Cum au fost primele trei săptămâni în Olanda

Am șters postarea aceasta de trei ori. De și mai multe ori mi-am promis că o voi scrie. Cumva, am ajuns la trei săptămâni în Olanda și gândurile mi-au rămas nescrise. Nu neapărat din lipsă de timp, ci dintr-o neputință totală de a exprima toate sentimentele care mă încearcă. Aș vrea să pot să descriu în lux de amănunte senzațiile, gândurile și trăirile care mă încearcă de trei săptămâni, dar este imposibil. Am să încerc să scriu totul în seara aceasta, chiar dacă îmi va fi foarte greu datorită faptului că toată experiența aceasta este încă nouă și sunt destul de neobișnuită cu tot ce se întâmplă atât în jurul, cât și înăuntrul meu.

Acum trei săptămâni eram în Grecia, iar viața mea era la polul opus de cea de acum. Iar când zic asta, vorbesc cât se poate de serios. Mi se pare că, într-un fel, tot ce mi se întâmpla acum trei săptămâni sunt amintirile altcuiva. Într-un fel absolut ciudat, mi se pare că am lăsat Grecia în urmă aproape de tot. Bineînțeles, au trecut trei săptămâni. Să fie mult, să fie puțin? Cine știe. Cert este că m-am obișnuit cu dorul pe care îl port în mine pentru persoanele dragi și am înțeles că este absolut firesc să mă simt așa. De țară nu îmi este dor aproape deloc. Doar de soare și căldură. În rest, când mă gândesc la faptul că aș fi putut fi încă acolo, mi se pare de neimaginat. De ce exact, încă nu mi-am dat seama.

Poate  pentru că trăiesc totul la maxim aici. Nici o parte din mine nu mai este cu gândul sau cu sufletul la casă. Nimic din mine nu vrea să se întoarcă la perioada aceea. Tot ce s-a întâmplat în clasa a 12-a și în vara ce tocmai a trecut este acum o amintire foarte prețioasă, însă doar atât. Mă bucur de fiecare moment de aici și totul este magic. Fiecare moment are o însemnătate și vine cu o avalanșă de emoții. Totul este nou și interesant și intens,nimic nu este trecut cu vederea.

Uneori, asta poate fi o problemă, pentru că fiecare lucru mărunt prinde o însemnătate pe care nu o are. Orice contează: un zâmbet, un salut, o vorbă bună, una mai puțin plăcută. Totul. Și totul pare extraordinar, chiar dacă nu este.

Ideea este că sunt în priză la voltaj maxim acum. Studiez, învăț, lucrez, încerc să îmi mențin o viață socială adecvată. Încerc să mă adaptez. Curăț, spăl, mai și gătesc. Bine, când îmi amintesc. Am un program care nu seamănă a program și pe care încă încerc să îl stabilizez, deși mi se pare că degeaba încerc să găsesc o stabilitate în tot acest haos frumos. Am să recunosc că nu am mult timp să mă gândesc la mine. Bănuiesc că este firesc, pentru că tot ce fac acum, tot pentru mine fac. Pentru viitor, dar și pentru prezent.

Nu am mult timp să mă gândesc la mine, la sentimentele mele, la nevoile mele. Bineînțeles, cu gândurile este complicat, și uneori nu le pasă că nu ai timp de așa ceva. Sentimentele, ca și gândurile, pur și simplu vin peste tine, iar uneori o fac în cele mai nepotrivite momente și adesea pot fi paralizante. Frica, nesiguranța, neîncrederea de sine vin peste tine în valuri și îți taie respirația. Dar continui, pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, la începutul și la sfârșitul zilei, ești numai tu cu tine. Dimineața te trezești, îți faci o cafea și o pornești la drum, iar seara te așezi, fumezi o țigară și apoi te culci. Altă opțiune nu ai, și o știi.

Cam aici este șpilul cu studiile în afară. Mă rog, cu plecatul în afară pe cont propriu. Știi că doar pe tine te ai și că nu te poți dezamăgi. Asta este șansa ta, pe care ai așteptat-o ani la rând, și că nu o poți rata. Nu poți face nimic ce ar putea strica toată afacerea asta, pe care tu o construiești. Și cred că mie-mi iese. Mi-am găsit deja un loc de muncă fain, la Stradivarius, care se întâmplă să fie și magazinul meu preferat de haine. Echipă mișto, haine pe gustul meu, contact cu oameni și program bun. Am avut noroc, dar chiar și așa mulți au fost uimiți că mi-am găsit deja de muncă. Adică, am „trei săptămâni aici”, și în mintea lor trebuie să treacă cel puțin trei luni ca să începi să îți cauți un loc de munca. Am o colegă care glumește că eu am venit aici ca să cuceresc lumea.

Ce nu știe ea este că nu e o glumă.

Eu chiar de-asta mă aflu aici.

Ca să cuceresc lumea, o lume numai a mea, construită de mine, pe puterile proprii. Cărămizi puse de mine, încet dar sigur.

Lucrez 20 de ore pe săptămână, am cursuri în fiecare zi, seara plec ultima de la conservator, și aș dormi acolo dacă ne-ar lăsa. Cineva m-a întrebat de ce lucrez atât de mult. De ce nu lucrez doar orele de care am nevoie ca să iau împrumutul de student? 56 de ore pe lună mi-ar trebui, iar eu lucrez 80. Am început deja demersurile pentru împrumut. Deci, de ce atât de mult?

Pentru că vreau și pot. Pentru că nu mă interesează să dorm o oră în plus. Pentru că vreau, simplu și la obiect, să am bani. Vreau să am bani de un arcuș bun, vreau să mă duc acasă la ai mei când pot, vreau să călătoresc, să mă urc într-un tren dacă am chef și să văd Germania, vreau să-mi iau perechea aia de ghete mișto pe care am văzut-o, vreau să ies la un vin cu prietenii, vreau să fac toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum. Vreau să stau într-un apartament fain, să merg cu autobuzul și nu cu bicicleta. Vreau să nu mai am grija banilor. Vreau să fiu cu un pas înaintea lor. Și pot. Nu-mi trebuie o oră în plus de somn. Nu-mi trebuie zile de leneveală.

Cred că puțini realizează că programul, dacă ai cap, îți iese și cu 20 de ore de muncă pe săptămână, și cu cinci ore de studiu pe zi, și cu cursuri în fiecare zi. Și da, mai ieși și în oraș dacă ai chef. Îți faci și prieteni. Ai timp și de tine, dacă știi cum. Spre exemplu, eu astăzi am simțit să scriu după ore, așa că mă culc mai târziu ca să scriu. E important să știi să îți acorzi credit, să știi că poți, să vrei și să faci. Degeaba vrei, dacă nu faci.

Cineva mi-a zis că nu trebuie să știi totul în lumea aceasta. Trebuie doar să știi un pic mai mult decât ceilalți. Iar eu știu. Diferența dintre mine și ei sunt cinci secunde dimineața, după ce sună ceasul, în care nu mă las să adorm din nou, și nici să stau în pat. După ce sună ceasul, număr până la cinci, și mă ridic. Altfel, nu m-aș mai face-o niciodată.

Mai știu și că pot. Asta este o mare diferență dintre mine și majoritatea celor pe care îi întâlnesc aici. Pot și o știu. La propriu. În trei zile am primit trei job-uri diferite. Trei interviuri pe care le-am reușit, pentru trei posturi diferite, pe care nu le-am mai deținut niciodată. Asta m-a făcut să înțeleg că mă adaptez bine la situații necunoscute și că ceva îi atrage pe oameni la mine. Știu să spun lucrurile potrivite și înțeleg esența lucrurilor. Înțeleg ce vor oamenii să audă și le-o livrez când trebuie. E corect? Nu întotdeauna. O fac? Da, pentru că trebuie.

Ideea este că este bine. Mai bine decât mă așteptam. Locul perfect încă nu mi l-am găsit. Încerc, cred, să mă găsesc pe mine în haosul acesta. Mulți mi-ar spune că trăiesc degeaba, pentru că muncesc atât de mult și nu mă bucur de nimic. Șpilul este că eu găsesc o frumusețe nemărginită în tot acest haos. Personal, mă bucur mult mai mult de orice moment special, care mă face să ies din rutină. Nu trebuie să fie ceva grandios. Orice moment de respiro este apreciat la maximum.

Olanda îmi place. Încă nu mă pot obișnui pe deplin cu ea. Sau, mai degrabă, cu olandezii. Mi se pare o nație destul de ciudată, pentru că sunt foarte diferiți de români sau greci. Sunt veseli, zâmbitori, parcă lipsiți de griji. Ordonați și liniștiți. Sunt prietenoși, dar distanți. Au un fel diferit de a-și arăta sentimentele față de oamenii cu care am crescut eu. De-asta mulți îi consideră reci. Ce-am observat încă de când am aterizat pe Schiphol, acum trei săptămâni, este că au un obicei destul de straniu. Dacă le întâlnești privirea pe stradă, îți vor zâmbi instantaneu, de parcă ar face concurs de cine zâmbește primul. Mi s-a părut foarte straniu la început, dar acum am început să mă obișnuiesc.

În aceste trei săptămâni am făcut lucruri care m-au scos din zona de confort în fiecare zi. Am devenit imună la orice factori ”deranjanți”. Nimic nu mi se mai pare deplasat sau inconfortabil. Faci ce trebuie să faci ca să reușești și nu există nici o scuză. Nici jenă. Nu există așa ceva. Te mănâncă de vii toți dacă te ascunzi sau dacă găsești scuze.

Uneori, în toată nebunia aceasta, mă lovește faptul că îmi trăiesc visul. Sunt undeva în afară, departe de casă, la mii de kilometrii de cei dragi mie, studiez muzică, dorm puțin, muncesc și îmi fac prieteni. Am o viață a mea. Trăiesc momentele la care atât de mult am visat și mă bucur de ele și mi se pare genial și de necrezut că am ajuns până aici în ciuda tuturor piedicilor. Este la fel cum mi-am imaginat și în același timp nu are nici o legătură cu ce am visat eu.

Pentru că în mintea mea, perioada de student era gri.

În realitate, este plină de culori și senzații și sunete și chipuri și zâmbete.

Bine, este și gri, pentru că vremea în Olanda este bipolară. La propriu. În prima săptămână cât am stat aici, am locuit într-un apartament care avea o curte în spate și intrarea în stradă. Erau zile când în curte ploua și în stradă era soare. Sau, o dată eram la facultate, mă pregăteam să plec, și era veselie mare pe mine că era soare. Două minute mai târziu, când am ieșit din clădire, ploua torențial. Câteva zile mai târziu, într-o marți în care erau vreo 10 grade, ploua cu soare.

Dar și cu asta te obișnuiești. Te obișnuiești cu tot, inclusiv cu dorul de casă, care devine parte din tine și din cotidianul tău. Pentru mine, Grecia pare acum un loc îndepărtat, o lume cu totul diferită, în care acțiunea se desfășoară și în care eu nu mai sunt personaj principal, chiar dacă toate celelalte personaje principale sunt tot acolo și, automat, sunt și eu. Sunt zile și zile. Uneori, aș vrea să iau avionul și să mă întorc acasă la confort. De cele mai mult ori, mă îngrozește gândul de a fi nevoită să mă întorc acasă, pentru că acolo nu este numai haosul meu, ci și a celorlalți. Aici sunt doar eu cu mine. Îmi pot face alegerile proprii și trebuie să am grijă doar de mine.

În concluzie, Olanda a fost un pas bun. Viața mea este plină de… viață. Timp de scris? Aproape deloc. De citit? Nici atât. Mă deranjează? Nu prea. Alte lucruri au întâietate acum, iar eu simt că sunt o persoană complet diferită, care a trecut la un alt nivel, unul în care book blogging-ul, recenziile și maratoanele de citit nu-și au locul. Cel puțin pentru moment.

Nu știu când voi mai avea timp să scriu din nou. Este trecut de miezul nopții, mâine trebuie să mă trezesc la șapte pentru ora de vioară, apoi am niște alergături la bancă, studiu, cor, studiu, puțină socializare, niște teme de făcut și dacă mai am timp și niște învățat.

Viața de student? Da.

 

 

Advertisements

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.