Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

Advertisements

Live blogging: Cum să paralizezi o țară într-un singur pas

Live blogging de la mine din dormitor, unde mi-am petrecut ultima săptămână. Grecia e paralizată de luni, iar eu nu găsesc un mod mai bun de a-mi spune of-ul decât pe blog. Școlile sunt închise de o săptămână (nu că mi-ar părea rău), în fiecare seară rămânem fără apă, iar pe timp de zi nu curge prea multă, autobuzele de-abia se mișcă, lumea e în panică totală, îl aștept pe frate-miu să vină cu apă îmbuteliată să îmi fac și eu o cafea ca un om normal, n-am mai făcut o baie normală de duminică, iar în general, situația seamănă cu un mic început de apocalipsă.

Deci, cum paralizezi o țară întreagă într-un singur pas?

Simplu!

Iei…

(Stați, că a venit frate-miu, să-mi fac o cafea, poate mă mai calmez și eu.)

Așa, bun, mi-am făcut o cafea și m-am spălat pe față cu apă înghețată. E bine, e bine!

Deci, încercam să vă spun cum să paralizați o țară. Simplu. Luați o țară cu climă foarte caldă, cum e Grecia, unde practic, mergi în geacă de piele la mijlocul lui Decembrie. Apoi, dai cu un val de friguri peste ea, faci să înghețe apa pe jos și începi să dai și cu ninsoare, să fie și ea, țara vreau să zic, în ton cu toată Europa. La naiba, cu toată lumea. Vorbind, totuși, de o ninsoare normală în comparație cu ce văd în România. Îți ajunge până la glezne.


Apoi, Domnul cu mila. Încerci să-ți pui lanțurile la roți, dar nu știi cum. Aștepți să vină un român care știe. Aka, frate-miu, de data asta. Nu știi nici cum să te bați cu zăpadă și te sperii când românca din grup vrea să te bage cu capul în zăpadă, aceasta fiind eu. Autobuzele, în special pe alea cu burduf, le bagi în hangar, le scoți pe alea mici din 20 în 20 de minute, iar cine vrea să meargă cu autobuzul, fiecare pe turta lui. Școlile și universitățile le închizi că nu ai bani de căldură.

Iar apa? Asta e altă poveste! Apa o inchizi în fiecare seară, de la vreo 7 până a doua zi dimineață. Astăzi, au trecut mai bine de 12 ore și noi tot nu avem baie. Când îi dai drumul, nu curge destulă pentru o baie normală. Te speli pe bucățele, cu chiu, cu vai. Și asta pentru că se sparge o țeavă în fiecare zi. La naiba, sau poate se sparge aceeași și ei fac o treabă de mântuială când o repară, habar nu am. Tot ce e posibil.

Oh da, și să nu uităm de rafturile din supermarket-uri, care sunt aproape goale. Înțeleg că nu trec distribuitorii, dar mie mi se pare uimitor cum toată lumea s-a grăbit să cumpere ceva în caz că nu mai apucă. Păi, măi omule, ia-o mai ușor, că e o simplă ninsoare, nu apocalipsa! Se topește în câteva zile.

Șpilul e că țara aceasta e complet nepregătită de așa ceva. Grecia, țara care a inventat democrația, sistemul pe care cică se bazează o lume întreagă, e paralizată de o ninsoare. Nu știu dacă e hilar sau tragic. Bănuiesc că un pic din amândouă. Și nu, nu-mi veniți cu placa aia că nu sunt pregătiți și că ce să facă și ei, dom’le? O țară care se respectă e pregătită de absolut orice, în condițiile în care se știa că va veni un val de ninsori. Dar nu, tu te crezi moțul din frunte și nu te pui în rând cu ceilalți, că Grecia e acoperită de o pătură protectoare, sau de invizibilitate, ca în Harry Potter.

Deseară am oră de vioară și după concert la filarmonică. Ca să arăt și eu ca un om normal, trebuie să mă duc la salon, să mă tund și să îmi aranjez mopul ăsta pe care îl numesc ”păr”. Trăiască, deci, Grecia și sistemul lor de inapți!

P.S.: Spuneți o rugăciune și pentru noi, să ne vină apa și să intrăm în rândul oamenilor normali. Vă roooog!

8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

Jurnalul unei liceene – Impresii din liceu

A trecut mult timp de cand v-am impartasit amintiri sau impresii din liceu. Nu pentru ca nu as avea ceva de impartasit, ci pentru ca uneori am nevoie de ceva timp pentru a pregati un post care sa transmita ce vreau eu sa transmita. Calitate, nu cantitate. Asta e moto-ul meu. Prefer sa ma gandesc mai mult timp la subiectul pe care vreau sa il abordez si sa iasa ceva bun, decat sa scriu ceva incoerent.

Noua, elevilor din Grecia, ne-a mai ramas foarte putin din anul acest scolar. Cam o luna jumatate, fara vacanta de paste. Apoi avem examenele finale si s-a dus anul acesta. E un an bun, dar vreau sa se termine, pentru ca m-am plictisit si am obosit de aceiasi idioti in e. fiecare zi. Am avut parte de multe surprize, atat neplacute, cat si foarte placute. S-au intamplat multe lucruri care mi-au ramas in minte, dar nu vreau sa vi le povestesc pe toate.

Vreau, insa, sa vorbesc despre o parte neplacuta a liceului. Si anume, sistemul scolar. Mai exact, sistemul examenelor de final.

In Grecia, in ultimel luna din anul scolar, toti elevii de gimnaziu si de liceu dau examene finale la fiecare materie, in afara de gimanstica. Timp de o luna jumatate, in fiecare saptamana se dau cam doua examene, maxim trei. Examenele tin doua ore, iar apoi esti liber sa pleci, pana la urmatorul examen. Dupa ce se termina examenele, dupa vreo saptamana ies si rezultatele, care sunt afisate la scoala. Cine isi gaseste numele pe lista a trecut. Cine nu, trebuie sa isi dea corijenta (in cel mai bun caz) in Septembrie.

Examenele nu sunt diferite de tezele din Romania. Singura diferenta este ca examenele au loc exact ca si un BAC. Chiar daca ar trebui, eu personal nu ma tem deloc de aceste examene, spre deosebire de colegii mei, care asteapta examenele la fel ca un condamnat la moarte isi asteapta sentinta. Personal, nu vad ce este asa greu in aceste examene. Daca citesti toata materia pe parcursul anului, nu ar trebui sa ai nici o grija. Binentelesi, daca lasi materia pentru dimineata examenului, cred si eu ca iti este teama de aceste examene. Dar chiar si asa, nu este nimic prea greu.

Insa asta nu este chiar relevant. Ce este relavant sunt subiectele si cine face aceste subiecte.

La gimanziu, subiectele sunt facute de profesorii din scoala. Fiecare profesor care preda o anumita materie sa sfatuieste cu colegii lui care predau aceasi materie si impreuna fac subiectele pentru examene. Acelasi lucru se intampla si la liceu, pana anul trecut, cand ni s-a schimbat guvernul si s-au gandit ca ar trebui sa mai schimbe ceva si pe la liceu. Asa ca au decis sa implementeze un nou sistem de examene pentru liceu. Guvernatorii nostri s-au gandit ca la liceu sa se invete si mai mult decat se invata (si credeti-ma, se invata extrem de mult si inainte) si sa implementeze un nou sistem prin care jumatate dintre subiectele de la examene erau puse de profesori, iar cealalta jumatate era trimisa de Minister, in dimineata examenului. Asta se intampla la toate materiile.

Vreau sa luati in considerare ca ideea le-a venit in 2013, prin Februarie. In Mai 2013, elevii din clasa a zecea dadeau examenele cu noul sistem. Cati dintre acesti elevi au ramas corigenti? Mai bine de 50%. De ce? Pentru ca pentru a avea succes cu un astfel de sistem trebuie sa fii pregatit si sa poti face toata materia. Trebuie sa predai si sa inveti fiecare capitol, fiecare lectie, fiecare definitie si teorie s.a.m.d. Nici elevii, nici profesorii nu stiu ce le va pica la examene si ce vor trebui sa scrie. Asa ca, logic ni se pare tuturor sa (incerci) sa acoperi toata materia pana in Mai, cand incep examenele. Binenteles, din cauza ca anul trecut sistemul s-a schimbat in mijlocul semestrului doi, lucrul acesta a fost imposibil. Rezultatul ideilor dragilor nostri guvernati a fost catastrofal.

Cand am intrat la liceu, in Septembrie, inca din prima zi ni s-a vorbit de cat de grele vor fi exameniele. Toata lumea ne spunea cat de mult vom avea de invatat si cat de greu va fi. Subiectul principal, pentru trei luni asta a fost: examenele. Fiecare profesor se axa pe asta si incerca sa predea cat mai multa materie in cat mai putin timp. Stresul era mare, iar greutatile multe, mai ales ca unele materii le-am inceput prin Octombrie, din lipsa profesorilor.

Mi s-a parut bataie de joc, sincera sa fiu. Nu te poti juca asa cu viitorul unei intregi generatii. Nu poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa te gandesti “Hm, ia sa le facem viata si mai grea, sa ii facem sa dea milioane intregi pe meditatii si sa ii facem sa isi rateze viitorul.” doar pentru ca tu de-abia ai intrat la guvernare si vrei sa iti arati ideea.

Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca nu se invata. Se alerga, pur si simplu, prin materie si nu se invata nimic foarte bine. Trebuia sa faci materia, ca sa te asiguri ca ai o sansa la examene.

Dupa cum cred ca stiti deja, acum o luna cred ni s-a schimbat iarasi guvernul. Ni-au fost promise multe schimbari inspre bine. Una dintre aceste schimbari a fost scoaterea sistemului de examenele de la liceu. Va puteti imagina ca noi toti l-am vrut pe Tsipras, in speranta ca liceul va deveni un pic mai usor.

Tsipras a iesit si s-a tinut de promisiune. Au scos acest sistem. Insa cum? Au anuntat asta la TV. Ne-am bucurat toti si, intr-adevar, liceul a devenit mai usor, pentru ca atat profesorii, cat si elevi au scapat de amenintarea examenelor atat de grele. Insa au primit scolile vreo hartie oficiala care sa le spuna care sunt urmatorii pasi? Care sa spuna in mod oficial ca da, sistemul de examene de anul trecut nu se mai aplica anul asta? Li s-a trimis materia? Nu. Binenteles ca nu. La mai putin de doua luni pana la examene, toate scolile asteapta instructiuni despre examene. Nu stim ce materie trebuie neaparat sa invatam, nu stim sigur cum vom da examenele. Ne bazam pe un anunt de la TV (oficial, ce-i drept) al ministrului de invatamant. Mai avem doua luni pana la examene si nu stim cum le vom da. Lucru care mi se pare din nou bataie de joc.

Cred ca orice guvern am avea, si-ar bate joc de invatamant. Este cel mai usor sa schimbi cateva lucruri la invatamant, doar pentru a-ti arata puterea si pentru a da impresia ca stii ce faci si ca te ocupi de viitorul cetatenilor tarii tale, fara a te gandi cum vor fi afectate vietile elevilor. Viitorul lor.

Pe mine asta ma uimeste. Ca nimeni nu se gandeste la viitorul nostru. Nimeni nu vede cat de tare se joaca cu noi, cu viitorul nostru si al tarii.Nimeni nu vede cat de tare ne afecteaza asta. Pentru ca da, ne afecteaza. In momentul in care nu stii cum si ce sa predai, va puteti imagina ca se pot intampla multe.

In fiecare zi speram la o schimbare. De fiecare data cand se schimba guvernul, speram ca va fi mai bine. Insa trebuie sa realizam ca niciodata nu ne va fi mai bine. Doar in momentul in care dorinta pentru bine va fi mai multa si mai apriga decat dorinta pentru putere vom avea o viata mai buna, iar asta nu se va intampla niciodata. Daca va uitat in jurul vostru cred ca asta este destul de clar. Oamenii vor fi intotdeauna insetati pentru putere. Trebuie sa invatam sa nu ne mai bazam pe vorbele unor mincinosi si sa ne luam viitorul in propriile maini, atat cat se poate.

Sper ca vom primi in curand un anunt oficial si ca vom sti ce sa facem. Pana atunci, ne luam fiecare cate o lanterna pentru ca vedea in intunericul ce guvernul il asterne peste vietile noastre.

De ce am plecat din Romania (sau de ce iubesc Grecia 2.0)

Dupa ce in Decembrie 2013 am scris un articol despre viata mea in Grecia si de ce iubesc tara asta mai mult am primit multe comentarii de la romani patrioti. Unii ma judeca, altii incearca sa imi bage Romania pe gat cu forta, fara sa ma inteleaga. Cert e ca, la aproape 7 luni de la momentul in care am apasat “publish” la acest post, primesc comentarii in continuarea si postul continua sa faca valva.

Multi dintre cei care mi-au scris m-au criticat si mi-au dat motive mai mult sau mai putin logice. Cert e ca nimeni nu ma intelege si nu stie povestea din spatele acestei afirmatii. Asa ca azi vreau sa clarific tema asta, ca sa nu mai existe discutii. Binenteles, stiu ca vor exista discutii, pentru ca asa-i omul.

Vreau sa spun, mai intai, ca nu intentionez sa jignesc pe nimeni si nici nu judec pe cineva. Vreau, de asemenea, sa va rog sa nu ma judecati si sa incercati sa va puneti in pielea mea. Poate asa veti intelege repulsia mea pentru Romania.

Totul a inceput in Septembrie 2005. Avem 7 ani, eram mica si nu purtam ochelari si incepeam scoala. Eram nerabdatoare si fericita ca fac ceva diferit decat ceilalti copiii. Eram entuziasmata sa incep orele de vioara si foarte, foarte curioasa. Nu stiam in ce ma bag. Nu stiam ca anul acela imi va schimba toata viata. N-aveam idee ca am sa devin violonist. Ma gandeam ca probabil voi deveni un om ca oricare altul.

Cat de tare m-am inselat!

Am devenit rapid cea mai buna eleva de la Scoala. Au urmat concerte, concursuri, olimpiade, emotii, aprecieri. Poate nu eram cea mai buna din tara, dar eram printre ei. Am avut parte de multe satisfactii, dar nu cred ca realizam, la 9 ani, cat de mari sunt realizari mele. Si nici acum nu cred ca o fac. Nu cred ca am s-o fac vreodata, nu intru totul, pentru ca intotdeauna am sa vreau ceva mai mult, ceva mai bun.

Dar o data cu varsta, a crescut si nivelul meu ca si violonist si, automat, si implicatiile. Asteptarile de la toata lumea cresteau. Asteptarile mele cresteau. Vroiam mai mult. Asta implica, automat, si o anumita suma de bani lunara pentru studiile mele. Am avut nevoie de viori. Si, in ciuda a ceea ce crede majoritatea lumii, ca si violonist de un anumit nivel, nu poti canta pe orice vioara. Nu te poti duce intr-un magazin si sa iti iei o vioara noua. Viorile cu adevarat bune nu se gasesc in magazine de muzica. Asta daca nu esti Joshua Bell si ai norocul sa gasesti un Stradivarius intr-un magazin. Anyway. Mi-au trebuit viori vechi, scumpe pentru vremea aia. Le-am cautat mult si m-am indragostit de fiecare in parte. Dar asta presupunea multi bani. Corzi (Care costa extraordinar de mult! Ca sa va faceti o idee despre cat platesc pe niste corzi, cu cateva saptamani in urma mi-am cumparat un set de corzi, Evah Pirazzi, si-am platit mai mult de 100 de euro pe ele.), arcuse, viori, partituri. Dar cele mai scumpe erau studiile.

Pe la 10 ani cred, dupa doar 3 ani de la primul moment in care am pus mana pe o vioara, a trebuit sa imi caut un alt profesor. Profesoul care ma indrumase pana atunci (si care continua sa o faca, chiar si acum, cand sunt mii de km distanta intre noi) ne-a spus ca pana aici ma poate duce el. Am cautat un profesor in Bucuresti, unul recomandat de el. Beno Schwartzman. E foarte cunoscut in Romania printre violonisti si a scos multi violonisti faimosi.

Eram mica, aveam 10 ani. Dar mama, ce emotii aveam! Imi aduc aminte si acum ziua in care ne-am dus sa il vedem. Era o zi ploioasa, pe 6 Decembrie cred. Eu, mama si tata am plecat dimineata devreme. Nu stiam unde sta, nu stiam cum sa ajungem acolo. Dar am bajbait si, mai cu indrumari, mai cu destinatii gresite, am ajuns intr-un final. Eram obositi, dar entuziasmati si emotionati. Domnul profesor nu stiam nici ca venim. Ne-am gandi ca, daca il luam prin surprindere, nu ne poate refuza. Cum poti refuza o pustoaica mica, timida, frumusica, venita de la 400 de km distanta? Am avut dreptate. I-am cantat si m-a acceptat! M-a acceptat! Cred ca asta a fost una dintre cele mai mari realizari ale vietii mele. Domnul Schwartzam are o anumita faima – e greu sa ajungi la el, dar o data ce ai ajuns, poti sa fii sigura ca nu vei fi numai un violonist.

Am stabilit cu domnul Schwartzman sa ne vedem in fiecare sambata, in Bucuresti, la ora 4. Drumul era lung, eu eram mica si cateodata ma plictiseam. Era munca multa, alt nivel, cu care nu eram obisnuita, dar pe care am ajuns sa-l indragesc imediat. Imi placea sa merg la Bucuresti, dar era dificil. Erau implicati bani multi, mult prea multi decat era posibil uneori. Si am studiat cam 3 ani. Plecam dimineata devreme. Cand nu muncea tata, mergeam cu el, cu masina si era mai usor. Cand era la munca si dupa ce a plecat in Grecia, lucrurile erau dificile. Plecam cu trenul, ajungeam devreme, stateam in gara de Nord, printre toti oamenii ciudati. Imi pazeam vioara, macam sandwich-uri de care ma plictisisem la un momentdat, mergeam la toaleta pe unde se putea. Apoi mergeam pana in Dristor, faceam ora (care tinea cam 2 ore), apoi plecam acasa. Trebuia sa ajungem la autogara repede. Nu stiam daca aveam loc in autocar. Daca se intampla sa nu avem, trebuia sa ne intoarcem in gara, si sa asteptam trenul de 11. Ajungem acasa Duminica, la 4 dimineata.

Am dus-o asa cam 3 ani jumatate. Era greu, pentru ca eram eu si cu mama, printre straini, printre tigani si oameni ai strazii.

La un momentdat, cerintele si banii erau prea multe. Am inceput performanta cand a inceput criza. A trebuit sa facem ceva, ceva mai mult. Asa ca frate-miu si taica-miu au plecat din tara.

Sunt perfect constienta ca tot ce am facut a fost pentru mine. Dar in biografia mea, oriunde ma voi duce, va scrie intotdeauna povestea mea din Romania. Lumea ma va numi “romanca”, fie are vreau sau nu. Rerezentam tara si, fara voia mea, o reprezint in continuare, pentru ca orice persoana importanta care m-a vazut cantand stie de unde vin. Si ce m-a deranjat pe mine, intotdeauna, a fost faptul ca nimeni, niciodata, nu ne-a ajutat. Duceam numele tarii mai departe, la fel cu Simona Halep si altii il duc, dar nimeni nu ma baga in seama decat cu laude. Taica-miu are o vorba buna, dar pe care nu v-o pot spune acum. Bursele se duceau pe pile. Altii erau recunoscuti mai mult, altii care faceau parada modei pe scena.

Am mers la multe concursuri si toata lumea imi stia valoarea. Numai ca pilele erau mai importante. Am fost ranita de multe ori, pana cand am ajuns la domnul Schwartzman, care mi-a explicat ca nu sunt importante concursurile si ne-am lasat. A fost mai bine asa.

Nu cred ca puteti intelege dezamagirea si nervii pe care ii aveam cand se faceau nedreptati de-astea. Eram copil si oricat de matura as fi fost, tot aveam momente in care imi venea sa dau cu toti de pereti, pentru ca nu era corect. Stiam unde ma aflam si stiam unde se aflau ceilalti si pe clasamentele lor, nu ma aflam unde trebuia. Nedreptatea era mare.

Dar poate ca mi-a facut bine. Fiecare sut in fund la un concurs a fost un pas inainte, pentru ca eram determinata sa ajung, intr-o zi, sa fiu in top.

Am plecat din Romania, in principal, din cauza problemelor financiare. La un momentdat, mi-a fost amenintat viitorul. Era prea greu si viitorul meu cu o vioara a fost neclar.

Am plecat din Romania din cauza ca nu eram cu ai mei. Cam 6 luni pe an nu eram cu frate-miu si cu taica-miu. Nici cu mama nu eram, desi era acolo, cu mine. Dar nu era, de fapt. Fizic era. Pisihic, mai putin. Avea grija de mine, dar nu era in totalitate cu mine.

Nu mai aveam o familie normala.

Inca imi aduc aminte lunile de vara, cand mama era trista, cand eu ma plictiseam. Inca imi aduc aminte jena pe care am simtit-o cand directorul scolii s-a atins de mine si felul in care m-a marcat. Imi aduc aminte invidia, felul in care eram batjocorita si vorbita de “prieteni” si colegi, frica si scarba pe care o simteam fata de scoala. Imi aduc aminte lipsa prietenilor. Imi aduc aminte momentele in care treceam prin haite de tigani in Bucuresti si felul cum strangeam vioara la piept de frica. Imi aduc aminte ca nu imi permiteam sa imi iau tot ce vreau. Imi aduc aminte felul in care ma simteam, felul in care lumea se uita la tine pe strada si susoteau. Imi aduc aminte faptul ca nu eram niciodata libera, ca nu imi gaseam locul. Imi aduc aminte ca, in ultimele luni petrecute in Romania, eram satula, obosita, plictisita si mereu nervoasa. Nu ma puteam bucura de nimic, pentru ca ma urmarea mereu frica ca puteam pierde ce aveam.

Am incercat. Am dat din coate si ne-am zbatut cat s-a butut. Dar trebuie sa intelegeti ca in momentul in care viitorul si familia iti sunt amenintate, nu-ti mai arde sa o faci pe al’ curajosul. Dai naibii tot si cauti un loc mai bun.

Nu vreau sa intelegeti ca acolo nu am intalnit oameni frumosi, pentru ca am facut-o. Profesorul meu de vioara, fii lui, parintii anumitor colegi de scoala, chiar si unii elevi. Excluzand familia, binenteles. Dar erau putini. Si, sincera sa fiu, momentele frumoase si oameni frumosi nu-ti platesc studiile, la fel cum nici patriotismul si peisajele frumoase nu o fac. Pentru mine cariera si familia au fost intotdeauna mai importante decat curajul, patriotismul si alte sentimente care unii cred ca ii fac oameni. Am ales sa ma ajut pe mine.

Displac Romania pentru ca imi amintesc fete, imi amintesc momente, imi amintesc sentimente si senzatii pe care nu vreau sa mi le aduc aminte. Imi aduc aminte ca totul era dificil acolo. Si doamne, daca nu-s eu persoana careia sa ii placa complicatul, atunci nu stiu cine e! Dar exista o diferenta intre complicat si imposibil. Complicatul se rezolva si te poate ajua, pe cand imposibilul te ameninta. Daca ar fi sa stau sa va povestesc in parte tot ce m-a ranit, mi-ar trebui zile intregi si postari multe. Dar nu are rost.

Cand am sa am o familie, am sa ii povestesc prin tot ce am trecut acolo. Si daca am sa am copiii, n-am sa ma chinui sa-i invat romana. Dar n-am sa-i invat nici sa urasca tara. Am sa le explic si am sa ii las sa judece singuri sa sa faca ce vor, asa cum si ai mei m-au lasat.

Vreau sa mai stiti ca nu judec romanii care raman acolo. Dar displac profund romanii care judeca fara sa stie, care dau cu pietre, care-mi vorbesc urat pentru ca am atentat sa zic ca tara lor de vis nu e cea mai buna. Tara pe care, hai sa fim seriosi, ar abandona-o in secunda doi daca li s-ar oferi un loc mai bun.

Cum sa-mi placa Romania daca am trecut prin atatea? Va rog sa nu incepeti sa imi spuneti de peisaje, si de oameni pe care nu i-am intalnit si pe care nu-i voi intalni, sau de istorie, pentru ca nu ma intereseaza. Tot ce stiu e ca Romania m-a dat afara, la fel ca pe milioanele de romani care sunt plecati din tara.

Pentru mine Romania e doar locul in care m-am nascut. Nu zic ca e oaia neagra a lumii, dar este oaia neagra a lumii mele, a memoriei mele. Si nu, nu ma trezesc romanca. Nu ma consider romanca. Prefer sa ma consider rusoaica, ca si-asa am cam jumatate de sange de rus in mine. Inima mea nu bate romaneste. Inima mea bate pompand sange, tinandu-ma in viata.

Sper ca asta a mai lamurit situatia. Multumesc.

Eurovision 2014

Aseara s-a desfasurat editia cu numarul 59 a concursului Eurovision. Am asteptat cu mare nerabdare seara de Sambata, Eurovisionul fiind unul dintre evenimentele mele preferate. Am urmarit ambele semifinale, ca sa imi formez o parere despre editia asta si despre cine va castiga.

Dupa ce am urmarit semifinalele, eram convinsa ca melodia Armeniei va castiga. Intrand pe YouTube si citind comentariile la melodie, eram pozitiva ca Armenia va castiga.

Cu toate astea, nu credeam ca Europa va lasa o tara ca Armenia sa castige.

Cu totii stim ca Eurovision nu este, de fapt, despre muzica, ci despre politica si bani. Am sperat, totusi, ca anul asta ceva se va schimba si ca va castiga cine merita.

Ceva s-a schimbat anul asta la Eurovision. Nu neaparrat ‘criteriile de castigare’, dar mesajele sigur s-au schimbat.

Nu a castigat Armenia, asa cum ne asteptam.

Ci Austria.

Cu Conchita, “femeia barbat” sau “barbatul femeie”, asa cum au poreclit-o multi pe internet. Conchita, cu un corp mai bun decat a multor femei, cu o barba mai bine ingrijita decat a multor barbati virili. Thomas “Tom” Neuwirth, de 26 de ani, un travestit cu un machiaj perfect si cu o barba menita sa traga un semnal de alarma si sa reprezinte gay din toata lumea.

10307425_537775066341668_4489175602685842354_n

Conchita a venit cu o prestatie impecabila, o melodie cu adevarat potrivita pentru Eurovision, care te face sa te ridici de pe scaun si sa vrei sa schimbi ceva la lumea asta, si cu un show impresionant. Da, a meritat sa castige!

Bravo, Conchita!

Barba Conchitei reprezinta partea barbateasca din ea, iar parul lung, partea feminina. Conchita vrea sa demonstreze ca se poate, si vrea sa traga un semnal de alarma: persoanele cu o alta orientare sexuala sunt tot oameni. Sunt talentati, au inimi bune si au voie sa faca ce vor in lumea asta. Da, cred ca gay ar trebui sa aiba exact aceleasi drepturi ca si noi. Si cred ca “Tom” a demonstrat ca si gay (sau transexualii, in cazul asta) pot!

Ma ingrozesc comentariile de pe internet la adresa ei. Ma socheaza rasismul, felul in care lumea o judeca si o jigneste.

Ce daca are o barba? Ce daca e transexual? Ii miscoreaza asta din talent?

Lasati-ma sa va raspund.

Nu.

Conchita, sau Tom, sau Conchita si Tom, este o persoana extrem de talentata. Vocea ei e rar intalnita, si cu atat mai speciala cu cat Conchita s-a nascut, de fapt, barbat. Are talent. A avut melodie buna. Show bun. Prestatie impecabila.

De ce nu putem, macar pentru o seara, sa inchidem ochii si sa ne deschidem urechile? De ce nu apreciem curajul de a face asa ceva? Credeti ca e usor sa iesi asa in public, incercand sa schimbi ceva in lumea asta, si sa vezi cum lumea te jigneste? Ei bine, nu e.

Conchita a dat dovada de un curaj pe care noi, heterosexualii, nu cred ca l-am fi avut. A avut curajul de a se expune riscului de a fi batjocorita, pentru a spune un mesaj.

Cu ce a fost mai buna Dana International daca s-a dat femeie si de-abia dupa ce a castigat concursul a spus ca e transexual? Cu nimic. Dimpotriva. Conchita a fost sincera, si-a acceptat sinele si personalitatea si a mai si iesit in lume asa.

Nu zic ca melodia asta a fost cea mai buna, dar cu siguranta, show-ul Conchitei a fost printre cele mai bune.

Care e diferenta dintre o femeie talentata si Conchita? Niciuna.

Daca se ducea Antonia cu aceeasi melodie, toata lumea era extaziata.

Ne plangem ca traim intr-o lume de rasisti si ca nimeni nu stie sa aprecieze diferitul, dar cand cineva e diferit, ne transformam in rasisti si improscam cu noroi in persoana respectiva.

Oameni buni, Conchita a ridicat sala in picioare! M-a impresionat felul in care toata sala canta alaturi de ea si cum toata lumea a inceput sa strige si sa se bucure in momentul in care Conchita a fost anuntata castigatoare.

Nu zic ca melodia asta a fost cea mai buna, dar ma bucur ca a castigat cineva diferit. Ma bucur ca nu s-a tinut cont de infatisare si ca talentul a castigat.

Sunt trista, totusi, ca nu a castigat Armenia.

“Not Alone” e una dintre melodiile alea perfecte pe care le asculti pe repeat timp de luni de zile. Are o melodie buna, un ritm genial, iar mixul dintre orchestra si dubstep e genial.

Iar vocea lui Aram! OMG! Omul asta are o voce atat de patrunzatoare si de frumoasa! Cine spune ca melodia asta e imitatie si ca tipul n-are voce, sa se spele prin urechi! Binenteles, gusturile nu se discuta!

Mi-a placut extrem de mult ca show-ul a fost relativ simplu, dar a dominat seara si sala.

Pentru mine, Armenia e castigatoarea.

Apoi, pe locul doi, a fost Grecia.

Numiti-ma patriota.

Desi o melodie buna, Grecia nu a avut acel ceva, elementul diferit necesar la Eurovision. Au facut atmosfera tipic greceasca, au dansat, au tipat, au cantat, s-au distrat, si ne-au facut si pe noi sa dansam. Cam asta e ideea, nu? Mi-a placut combinatia dintre rap si muzica greceasca, iar accentul tipului din Londra… mai bine nu zic. 🙂

Mi-ar fi placut ca Grecia sa fie pe locul doi.

Una dintre melodiile mele preferate a fost cea a Poloniei, care mi-ar fi placut sa fie pe locul 3.

Desi nu are o linie melodica extraordinara, e o melodie energica, iar prestatia fetelor mi s-a parut geniala! Nu e genul meu de melodie, dar mi-a placut extrem de mult.

Printre melodiile mele preferate de la Eurovision se afla…

UK, “Children of the Universe”

Suedia, ‘Undo’

Ucraina, ‘Tick-Tock’

Germania, ‘Is it Right’

Ungaria, ‘Running’

Romania, in schimb, nu mi-a placut.

Comparativ cu alte melodii, am avut o melodie slaba, o prestatie bunicica, dar un show banal. Am avut tot un pian mai “special”, ca acum cativa ani. Iar melodia, ‘Miracle’, e slaba. Nu are nimic special. Imi aduc aminte acum vreo 4-5 ani, cand au participat cu ‘Playing with Fire’. Aia da melodie! Clasamentul din anul acela si din anul asta au aratat diferenta.

Una dintre cele mai slabe melodii a fost cea de la San Marino. Am urat-o, sa va spun sincer.

Atat fata, cat si vocea tipei ma enervau la culme. Melodia e banala, plictisitoare, show-ul anost.

Aceeasi parere am avut-o despre Olanda, care m-a facut sa adorm. Nu cred ca meritau locul doi, pentru ca nu mi s-a parut o melodie potrivita de Eurovision. M-a plictisit enorm!


Franta a venit cu o melodie de tot rasul. Inca ma intreb ce naiba a fost asta.

Orice ar fi, cu bune si cu rele, editia asta a fost o editie buna! Sa vedem ce ne rezerva editia de anul viitor. 🙂

Τσικνοπέμπτη sau ziua in care toata lumea se costumeaza

Pentru toata populatia Greciei, astazi este o zi speciala. Este, asa cum am scris si in titlu, Τσικνοπέμπτη (Tsiknopempti). Si pentru ca este o zi care mie imi place foarte mult si pe care o astept cu multa nerabdare, m-am decis sa va povestesc si voua despre aceasta “sarbatoare”.

Tsiknopempti este ziua in care se costumeaza toata lumea si face parte din cele 3 saptamani de Carnaval din Grecia, asa-zisele “Profoni” ( Προφωνή), “Kreatini” ( Κρεατινή ), si “Tirofagou” (Τυροφάγου). Tisknopempti se sarbatoreste cu 11 zile inainte de  Καθαρά Δευτέρα (Kathara Deftera) sau ‘Lasata Secului’.

Καθαρά Δευτέρα este ziua care anunta inceputul postului de Paste. In ziua aceasta, sarbatorita anul asta pe 3 Martie, nu se face scoala si nimeni nu face nimic, in afara sa manance si, apoi, sa se spele toate farfuriile/oalele/tacamurile. De asemenea, de Kathara Deftera se inalta si multe zmee si se tine cu 48 de zile inainte de Paste.

Revenind la Tsiknopempti, aceasta este si ziua in care toata lumea mananca carne. In engleza, poate fi tradusa ca si “Grilling Day” sau “Meat Day”.  Se sarbatoreste in Joia din saptamana Kreatini si se mananca foarte multa carne pe gratar. Adica, miroase in continuu a gratar, iar curtile oamenilor arata cam asa:

images (2)

Iar oamenii arata cam asa:

apokries_aftodioikisi-620x320

Daca iesi pe strazile din Grecia cand este Tsiknopempti, vei vedea ceva ce nu vezi in fiecare zi. Oameni costumati, masti, costume, muzica… carnaval, intr-un cuvant. Este o zi foarte colorata si foarte frumoasa. Toata lumea e vesela si costumata. In scoli nu prea se fac ore, iar toti copiii sunt costumati in iepurasi, diavoli, politisti, orice. Eu, spre exemplu, am purtat astazi niste ochelari imensi, cu semne de bani. Prietenele mele aveau urechi de iepuras, coarne de diavoli etc.

Personal, imi place foarte mult ziua asta. Este vesela, si anunta inceputul sarbatorilor si faptul ca vine vacanta de Paste si apoi examenele si vacanta mare. Abia astept sa vina si Kathara Deftera, apoi 25 Martie (zi libera, din nou!!) si vacanta de Paste, pe 20 Aprilie. 🙂

Experienta ‘Romania 2014’

Dupa cum stiti, saptamana trecuta am fost plecata in Romania. Sambata dimineata, adica 25 Ianuarie 2014, am plecat de-acasa, cu masina, cu parintii si fratele spre Romania. M-am intors ieri, Marti, 4 Februarie. Iar azi m-am hotarat sa vorbesc despre experienta pe care imi place sa o numesc “Romania 2014”.

Dinainte de a pleca de-acasa am fost “avertizati” de Nenea Televizor de zapada si de drumurile blocate din Romania. Asa ca ne-am asteptat sa avem un drum greu, cu peripetii. Totusi, de nevoie, am plecat. Trebuia neaparat sa ajungem in Romania pana luni, asa ca ne-am luat inima in dinti si am plecat.

Am fost extremde reticenta si de nefericita sa plec din Grecia pentru o saptamana. Si m-am simtit extrem de ciudat cand am aflat ca voi fi in Romania, pentru ca acum 2 ani, cand am plecat de acolo, am incercat sa ma detasez cat de mult am putut si sa uit multe amintiri neplacute de acolo. Am fost, totusi, extrem de entuziasmata sa vad persoane dragi mie de care mi-a fost dor. De cum am iesit din Grecia am vrut sa ma intorc.  Deja din Bulgaria se simtea aerul ala gri, apasator, pe care il simt de fiecare data cand ma gandesc la Romania sau cand sunt acolo. Totusi, am incercat sa nu ma gandesc si am mers mai departe, cu inima grea totusi. Am incercat sa ma distrez pe cat posibil si sa citesc cat mai mult. Si am citit… aproape 70% din “It’s kind of a funny story”.

Pana la Sofia totul a mers brici. Am mers repede (cu viteze legale, totusi! Si fara depasiri! :)) ) si am ajuns la Sofia in cam 3 ore dupa ce am trecut de vama.  Insa, de cum am ajuns acolo, am inceput sa simtim frig. Ger. Ne-a inghetat gelul de parbriz, a trebuit sa dam caldura la maxim si ne era groaza cand trebuia sa ne dam jos din masina. In schimb, am vazut o zapada extrem de frumoasa. Fulgi mari, albi si care se topeau imediat ce ajungeau pe parbriz. Zapada se punea extrem de repede, formand un strat gros, de un alb impecabil. Brazii erau magici! Uriasi si plini de zapada. Imi pare extrem de rau ca nu am reusit sa scot fotografii, dar mintea mea numai la fotografii nu era atunci. Dar cred ca toti stim cum e sa te aflii in munti si sa vezi numai zapada si brazi lasati de zapada, nu?

Dupa ce am trecut de Sofia, vremea s-a inrautatit. Era din ce in ce mai multa gheata si zapada pe jos si mergeam din ce in ce mai greu. Deci, trebuia sa mergem cu 40 de km.

Am mers de ne-am plictisit. Incet, incet, cu atentie si restrictii de viteza. Dar am mers, totusi. Si, intr-un final, pe la vreo 2 sau 3 am ajuns la granita cu Romania.

De cum am mers pe podul care traverseaza Dunarea si in Bulgaria si Romania am inceput sa “simt” Romania. Gropi multe, multe. Iar la granita, atmosfera mi s-a parut gri. Parca totul era intunecat si linistit. Am intalnit un vames plictisit, care, in momentul in care l-am intrebat cum sunt drumurile, ne-a raspuns, putin scarbit si enervat, ca sunt inchise. Trecand peste asta, am aflat ca nu putem trece de vama de la Giurgiu si, spre deosebire de alti “smecherasi” de Bucuresti care se vad zmeii-zmeilor, am ramas la un hotel exact la granita. Cand m-am dat jos din masina, imbracata subtire, cu o geaca relativ groasa, mi-am blestemat zilele. Era atat de frig, si batea un vant de te lua pe sus! Si unde mai pui ca si ningea! Imaginati-va ca eu nu am mai trait ger si zapada de mai bine de 3 ani, asa ca am fost destul de socata cand am dat cu nasul de ger si l-am suportat greu. Vroiam sa ma intorc acasa si sa stau la caldurica. Din pacate, eram la cateva sute de km distanta, asa ca tot ce am putut face a fost sa imi duc bagajul in camera de hotel din Sunny Complex au ceva de genul. A fost extreeeeem de ciudat sa intreb receptionista la ce e etaj e camera in romana si m-am cam balbait. La inceput, vorbeam tare si tresaream de fiecare data cand auzeam romana in jurul meu. Pana la urma, m-am obisnuit, si a fost placut sa vorbesc romana cu altcineva in afara de parintii mei, dar imi gaseam extrem de greu cuvintele si ma balbaiam, din cauza ca imi era frica sa nu scap cuvinte in greaca sau in engleza si sa par penibila.

La hotel am dat de o receptionista si de niste barmani putin incurcati si rusinosi. Dar draguti si amabili. Iar mancarea a fost buuuuna!

In dimineata urmatoare am reusit si am plecat spre casa, adica spre Barlad. Era ger si ninsoare si noi nu aveam lanturi la masina. Asa ca a trebuit sa mergem cu 40 de km/h. La iesirea din Giurgiu am fost opriti toti in coloana, de politie, iar un agent a mers la fiecare masina si ne-a spus sa mergem in coloana, cu viteza redusa, fara depasiri si cu multa atentie. Am inteles, si am pornit-o, incet incet, spre Barlad. Am mers in coloana, incet si cu atentie, asa cum am fost instruiti. Numai ca, binenteles, s-au trezit zmei cu masini mai mult sau mai putin puternice sa depaseasca si sa mearga cu viteza. Lucru pe care nu l-am inteles si nu il ineleg. Daca tu vezi ca toata lumea merge incet, in coloana, de ce te trezesti tu ssa depasesti si sa incalci instructiunile care ti-au fost date, riscand sa aluneci, sa e inzapezesti sau, mai rau, sa blochezi drumul? Daca vrei sa fii teribilist, du-te si arunca-te de pe o stanca si vezi daca mori sau nu, dar nu te juca si cu viata altora.

Anyway, am ajuns, cu chiu, cu vai, la Bucuresti. Am trecut si de Bucuresti, dar nu dupa ce am intrebat fiecare patrula de politie pe care am vazut-o daca drumul e deschis. Toti politistii au fost foarte draguti si ne-au dat instructiuni si informatii despre drumuri. Unii nu au stiut exact ce se intampla mai departe de Bucuresti, dar toti au fost cat se poate de draguti. Un lucru care mi-a placut? Am gasit multe patrule de politie, dispuse sa ea informatii despre vreme si despre drumuri. Si toata lumea a fost amabila.

Desi am fost avertizati sa s-ar putea sa nu fim lasati sa trecem de Afumati, am mers pana acolo, in speranta ca informatiile pe care le-a avut respectiva patrula care ne-a informat sunt eronate. Numai ca nu erau. Cand am ajuns la Afumati, am vazut bariere, patrule de politie si multe masini trase pe dreapta. Am mers si am intrebat ce s-a intamplat,  iar un politist pe jumatate inghetat, dar extrem de politicos si dragut ne-a spus ca nu se poate trece mai departe pentru ca sunt drumurile inzapezite. Respectivul politist a vorbit foarte frumos si ne-a dat cat de multe informatii posibile, inclusiv cum putem afla ruta libera spre Barlad. Am sunat la numarul respectiv si ne-a raspuns o doamna foarte draguta, dar probabil infometata, de vreme ce a ragait in telefon. Dar e de inteles, de vreme ce mii de oamenii probabil ca au sunat in continuu la telefonul ala si saraca femeie nu a mai apucat sa manance.  :)) Si respectiva doamna sau domnisoara a fost extrem de amabila si ne-a indrumat spre Brasov, de unde avea sa o luam spre Barlad. Ne-a spus toate rutele posibile si ne-a sfatuit sa mergem pe la Brasov, pentru ca drumurile sunt bune pe acolo.

Asa ca am plecat pe la Brasov, si am facut un ocol de vreo 150 de km.  Cu 40 de km/h, normal! :))

Un lucru care m-a surprins placut? Faptul ca lumea lucra. Autoritatile au luat masuri. Drumurile erau PLINE de lame, freze si tot felul de utilaje de deszapezire. Se lucra pentru a deszapezi drumurile. Nimeni nu statea degeaba si nu trebuie sa dam vina pe autoritati de data asta. Pentru ca ei chiar au luat masuri si au incercat sa previna eventualele tragedii. Drumurile erau deszapezite, iar utilajele de deszapezire lucrau in continuu, dar viscolul le facea treaba mult mai dificila. Chiar daca voi, cei care ati stat acasa si ati vazut cum cei de la TV dau vina pe autoritati, credeti ca autoritatile sunt de vina pentru drumurile inchise, nu ei sunt. In primul rand, e imposibil sa deszapezesti cand e viscol, pentru ca zapada se aduna din nou, iar banii sunt aruncati degeaba. Si da, drumurile sunt inchise, dar asta pentru a preveni accidentele. Si chiar daca s-au intamplat accidente, e din vina smecherasilor care nu au bagat in seama avertizmentele si care au crezut ca daca au un BMW, pot sa treaca si peste cele mai grele zapezi. Si daca politistul iti spune ca nu poti trece mai departe, de ce vii tu, smecher de Bucuresti cu un BMW, si minti ca te duci acasa, pana la colt? De ce nu poti sa respecti autoritatile, care incearca sa te ajute si sa evite accidentele? De ce nu poti sa fii si tu ca toata lumea? Daca e cineva de vina pentru accidente si pentru masinile inzapezite, sunt ‘smecherii’ care cred ca sunt Superman si care trec peste toate restrictiile! Credeti-ma, drumurile erau impanzite de utilaje de dezsapezit care lucrau, de muncitori care incercau sa ajute oamenii inzapeziti si de utilaje de politie care iti sareau mereu in ajutor si erau dispusi sa te informeze cum pot mai bine. Binenteles, am vazut si soferi educati, care respectau regulile si restrictiile.

Am fost uimita, de asemenea, de drumurile CURATE dintre munti. Jur, erau mai curate drumurile dintre munti decat drumurile din Bucuresti.

Intr-un final am ajuns, pe la 11  noaptea, pe Barlad. Dupa un drum  de 2 zile pe care normal il parcurgem in mai putin de-o zi.

La Barlad, domnul primar si-a bagat banii in buzunar si a uitat sa deszapezeasca. Ne-am impodmolit la 100 de metrii de casa matusii lui mama, urcand un deal deloc deszapezit, si a trebuit sa impingem masina pe deal.

A fost extrem de placut sa imi vad rudele, de care imi era dor. Am vazut, din nou, ce inseamna sa ai o familie unita. Si am avut parte de o multime de distractie. Da, cu rude intre 70-90 de ani, dar care nu isi arata varsta si care stiu cum sa petreaca si sa se distreze. Nu va puteti imagina ce rasete au fost in cele 3 zile in care ne-am intalnit si am mancat si baut (da, nu mi-e rusine sa recunosc ca s-a baut), am ras si am facut glume tot timpul. Mi-a facut bine sa imi intalnesc rudele si prietenii de familie si sa ne adunam asa, ca pe vremuri. 🙂

O mare bucurie a fost cand mi-am vazut profesorul de vioara care mi-a pus vioara in mana si m-a invatat cum sa ma descurc cu o vioara. Da, a fost profesorul meu si da, totusi mi-a fost dor de el. Mi-am petrecut o jumatate de copilarie cu el, in sala de cursuri in care studiam. A fost bine sa vad si alti profesori dragi mie si sa le vad expresia de surpriza de pe chip cand au vazut o fata atat de schimbata in fata lor. Multa lume, chiar si vecini, nu m-a recunoscut din start. Un moment extrem de amuzant a fost cand am mers la casa la care stateam inainte si m-am intalnit cu o batranica din bloc. Am salutat-o, mi-a raspuns, am intrebat-o ce face, m-a intrebat ce fac, am schimbat cateva vorbe, iar la un momentdat imi spune: “Stii, eu nu prea te recunosc pe tine. Nu cumva esti…?”, iar eu i-am spus: “Da, eu sunt, Bianca!”. A inceput sa rada si mi-a spus ca nu m-a recunoscut si ca m-am schimbat mult. :))

Mi-a placut sa ma plimb prin oras si sa vad locurile pe unde am copilarit, dar m-am simtit putin incatusata si claustrofobic. Mi s-a parut un oras extreeeem de mic, dupa doi ani traiti intr-un oras ca Salonic. Am mers mult pe jos si am intalnit multa lume cu care am copilarit. Un lucru foarte ciudat mi s-a parut ca orasul e neschimbat. E ca si cum totul a ramas in loc, iar eu n-am plecat niciodata, dar totusi totul e atat de schimbat! Asta poate pentru ca eu am crescut si vad totul prin alti ochi.

Situatia la magazine si la institutii ale statului a fost complet diferita. Am intalnit numai lume suparata, incruntata, nefericita, nervoasa. Salariati carora probabil nu le ajunge salariul si care isi varsa nervii pe clienti. A trebuit sa imi scot buletinul (in sfarsit!), iar la evidenta populatiei (in afara ca i-am raspuns unei tipe in greaca) am intalnit numai tipe suparate pe viata, care raspundeau in doi peri. Lucrul asta m-a enervat enorm. Cand te duci la magazine, gasesti vanzatoare inchistate. Cand te duci la evidenta Populatiei, tot aia e. Si-acum ma intreb: salariatii astia chiar nu se gandesc ca ar trebui sa ne zambeasca un pic?!

Un alt lucru care m-a socat a fost felul in care toata lumea se cearta, in continuu. Toata lumea e artagoasa si incepe sa se certe de la o vorba spusa in gluma. De asemenea, mi s-a parut ca toata lumea e suparata, ingandurata si plina de griji. Nu prea vezi oameni care sa iasa doar ca sa se plimbe; lumea iese din casa grabita, ca sa rezolve treburi. Putini oameni rad sau zambesc pe strada, pentru ca sunt toti acaparati de griji si de probleme.

Mi-am cumparat o multime de carti de la libraria mea preferata, dar despre asta voi vorbi maine sau poimaine.

Am intalnit lume neserioasa, suparata, dar si amabila si draguta. Da, mi-a placut aceasta vacanta in Romania si imi voi aminti cu placere de saptamana asta. Ma asteptam sa fie mai urat, dar m-am distrat si mi-a facut bine sa vad persoane dragi mie. Cu toate astea, am fost extrem de bucuroasa cand am ajuns acasa, in Grecia, la caldura si la cainele meu.  Am intalnit si bariere cand a trebuit sa rezolvam ce aveam de rezolvat, dar am avut parte de multa distractie. Totusi, nu planuiesc o alta vacanta in Romania prea curand. 🙂

De ce iubesc Grecia

Stiu ca de cand m-am mutat in Grecia, acum doi ani si 2 luni, m-ati tot auzit spunand cat de mult iubesc Grecia. Dar, mi-am dat seama ca nu v-am zis niciodata de ce. Ei bine, astazi m-am hotarat sa va explic.

Iubesc Grecia pentru ca e frumoasa. E frumoasa si ca tara, si ca populatie.  Sunt cladiri inalte, frumos cladite, cu balcoane mici si dese, care iti dau impresia ca o intreaga tara locuiest intr-un bloc.

Salonicul, orasul in care stau eu, este unul dintre cele mai frumoase orase din Europa. Cladiri inalte, cu aer de vechi, construite intr-un stil specific grecesc. Cladiri pe care le-am adorat de cand le-am vazut. Te impresioneaza, te fac sa iti doresti sa locuiesti intr-unul si care te fac sa adori Grecia din start.

images (2)

De asemenea, Salonicul e un oras vechi, incarcat de istorie. Cand am pasit pentru prima data in Salonic, am fost impresionata de toate monumentele extrem de bine pastrate, ingrijite si fara mazgalituri pe ele. Chiar daca nu esti un pasionat de istorie, Salonic te vrajeste prin vechimea si prin magia istoriei. La tot pasul vezi cladiri care si-au pus amprenta in formarea acestui oras. E ceva ce nu poti descrie. Trebuie sa vezi si sa traiesti.

images (3)

Legenda spune ca, daca te saruti cu persoana iubita sub Arcul lui Galeriu, veti avea o viata frumoasa impreuna. Nu stiu cat de adevarata e chestia asta, dar eu personal iubesc acest Arc.

weisser-turm-thessaloniki

Turnul Alb e atractia principala a Salonicului. O cladire impresonanta, cu multa istorie si o culoare nu tocmai alba. 😀 De-a lungul anilor, milioane de Greci si straini au vizitat acest Turn, atat de vestit in lume. Inconjurat de faleza, aproape de mare, langa o multime de magazine si mereu aglomerat, Turnul Alb m-a cucerit de prima data. Iubesc sa ma plimb pe acolo, sa vad agitatia si totusi linistea, sa aud si sa privesc marea si sa vad cum toata lumea se plimba pe acolo sau pur si simplu stau pe iarba si se uita la mare. E o atmosfera extrem de frumoasa, pe care nu o poti gasi pe oriunde.

Faleza, de asemenea (pe care v-am aratat-o mai sus) , este o atractie a Salonicului. E o faleza lunga, aglomerata, ‘zgomotoasa’. Pe o parte e pur si simplu faleza, apoi dupa ce treci strada, e plin de cafenele tot timpul aglomerate. Starbucks, librarii, cafenele, galagie, mare, negrotei care incearca sa iti bage bratarile lor pe gat, magazine de firma, aglomeratie… cam asta inseamna faleza Salonicului.

Εικόνα2-πλατεια-Αριστοτέλους

Salonicul (sau Θεσσαλονίκη in greaca) este un oras plin de piete si magazine. Principala piata, Piata Aristotel (Πλατεία Αριστοτέλους in greaca) e tot timpul aglomerata, galagioasa. E mereu vie, in miscare, mereu aglomerata. Te face sa te simti mic si totusi te simti ca si cum lumea ar fi a ta. Te uiti in jurul tau si realizezi ca toata lumea ar o poveste si nimanui nu-i pasa ca nu-ti sta parul bine, ca ai un cos pe frunte sau ca esti cea mai frumoasa creaatura de pe pamant. Toata lumea e frumoasa, toata lumea e vesela. Si mergi si te invaluie galagia si aglomeratia si devii parte din ea. Si e un sentiment magic, de care devii dependent, la un momentdat. Piata asta e plina de magazine atat de firma cat si magazine pentru oameni care nu isi permit sa dea 1000 de euro pe o pereche de papuci.  E plina de librarii, si de cafenele, si toata lumea cumpara, si e cu sacose in mana.

descărcare (1)

Salonicul e, de asemenea, in oras universitar. Studenti cu vise, indragostiti de viata, indragostiti de cineva, cu cafele in mana, cu cartile in brate, tinandu-se de mana cu persoana iubita. Vineri si Sambata ma transform si eu intr-un student de-asta. In afara de partea cu cafeau si cu tinutul de mana. 😀

Asta e Saloncul. Un oras cu viata, diferit, magic, care te face sa traiesti.

Laiki-agora

O traditie a Greciei sunt pietele saptamanale. Sau targurile. In fiecare zi se organizeaza, in diferite cartiere din Salonic, cate un targ. Targ unde se gasesc fructe, legume, haine, incaltaminte, lucruri pentru casa, perdele si orice altceva vrei tu. Binenteles, la preturi foarte mici.

images (4)

Ce inseamna λαϊκή αγορά (targ in greaca)? Inseamna, in primul rand, umanitate. Inseamna veselie, mancare proaspata, produse naturale, preturi mici. Vanzatori veseli, ce tipa tot timpul despre preturile mici, care se iau peste picior unul pe altul si care stiu sa vanda. Te atrag cu fructe si legume care de care mai frumoase, cu oferte pe care nu le poti refuza, cu vorbe charmante si cu amuzament. Cand vad o fata frumoasa ii dau, de multe ori, fructe gratis pe langa ce a cumparat. Stiu sa se tocmeasca si sa isi vinda produsele.

Piata e aglomerata, plina de carucioare, de batranei care de-abia se misca, tineri care rad la orice gluma proasta, vanzatori care tipa. E aglomeratie, harmalaie, dar totusi toata lumea se intelege cu toata lumea.

IMG_76211

Iubesc Grecia pentru ca e vesela. Grecii stiu, mai presus de toate, sa isi traiasca viata. Se distreaza, beau cafele, rad, danseaza, canta, isi iubesc tara si sunt patrioti. Au si motive sa fie patrioti. Isi pastreaza traditiile cu sfintenie, isi cresc copiii intr-un stil patriot, ii invata sa isi iubeasca tara si pe cetatenii acestei ari. Stiu sa munceasca, dar stiu sa se distreze. Sunt politicosi cu altii, se respecta pe ei insusi, sunt mandrii si iubesc strainii care nu le fac rau. Incearca sa ii ajute cat mai mult, le arata tara si le vorbesc frumos. Bine, sunt si dezorganizati, galagiosi, dar sunt mereu civilizati. Cumpara numai produse grecesti si isi incurajeaza semenii sa faca la fel. Sunt pasionali, vorbesc cu patos si gesticuleaza mult. Toata lumea vrea sa traiasca.

Mancarea e un alt motiv din cauza caruia iubesc Grecia. E delicioasa si eu, cum iubesc mancarea, nu am cum sa ignor asta. Iubesc gyros (γύρο), desi nu il mananc prea des pentru ca se depune. :))

images (5)

Ca sa nu uitam de tzatziki (τζατζίκι), acea smantana cu castraveti extrem de delicioasa.

701899109_3d550f3bd9_o

Ca sa nu mai spunem de mandarine, sau portocale, sau toate fructele care cresc aici si sunt atat de delicioase!

Grecia e o tara sigura. Nu mi-e frica sa merg singura pe strada. De la 13 ani merg singura. In Romania nu am mers singura niciodata pentru ca imi era frica. Dar aici roieste politia peste tot, nimeni nu se leaga de tine si toata lumea iti sare in ajutor in caz de nevoie.

Iubesc Grecia pentru ca imi ofera posibilitati si oportunitati. Iubesc Grecia pentru ca nu trebuie sa ma chinui, pentru ca nu imi mai este frica ca la un momentdat nu am sa mai am cum sa studiez. Iubesc Grecia pentru ca pot sa studiez la cel mai bun conservator din oras, daca nu si din tara. Iubesc Grecia pentru ca mi s-a oferit bursa, pentru ca studiez la Makedoniko Odeio (Μακεδονικό Ωδείο), pentru ca iubesc orele de Vineri de la conservator, pentru ca am un profesor bun si pentru ca sunt apreciata. Am cunoscut persoane care m-au ajutat, care ma ajuta si imi dau sfaturi, care mi-au recunoscut adevarata valoare. Nu sunt batjocorita, nu rade nimeni de mine, sunt apreciata. Lumea imi zambeste, ma ajuta si sunt politicosi. Tipa de la pizzerie, aia blonda, imi face reducere la ceai, imi zambeste si stie ca sunt clienta ei fidela.

Iubesc Grecia pentru ca am prieteni, pentru ca aici cresc si aici ma dezvolt ca si persoana. Aici imi formez personalitatea, aici invat lucruri, aici e viata mea. Am lasat in urma Romania, amintirile dureroase si rautatea de-acolo. Iubesc tara asta pentru ca ma distrez, traiesc si fac ce-mi place. Am posibilitatea de-a fi cu ai mei, de a avea prieteni adevarati, de a studia, de a nu fi judecata. Grecia ofera atat de multe posibilitati incat n-ai cum sa nu o iubesti.

Grecia e o tara plina de viata, mereu activa, frumoasa, si plina de posibilitati. Nu cred ca puteam sa imi petrec anii intr-o tara mai buna ca asta. Vizitati Grecia! Merita!

Uf, cat m-am intins! Si inca mai aveam multe de spus… as putea vorbi toata ziua despre Grecia. 🙂

Ελλάδα, σ’αγαπώ!

P.S.: Asa se vede Salonicul de sus, din cetate:

images (1)

Music = life (1)

Nu, nu e o rubrica noua. E aceeasi rubrica “Love is music!” ,dar am simtit nevoia sa ii schimb numele, ma cam plictisisem de cel vechi.:)) Cred ca e a 4  oara cand schimb numele la rubrica asta. De data asta,am ales ceva mai simplu. 🙂

Nu stiu de ce,dar azi ma grabesc. Cred ca vreau sa ma bag in pat si sa citesc. Astazi am fost toata ziua pe drum,probabil si maine la fel.Am vazut niste locuri superbe, niste plaje si insule absolut uimitoare, exact ca pe cele pe care le vedem in filmele grecesti.Si am fost aproape de muntele Athos.Nu ca m-ar pasiona pe mine manastirile,dar eram curioasa sa vad de ce e asa renumit.Nope,nici acum nu am inteles.:))

Maine ne vom duce sa vedem alte statiuni si sper ca pe drum sa scriu recenzia de la “Songs of the Wind”.Uf,deja mi-e for de lumea lui Diana Nixon. Abia astept olumul 3.

Trebuie sa spun ca “The Second Sign” ma atrage foarte mult.Pare un fantasy adevarat.

E vremea sa trecem la muzica,nu? Aseara am descoperit 2 melodii absolut superbe. Prima e foarte recenta,scoasa de Pink si Nate Ruess. Orchestratia e geniala,iar vocile lor impreuna e una dintre cele mai bune combinatii posibile.Au vocile aproape identice. ❤

A doua melodie e a lui…Justin Bieber.Nup,nu va speriati.Nu am devenit fan.Dar melodia asta e impresioanta si,daca as fi auzit-o fara sa stiu ca e a lui, nu as fi zis ca el o canta.E atat de diferita de ce canta el pana acum.Si am o impresie ca versurile sunt inspirate din despartirea lui de Gomez.Anyway,NU imi pasa ca o canta JB,unul dintre cantaretii pe care nu pot sa ii vad. E pur si simplu superba si NU am sa ma opresc din a o asculta doar pentru ca el o canta. Ah,dar ce melodie?”Nothing like us”.

Deci,care melodie va place mai mult?