșeam cu prietenii lui, în baruri în care nu ar fi trebuit să fiu, ne plimbam, vorbeam, ne sărutam, găteam împreună, i-am cunoscut tatăl, pe cei mai mulți dintre prietenii lui, am fost la el acasă, am fost la cumpărături împreună. Toate astea în timp ce fiecare putea să facă ce voia cu altcineva.

Eu eram mulțumită. Nu aveam presiunea unei relații pe umeri, mă și distram și nici nu aveam problemele pe care o relație le aduce. Îmi plăcea prezența lui, mă înnebunea când îmi spunea ”micuțo” și îmi spunea că mă mănâncă dacă nu mă liniștesc. Deși toată lumea îmi spunea să am grijă, că nu te joci cu sentimentele, eu eram Super Woman. Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, domle, fugi de-aici!

El mi-a oferit, pentru o lună și jumătate, o altfel de viață. Era ca o gură de aer. Era ceva nou, viață studențească, viață de rocker, ceva altfel decât trăiam eu. Și îmi plăcea, aveam nevoie de asta. Numai că nu a ținut mult.

La o lună și jumătate a venit la mine și mi-a zis că a cunoscut pe cineva. Că s-au sărutat, că a dormit la ea și că nu știe ce vrea de la ea. Că simte ceva ciudat pentru ea și că nu știe ce să facă. I-am fost alături și, la început, nu m-a deranjat. Nu credeam că se poate întâmpla ceva prea serios între ei, având în vedere că el îmi spusese de multe ori că nu vrea o relație. La un moment dat, i-am zis să ieșim și mi-a zis că nu poate. După, două săptămâni nu am auzit nimic de el. Nu mai venea deloc la conservator și începusem deja să mă întreb dacă a existat vreodată. Banca din spatele meu, în care stătea el, mă deranja fizic și mă enerva că nu mai este acolo. Singura dovadă a existenței lui erau întrebările pe care mi le punea profa despre el când nu venea la ore.

Apoi ne-am văzut la conservator într-o marți. M-a luat în brațe, s-a bucurat să mă vadă și am stat la taclale. Inima mea bătea nebunește și eram atât de fericită să îl văd că nu mă mai interesa nimic. Dar eu știam deja că nu mai eram ce am fost. Mi-a zis, apoi, că are o relație cu tipa pe care o cunoscuse cu ceva timp în urmă. La început, nu am avut nimic. Eram liniștită că aflasem ce e cu el și că am hotărât să rămânem prieteni. Dar în același timp mă simțeam, într-un fel, amorțită. Parcă trecea totul pe lângă mine zburând și eu nu dădeam atenție la nimic.

Mi-am dat seama mult mai târziu că m-am îndrăgostit de el atunci când nu mai era al meu. La naiba, n-a fost niciodată al meu, dar nu mai aveam anumit drepturi asupra lui. Nu-i mai puteam da telefon să ieșim, nu-l mai puteam atinge, nu-l mai puteam săruta. Și altă fată putea face cu el tot ce visam eu să fac. Iar asta îmi dădea un sentiment de pustietate și de nesimțire într-un fel.13615273_1298701470172865_7278447957734217544_n

Am stat cu el pe toată perioada relației lui. Patru luni. L-am ascultat când îmi spunea că vrea să se despartă, că el nu se simte bine într-o relație, că nu e corect ca ea să fie îndrăgostită de el și el să nu simtă nimic. Am continuat să fiu prietena lui și astfel am ajuns să îl cunosc mai bine. Am aflat deci, că m-am îndrăgostit de un psihopat care nu știe ce vrea, care crede că fiecare femeie care se uită la el vrea să îl bage în patul ei și care e incapabil să se atașeze de cineva. Cineva care s-a despărțit de prietena lui pentru că nu suporta legătura dintre ei și care avea impresia că profa noastră de la conservator îl place.

Cu toate astea, ne-am apropiat mult după. Ne-am cunoscut mai bine, am găsit foarte multe asemănări între noi, am petrecut timp împreună, am făcut amintiri și am experimentat lucruri împreună. Am învățat de la el multe lucruri, dar asta nu înseamnă că de cele mai multe ori nu voiam să îi dau cu un scaun în cap și să îl trezesc. Voiam să îi spun că treburile nu stau așa, că nu poate avea pe cine vrea el și că trebuie să se hotărască o dată ce vrea să facă cu viața lui sentimentală. Uneori voiam să îi țip în față și să îi spun să se uite naibii la mine. Că sunt și eu aici, la naiba. Doar uită-te la mine. Atât.

Multe luni m-am luptat cu sentimentele mele. M-am urât pe mine pentru faptul că îl acceptam în viața mea așa cum era el, chiar și când îmi făcea rău fără să își dea seama. Mi-am jurat de multe ori că nu îi voi mai răspunde la telefoane, că nu voi mai petrece timp cu el, că nu îi voi mai da importanță. Dar în același timp nu voiam să pierd o persoană cu care mă potriveam atât de bine. Pentru că noi, uneori, suntem aceeași persoană. Dacă ne pui în fața unui psiholog care să ne facă o analiză psihologică, ne va spune că suntem 85% la fel. Așa că am ales să lupt cu mine și să am o persoană care să mă înțeleagă în viața mea.

Până la urmă, am reușit. Acum câteva luni m-am uitat la el și parcă m-am trezit. Mi-am dat seama că el este prietenul meu toboșar și nimic mai mult. El deja nu mai înseamnă același lucru ca la începutul anului pentru mine. Este doar un foarte bun prieten, cu care râd și mă distrez și căruia i-am împărtășit visele mele. Dar nu mai sunt îndrăgostită de el și nici nu mai vreau să fiu eu fata cu care se trezește în minte dimineața. Nu vom fi niciodată numai prieteni, dar nici iubiți nu vom fi. Pentru că noi nu suntem în viața celuilalt pentru asta. Noi ne suportăm unul pe altul, dar dragostea și partea romantică a vieții noastre ne-o împărășim cu altcineva. M-a suportat enorm anul acesta. Mi-a arătat o altă lume. A fost gura mea de aer proaspăt, m-a făcut să înțeleg cine sunt, ce vreau și ce merit. Iar pentru toate acestea îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dar tot un psihopat rămâne și i-am spus-o și lui. O știe și el. Știe și el că nu e normal la cap. Deja nu mă mai deranjează, pentru că prietenii îi acceptăm așa cum sunt. El nu știe nici acum prin ce-am trecut din cauza lui. Două persoane mai știu. Mama și frate-miu. Și acum voi. Multă vreme nu am putut și nu am vrut să vorbesc despre asta. Însă acum că sunt bine și că ochii mei îl văd într-un altfel, nu îmi este greu să accept faptul că am fost îndrăgostită de un psihopat care s-a transformat între timp într-unul dintre cei mai buni prieteni ai mei cu care recent am împărtășit un moment destul de important pentru mine. Dar despre asta altă dată. E prea devreme deocamdată.

Cert este că nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Da, am fost rănită, dar din lucrurile acestea învățăm și câștigăm mereu. Eu am câștigat un prieten bun, experiențe multe și amintiri frumoase. Mă simt foarte bine că v-am spus toate astea. Mai liberă, mai ușoară ca înainte. Poate că o dată îi voi spune și lui. Peste mulți, mulți ani, când voi merge la concertul lui de la stadionul Wembley.

Iar dacă tu, bastardule, găsești vreodată asta și folosești Google Translate să citești, ești un psihopat și mai mare ca înainte, să știi. Și să-ți fie rușine. Hai, la reptiții cu tine că deja întinzi coarda mai mult decât ține.  Μην σε γαμήσω τώρα ξανά.

Zile fericite

Sunt una dintre persoanele care iubesc viața, dar nu întotdeauna. Există perioade când mă trezesc și mă întreb de ce o fac. Când nu am chef de nimic, nici măcar să exist. Când nu găsesc frumusețea în nimic și în nimeni. Însă există și foarte multe zile când mă trezesc dimineața cu un entuziasm nebun – de viață, de muzică, de oameni, de mine. Mă entuziasmează tot. Sunt, în general, o persoană fericită, cu o personalitate fericită, dar cu un suflet ușor obosit și trist. O combinație destul de interesantă, dar uneori dificilă.

Zilele acestea sunt fericită, în adevăratul sens al cuvântului. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atât de fericită ca acum. O fericire nebună, care nu mă lasă să dorm și mă face să mă trezesc devreme în fiecare dimineață. Nu cred că am trăit vreodată o săptămână la fel de bună, la fel de… interesantă. Acestea sunt zilele mele fericite și vreau să îmi amintesc mereu de momentul în care m-am trezit cu zâmbetul pe buze și cu fericirea în vene.

E al naibii de frumos când vezi că visele încep să devină realitate. Când parcă calci pe vise, parcă intrii în ele și le trăiești. E și mai frumos când ai oameni în jurul tău care te susțin și te ajută, oameni care nu au nici o obligație față de tine. Și e de-a dreptul încântător când vezi că nu muncești degeabă și că încep, încet încet, să ți să deschidă ușile.

Marți am avut parte de o zi incredibilă. Am avut șansa să intru în contact cu unul dintre cei mai mari violoniști greci. I-am cântat și nu cu orice vioară. Am cântat pe vioara lui, un Guarnieri din din 1705. A fost incredibil. Apoi am hotărât împreună să facem niște ore de vioară în vară, după ce voi participa la programul lui de vară. Timp de 10 zile în Iulie, voi fi înconjurată de muzicieni tineri din Grecia și din America, voi participa la masterclass-uri și la diferite cursuri despre muzică și performing. Am visat dintotdeauna să particip la așa ceva, și uite că acum se întâmplă. În sfârșit.

Mă încântă foarte mult faptul că acest violonist m-a plăcut, că a spus că sunt talentată și că este fericit să lucreze cu mine. Că m-a luat, într-un fel, sub aripa lui. El predă în America, la Universitatea de muzică din Atlanta. Mi-a spus deja că mă poate ajuta să studiez acolo. Și nu vă imaginați cât de bine este să știi că există o șansă să studiez acolo. Să-mi îndeplinesc, până la urmă, un vis vechi de-al meu.

Aștept cu nerăbdare să termin cu examenul de diplomă și să încep etapa următoare din viața mea. Nu mă mai gândesc la ce va urma, pentru că mi se pare că văd o luminiță undeva acolo. Să sperăm că nu se va stinge prea ușor.

Și mai sper că săptămâna aceasta se va terminat la fel de bine pe cum a început. Astăzi am un concurs, iar dacă trec în etapa următoare, mâine dimineață cânt din nou. Seara am un concert. E bine să trăiești viața care îți place. Sper să continui tot așa. În 37 de zile am examenul de diplomă. E bine, copii, e tare bine!

Sunt incredibil de recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă și pentru toate persoanele din viața mea. Chiar și pentru cele care mă fac să supăr într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că ele mă învață să fiu puternică. Iar celelalte, care măa susțin și cred în mine, mă ridică în fiecare zi.

Vreau să vă las o melodie pe care am descoperit-o ieri și de care nu mă pot sătura. Este atât de potrivită pentru zilele acestea fericite, pentru starea mea de exaltare, încât o pun tot timpul pe repeat. DNCE – Cake by the ocean.

I keep on hoping, we’ll eat cake by the ocean!

 

Cum am fost model pentru o zi + noul meu par verde

Pentru acest post, vreau sa lasam un pic cartile la o parte, pentru ca vreau sa va povestesc despre cea mai recenta peripetie din viata mea. Cred ca stiti deja ca am un obicei de a va tine la curent cu tot ce se intampla in viata mea si chiar nu puteam rata acest eveniment!

Acum cateva saptamani – trei, daca nu ma insel – eram la conservator, la ora de pian. Era vineri, aveam un fes pe cap pentru ca parul imi statea ingrozitor – incercam sa il las sa creasca, pentru a-l tunde, mai apoi, intr-un stil mai… Miley Cyrus cand s-a tuns prima data.

Eram la secretariat, ma indreptam spre clasa pentru a vorbi cu o profesoara draga mie si deodata aud “Tu! Bianca! Hai putin incoa!”.

Primul meu gand a fost “Ce-am mai facut acum?!”. M-am intors, cu jumatate de inima spre birou si vad ca m-a strigat nimeni altul decat unul dintre cei mai importanti muzicieni din Salonic care, intamplator, mi-a fost si profesor de istoria muzicii pentru ceva vreme.

Ce mi-a zis nu a fost deloc ce ma asteptam sa imi spuna. A inceput sa imi povesteasca, cu dintii aia falsi ai lui care ii fac cuvintele un pic greu de inteles, cum nevasta lui are o prietena care va face o prezentara de coafuri si are nevoie de o fata care sa cante la vioara cateva piese. Cand am auzit de coafuri si de prezentare, atentia mi-a fost imediat atrasa. Dupa cum bine stiti, am o adevarata pasiune pentru coafurile traznite, iar parul meu a fost in cele mai nebune “situatii”.

Am zis ‘da’, normal. Nu puteam rata sansa de a combina doua dintre pasiunile mele: moda si muzica. Proful meu m-a pus in legatura cu coafeza, care aveam sa aflu de-abia dupa prezentare ca este cea mai buna coafeza din Salonic, si una dintre cele mai bune din Grecia. Numele ei este Elena Georgakaki, si este recunoscuta pentru felul in care vopseste parul si pentru coafurile de seara. Ea lucreaza cu inca 7 hairstylisti renumiti in Grecia la o academie de coafura, Hair Plus Academy.

Cand am cunoscut-o, m-am indragostit pe loc de parul ei roz, cu suvite albastre si mov. Mi-a placut instantaneu de ea, pentru personalitatea ei zburdalnica si pentru spiritul liber, dar si pentru seriozitatea de care a dat dovada.

Acelasi lucru se aplica si pentru ceilalti hairstylisti cu care am colaborat pentru acest eveniment. Am cunoscut o echipa extraordinara, profesionisti cu multa experienta si pofta de succes. Oameni de care vreau sa ma inconjor. Oameni care au pornit de la nimic si au ajuns printre cei mai buni.

Cand ne-am intalnit prima data, pentru a discuta piesele pe care aveam sa le cant, ne-am conectat imediat. Prima data am cunoscut-o pe Elena, care avea sa imi dea culoare parului cateva zile mai tarziu, apoi pe Christo, care avea sa imi ofere cea mai cool tunsoare pe care am avut-o vreodata.

La momentul acela, parul meu era foarte banal. Incercam sa il cresc, pentru a-l putea tunde mai tarziu intr-un stil mai feminin si mai chic.

Cat il asteptam pe Christo sa ajunga acolo, eu si Elena am vorbit despre planurile mele de viitor, despre cariera ei si despre scoala pe care o conduce  impreuna cu ceilalti talentati hairstylisti. Apoi mi-a zis ca va trebui sa faca ceva si parului meu, pentru ca “ai un stil interesant, nu se poate sa iesi asa pe scena”. I-am explicat ca vreau sa il las sa creasca si s-a uitat ingrozita la mine. “Nici sa nu te gandesti.” Am zambit, pentru ca aveam aceasi parere. “Ok, atunci va dau parul meu. Faceti ce vreti cu el.”

Cand Christo a auzit si el, nu i-a venit sa creada nici lui, la fel cum nu ii venise sa creada Elenei. “Cum sa iti dai parul pe mana unor straini?” Le-am explicat ca parul meu a fost in cele mai traznit feluri si ca am incredere. Mi-au explicat si ei ca, deobicei, modelele au mereu pretentii si nu prea vor sa li se taie parul. Mai rar gasesti “pe cineva ca tine”.

A inceput nebunie. S-au adunat amandoi in jurul parului meu si au inceput sa discute despre frizuri, ‘tribal’ si culori. La un momentdat, au inceput sa se contrazica. Aveau atat de multe idei, incat nu se putea decide ce sa faca cu parul meu. Pana la urma, au zis sa se hotarasca pe loc. Am decis doua piese de la Coldplay pe care sa le cant in timp ce defilau modele. Apoi mi-au zis: “Ai sa fii si tu model. Mai intai vei prezenta, apoi vei canta.”

Mi-a sarit inima din piept. Eram incaltata cu tenisi, iar in cateva zile aveam sa merg pe tocuri de 8 centimetri pe o scena, in fata unei multimi de oameni care au venit sa ne vada special pe noi. Dar eram entuziasmata, pentru ca a ma plimba pe catwalk a fost unul dintre visele mele.

Elena mi-a zis ca trebuie sa vin vinerea ce urma sa vina la coaforul ei, pentru a-mi vopsi parul si pentru a ma tunde Christo. Nu vroiau sa imi spuna ce aveau in minte, iar eu nu am insistat. Nu prea vroiam sa aflu.

A venit vineri, iar eu tot nu stiam ce avea sa se intample cu parul meu. Am intrat in coaforul Elenei, un spatiu mic, intim, plin de femei cu stil. A inceput nebunia.

A venit si Christo si s-au adunat iarasi in jurul parului meu. Gata, pana la urma au decis. Ma vor vopsi verde, ma vor rade pe parti, in spate imi vor face un hair tattoo, iar ca un total, parul meu va fi o combinatie intre anii ’80 si Mozart. “Asa, ca sa iti exprime personalitate”, mi-a explicat Christo, un tip cu multa imaginatie.

Ei bine, s-au pus pe treaba. Christo m-a asezat pe un scaun si a inceput sa lucreze la tunsoarea mea. La sfarsit, rezultatul a fost genial. Eram un fel de Mozart modern. Parul imi era ridicat, ras pe parti si ciufulit.

Am adorat tunsoarea imediat, pentru ca ma reprezinta.

Apoi a venit vremea Elenei. Mi-a decolorat parul mai intai, iar cand mi-am vazut noua culoare blonda, rezultatul decolorarii, am vrut sa plang. Sufitele decolorate arat exact ca parul unei tiganci. Insa nu m-am alarmat, pentru ca aveam incredere in Elena si puterea ei de a face minuni.

Apoi a urmat vopseaua. Verde. Rezultatul? Genial! M-am indragostit pe loc de parul meu, in special pentru ca aveam nevoie de o schimbare mare.

Am iesit din coaforul Elenei, cu instructiuni sa ma duc ziua urmatoare sa imi aleg hainele pentru prezentare  si sa vin la repetitie pentru podium duminica.

Pe strada, toata lumea se uita la mine. Credeti-ma, in Grecia, lumea este obisnuita cu chestiile ciudate, iesite din comun, dar ceva ii facea pe toti sa se uite la mine. Cred ca ochelarii sunt de vina. Sau fata mea de tocilara, asa cum spune tata.

A doua zi, mi-am ales hainele. Duminica, am fost la repetitii pentru podium. Aveam sa ma plimb pe podium prima, cu inca doua tipe cu parul scurt si culori nebune in cap. Asta dupa ce, binenteles, inca doi hairstylisti se vor juca cu parul meu pe scena. “Iti vor face un tribal,” mi-a explicat Christo. “Iti va placea,” m-a asigurat, chiar daca nu eram ingrijorata. Hairstylisti de pe Hair Plus Academy si-au dovedit talentele.

Aveam emotii, pentru ca treceam de la tenisi si ghete Doc Martens, la tocuri de 8 centimetri. O schimbare majora. Nu mai mersesem pe tocuri atat de “serioase” nici intr-un mediu mai liber, d-apai pe un podium. Dar Elena mi-a zis “Nu te ingrijora, nu ai motive. O faci bine.” dupa ce m-a vazut repetand.

A venit si ziua prezentarii. Luni. Nu prea aveam emotii. Eram doar nerabdatoare sa vina ora prezentarii si eram foarte obosita, asa ca vroiam sa se termine mai repede.  La ora doua eram acolo, la Helexpo, unde avea sa se tina prezentarea. Am intrat in pavilionul in care se desfasura congresul Beauty Macedonia si am fost uimita cand am vazut cata lume era acolo. Trebuie sa recunosc, in momentul in care la intrare, la birourile de unde iti cumparai cartela de intrare in congres, mi-am spus numele si am fost lasata sa intru pentru ca sunt ‘model pentru Hair Plus Academy’, am avut un moment de importanta maxima. haha!

Cand am intrat in backstage, nebunie! Elena si ajutoarele ei se invarteau in jurul modelelor, facandu-le coafurile, nevazandu-si capul de treaba. Am fost trimisa la machiaj imediat. O tipa grasuta a facut magie cu fata mea obosita. Apoi, mi s-au oferit hainele perfecte pentru mine. “Mozart am zis ca devii, Mozart ai devenit. Ei, sau pe-acolo.” mi-a zis Christo, facandu-mi cu ochiul. Simpatic.

M-am schimbat si asa a venit timpul sa imi pun tocurile. Tot ce speram era sa nu ma impiedic.

Am cunoscut ceilalti hairstylisti cu care aveam sa fac show pe scena. La fel de geniali ca si Christo si Elena, s-au adunat in jurul meu si au inceput sa faca planuri despre cum sa imi faca tribal-ul. Sangele meu fierbea de entuziasm.

Ora 4!! Modelele erau gata, noi aveam emotii, stativul era pe scena, vioara pregatita, publicul era mult, totul era gata! Am intrat pe scena, mai intai eu cu celelalte doua tipe mai rebele, cu par scurt si tatuaje, si ne-am dat parul pe mana hairstylistilor, in fata a zeci de oameni. Au facut magie din nou cu parul meu. Vreti sa stiti ce? Asta:

10836250_734457526640779_165930059_n

La ceafa, aveam muzica in par. Alex si Foris mi-au tatuat un portativ si cateva note muzicale. Christo avea dreptate. Devenisem un fel de Mozart rebel.

Apoi a trebuit sa ma plimb pe catwalk. Oh, cata nervozitate!! Din fericire totul a iesit okay si nu m-am impiedicat! Adevarul e ca am adorat atentia pe care am primit-o si am adorat cum toata lumea vroia o poza cu parul meu. Toata lumea imi spunea sa ma intorc si spre ei, ca sa ia si ei o poza.

Cand am iesit pe scena cu vioara, pentru a canta, toata lumea a izbucnit in aplauze cand am pus arcusul pe coarde. A fost o senzatie geniala. La sfarsit, nu mai terminau de aplaudat. Am cantat A Sky full of Stars si Paradise si am adorat fiecare secunda.

La intoarcerea in backstage, Elena a venit la mine, m-a imbratisat si mi-a zis “Ai fost o zeita. Ne vedem curand.” Apoi a trebuit sa ma lase, pentru ca venisera cateva tipe sa imi faca fotografii la par.

Da, mi-a placut mult experienta. Am adorat atentia, mi-a placut sa fiu model, mi-a placut atmosfera, am cunoscut persoane minunate si am vazut ce aduce determinarea si munca. Mi-a placut sa combin moda cu muzica si mi-am dat seama ca ar fi o optiune, daca visele mele nu se indeplinesc chiar asa cum mi-ar placea mie. Binenteles, nu ma axez pe asta. E doar o optiune. Intre timp, Hair Plus Academy ramane o optiune si sper sa mai am ocazia sa particip la evenimente de genul. Pentru ca sunt o persoana foooooaaarte narcisista. 😉

La scoala, dupa ce am lipsit trei zile la rand, a fost nebunie cand am intrat. Grupul meu a inceput sa tipe, atentia era asupra mea, iar toata lumea imi lauda parul. Asa cum imi place, deci. Am obtinut si o reactie de la Par Blond, care e asa de timid ca se inroseste de fiecare data cand intram in contact. Anyway, am fost in centrul atentiei pentru inca doua zile.

Puteti urmari un videoclip in care vedeti numele meu de doua ori, ma puteti vedea pe scena, cantand si prezentand, si puteti vedea, de asemenea toti hairstylisti despre care v-am vorbit si talentele lor.

 

10841551_734457493307449_100512347_n