Rânduri uitate despre mine

Încerc să adun cuvintele care se tot luptă în mine. Sunt prea multe și prea împrăștiate, fără  o traiectorie comună. Se reped peste tot, urlă în fiecare colț al minții mele și nu îmi dau pace. Trec, din nou, printr-o perioadă în care nu-mi pot liniști mintea, în care totul este o goană continuă și în care gândurile mi-o iau în orice direcție vor ele, iar eu devin sclava lor. Norocul meu este că nu am prea mult timp de gândit zilele astea. 

Mi-e dor de bine și de frumos, de oameni buni, de momente frumoase, în care un simplu cer albastru reușea să mă facă să fiu fericită. Acum nu mai am timp să mă uit la cer. Alerg dintr-o parte într-alta, mă prefac că fac ceva cu adevărat important, mă afund în suprema neimportanță a existenței mele, păcălindu-mă că sunt cu adevărat cineva.  

Îmi lipsește să fiu frumoasă, să simt binele în tot, să văd frumusețea în fiecare colț al lumii. Mi-e dor să am încredere în oameni, să fiu îndrăgostită, să simt fluturi în stomac și să mă las să simt aceste senzații. Mi-e dor să fiu copil, să fiu naivă, să nu știu nimic despre lume, să nu mă fi rănit nimeni și să nu fi rănit pe nimeni. 

Mi-este ușor să scriu. Nu are cum altcumva, în condițiile în care am adunat în mine zeci de mii de sentimente pe care nu le-am exteriorizat și pe care nu știu cum să le potolesc. Sunt compusă din sentimente și din gânduri, cele două lucruri care îmi plac cel mai mult pe lumea aceasta și pe care, totuși, le urăsc de moarte, cu o ardoare cu care prizonierul își urăște torționarul.  

Într-o zi nu am să mă mai opresc din scris. N-am să mai suport viața altfel, va fi prea mult pentru mine, și-am să dau drumul cuvintelor pe care le țin ascunse de o eternitate. Și n-am să mă mai opresc până când n-am să spun tot ce mă apasă. Tot ce am trăit.  

Ce rămâne după tot ce a fost? 

Nimic, nici măcar ură. Doar mii de întrebări și vânătăi care apar când nu ai vrea. 

Mi-ar plăcea să cred în mine și să îmi placă de mine. Mi-aș dori ca masca pe care o arăt tuturor să fie reală, să nu mă ascund în spatele ei ca un copil care se pitește după fusta mamei. Îmi doresc să mă expun lumii fără frică, să trăiesc așa cum nu am visat vreodată că o voi face. Și nu cu bogăție sau cu lucruri materiale, ci cu dragoste de sine și cu mult bine.  

Aș vrea să mă pot îndrăgosti de mine însumi, ca să nu mă mai bazez pe alții pentru iubire. Mi-ar plăcea să mă văd ca fiind perfectă, să fiu mândră de cine sunt, să știu exact ce se ascunde în sufletul meu și să îmi creez viața după valorile pe care le am.  

Vreau să mă accept, dar cum să faci asta cu ceva ce nu îți place?  

Pot să mă prefac, dar cât pot trăi așa? Cât să mai port o mască de persoană puternică, calculată, adunată, când eu nu simt nici unul dintre aceste lucruri? Cum să mă prefac că sunt bine cu mine, când simt fiecare lovitură pe care am primit-o vreodată pe pielea mea mai mult ca niciodată? Mă uit în oglindă și văd doar un chip frumos, și visez noaptea că numai asta îmi va rămâne, că nimeni nu va vedea niciodată cu adevărat ce se ascunde după el, că mereu lumea va vrea să dețină numai această parte a mea. Că la un moment dat și asta va dispărea, și voi rămâne cu nimic.  

Mi-e frică că va veni un moment când nici pe mine nu mă voi mai avea. Și-atunci ce-mi va mai rămâne? 

Adevărul este că mi-e frică de mine, de oamenii în care nu reușesc să mă-ncred, și-mi place atât de puțin de mine, încât orice adiere de vânt mă doboară. Singurul meu avantaj este că reușesc să merg prin rafale de vând și să fiu încă în picioare, dar aș vrea să pot să ridic capul și în ploaie și să mă uit la cer zâmbind.  

Vreau să nu mă mai prefac că sunt bine și să o simt cu adevărat. 

M-am săturat de veșnicia asta, și m-am plictisit de persoana mea. Mi-ar plăcea să mă descompun cu totul, și să creez o altă Bianca, care să fie total opusă de cea de-acum. Uneori îmi vine să plec din locul în care sunt. Se simte prea încărcat de tot ce am făcut greșit vreodată, și mi se pare că nu reușesc decât să merg din greșeală în greșeală, ca și cum nu sunt capabilă să învăț nimic din ceea ce trăiesc. Am nevoie să îmi fac bagajele, să mă ridic și să plec, să las toată viața asta în urmă, să uit toate zilele marcate de tot ce e mai rău pe lumea asta. Să plec unde nu mă cunoaște nimeni.  

Mi-aș dori să o dau uitării pe Bianca, la fel cum au făcut-o atâția alții, să văd cum se simte să mă uit și să mă scot din propria-mi minte.  

Dar nu pot face nici unul dintre lucrurile astea, pentru că iubesc prea mult tot ce am, pentru că sunt prea egoistă să nu-mi mai fie frică, pentru că mi-e prea frică să mă reinventez, să uit tot ce mi-a fost vreodată familiar. Mi-e frică încă să trăiesc, sunt paralizată la gândul că toată lumea mă va uita. Și nu ar trebui, pentru că la sfârșitul zilei, sunt singură și-așa voi fi mereu, așa că de ce m-ar interesa dacă se mai gândește cineva la mine sau nu?  

Nu vreau nici să plec, nici să rămân. Vreau să repar tot ce am lăsat să fie stricat, să vindec toate rănile care mă incomodează acum, să mă uit la mine și  

să  

 

iubesc. 

Pe curând,

Bianca

Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.