Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Advertisements

Fiecare viață contează

Cred ca atacul chimic din Siria nu este o noutate pentru nimeni. Încă de joi dimineață circulă pe internet diverse filmulețe cu oamenii din țara respectivă și chinurile prin care trec datorită acestui atac. Sinceră să fiu, nu am fost în stare să mă uit la nici unul dintre filmulețele care au consternat o lume întreagă. Nu mă pot obișnui cu ideea că, în timp ce eu îmi fac griji despre facultate, bani, studii și deadlines-uri, milioane de oameni nevinovați se luptă pentru viețile lor. Aș vrea, totuși, să vorbesc despre asta astăzi, pentru că nu mai pot ține în mine.

Am spus-o, o spun și-am s-o mai spun. Absolut fiecare viață contează. Fiecare suflet de pe planeta aceasta este important. Am crescut cu ideea aceasta și am să continui să o spun, în speranța că măcar o persoană va înțelege și o va adopta. Dacă pot inspira această idee unei singure persoane, atunci pot fi mulțumită.

Treaba stă în felul următor: statutul social, contul bancar, mașina, casa în care locuim și hainele pe care le purtăm nu spun absolut nimic despre noi ca și persoane. Tot ce contează este ce avem în interior. Ce fel de oameni suntem. Sufletul, mintea și felul în care alegem să le folosim sunt factorii care ne diferențează unii de alții. Iar faptul că un om cu un suflet bun s-a născut în Siria, în Congo sau în altă țară pe care noi alegem să o considerăm mai prejos de noi nu ne dă dreptul să decidem ce facem cu viața acestuia. Și nici faptul că noi am avut norocul de a ne naște în Europa sau în America nu ne face cu nimic mai buni decât ei. Asta ține strict de noroc. Până la urmă, nu alegem unde ne naștem. Spre exemplu eu, Bianca, aș fi putut avea soarta de a mă naște în Africa. Aș fi avut aceeași minte, același suflet, poate o piele diferită, însă persoana mea ar fi fost aceeași, cu câteva diferențe cauzate de tradițiile țării. Cu toate acestea, șansele mele de a scrie aceste cuvinte acum ar fi fost destul de slabe, însă acestea ar fi existat undeva, călcate în picioare de prejudecățile create de o societate complet distrusă de stereotipurile din care refuzăm să ieșim.

Totul pornește din mintea noastră. Lumea în care trăim a fost creată de noi, de ideile noastre și de neputința de a înțelege, o dată pentru totdeauna, că politica, războaiele și violența sunt niște tâmpenii care nu ne vor ajuta sub nici un fel să avansăm. Știu că este o idee care pare deja răsuflată, spusă de milioane de ori, dar degeaba o spunem, dacă nu o și aplicăm. Adevărul cutremurător este că nu suntem cu nimic diferiți față de acum 100 de ani, când un pictor psihopat a hotărât să distrugă o lume întreagă pentru că nu a fost acceptat la o școală de artă. Sunt complet consternată de faptul că alegem să ne întoarcem la greșelile din trecut votând oameni ca Trump, dându-le putere de decizie și acțiune unor oameni care  nu numai că nu o merită, dar nu știu cum să o folosească în binele societății. Niște oameni care consideră că au dreptul de a decide ce se întâmplă cu viețile altora.

Politica, războaiele religioase și violența sunt niște prostii menite să scoată bani de pe urma unor națiuni care au avut ghinionul de a se naște în țări slabe. Violența, la rândul ei, naște doar violență. Mă întreb de mult timp cât vor mai continua aceste atacuri teroriste care au loc acum în lume și dacă sunt doar un fel de preludiu la ceva mult mai mare și mai sângeros. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, trăim al treilea război mondial, numai că acesta nu se duce cu armele de acum o sută de ani. Însă este la fel de sângeros și la fel de nedrept și mi se pare îngrozitor faptul că nu putem găsi o modalitate de a înțelege că această lume aparține tuturor. Granițile pe care le-am pus pentru a delimita teritoriul unei țări nu sunt bariere care să ne interzică să intrăm într-o anumită țară și nici nu determină valoarea unei națiuni.

Toate acestea provin din dorința noastră absurdă de a fi superiori celorlalți și din complexul pe care televizorul, internetul și toate platformele de socializare ni-l creează. Practic, internetul ne spune că toate viețile ar trebui să arate la fel, că fiecare femeie trebuie să aibă fundul lui Kim Kardashian, că e ok să devii vedetă de pe urma unui film porno și că pozele pe care le postăm trebuie să fie mereu fabuloase. Poze fabuloase, vieți mizerabile. Când simțim că nu ne putem ridica la standardele impuse de aceste exemple  absolut stupide și total false, ne place să ne uităm la țările din lumea a treia. Adorăm, practic, să vedem că cineva o duce mai rău ca noi. Ne oferă o mică doză de adrenalină. ”Ia uite, mă, ce am reușit eu să fac și cât sunt eu de deștept că am un Porsche cumpărat de tata și ce prost e ăla că stă și învață ca să scape din țara în care s-a născut și să aibă aceeași șansă cu mine!”

Bineînțeles, internetul și toate ideile pe care acesta le promovează au în spate o minte umană. Nimic nu este postat pe internet de un robot fără sentimente, ci de oameni. Așa că, așa cum am mai spus-o, totul provine din mintea noastră. Lumea aceasta a fost creată de cei care trăiesc în ea. Tocmai asta este tragedia: faptul că ne-am făcut-o cu mâna noastră și ne adâncim din ce în ce mai tare în mizeria asta pe care ne place să o numim civilizație.

Dacă am ști să luptăm cu armele potrivite, lumea ar fi un loc mai bun. Dacă am realiza, într-un final, că fiecare persoană trebuie să ia acțiune și să nu tolereze ura și răul, atunci binele s-ar răspândi mai repede. Internetul ar fi cea mai ușoară metodă de a face asta, însă bănuiesc că e mult mai ușor să ne concentrăm pe lucrurile care, la judecata finală, sunt cele mai neimportante.  În primul rând, dacă am realiza că în momentele cele mai importante suntem toți egali, viețile ne-ar fi mult mai ușoare. Și, de asemenea, că planeta aceasta aparține tuturor, indiferent de rasă, religie sau orientarea sexuală.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare și ușoara mea incoerență. Sunt buimacă și mult prea supărată de tot ce se întâmplă acum în lume.

Obsesii și lumi paralele

Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă nu aș fi fost violonistă. Dacă mama nu s-ar fi gândit să vadă dacă am ureche muzicală la șapte ani sau dacă s-ar fi dovedit că sunt complet paralelă cu muzica. Probabil că acum aș fi învățat pentru BAC, tot în Bârlad, într-un liceu normal, poate tot la umanistică sau, printr-un miracol, la real. În lumea asta paralelă, la care îmi place mie să mă gândesc uneori, mintea mea funcționează complet diferit. Urechea mea nu interceptează fiecare sunet ca fiind muzică, cărțile îmi sunt  străine, iar blogul acesta nu există.

e33356121c4666f982b926946e91a5a0

Bănuiesc că ce mă întreb eu este cum ar fi să fiu o cu totul altă persoană. Nu că aș vrea, dar bănuiesc că toată lumea s-a gândit la asta la un moment dat. La persoana lui, sau la alegerile pe care le-a făcut și care i-au adus viața pe care o duce acum. Eu mă gândesc des la alegerile pe care le-am făcut, unele mai bune, altele mai proaste. Bineînțeles, în spatele oricărei alegeri, sunt convinsă că există un motiv întemeiat și da, cred că totul ne este scris, dar mai cred, de asemenea, că destinul ți-l faci cu mâna ta. De fapt, destinul este o combinație între alegerile noastre și cele pe care o forță mai puternică decât lumea în sine le face pentru noi. Pe cele din urmă sunt sigură că nu le putem schimba.

Unul dintre lucrurile care mi-au fost scrise a fost talentul pentru muzică care mi-a fost oferit. În unele zile, poate fi un adevărat blestem, dar chiar și atunci este tot un dar dumnezeiesc. Talentul meu pentru muzică și faptul că am fost printre cei aleși să facă această formă de artă care salvează vieți mi se par o adevărată minune. Însă există și zilele alea, în care greutatea acestei răspunderi îți apasă întreaga ființă și de-abia dacă te lasă să respiri. Zile în care îți este scârbă să mai muncești la aceleași lucruri tot timpul, când nu mai suporți psihic să știi că trebuie să dai mai mult din persoana ta deja destul de goală și când îți vine să lași totul la o parte pentru că pare insuportabil să înveți toată viața, să duci o existență plină de aceleași note și aceeași singurătate mereu și, mai rău, aceeași nevoie de singurătate în fiecare zi. Și da, este o răspundere, pentru că ești conștient că sunt puțini cei care primesc acest dar și tocmai de-aia nu îl poți respinge. Tocmai pentru că ești printre cei puțini, și dacă toți l-ar respinge pentru că este prea greu, lumea ar rămâne fără muzică.

Da, este al naibii de greu. E greu să muncești atât de mult și apoi să te întorci acasă cu cuvintele profului în cap, care ți-a spus că se poate și mai bine și cu care aproape că te iei la bătaie la fiecare oră chiar dacă tu știi că ai muncit la ce ți-a spus el. E greu să depui atât de mult efort psihic în fiecare zi, să trebuiască să te concentrezi patru ore pe zi doar la un singur lucru, în cazul meu vioara, în același timp având grijă de tot ce presupune aceasta. Intonație, poziția corpului, articulație, frazare, expresie, mii de tehnici, corp relaxat și ritm, naiba să-l ia de ritm. Nu poți lăsa nimic la o parte, pentru că muzica este făcută din toate aceste lucruri și încă vreo mie, fiind exact ca un mecanism, a cărui piese nu funcționează una fără cealaltă.

Partea cea mai rea este că ajungi la un punct în care ești atât de obsedat de muzică și vrei atât de mult ca totul să iasă bine,  încât viața din afara micului tău balon, în care ești numai tu și muzica ta, efectiv te deranjează. Aici apar și contradicțiile,pentru că o parte din tine vrea cu ardoare să se dedice întru totul muzicii și încearcă, pe cât posibil, să îndepărteze orice poate fi o distragere, iar cealaltă parte din tine și-ar dori să fie un om mai bun, mai sociabil, mai prezent în moment. O parte din tine mereu își va dori să asculte cu mai multă atenție lumea care îți vorbește, însă în capul tău auzi mereu muzica cântând, exact ca o bandă stricată, dar atât de frumoasă.

Dacă nu aș fi fost violonistă, probabil că m-aș fi luptat să intru la o facultate de pe undeva din Anglia, probabil la design sau la jurnalism. Sau cine știe, poate că aș fi căutat o meserie care să îmi ofere o siguranță financiară din primii ani ai facultății. Reversul ar fi fost să mă mulțumesc cu puțin, să fac o facultate doar pentru că toți ceilalți din jurul meu au făcut-o, apoi să nu-mi găsesc de muncă în respectivul domeniu și să mă angajez ca și casieră la un supermarket. Nu că ar fi ceva greșit cu această meserie. Apoi m-aș fi căsătorit, din dragoste sau nu, cu un bărbat bun cu mine și l-aș fi lăsat să mă protejeze și n-aș fi avut sentimentul acesta care seamănă cu repulsia atunci când vine vorba despre a fi la mâna unui bărbat.

120224cr02

Într-o lume paralelă, aș fi fost un om complet normal, care nu își pune întrebări, care se lasă dus de mulțime, fără să ceară nimic mai mult decât i se oferă, fără a se chinui să aibă o altfel de viață. Un roboțel într-un sistem de rahat, care încearcă să transforme oamenii în oi. Și poate că aș fi fost mai fericită. Sau dacă nu mai fericită, mai liniștită. Nu mi-aș fi stricat psihologia atât de tare la 18 ani, n-aș fi avut o parte mereu nefericită, pentru că n-aș fi avut nevoie de mai mult mereu. N-aș fi știut, în negura ignoranței, că există mai mult. Și n-aș fi fost dependentă de muzică, iar sufletul meu nu ar fi fost o bucată de lemn și nici nu aș fi luptat atât pentru niște vise pentru care nici nu îmi garantează nimeni că se vor îndeplini într-un final.

Aș fi dus o existență ușoară, dar într-un final ar fi fost doar asta: o existență. Nu o viață. N-aș fi lăsat nimic în urma mea și nici nu aș fi vreu să devin nemuritoare prin muzică. N-aș fi avut o voce care să vrea să spună ceva cu adevărat important.

Însă eu nu vreau asta. Pentru mine este totul sau nimic. Eu nu vreau doar câteva părți ale vieții. Eu vreau lumea toată, pentru că altfel, care este sensul? Pentru ce lupt atât dacă nu pot avea lumea? Și adevărul este că nu aș schimba nimic, decât niște alegeri efemere, care, puse în imaginea mare, nu semnifică nimic. De fapt, nici nu știu dacă există un adevăr pe lumea aceasta, pentru că el este diferit pentru fiecare persoană. Adevărul meu suprem este arta și poate că, într-un final, această obsesie și acest chin vor merita dacă îmi vor oferi lumea întreagă.

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n

Lipsa ta

tumblr_nk37zom6ya1tx0fwxo1_500Lipsa ta se simte peste tot. Este o prezență aproape fizică, contrastând cu lipsa corpului tău de lângă al meu. E un spațiu gol, pe care nu reușesc să îl umplu cu nimic. Și este sufocant, într-atât încât nu mai simt aerul în plămâni de luni întregi. Mă întreb, oare, cum ar fi dacă ai fi lângă mine în felul în care vreau eu să fii? Oare aș putea sa respir normal atunci?
Lipsa ta este în tăcerea de după cafeaua de dimineață. Este în lucrurile nespuse, pe care le simt în gât,  gata să iasă în orice moment. Doar că eu niciodată nu o fac. Niciodată nu deschid gura să îți spun ce vreau. Mă ascund în fiecare clipă, în fiecare minut. Ceva în mine este terifiat să îți spună adevărul, să ceară ce vrea de la tine.
Îți simt lipsa în orice moment, în orice lucru simt pe care aș vrea să îl împart cu tine. Sunt plină de lipsuri, absențe și căderi în momentul acesta. Iar lipsa ta este peste tot, la fel ca o fantomă care mă bântuie de luni de zile și de care simt că, Dumnezeule, nu voi scăpa niciodată.
Lipsa ta este în muzică. În ritmurile pe care știu că degetele tale sunt capabile să le scoată, în pașii de dans pe care aș vrea să îi învățăm împreună. Melodiile frumoase mă duc mereu cu gândul la tine. La naiba, orice mă duce cu gândul la tine. Este de-a dreptul obositor, să fii atât de concentrată pe un lucru în fiecare clipă încât devine o obișnuință.
Poate că asta-mi și ești. O obișnuință de care nu vreau să scap, pentru că puținele clipe cu tine sunt mult mai dulci decât zile întregi cu oricine altcineva. Știu că dacă te-aș pierde, tu tot ai fi prezent, pentru că tu ești prezent chiar și atunci când lipsești. Ești prezent mereu în mine și în tot ce însemn eu.

Îmi este mereu dor de tine, chiar și atunci când nu ar trebui. Îmi este dor să facem lucruri pe care nu le-am făcut niciodată împreună, dar cel mai dor îmi este să facem puținele lucruri pe care am apucat să le împărtășim. Dar știu că momentele din urmă nu le poți readuce la viață în prezent. Mi-aș dori, totuși, să creem noi amintiri.
Uneori există speranță în dor. Ore întregi îmi spun că acest chin nu poate fi fără temei, fără un rezultat bun. Încerc să mă conving singură că trebuie să cad pentru a mă ridica, că toată această suferință va duce la ceva frumos într-un final. Dar la fel de bine știu că nu există finaluri fericite, nu pentru oamenii ca noi.
Mi-e dor de tine când nu pot dormi, chiar dacă tu ești motivul pentru care stau cu ochii deschiși toată noaptea. Mi-e dor de tine în visele mele, în imaginile care îmi vin în minte fără voia mea, atunci când pierd vremea, sau când merg cu autobuzul, sau când studiez. Lipsa ta se sime acut în sărutările pe care le văd pe stradă, în mângâierile pe care mi-aș dori să le simt pe piele și în vorbele ducli șoptite la ureche. Îmi este dor de tine în banca din spate, îmi este dor să nu ne fi cunoscut atât de bine și îmi este cel mai dor de tine din perioada aceea. La naiba, lipsa ta se simte în absolut orice. În farfuria goală din fața mea, în hamacul care se mișcă singur, aproape mai trist decât mine, în telefonul care nu mai sună. Peste tot, ești peste tot. Ai pătruns în toate locurile și oriunde m-aș întoarce, tot de tine dau. Orașul acesta este plin până la refuz de tine. Eu sunt plină până la refuz de tine și totuși întreaga mea ființă țipă după tine. Este aproape ca o durere fizică, ca și cum aș fi pierdut o parte din mine pe care nu am avut-o de fapt, niciodată. Este un gust pe care de-abia l-am încercat și deja mi-a fost smuls.
Mi-e atât de teribil de dor de tine, și în același timp sunt sătulă până peste cap de gluma noastră ce se cheamă ”prietenie”. Nu te mai vreau, dar am nevoie de tine. La fel ca și cu nicotina, dacă stau bine să mă gândesc. Ești o nevoie fizică pe care am, ceva de care nu pot scăpa fără un chin și mai mare. Iar eu de chinuri m-am săturat.
Să dispari? Nici gând. Să lupt pentru tine? Am obosit. Nu pot lupta pentru o persoană care nu vrea acest lucru. Să te las în pace? Am încercat, dar nu merge. Să mă lași în pace? Amândoi știm că nu poți. Să fim împreună? Niciodată.

Live blogging: Ceai cu miros de asfalt

Azi m-am trezit devreme. N-am dormit decât patru ore. M-am culcat la trei dimineața, pentru că nu am vrut să las din mână cartea pe care o citeam. Nu mi s-a mai întâmplat asta de foarte mult. M-am trezit la 7 dimineața și n-a trebuit să îmi amân alarmă decât o singură dată. M-am dat jos din pat, mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit la alergat. Alerg de trei zile, fac gimnastică seara de patru. Mă doare tot corpul, dar este una dintre cele mai dulci și satisfăcătoare dureri pe care le-am simțit vreodată. La fel ca durerea de după prea mult studiat sau de după sex. Dulcea aia durere când știi că ai făcut ceva pentru tine.

Dacă știam că este atât de bine să alergi dimineața, făceam asta de mult timp. Însă am fost leneșă ani întregi. Acum știu. Explorez totul cu ochi noi, curioși, plini de viață. Sunt o mulțime de senzații care mi se învârt prin cap și îmi ating pielea. Răcoarea de la 7 dimineața, roua de pe iarbă, mirosul de curat de peste noapte și frumusețea simplă a naturii, neatinsă încă de murdăria de zi cu zi. Aerul curat, încă rece de peste noapte, îmi arde plămânii care încă nu s-au curățat de miile de țigări fumate. Dar e bine, e mult mai bine decât înainte. Încep să rezist mai mult. În curând, sper să pot alerga o jumătate de oră fără oprire.

Azi este o zi frumoasă, așa cum nu a mai fost de mult. Mă uimește, pentru încă o dată, cât de multă putere poate avea cineva asupra stării tale. Eu sunt bine acum, pentru că este bună situația și îmi iese.

Mi-am pierdut șirul gândurilor. M-a sunat tata. Am vorbit puțin, iar la sfârșit i-am zis că îl pup. Nu răspunde niciodată la asta. El e cu faptele, nu cu vorbele.

Sunt într-o cafenea în Agia Sofia, lânga una dintre cele mai importante biserici din Salonic. E răcoare, sunt cărți în jurul meu, miros de cafea, agitație, bătrânei care bârfesc timpurile trecute la o cafea și multă viață. E frumos tare, pentru că e viață. Nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit așa. Nerăbdătoare. Mi-ar plăcea să îmbuteliez sentimentul acesta într-o sticlă și să beau din ea în fiecare zi. Însă știu foarte bine că va dura o zi, maxim două. Scenariul acesta s-a mai repetat de câteva ori.

Oricum ar fi, simt din ce în ce mai des că sunt bine. Într-un fel, parcă, mă trezesc dintr-un somn moleșitor de câteva luni. Cred că de-abia acum ies de sub influența diplomei și învăț să fac lucruri pentru mine. Cu pași înceți, dar siguri. Studiez cât simt, nu mai fumez, mănânc cât trebuie, ies cu prietenii, curăț casa, gătesc din ce în ce mai bine, dorm puțin, dar bine, fac gimnastică, alerg, mă uit la seriale, citesc și scriu. Ce aș vrea mai mult de-atât? În două săptămâni plec la Paris pentru o săptămână cu Nely. Abia aștept să o văd și să vorbim despre tot față în față.

Ceaiul acesta are miros de asfalt. E o contradicție incredibilă. Parcă mă aflu într-un cerc din care nu pot ieși astăzi, în propriul meu balon pe care nu vreau să îl spargă nimeni. Afară, lumea la fel cum o știu. Totuși, ceva esențial s-a schimbat.

Eu.

 

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

AMR – 6 zile până la diplomă

wp-1466415431907

Șase zile. Șase. După doi ani, au mai rămas doar șase zile. Aproximativ 150 de ore. Nu o să încep să spun că nu știu când a trecut timpul, pentru că este de la sine înțeles.

E al naibii de ciudat să te gândești că, după 2 ani, asta este ultima săptămână în care faci lucrurile pe care le faci pentru un vis. Pentru un scop. O țintă pe care o voi întâlni, sper Duminică. Când mă gândesc că săptămână viitoare pe vremea aceasta nu voi mai spune ”Am examenul de diplomă” mi se pare mai mult decât ciudat. De fapt, mă cam strânge în spate. Pentru că dacă nu sunt studentă, dacă nu am diplomă, ce sunt eu?

Mă întreb cum va fi când mă voi trezi lunea viitoare. Oare îmi va veni în minte același lucru care îmi vine de un an de zile? Că trebuie să studiez, să fiu perfectă, că am diplomă. Probabil că da. Probabil că îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că am luat diploma. Să nu mai spun că voi da de diplomă, ci că am luat-o.

Faza amuzantă este că lucrurile dificile de-abia acum încep. Examenele naționale la școală. Intrarea la academia de muzică. Masterclass-uri. Găsitul unui job. Intratul într-o orchstră, mai întâi. Viața de-abia acum începe, dar mie partea cea mai grea mi se pare să mă desprind de cea din urmă. De stresul acesta, de greutatea asta care îmi stă pe umeri.

Ieri am postat pe Facebook afișul concertului de diplomă și am scris că nu știu dacă sunt sau nu bucuroasă că am examenul acesta. Imediat mi-a dat telefon profesorul de vioară și m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu sunt bucuroasă. Și i-am explicat că sunt bucuroasă că termin cu diploma, dar nu sunt bucuroasă că se termină această experiență frumoasă a conservatorului. Experiența de a fi studentă la conservator la doar 17 ani. De a-ți lua diploma la 17 ani și de a se uita toată lumea ciudat la tine când le spui că ai doar 17 ani și tu îți iei diploma. Îndrăgostelile din conservator, conversațiile de pe holuri, din secretariat, concertele de studenți, să aparțin undeva, să fiu cea mai tânără studentă din anul meu, să vorbesc cu tipul care cântă la corn pe balcon, să mă trezesc dimineașa la 7 și să stau de la 9 până la 2 la conservator, să am vinerea ore de teorie, să îmi beau cafeaua pe holuri. Toate astea mi-au făcut mie viața mai frumoasă 5 ani de zile. Și știu că va veni ceva mai frumos, dar tot este greu să te desparți de ceva atât de frumos și de special.

Într-o zi am să mă întorc în clădirea aceea. Mai mare, mai experimentată, cu alți ochi. Și am să le povestesc tuturor ce a însemnat Conservatorul Makedoniko pentru mine. Și-atunci vor înțelege toți de ce nu vreau să se termine. Poate mă voi vedea cu cei care mi-au făcut inima să-mi bată mai tare pe holurile conservatorului și ne vom aduce aminte de timpurile frumoase, când eram toți niște copii.

Până atunci, diploma este în șase zile.

 

Inimi surde

Am auzit toată viața mea că iubirea doare. Și mă întreb, chiar doare iubirea? Cum să doară ceva atât de minunat? Cum să doară singurul lucru care ne face să ne simțim vii?

Vedeți voi, aici e chestia. Lucrurile care ne fac să ne simțim vii ne pot omorî într-o secundă. Și aici este și șpilul cu iubirea.

Nu iubirea doare. Iubirea greșită doare. Iubirea pe care o dăm unor oameni care nu vor să fie iubiți doare. Oameni cărora le este frică să fie umani, oameni care nu vor să fie ținuți în loc de sentimente. Asta doare.

Știți care este problema cu iubirea? Nu ne îndrăgostim de oameni. Ne îmbătăm cu ideea de a întâlni persoana aceea care ne va iubi necondiționat și ne îndrăgostim de această idee. Vrem ca cineva să ne iubească fără ca noi să o știm, în taină. Avem dorința de a trăi o iubire tragică, ceva care să ne schimbe și să ne facă să scriem poezii care să doară. Ne gândim că cealaltă persoană ne va iubi chiar și atunci când va refuza să admită asta, pentru că e frumos, nu? E frumos ca cineva să te iubească în taină.

Ne îndrăgostim de începuturi. Sunt tare frumoase, nu-i așa? Clipele de nesiguranță, fluturașii, primele atingeri, primele vorbe, primele săruturi. M-aș întoarce la început într-o secundă. Era frumos, era tare frumos. Începuturile au un farmec aparte.

Și știți de ce? Pentru că la început nu cunoaștem cu adevărat persoana din fața noastră. Iar atunci putem să formăm o altă persoană în capul nostru, una perfectă, care să poarte un chip real. Ne formăm în capul nostru o idee a unei persoane, și o idee a unei relații perfecte. Iar apoi, când începem să cunoaștem cu adevărat persoana aceea, ne dăm seama că nu seamănă deloc cu ce am ne-am închipuit noi că este. Și doare, doar al naibii de rău, imaginea din capul nostru despre cum ar trebui să fie lucrurile de fapt. Despre cum am vrea noi să fie totul. Doare când acea imagine nu coincide cu realitate și toate speranțele ne sunt spulberate din nou.

Ne îndrăgostim, de fapt, de dorințe și vise. De ideea că cineva ar putea în sfârșit să facă din aceste vise realitate. Dar apoi, la un momentdat, când sunteți amândoi pe stradă și tu îi vorbești și te uiți la el și îți dai seama că el nu a auzit un cuvânt din ce ai spus tu, atunci îți dai seama că nu este persoana potrivită. Că te-ai dat din nou unei persoane care nu caută ce cauți și tu.

Asta doare. Dragostea neîmpărtășită. Dragostea pe care o dăm persoanelor care nu vor să o accepte. Doare să alergi după oameni pe care nu îi vei prinde niciodată. Doare să petreci timp cu un om și să știi că pentru el minutele acelea nu înseamnă același lucru care înseamnă pentru tine. Doare să știi că te gândești la un om care refuză să se gândească la tine.

Doare să fii privită ca pe un premiu, nu? Te ucide ideea că ei te vor pentru frumusețea ta, că vor să se laude cu tine la braț, să se dea mari că au reușit să aibă pe cineva ca tine. Pentru că tu nu vrei asta. Tu vrei pe cineva care să te iubească chiar și-atunci când tu nu poți fi iubită. Vrei ca cineva să nu se supere când faci lucrurile care îl enervează. Vrei ca cineva să se uite la tine cum te uiți tu la lucrurile pe care le iubești. Cineva care, mai presus de toate, să se îndrăgostească de ce se ascunde în spatele măștii.

Însă asta nu se va întâmpla până când nu vom înceta să ne mai dăm fiecărei persoane care seamănă cu dorințele noastre. E greu, știu, dar într-o zi cineva va intra în viața noastră și ne vom da seama că este persoana pe care am căutat-o atât de mult timp și pentru care ne-am frânt inimile de atâta ori. Iar iubirea aia nu va durea. Sau poate că o va face, însă nu ne va doborî și nici nu ne va face să vrea să fugim de viață. Ne va face să fugim spre viață.

Oamenii destepti citesc

Nu ma dau geniu. Nu-mi place sa spun ca sunt cea mai desteapta persoana, pentru ca stiu ca nu sunt. N-am avut niciodata pretentii de mare filozof sau de cine stie ce minte sclipitoare. Nu-s buna la matematica si de-abia daca inteleg ceva la fizica. Insa de un lucru sunt sigura. Sunt cu cel putin 10% mai desteapta decat majoritatea oamenilor. Si stii de ce? Pentru ca citesc. Am tot timpul o carte langa mine, in geanta sau pe noptiera. Si chiar daca cu scoala nu prea le am si fizica mi se pare chineza, ma mandresc cu atuul pe care mi-l ofera cartile. Ma mandresc ca prin carti reusesc sa inteleg unele lucruri pe care oamenii care nu citesc nu le inteleg. Si ma mai mandresc si cu faptul ca citesc carti destul de solicitate (ah, Dostoievski!), care ma fac sa imi pun intrebari. Anumite intrebari despre tot ce ma inconjoara, despre oamenire si despre viata. Si nu numai.

Toata viata mea mi-am petrecut-o cu o carte in mana. Am inceput sa citesc cate o carte pe saptamana pe la varsta de 11 ani. Acum sase ani. Pot spune, deci, ca am citit mult. Si stiu, deja, cat de importante sunt cartile. Am inteles la o varsta destul de frageda ca doar cartile ma vor face sa devin un om mai bun.

Faza cu cartile e ca iti deschid mintea. Te fac sa vezi lumea cu alti ochi. Iti ofera resursele necesare sa intelegi multe lucruri greu de inteles atunci cand nu ai ajutor.

Pe mine cartile m-au ajutat sa inteleg oamenii mai bine si sa imi formez opinii despre foarte multe lucruri dificile. Cartile mi-au oferit raspunsuri la intrebari care m-au apasat multa vreme si m-au ajutat sa vad lumea mai clar.

Adevarul este ca viata e greu de inteles. Aproape imposibil, daca e sa o zic pe aia dreapta. Insa unii oameni au mintea mai deschisa decat altii, astfel ajungand sa transpuna pe hartie, poate printr-o poveste aparent banala, tot ce au inteles ei despre lumea asta al naibii de intortocheata. Acesti oameni poarta titlul de “scriitori” si au adus lumii un minunat cadou in forma cartilor.

Cartile au minunatul dar de a iti oferi idei, opinii si concepte. Bineinteles, citind diferite carti, nu toate lucrurile pe care le intalnim acolo ni se potrivesc. Spre exemplu, o carte ne poate spune ca cerul este albastru mereu, iar alta ne poate indica ca este gri. Pentru fiecare om fiecare carte este diferita, tocmai din cauza ca fiecare om este diferit si vede lumea intr-un mod diferit. Fiecare om intelege mesajul unei carti intr-un mod diferit.

Un lucru este sigur. Oamenii destepti inteleg ca lectura iti ofera multe. Incepand de la un vocabular vast, pana la inspiratie si liniste sufleteasca. O carte te face sa calatoresti spre taramuri indepartate, iti ofera bucurii, tristete, lacrimi si rasete. O carte este o lume imaginara, dar care iti ofera sentimente si ganduri reale.

Cartile inseamna bogatie. Ele iti aduc cunoastere in multe domenii, cum ar fi istoria. Insa cartile te invata mult mai multe lucruri. Cartile te invata cum sa gandesti, cum sa te comporti in societate, cum sa fii mai bun, cum sa ai o minte deschisa si cum sa fii un om cult. Ca sa nu mai mentionez faptul ca lectura iti imbunatateste vocabularul si, eventual, te ajuta sa inveti o limba straina.

In mai putine cuvinte, cartile iti ofera lumea la picioare, cu ajutorul imaginatiei si al culturii.

Oamenii incuiati la minte se uita la carti ca la niste lucruri plictisitoare. Si la fel vad si viata. Ca pe un lucru plictisitor, pe care nu il pot descifra si pe care il “traiesc” cu chiu, cu vai. Ei nu inteleg ca, de fapt, cartile sunt cel mai usor mod de a trai o viata frumoasa. Daca cineva considera ca lectura este plictisitoare, ori citeste cartile gresite, ori nu isi foloseste imaginatia.

Asa ca sfatul meu este sa cititi. Doar citind va puteti deschide mintea. Cititi oricat si orice  si cititi bine. Cititi ca sa aveti o viata mai buna. Ca sa aveti o sansa. Ca sa fiti diferiti de ceilalti. Ca sa intelegeti viata si ca sa nu va plictisiti. Cititi pentru ca cititul este un dar pe care nu multi il inteleg.

A citi, la ora actuala, este cel mai important lucru.

427355_144917249007191_248008380_n