Când binele preia controlul

Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

27.01.2020 – Gânduri din aeroport

Scriu din aeroportul Schiphol. E aproape șase dimineața și mai am puțin peste o oră până la zbor. Primul zbor este spre Viena, același pe care l-am prins când am fost prima dată acolo cu el. Atunci tocmai aterizasem din România, am avut timp doar să îmi las bagajul acasă și să iau trenul înapoi spre aeroport. Am dormit pe banca pe care stau și scriu acum, și probabil am fost în același avion ca atunci. Au trecut aproape doi ani de zile de la acel moment, și totul este schimbat, atât în jur, cât și în mine.

Cunosc aeroportul acesta ca pe palma mea. Știu fiecare sală de fumat, fiecare cafenea, fiecare magazin. A fost o vreme în care îmi petreceam aici mai mult timp decât oriunde altundeva. Întreaga mea viață devenise o constantă alergătură între casă, job, facultate și aeroporturi. Nu regret deciziile pe care le-am luat, pentru că înainte de suferință, am avut parte de mai mult frumos decât aș fi putut spera vreodată.

Nu aș schimba nimic, dar nici nu aș mai repeta pașii pe care i-am făcut în ultimii doi ani. A-mi dori să schimb ceva înseamnă a nu-mi asuma, iar asta nu pot face. Nu m-a forțat nimeni. Am făcut totul dintr-o idee a unei povești de dragoste romantizată la extrem. Acum, după atât de mult timp de la acele întâmplări, am impresia că totul a fost în capul meu. Nu a mai rămas nici o dovadă a lui în jurul meu; singura amintire clară este în mintea și în sufletul meu. Dar cum să am încredere în ele când totul ține numai de mine acum?

Nu am mai fost într-un aeroport din Septembrie, de când am făcut prima alegere spre binele meu, fără să mă gândesc la nimeni altcineva. În momentul în care am pășit înapoi pe meleaguri olandeze, mi-am făcut o promisiune mie: aceea de a nu mă întoarce aici până nu voi fi sigură că nu mă vor năvăli cele mai urâte lucruri și sentimente din lume la fiecare colț. Astăzi, realizez că am reușit. Am ajuns la Schiphol undeva pe la ora cinci dimineață, fără să mă ia plânsul sau să îmi doresc să am altă destinație. A fost prima dată când am vrut să văd toate locurile marcate de noi fără să vreau să mor o dată cu tot ce ne-a legat unul de altul. Câtă muncă și chin mi-au trebuit pentru asta nici măcar eu nu știu, și o parte din mine este încă tristă că am fost adusă la punctul în care să îmi doresc ca totul să devină o poveste din trecut.

Cu toate acestea, mi-am amintit fiecare moment. Nu pot uita nimic. Știu exact fiecare colț în care am pășit amândoi, sau fiecare loc în care stăteam și vorbeam cu el la telefon în timp ce așteptam avionul care avea să mă ducă în cel mai frumos loc de pe pământ. Îmi aduc aminte, totuși, și băncile pe care stăteam și plângeam când ajungeam înapoi, neștiind dacă aveam să îl mai văd vreodată sau nu.

Îmi amintesc, dar nu mai vreau să retrăiesc nimic. În mine nu mai există nici o dorință de a mă întoarce în același loc în care am fost prinsă atât de mult timp, fără să văd o cale de scăpare spre bine sau spre singurătate. A trebuit să duc un adevărat război cu mine ca să mă pun pe primul loc și ca să realizez că a plânge și a țipa la cineva la fiecare două zile nu este ceea ce îmi doresc, și că oamenii rar se schimbă cu adevărat, iar speranța pe care am nutrit-o atât de mult timp se datora sufletului meu și încrederii nemărginite pe care o am în frumusețea oamenilor.

Acum doi ani de zile, când dormeam aici cu gândul la ziua de mâine cu el, nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme în care voi sta în aceleași locuri, așteptând să ajung în altă parte, încă vie, dar fără el. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o viață fără el, și mai ales una în care să pot trăi cu faptul că încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu în viața lui.

Nu mai am chef să mă prefac și nici să mă mint singură. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar fără a vrea să pun asta în acțiune. Am destule dovezi că nu ar ieși nimic bun; nu aș mai putea să trag singură, să stau să îl privesc cum nu înțelege nimic din ce îi comunic, și la rându-mi să mă simt confuză cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea.

Chiar dacă am ales să mă desprind de el, mereu îmi va păsa și îmi voi aminti de el. Nu pot uita pe cineva cu care am trăit atât de intens și pentru care mi-aș fi dat și viața. Dacă am ales alt drum, am făcut-o pentru că mi-am pierdut speranța și pentru că adevărul era mult prea evident pentru a fi ignorat. M-am mințit multă vreme și m-am urât pentru asta, la fel cum am făcut-o apoi pentru că nu puteam să nu-l mai iubesc. Acum nu mai urăsc nimic. Nu m-am iertat încă, dar știu că nimic din ce am făcut nu a fost menit să rănească pe nimeni, mai ales pe el. Uneori îmi doresc să fi știut cum să fi gestionat situația altfel, dar știu că la punctul în care eram, nu am știut cum.

Mi se pare că am fost prinsă în trecut o viață întreagă. Am petrecut luni întregi în pat, uitându-mă la același perete mereu, retrăind aceleași momente în mintea mea și sperând că le voi face să reapară prin magie. Acum, nu vreau decât să mă iert și să păstrez în sufletul meu doar ce a fost frumos. Nu vreau să mă mai uit cu regret la ce a fost. Vreau să îmi asum complet totul, și să pot spune că nimic din ce am trăit nu m-a pus la pământ. Numai astfel voi reuși să îl iubesc complet și până la capăt: iertându-ne pe amândoi și eliminând ideea că ne-am distrus reciproc.

Acum nu pot decât să mă uit spre viitor. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac cu viața mea, și nici nu mai încerc să primesc răspunsurile la niște întrebări pe care nici nu ar trebui să le am. Încerc doar să accept ceea ce sunt, indiferent de ce înseamnă asta, și să îmi îndrept pașii spre alegeri asumate, de care să nu îmi mai fie rușine în viitor.

Pleacă avionul, și mă va duce în Viena, oraș împânzit de tot ce-am fost și nu vom mai fi.

Pe curând, 

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Kintsugi, arta de a mă vindeca pe mine însămi

Se zice că înainte ca ceva bun să ți se întâmple, totul în jurul tău trebuie să se dărâme, să ardă și în urmă să rămână numai cenușă, din care să construiești ceva mai solid. Am auzit aceste lucruri de mii de ori în ultimul an, dar nu am avut niciodată puterea să cred. Nu poți crede în soare când ești în mijlocul furtunii. Atunci ți se pare totul veșnic, imens, interminabil. Ai impresia că nu vei reuși niciodată să scapi. Uiți că timpul vindecă și rezolvă tot, că viața ta cumva continuă și că nimic, niciodată, nu va rămâne la fel, fie că vrei sau nu.

Mi-aș fi dorit să fi crezut mai mult în ceea ce auzeam: că timpul vindecă. Că nu va fi mereu la fel. Că durerea va trece. Că stă în mâinile mele să nu mai sufăr. Mi-aș fi dorit să mă fi iubit mai mult pe mine și mai puțin pe alții, să fi avut mai multă încredere în mine și în persoana mea.

Nu regret nimic din ce am trăit, în nici o privință. Fiecare parte a suferinței mele a fost o lecție din care am învățat și fără de care cu siguranță nu aș mai fi fost aceeași persoană acum. Bună pentru unii, rea pentru alții, depinde de cum alegi să te uiți la întreaga poveste. Cu toate astea, uneori îmi doresc să fi avut mai multă credință că viața nu te lasă să rămâi într-un loc de ceață continuă.

Mă gândesc atât de mult în ultima perioadă la tot ce am trăit în ultimii doi, trei ani. Mă uit în jur, la liniștea aceasta uneori plictisitoare, și mă surprind gândindu-mă că au existat zile în care am fost convinsă că nu voi mai ajunge să trăiesc un alt Crăciun, sau o altă excursie, sau o altă zi de muncă. Am crezut că nu voi avea puterea să suport toată durerea care venea spre mine în reprize violente. Am încasat valuri de suferință încontinuu, și le-am ținut piept așa cum am știut, iar dacă am acționat prost de multe ori, a fost din cauza lipsei de experiență și de siguranță de sine.

Anul trecut pe vremea asta, totul în jurul meu explodase. Trăiam cea mai dureroasă săptămână din viața mea, din cauza unui moment în care efectiv am înnebunit și nu mi-a mai păsat de nimic. Am fost împinsă de pe marginea unei prăpastii din care nu am știut cum să ies aproape un an de zile. Am petrecut efectiv luni întregi la pat, nemâncată, plânsă, fiind rece cu cei din jur, aproape insuportabilă pentru unii, de-a dreptul penibilă pentru alții. Stăteam în pat și fumam și mai ieșeam din când în când din casă ca să mă păcălesc că fac ceva cu viața mea. Uitasem de orice altceva din jurul meu. Vioara o atingeam din când în când, scriam doar când mă durea prea tare, iar de citit, nici nu încăpea vorba.

N-am fost om aproape un an de zile, și-am crezut cu adevărat că nu voi mai fi vreodată. Am fost făcută bucățele la o vârsta la care nu trebuia să am de-a face cu așa ceva. Am iubit atât de mult încât aproape am murit. Îmi aduc aminte că prin mai, nașa mea m-a amenințat că vorbește cu ai mei să mă ia acasă dacă nu încep să mănânc. Trebuie să mai am și-acum o poză cu mâna mea din perioada aceea, în care mi se vedeau oasele. Eram piele și os cu adevărat.

Am trăit în ruinele ființei mele luni de zile. Am început să mă ridic de jos undeva prin Septembrie, când am făcut prima alegere gândindu-mă strict la binele meu. Acela a fost primul pas pe care l-am făcut înspre mine, chiar dacă am fost împinsă spre aceasta alegere de circumstanțe și de alegerile altora. Apoi au mai urmat luni în care știam în ce direcție trebuie să mă îndrept, dar nu reușeam să renunț la trecut. Și cumva, cădeam mereu în vechile obiceiuri, care se contraziceau cu tot ce voiam să însemn eu.

Până într-o zi în care m-am trezit, și ceva în interiorul meu s-a schimbat complet. Mi-am zis ”gata, hai să pornim, ajunge” și m-am ales pe mine în defavoarea oricui. Și de atunci stau și regândesc totul, și nu mai simt nici măcar furie față de ce s-a întâmplat și față de tot ce am ales să trăiesc. Simt tristețe față de mine și milă pentru fata de care nu am știut să am grijă. Nici acum nu știu complet cum să fac asta. Sunt zile în care sunt pierdută, în care nu știu în ce direcție să o apuc, sau ce să fac cu viața mea. Dar măcar nu mă mai lupt cu o forță pe care nu aș fi putut să o înving niciodată. Aleg să mă lupt doar cu mine, cu scopul de a deveni cineva de care sunt cu adevărat mândră și care nu are nevoie de nimeni pentru a o face fericită.

M-am întrebat ieri dacă eu aș iubi o persoană ca mine, și mi-am dat seama că da, chiar aș iubi pe cineva ca mine, care dă totul fără să aștepte nimic la schimb. Dar la fel de bine, am realizat că nu a da este cel mai important, ci și a primi așa cum ai tu nevoie. Am realizat că trebuie să desființez toate ideile greșite asupra mea pe care mi le-am întipărit în minte. Că nu sunt nici rea, nici imatură, nici copilăroasă, și că fiecare persoană din aceasta ecuație a avut responsabilitatea de a-și face propriile alegeri, asupra cărora eu nu am putut avea nici un fel de cuvânt sau de decizie, și că trebuie să încetez să mai iau asupra mea greșelile lor.

Am fost făcută bucățele. Mereu îmi va păsa și de bucățelele celorlalți, și niciodată nu voi urî furtuna prin care am trecut.Voi refuza, în schimb, să mă mai aflu în mijlocul ei vreodată. Sau, dacă o voi face, voi avea grijă să nu devin una cu ea. Iar de acum încolo, principala mea țintă va fi să pun la loc toate aceste bucăți într-o formă mult mai frumoasă decât înainte.

Kintsugi este arta japoneză de reparare a porțelanurilor sparte cu ajutorul aurului. Poate că este o asociere grandioasă, dar refuz să mă las în mâinile sorții. Vindecarea mea va fi așa cum îmi propun eu să fie, și rezultatul va fi mult mai puternic și mai solid.

Și da, înainte ca ceva bun să ți se întâmple, trebuie să se dărâme totul în jurul tău, să fii lăsat fără nimic, ca să poți alege ce faci și ce devii și să ai loc de lucrurile care se aliniază perfect cu tine însuți. Iar de data aceasta, lucrul bun care mi se întâmplă este că merg pe drumul spre mine.

Pe curând,
Bianca

Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Live blogging: La Predeal

Vineri: Am ajuns. Cuvintele acestea le scriu de la o masă dintr-o pensiune din Predeal. În stânga mea, munții plini de zăpadă. Brazi înalți, cu ramurile lăsate de zăpadă. Un soare puternic luminează tot acest peisaj de vis. Oameni veseli pe pârtii, muzică în fiecare colț. Țipete și fericire. Relaxare. Peisaj mirific.

În dreapta mea, îi văd pe ai mei. Dacă întorc capul sau dacă ridic privirea, sunt acolo. În carne și oase, așa cum îi știu, cu puține schimbări. Ăsta e un peisaj și mai mirific decât cel anterior și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Am o senzație că trăiesc un vis încă de aseară, de când am ajuns. Am așteptat atât de mult să trăiesc momentul acesta, și acum îmi este frică că nu trăiesc cu adevărat totul și că se va termina prea repede. Încerc să nu las gândul acesta să mă alerge de la spate. Foarte des îmi vine în minte, și îl alung mereu. Mi-am imaginat zile întregi cum va fi să fiu aici, cum va decurge totul, iar realitate bate imaginația, cu siguranță.

De o zi mă bucur de orice. De fiecare lucru mic, nesemnificativ. Mă bucur de un suc pe care îl beam când eram mică, mă bucur să dorm cu mama în același pat, așa cum mă obișnuisem. Mă bucur de mâncare (oho, și încă cum!), de companie, de mirosuri, de soare, de zăpadă, chiar și de frig. Vreau ca prima mea vacanță să fie memorabilă, și știu că va fi.

Am mâncat deja bulz, mici, papanași (pentru prima dată în viața mea, de fapt) și salam de Sibiu. Am băut prea multă cafea, ceai și suc. Nu mă interesează absolut nimic. Totul este absolut în regulă acum și aș vrea ca mereu să fie la fel. Vreau să îngheț acest moment în timp și să îl trăiesc din nou și din nou, chiar dacă știu că la un moment dat ar înceta să mai fie ok, sau măcar acceptabil.

A fi în România este ciudat. O sa fiu sinceră și o sa spun că mă simt mai străină aici ca niciodată. Nu mai venisem în România de trei ani, iar când am ajuns și am observat totul în jurul meu, m-am întrebat dacă eu într-adevăr m-am născut aici. Nu vreau ca asta să sune arogant, dar mi se pare totul atât de străin aici! Abia acum îmi dau seama că în momentul în care am plecat, m-am desprins de tot. Bineînțeles, există lucruri (în marea majoritate mâncarea) de care îmi este dor, dar zilele acestea redescopăr totul. De la sucul Granini, până la nepolitețea oamenilor, care mi se pare că nu știu ce înseamnă cuvintele ”vă rog” sau ”mulțumesc”.

Am intrat în câteva supermarket-uri și m-am plimbat printre rafturile pline cu dulciurile copilăriei, și am observat totul cu o bucurie ciudată. Nu dor, și nici jind. Am simțit o bucurie să îmi reamintesc de toate lucrurile cu care am crescut și pe care le-am lăsat în urmă, dar pe care nu le vreau înapoi. Și chiar dacă am crescut, mă bucur extrem de mult de fiecare lucru pe care îl văd sau pe care îl mănânc, mai ales dacă vorbim de lucruri pe care nu mi le puteam permite pe vremea aceea.

Sincer, am avut un mic șoc când am ajuns în România. Prima mea impresie a fost destul de proastă, având în vedere că am avut o întârziere considerabilă la avion, fără ca cineva să ne spună nimic. Am zburat cu o companie românească, deci mi s-a părut explicabil, chiar dacă nu scuzabil. Apoi, în momentul în care am urcat în avion, mă simțeam destul de inconfortabil auzind numai română în jurul meu. M-am dezobișnuit de asta, și cu siguranță percep altfel lucrurile. Auzeam glume în jurul meu pe care nu le înțelegeam, bârfe pe care nu le prindeam și ironii care nu îmi plăceau. Nici nu știu cum să explic ce am simțit în momentul respectiv.

O surpriză fantastică pentru mine a fost faptul că a trebuit să îmi aștept valiza timp de 45 de minute. Maximul pe care l-am petrecut așteptând să îmi vină bagajul a fost 20 de minute, în Amsterdam. Atunci îmi amintesc că m-am plâns foarte mult, dar universul îți dă întotdeauna o lecție.

Sâmbătă: Nu am terminat de scris ieri, pentru că sunt mereu distrată de lucruri pe care le văd în jurul meu. Și nici nu-mi vine să îmi petrec timpul cu capul în laptop sau într-o carte, chiar dacă tocmai acum am terminat ”Turtles all the way down”, de John Green. Destul de slabă, sinceră să fiu. Dar despre asta, într-o postare separată.

Ideea este că ai mei nu au liber de la muncă, așa că plec dimineața cu ei spre restaurant, mă așez la o masă, și-mi petrec timpul acolo. Scriu, citesc, stau cu lumea de pe aici. Mai ies la frig, mă uit pe geam și contemplez. Mă plictisesc. Doamne, voi înțelegeți că mă plictisesc în cel mai frumos mod?! E genial!

Continuând cu ce vă povesteam ieri despre călătoria spre România de joi…

De fapt, zborul acesta mi s-a părut de-a dreptul hazliu. În momentul în care am primit porția de mâncare în avion, m-am distrat copios pe seama sandwich-ului: o imitație de baghetă, extrem de sfărâmicioasă, câteva bucățele fierte de piept de pui, o chestie verde ce aducea a salată ofilită, și o felie de roșie. L-am mâncat, totuși, pentru că e fain să îți aduci aminte de unde ai pornit. În același timp, realizezi de unde ai plecat.

Nu m-am putut abține din râs în momentul în care am primit o cafea, tot în avion. Mi s-a trântit în față un pahar cu apă fiartă, un pliculeț de cafea, niște lapte în recipientul acela ce aduce a capac,  și un pliculeț de zahăr. Nu este nimic greșit cu asta, dar uitasem complet de pliculețele de cafea instant, iar modalitatea de a servi băuturi călătorilor din avion nu numai că este extrem de vechi, dar este și mai dificil. A face tot procesul acesta de a pune apă într-un pahar, apoi de a da un pliculeț de cafea, zahăr și lapte mi se pare mult mai obositor decât de a pregăti cafeaua înainte, de a o pune într-un termos și de a servi cafeaua direct la pahar.

Mă dă gata frigul. Dacă credeam că este frig în Olanda, mi-am schimbat părerea. De fapt, cred că atunci când voi ajunge înapoi acolo, mă voi plimba în tricou. Bineînțeles, frigul de acolo este umed și înțeapă. Și nici nu ninge. Mor după zăpadă, chiar dacă face lucrurile mult mai dificile într-o țară ca România. Dar măcar îți dă un sentiment de lumină continuă și de un Crăciun prelungit.

În rest, este la fel de frumos cum mă așteptam. Priveliști incredibile, de care consider că am fi putut profita mult mai mult dacă aveam mintea să o facem. Mâncăruri bune, și o țară cu tradiții puternice, dar care tare îmi este frică că vor fi acaparate de snobismul care planează în aer. Nepolitețea este, mi se pare, ultima modă aici.

Cum e să fiu cu ai mei? Este foarte bine. Nimic nu s-a schimbat între noi, decât eu. Mama are tendința de a mă proteja. Să nu pierzi cheia, să nu te întorci pe întuneric, nu ți-e foame? Iar mie mi se pare ciudat ca cineva să aibă grija mea, și ușor hilar că ea nu își dă seama că de cinci luni de zile răspund întru totul de persoana mea. Că, slavă Domnului, nu am pierdut niciodată cheia, că și dacă mă întorc pe întuneric, am ochii și urechile deschise, că dacă mi-e foame mănânc, și dacă nu, nu.

Mi-ar plăcea să fi putut sta mai mult, dar la fel de bine știu că voi fi cu totul în regulă când mă voi întoarce. Viața voi continua, iar eu sunt ok. Poate nu întotdeauna, dar sunt. Îmi găsesc drumul, iar înapoi nu m-aș mai putea întoarce niciodată. Este extraordinar să vii în vacanță, dar realizezi la un moment dat că strict asta este. O vacanță. Viața dinainte nu o vei putea aduce înapoi niciodată, iar asta se întâmplă cu un motiv. Iar viața mea, cu bune și cu rele, este frumoasă și sunt recunoscătoare pentru ea. De-abia a început, și tot ce trăiesc acum este complet natural și va trece.

Nu mai am ce să scriu deocamdată. De fapt, aș avea multe de spus, dar nu mai vreau să stau cu ochii într-un laptop. Vreau să mă bucur de tot cât mai pot. Vreau să adun cât mai multe amintiri, să mă încarc cu cât mai multă energie. Să păstrez în sufletul meu o părticică din experiența Predeal 2018 pentru totdeauna.

Până data viitoare,

Bianca

 

 

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.