Cenușa fluturilor albi

Există momente în viață în care trebuie să te uiți în oglindă și să privești adânc în interiorul tău. Să fii sinceră cu tine și, oricât de mult ar durea, să privești în ochi toți demonii care nu îți dau pace și nu te lasă să fii tu. Să îți faci sufletul să tacă și să asculți numai de mintea ta, exact ca și cum ai fi un spectator la propria-ți viață.

Este foarte ușor să te lași prinsă într-un vârtej de lucruri care nu ți se potrivesc. Acelea care la început se simt bine, îți dau o energie faină, te fac să te simți încrezător în lumea întreagă. Parcă soarele strălucește mai tare, parcă e mai puțin ger, parcă, parcă, parcă. Totul este un ”parcă”. Dar când trece euforia de început, în orice aspect posibil, și trebuie să te confrunți cu realul situației, încep să se strecoare în mintea ta semne de întrebare. Niște beculețe care se aprind mai des decât ai vrea, care îți provoacă stări total opuse de cele descrise mai sus.

Ne-am obișnuit, din păcate, să le ignorăm și să alergăm după senzația de adrenalină de la început, care mai apare din când în când, atunci când are chef, numai ca să îți amintească și să te țină prinsă în aceeași situație. Rău cu rău, dar mai rău fără rău?

Alungi semnalele roșii ca pe niște muște enervante. Le dai la o parte, le ignori și le pui pe seama nebuniei tale. Îți zici în repetate rânduri că tu ești cea de vină, că tu ai greșit, că tu trebuie să te schimbi, că tu trebuie să repari. Încerci să fii altfel. Să fii mai bună. Mai înțelegătoare. Mai nu știu cum… Te simți stricată, proastă, ca și cum ceva este fundamental greșit cu tine. În tine. Ajungi să te urăști, pentru că orice ai face nu este de ajuns.

Faci asta până când te uiți în oglindă, și nu te mai recunoști. Până când viața îți devine un amalgam de evenimente pe care nu le poți controla, de lucruri care merg prost, de oameni care nu îți mai plac. Până devii constrânsă să simți că totul este în neregulă, că nimic nu mai este bine și frumos, decât acel lucru care, din când în când, te mai face să te simți ok, dar de la care știi în subconștient că pornește totul.

Vine un moment în care nu mai poți și spui stop. La orice. Carieră, prieteni, relații, familie, facultate. Pui frână, te uiți în jur, și îți dai seama că te-ai schimbat atât de mult, pentru că ai uitat de valorile tale. Ai uitat de ce te face să fii tu, unic, special, de neînlocuit. Și ai făcut totul pentru o imagine în oglindă a ceea ce a fost o dată, pentru că ai crezut că așa va fi totul bine din nou, fără să realizezi că anumite lururi în viață nu sunt menite să fie. Că energiile nu se contopesc și că nu ai nici o datorie să faci singur sau să tragi de un lucru care nu vrea să se urnească din loc, care rămâne prins acolo ca și cum are rădăcini. Și că tu, ca și persoană, nu ești menită să stai în locul acela atât timp cât nu se încearcă măcar a fi frumos.

Însă obișnuința este un lucru greu de schimbat. O dată ce ți-a intrat ceva în sânge aproape, îți trebuie o luptă titanică cu tine pentru a înlocui acest obicei, devenit atât de nesănătos. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrei să schimbi ceva la situația această, pentru că familiaritatea este mai importantă decât orice pentru ființele umane, fie ea una bună, sau una proastă. Ea te protejează, dar poate să te și ucidă.

Te uiți în jur și te gândești… cum am ajuns așa? Câtă luptă greșită am dus, și câte lucruri aș fi putut evita? Cum am ajuns să văd totul atât de negru, atât de închis la culoare, încât nici să nu mai vreau să mă privesc în oglindă? Cum am putut să mă schimb atât de mult, încât să uit de mine? Și ce să fac, când inima este obișnuită într-un fel, și mintea cere să lase tot în urmă și să își dea un restart?

Am mai spus-o, și-am să o mai spun. Viața noastră ne aparține numai nouă. Nimeni nu are habar ce este viața cu exactitate, pentru că nu există o definiție clară a ei. Este un amalgam de momente, sentimente, senzații, gânduri, oameni, alegeri… și multe altele. Dar trebuie să fim foarte atenți la fiecare lucru care se intersectează cu drumul nostru. Și mai important de atât mi se pare ca atunci când se fac mai multe gropi în pavaj decât să se peticească imperfecțiunile din el, trebuie să o luăm în altă direcție. Singuri, sau nu. Vrând, nevrând.

În teorie, sună ușor. Dar practica este de un miliard de ori mai grea, pentru că pentru a te elibera de ceva de care ai ținut cu dinții atât de mult timp, trebuie să te împaci cu ideea că lupta ta a fost în zadar, și să conștientizezi că nici un război nu merge la infinit. Sau o face, dar cu prețul vieții. Iar ca să te împaci cu aceste lucruri, trebuie să stai să despici totul în patru, să analizezi totul la rece, și, de cele mai multe ori, să îți calci pe suflet, să vii în contrast cu tot ce ți-a fost familiar până acum și să te lupți cu firea ta, care îți spune mereu că este nefiresc să ai grijă în primul rând de tine… Să te lupți cu grija, cu amintirile, cu visele spulberate, cu ce credeai că va fi sigur, atât de sigur, pentru că ai crezut că doar ce simți și vrei tu este important și va face ca totul să se întâmple așa cum trebuie.

Și când visele astea se spulberă, și înțelegi că totul a fost un nimic crunt, ce faci? În câte perne să dai și de câte ori să plângi? De câte ori să te schimbi pe tine și să încerci să îți schimbi percepția? Cum accepți adevărul crunt? Ăla că totul a fost degeaba. Că ai luptat degeaba.

Trebuie să schimbi tot în tine ca să te eliberezi, iar ăsta este un proces continuu, în care trebuie să îți reamintești de ceea ce faci și de ce se întâmplă și motivele din spatele acestor decizii dimineața, la prânz și seara, să o faci să fie un fel de rugăciune, să devină ideile noi atât de familiare, încât trecutul să fie inconfortabil de fiecare dată când îl revizitezi. Dar, oricum ar fi, doare de te năucește și te schimbă în moduri în care nu ai crezut posibil.

Te face să devii ceea ce ți-ai promis că nu vei deveni niciodată. Ceea e i-ai promis că nu vei deveni.

Te face să devii rece.

Indiferentă.

Și când nu ești nici unul dintre lucrurile de mai sus, ești doar…

Furie. Ești furie pură. Care arde atât de tare, încât doare.

Pe curând,

Creața

”Cand ma privesti ca un las
Ascuns printre riduri

Stii si tu, stiu si eu
Vom ramane singuri.”

Și-am rămas amândoi singuri din cauza unui viitor pe care nimeni, niciodată, nu ți l-a garantat, iar în proces, mi-ai luat și mie viitorul, și pentru asta n-am să te iert niciodată.

Niciodată.

Urmează să ne prăbușim, știai asta?

Și mai știai că vom avea pace doar între patru ziduri?

Undeva ca în August.