Cum este viața după o săptămână de #statacasă

Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Cele două fețe ale monedei: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”

Scriu de la biroul meu de data aceasta, de unde nu am mai scris de luni întregi. Mă uit pe geam și nu văd aproape nimic – doar câteva mașini și câțiva oameni cu copii. Îmi beau zilnicul cappuccino la pachet. Am în frigider mâncare pentru o săptămână. Dimineață, abia am reușit să cumpăr hârtie igienică. Ieri mi-am luat echipament de sport pentru acasă. De sămbătă nu am mai ieșit din casă decât pentru muncă. S-a dus cu sala, cu sushi-ul săptămânal, cu vinul din două în două zile, cu scrisul din cafenele. 

Prima dată când am auzit de Coronavirus a fost pe 25 Ianuarie 2020. De fel, nu citesc știrile decât foarte rar, când beau o cafea și nu am chef de nimic altceva. Dar atunci treceam printr-o perioadă foarte aglomerată și nu aveam timp nici să mănânc. Nu eram la curent cu nimic din ce se întâmpla în lume, iar prima dată când am auzit de acest virus, a fost printr-o glumă pe care cineva a făcut-o. Nu am dat foarte mare atenție, ba chiar am călătorit fără nici o grijă înapoi la ai mei în vacanță. 

Cu fiecare zi ce trecea, subiectul devenea din ce în ce mai evident și mai des întâlnit pe toate canalele de televiziune și în majoritatea ziarelor. Nu puteai rămâne indiferent în fața dramei trăite de China – carantine, decese peste decese, și toate din cauza unui virus pe cât de nou, pe atât de periculos. 

Dar cum noi suntem oameni și de fel suntem o rasă destul de egoistă, nimeni nu s-a gândit vreodată că acest virus s-ar putea răspândi și că va veni vremea ca și noi să înfruntăm același lucru. Era okay atât timp cât se întâmpla pe alt continent. Însă iată-ne acum, la trei luni de la izbucnirea acestei pandemii: un virus controlează și schimbă viețile a miliarde de oameni din întreaga lume. 

Nu am cum să nu scriu despre asta, deși subiectul este arhidiscutat. Cel mai rău lucru la această perioadă este faptul că nu poți să scapi. COVID-19 este oriunde: în toate discuțiile, pe toate primele pagini ale ziarelor, pe fiecare ecran pe care îl întâlnești. Devine obositor și iritant, dar nu ai cum să eviți, mai ales când viețile noastre s-au schimbat atât de drastic în doar câteva zile. Ești influențat în mod direct de acest eveniment, devenit în timp record parte esențială a vieții întregii omeniri.

Nu voi începe să dau sfaturi, sau să vorbesc despre ceva ce nu cunosc. Nu sunt om de știință, și nu sunt de acord să vorbesc despre subiecte asupra cărora nu am nici o cunoștință academică. Pot însă să vorbesc despre cum abordăm noi această situație ca și societate și cam cum m-au afectat pe mine cele văzute cu ochii mei în ultimele zile.

Trăiesc pandemia aceasta din Olanda, una dintre cele mai calme, sigure și bine puse la punct țări din Europa. Virusul se răspândește cu repeziciune și aici – deși a început calm, de câteva zile avem creșteri de +200 de cazuri. Bineînțeles, numerele nu sunt reale, pentru că doctorii olandezi testează doar un singur membru al familiei care arată simptome serioase. Infecția se răspândește cât ai clipi, iar unii oameni poate o au deja și nici măcar nu știu.

În prezent (18 Martie 2020, ora de editare 13:16) avem undeva la 2051 de cazuri confirmate și 58 de decese. Primul pas pe care guvernul olandez l-a făcut pentru a preveni răspândirea virusului a fost să publice un filmuleț informativ despre cum să te speli pe mâini. Anumite măsuri speciale au urmat, cum ar fi afișarea de anunțuri în locuri publice care să îți amintească că trebuie să te speli pe mâini și să păstrezi o distanță de un metru între tine și alți oameni.

Pe zi ce trece, situația se agravează, exact ca în fiecare țară afectată de acest virus, iar măsurile de prevenție se întețesc. S-a început de la interzicerea de adunări de orice fel cu mai mult de 100 de participanți, iar în momentul de față școlile, facultățile, cluburile de sport, cât și cele de de sex (Trăiască țara libertății absolute! Da, avem cluburi de sex.) și-au închis porțile până pe 6 Aprilie. Inițial, renumitele coffe shop-uri – adică magazinele de unde se poate cumpăra în mod legal iarbă – au fost și ele închise, dar pentru a preveni vânzarea ilegală a acestora, de ieri s-au redeschis. Restaurantele și cafenelele au deschis doar pentru take away. În rest, magazinele cu articole nenecesare și-au redus orele de lucru. La magazinul de optică la care lucrez eu, de mâine deschidem de la 13:00 până la 18:00, ceea ce reprezintă o reducere de 3 ore față de programul obișnuit. 

(Restricții puse de sâmbătă în mijloacele de transport în comun, cu scopul de a nu ajunge la șofer și de a-l proteja de o eventuală infecție cu COVI-19.)

Ni s-a cerut fiecăruia să fim responsabil. Să stam acasă și să ne spelăm pe mâini cât mai des posibil. Să evităm contactul cu oamenii cu risc mai mare de îmbolnăvire, la fel ca și locurile care ar putea fi aglomerate. Nu ar trebui să fie atât de greu, nu? 

Ne aflăm într-o situație cu care nimeni nu s-a mai confruntat până acum, așa că unora le este destul de greu să înțeleagă cu adevărat pericolul care ne paște și cât de important este să respectăm cu strictețe ceea ce ni se impune.

(Fac o scurtă pauză ca să menționez că articolul acesta a fost scris inițial duminică, 15/3/2020 și editat miercuri, 18/3/2020. În doar trei zile, situația s-a schimbat drastic, dar textul ce urmează mi se pare mult prea important ca să fie șters și ajustat noilor evenimente. Ceea ce scriu mai jos vine după tot ce am văzut în jurul meu în weekend-ul ce tocmai a trecut, o lecție care m-a străfulgerat și pe care nu cred că o voi uita prea ușor.)

Există două fețe ale monedei la acest moment: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”, fără un mod de mijloc. Oamenii fie își umplu frigiderele și congelatoarele, fie ncă o ard pe miserupism în baruri și cluburi. Sau, mai nou, haihui pe străzi și prin magazine de haine sau ochelari.

Sâmbătă, toate spațiile comerciale funcționau normal. Deși pe atunci aveam deja 1.000 de cazuri confirmate, spațiile HoReCa operau fără nici o reținere, adunând sute de oameni la un loc, uneori nerespectând distanța de 1 metru între oameni. Magazinele erau deschise și ofereau nenumărate reduceri. Showroom-ul meu a avut ore normale de funcționare până azi, când s-a decis ca de mâine să deschidem doar cinci ore pe zi și să lucrăm doar câte o persoană pe tură. Totuși, până acum o zi, viața continua ca și cum nimic nu era greșit. În weekend am avut liber pentru prima dată în viața mea (un sfârșit de săptămână pe care niciodată de când mă știu nu l-am avut complet pentru mine), iar sămbătă mi-am dat voie să fiu curioasă și am coborât până în centru în plină epidemie de COVID-19. Judg me all you want, nu m-am putut abține. Toți știm că am o personalitate ușor masochistă și că partea de scriitor din mine nu m-a lăsat să nu imortalizez în scris tot ce se întâmplă în societatea noastră acum. 

Nu mi-a luat mult să realizez că problema cea mai mare intervine chiar la noi, cei ce nu înțelegem că acest virus nu bate la ușă și te întreabă dacă poate să intre sau nu: apare fără să îți dai seama, iar până se fac simțite simptomele, ai răspândit virusul tuturor cunoscuților și nu numai. Așa că în aceste vremuri, nici nu contează că guvernul nu a decretat încă stare de urgență. Ca și cetățean și mai ales OM, ar trebui să te gândești foarte bine înainte de a ieși să faci cumpărături care pot fi amânate, sau înainte de a ieși la restaurant/cafenea/bar. 

Aici intervine fenomenul de “mie nu mi se va întâmpla”. Dăm dovadă de un egoism fantastic, care ne va aduce, într-un final, sfârșitul. Poate nu din cauza acestei pandemii, dar mai târziu vom avea de suferit serios din cauza mentalității pe care o avem. Vorbeam mai devreme cu o prietenă care mi-a zis că ieri a fost în club până la ora cinci, pentru că “ea e tânără și nu intră în contact cu oameni în vârstă”. Nu am lungit subiectul, și nici nu am încercat să îi explic mai multe. Fiecare înțelege ce vrea. Ideea este că acum nu este vorba de eu, ci de noi. E o logică foarte simplă: dacă eu iau acest virus, până să apară simptomele și să intru în izolare, îl voi da mai departe tuturor celor cu care intru în contact, iar la rândul lor, ei îl vor răspândi până și persoanelor cu risc mare de complicații. Mie, personal, nu mi-e frică de boală; am trecut prin mai rele. Mi-e frică de rata fenomenal de rapidă de răspândire, pericolul principal al acestui lucru cu care ne luptăm. 

În mod ironic, categoria cealaltă a populației suferă de efectul de turmă. Tot sămbătă, am fost la supermarket să îmi iau câteva lucruri necesare pentru ziua ce urma. Am intrat în magazin și ce am văzut m-a lăsat complet dezolată. Stăteam și mă uitam în jur, și nu puteam crede ceea ce vedeam: rafturi complet goale, o masă de oameni care întrecea numărul de 100 cu siguranță, angajați care încercau să umple rafturile cât mai repede, fără prea mare randament. Un focar de infecții, vorba aia românească, și un haos care nu face decât să instige la panică. În mod irațional, am început să îmi iau și eu lucruri necesare pentru o săptămână, deși știam că nu este nevoie, pentru că aprovizionarea supermarket-elor se face cu un spirit aproape religios. Dar când vezi toate lucrurile astea în jur, te cuprinde o panică care nu te mai lasă să gândești rațional. Un lucru l-am învățat de mică și îl recomand tuturor celor din jur acum: panica nu ajută la nimic, ci de cele mai multe ori, face mult mai mult rău decât ți-ai imagina. Însă da, recunosc că de multe ori nu te poți controla.

Mai jos aveți câteva fotografii de ieri, din supermarket. 

După vizita la magazin, am decis să merg în centru. Gara aproape goală. Ghișeul de informații a companiei de transport public a fost închis. Trenurile s-au rărit, de vreme ce majoritatea oamenilor lucrează de acasă. Mall-ul relativ gol, comparativ cu o sâmbătă în vremuri normale și nu pandemice. Însă centrul? A fost cel mai mare șoc pentru mine. 

Nu am mai apucat să fac poze pentru că mi se terminase bateria, însă centrul orașului era împânzit de oameni. Restaurantele și magazinele atât de pline, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Plimbându-mă printre acești oameni, am realizat că omenirea este blestemată chiar de noi, cei ce preferăm să privim răul în ochi și să îl combatem, în loc să îl prevenim. Una peste alta, nu avem nici un fel de simț al autoapărării și nici un spirit civic. Dăm dovadă de un miserupism fantastic când vedem numerele crescând, dar cu toate acestea noi nu putem să ne abținem din a merge la restaurant sau la cumpărături absolut inutile, răspândind ceva ce este peste nivelul nostru de înțelegere. Și da, vineri am fost și eu la restaurant, deci și eu mă fac vinovată de același lucru. Avantajul meu este că m-am trezit la realitate foarte repede.

Ne ghidăm după știri false, după oameni care fie zic că este doar o răceală, fie instigă panică și nu înțeleg că trebuie să facem fiecare ce putem pentru a preveni. Lăsăm, pentru a nu știu câta oară în istoria omenirii, să ne fie decisă soarta de niște oameni cărora nu le pasă cu adevărat de noi și stăm pasivi în fața inevitabilului. 

Cel mai dezolant aspect al acestei pandemii este comportamentul nostru față de ea. Avem un exemplu clar al Italiei și al Chinei, două țări care au acționat prea târziu și care, din păcate, acum suferă enorm de mult. Felul în care abordăm virusul acesta este de-a dreptul debusolant: până când nu ni s-au impus carantina și izolarea prin măsuri radicale, noi am făcut tot ce ne-a trecut prin minte fără nici o reținere. Am avut exemple, dar nu ne-am gândit că nouă ni se va întâmpla, că vom ajunge în același stadiu.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fim conștienți de periculul pe care noi înșine îl reprezentăm pentru semenii noștrii. Trebuie să gândim unificat și să luăm măsuri de prevenție din proprie inițiativă. Am decis să nu mai ies din casă o perioadă decât dacă este necesar, adică la muncă și la supermarket. Din păcate, și în aceste locuri sunt pusă în pericol de oameni inconștienți, care nu iau în serios situația actuală.

La fel de bine, am avut o discuție eu cu mine însămi ieri și mi-am promis că nu mă voi lăsa să cad. Știu că mie îmi este foarte ușor să mă întorc la depresie dacă nu am o activitate continuă și dacă nu am grijă de mine. Deja simt anumite frământări cauzate de lipsa de activitate fizică, așa că mi-am impus să îmi mențin un program cât mai normal: trezit, mâncat, spălat, machiat, sport, scris, citit, lucrat. Schimbarea bruscă de scenariu îmi provoacă ceva dificultăți, ținând cont de anxietatea mea, dar încerc să îmi păstrez calmul și să mă adaptez cât mai bine posibil.

COVID-19 dezvăluie acum adevărata față a omenirii. Ne arată cât de responsabili și de altruiști suntem cu adevărat, dar și ce se întâmplă când suntem puși în fața adevărului suprem: acela de a fi prinși în casă numai cu noi sau cu cei dragi, fără a fi distrași de infimele activități cu care ne ascundem de sinele nostru adevărat. Acest virus ne ia enorm de multe, dar ne dăruiește ceva ce puțini văd sau realizează: timp. Prețiosul timp de a ne descoperi, pe noi și pe ceilalți, de a petrece timp cu oameni pe care îi ignorăm în timpuri normale, de a face toate lucrurile pe care de o viață întreagă le tot amânăm. 

Nu virusul ne va omorî, ci indiferența noastră. Cred că cea mai bune idee în aceste timpuri în care suntem este să vedem partea plină a paharului și să încercăm să petrecem timpul care ne este oferit așa cum ar trebui, luând acest cadou ca pe cel mai prețios lucru din lume. 

Stay safe and healthy,

Bianca

Unii oameni consumă droguri – alții sunt droguri

peopleAm citit acum câteva zile această frază pe tumblr. Unii oameni consumă droguri. Alții sunt droguri. De atunci mi-a rămas întipărită în minte și am decis să scriu câteva cuvinte despre ea, având ceva experiență la capitolul oamenilor care sunt droguri.

Lăsând la o parte partea în care unii oameni consumă droguri (nu despre asta vreau să vorbesc acum), voi vorbi despre oamenii care sunt droguri. Oamenii aceia în prezența cărora te simți în al nouălea cer, ăia care te fac să uiți de tot și de toate, chiar și de tine. Îi știți nu? Normal că îi știți. Numai citind titlul, mintea voastră a scos la suprafață câteva perechi de ochi care încă nu vă dau pace. Pentru că toți am avut momente în viața noastră când niște oameni au intrat în viața noastră cu bocancii, fără să ceară voie, lăsând pete murdare peste tot.

În lumea aceasta există două categorii de oameni care se simt ca și drogurile: ăia buni, care ne dau totul fără să ceară prea mult la schimb, și ăia răi, care vin ca o furtună și iau totul fără să ceară voie măcar.

Și iarăși v-a venit în minte un nume, două, trei, nu? Da, și mie. Și iarăși v-ați blestemat zilele că i-ați lăsat să ia o parte din voi pe care nu o veți mai putea lua înapoi niciodată, nu? Da, și eu.

Chiar dacă am doar 17 ani (aproape 18, ce să mai!), am avut zeci de experiențe cu tot felul de oameni de genul ăsta. Prin viața mea au trecut oameni care m-au ridicat și oameni care m-au trântit la pământ și m-au călcat în picioare, din nou și din nou, chiar și când nu mai aveau pe cine să calce în picioare. Și i-am lăsat de fiecare dată, că de droguri nu scapi așa de ușor. Pentru că m-am gândit că de data asta trebuie să fie diferit, că domle, eu sunt în control. Lasă, mă, că e bine. Îi pot îndepărta oricând din viața mea.

De câte ori nu v-ați spus asta? Că de mâine gata, nu mai răspundeți la mesaje, nu vă mai bate inima tare când vă gândiți la ei, că nu, nu, nu. Ajunge. Dar, exact ca și drogurile, v-a fost imposibil să nu vă luați doza, măcar una micuță, micuță de tot. Ce rău poate face? Cât de rău mai poți ajunge? Răul mare a fost deja făcut. Ce mai contează încă o doză mică?

Ei bine, oamenii ăștia, care sunt droguri, nu se lasă manipulați. Pentru că ei știu, la fel ca un drug dealer, că sunteți dependenți de ei. Ei știu, pur și simplu, că pot face orice din dependența voastră de ei. Știu că veți suna înapoi chiar și după ce nu ați mai vorbit timp de săptămâni întregi, pentru că vă e dor, sunteți disperați după o oră cu ei. După 40 de minute în care să uitați de voi. 40 de minute în care să vă uitați în ochii lor și să vă iubiți și să vă urâți în același timp, sperând că nu vor fi numai 40 de minute, ci o zi întreagă. Și ei au râs de fiecare dată, și voi ați plâns și ați înjurat, și ați jurat că nu se mai repetă.

Nu, nu vorbesc numai de iubiți și iubite, cu toate că ei sunt cei de care de cele mai multe ori devenim dependenți. Vorbesc și de prieteni, familie, cunoștințe vechi. Vorbesc de oricine v-a făcut să vă simțiți liberi prin simpla lor prezență.

Oamenii ăștia au o putere aparte asupra noastră pentru că ei știu ce pot face din noi și le place. Le place puterea pe care o au asupra noastră și nu se mai satură. Ne amăgesc dându-ne speranța că poate de data asta noi suntem drogurile și ei consumatorii. Că noi îi vom călca în picioare. Însă nu este așa. Noi ne lăsăm mereu în picioare. Și a cui este vina? A lor, sau a noastră?

Aș spune că vina se împarte, însă balanța înclină înspre noi. Pentru că mereu, mereu dependentul are puterea de a pune piciorul în prag. Cu chiu, cu vai, dar o putem face. Însă nu vrem. La fel cum spunem că o țigară în plus nu are ce rău să ne facă, la fel spunem și că încă o întâlnire, încă un mesaj trimis la ore târzii nu are ce rău să facă. Dar nu este așa. Oamenii ăștia care își amintesc de noi doar când sunt singuri ne vor face întotdeauna rău. Întotdeauna. Pentru că ei ne caută doar pentru că sunt singuri și nu au cu ce își ocupa timpul, în timp ce nouă ne tresaltă inima când le vedem numele pe telefon. Noi așteptăm mesajele lor, întrevederile cu ei. Nouă chiar ne pasă, chiar dacă nu vom recunoaște niciodată asta.

Și pentru ce, până la urmă? Pentru ce dăm mereu tot ce avem mai bun, chiar și când nu ar trebui? Ca să ce? Să ne trezim că atunci când avem noi nevoie de ei, știi, ei nu pot, că au de învățat, sau au treabă, sau nu știu ce vor. Și îi iertăm de fiecare dată, că trebuie iertați. Ne fac bine, nu? Nu, nu ne fac bine. Vin și pleacă când se plictisesc de noi. Ne vizitează doar pentru câteva minute pe săptămână, cât să ne luăm doza, apoi pleacă după o nouă cucerire, unde să își vândă produsul. Și noi rămânem undeva pe podea, zvârcolindu-ne de durere.

Până când? Până când îi vom mai lăsa să ne ia tot ce avem mai bun? Până când îi vom lăsa să ne ia parte bună și să nu ne-o mai dea înapoi?

Până când ne vom da seama că sunt drogurile și doar știi că maică-ta ți-a zis că drogurile nu fac bine. Doar știi. Însă maică-ta nu ți-a zis niciodată ce rău pot face drogurile alea vii, cu ochi căprui, zâmbete de îngeri și mâini de diavol, nu? Nu ți-a zis niciodată cât de mult poți ajunge să depinzi de o persoană ca aia, care te dezbracă din priviri și te lasă fără nimic în câteva zile. Nu te-a avertizat. Nu aveai de unde să știi că n-ar trebui să te pui pe tavă cuiva care nu avea de gând să stea. Însă începi să aflii, încetul cu încetul, că oamenii ăia trebuie alungați imediat din viața noastră. Și te dai cu capul de pragul de sus și îți jur că nu mai repeți prostia pe care ai făcut-o, dar mereu o faci, pentru că speranța că ai dat peste un drog bun, care te ridică, aia nu îți dă pace.

Până într-o zi când vei realiza că oamenii care te ridică nu sunt droguri. Ei nu te lasă să devii dependentă de ei. Ei te ridică, te ajută, îți arată că poți și singură. Te fac să râzi când nu vrei, cum face frate-miu, și înjură în telefon când află că el e un bou și tu o proastă, cum face prietena mea cea mai bună, și îți zic că femeile puternice sperie, așa cum face maică-mea, și-ți zic și că îi vor călca cu mașina, așa cum face taică-miu. Și stau și te ascultă și îți zic și unde ai greșit tu, și unde au greșit ei. Îți dau pumni care te trezesc. Dau cu tine de pământ dacă e nevoie, dar nu te lasă acolo. Îți întind o mână ca să te ridici și continuă să te țină de mână chiar și după ce te-ai ridicat.

Oamenii ăștia sunt cei pe care trebuie să îi ținem pe lângă noi. Cei care ne ajută să ne ridicăm din fund și ne mai dau și câte un șut în fund așa, ca să ne ajute să ajungem unde vrem mai repede. Nu ceilalți, care ne țin înapoi printr-o îmbrățișăre aparent inocentă. De ei avem nevoie, nu de ceilalți. Avem nevoie de oamenii frumoși, care nu ne lasă să ne lipim de ei și care, chiar dacă o facem, nu se sperie de asta și nu fug.

Ceilalți? Ceilalți vor zbura toată viața lor din floare în floare, din victimă în victimă. Iar la sfârșitul vieții vor ajunge să fie singuri și să se întrebe de ce. Și vor privi cu jind la persoana care ești și își vor da palme că nu au știut să fie lângă tine în felul în care ai avut tu nevoie în acea perioadă. Iar tu vei râde, mai puternică ca niciodată, știind că nu ai nevoie de nimeni să te simți în al nouălea cer.

 

Dragi profesori…

*Aceasta este o scrisoare deschisa catre toti profesorii din lume.*

Dragi profesori,

Scrisoare asta vine din inima unei eleve care obisnuia sa aiba 10 pe linie. O eleva care obisnuia sa fie cea mai buna la fiecare materie, care isi facea temele mereu si care nu se ducea niciodata la scoala fara sa fi citit lectiile. O eleva care, insa, era un copil. O eleva care nu era si studenta la facultatea de muzica, care nu trebuie sa jongleze printre repetitii, meditatii, ore de vioara, ore de pian, studiu intens de cate 5-6 ore si alte atributiuni. O eleva care are acum 17 ani si viseaza la momentul in care nu va mai trebui sa treaca prin cinci ore de matematica pe saptamana. O eleva care, spre deosebire de aproape toti ceilalti elevi din scoala, stie ce vrea.

Primul lucru pe care vreau sa vi-l spun este ca nu urasc scoala. N-am urat niciodata scoala. Am displacut anumiti colegi, am displacut anumite materii, anumite lectii, anumiti profesori. Insa am crezut intotdeauna ca scoala este interesanta. Obisnuiam sa fiu entuziasmata la gandul ca voi invata ceva nou. Acum? Acum am crescut si am inteles ca scoala, pentru mine reprezinta numai o piedica. De ce? Pentru ca mi-am gasit menirea. Stiu exact ce vreau de la viata. Stiu ca vreau sa fiu o solista faimoasa, o violonista exceptionala. Si lupt in fiecare zi pentru asta. Lupt si cand sunt atat de obosita incat imi vine sa urlu, lupt si cand ma dor picioarele, si cand e prea greu. Nu ma plang. Imi veti spune ca fac totul pentru mine si am sa va dau dreptate, pentru ca fiecare repetitie, fiecare ora de studiu, fiecare ora de muzica sau de meditatii ma ajuta pe mine. Si nu va cer nimic, decat putina intelegere.

De fapt nu, nici asta nu va cer. Va cer doar sa nu mai considerati ca cineva care nu are aceeasi pasiune cu voi este prost. Va cer sa nu va mai considerati cei mai destepti dintr-o camera doar pentru ca sunteti mai batrani.

Haideti sa va spun ceva. Nu sunteti mai destepti decat elevii vostri. Sunteti mai experimentati. Mai educati. Aveti o diploma in mana, dar asta nu va face mai destepti. Si stiti si de ce? Pentru ca in momentul in care voi jigniti 24 de oameni cu o usurinta uimitoare si zambiti fericiti, nu aratati decat faptul ca sunteti ami puternici si a va arata puterea in fata unor persoane mai neputincioase va face fericiti.

Nu am sa inteleg niciodata de ce simtiti nevoia sa faceti anumiti oameni sa se simta prosti doar pentru ca nu ii cunoasteti si nu stiti de ce nu invatata. Bineinteles, sunt si copiii care sunt pur si simplu dezinteresati de tot ce inseamna scoala si cariera, dar sunt si aia, ca mine, care sunt mult prea interesati de cariera lor, care stiu ce vor de la viata lor si care pur si simplu nu au timp de a invata pentru scoala pentru ca sunt prea ocupati sa lupte pentru cariera pe care o vor. Aia care ar vrea sa aibe timp sa invete si care ar vrea sa mai ridice si ei mana din cand in cand, dar cand vin acasa au de studiat, sau au antrenamente, sau repetitii, poate meditatii. Pe aia nu ajungeti niciodata sa ii cunoasteti. Si stiti de ce? Pentru ca nu le dati nici o sansa. Ii judecati de la primul raspuns gresit, de la prima tema nefacuta. Ii considerati fraieri, usor prostuti, fara vise si pierde-vremea. Ii judecati fara sa stiti ce sa ascunde in spatele aparentelor.

Iar dupa, tot voi sunteti aia destepti.

Sunteti destepti pentru ca judecati fara sa stiti, pentru ca va bucurati de sarcasmul vostru jignitor, pentru ca jigniti un om care are pur si simplu o zi proasta, pentru ca va credeti ce mai despteti, pentru ca nu puteti intelege diferitul. Pentru ca aveti voi impresia asta ca toata lumea vrea acelasi lucru de la viata.

Nu toata lumea vrea acelasi lucru de la viata. Va place sa pretindeti ca voi nu judecati pe nimeni, dar nici nu va inchipuiti cum va faceti elevii sa se simta atunci cand ii luas in ras pentru un raspuns gresit. V-ati intrebat vreodata de ce elevii urasc scoala atat de mult? V-ati ganditi vreodata ca poate, intr-o masura cat de cat mare, este vina voastra? Este vina felului in care ii faceti sa se simta, ca si cum nu sunt buni de nimic, atunci cand faceti bascalie intr-un mod exagerat de ei?

Poate ca ar trebui uneori sa va aduceti aminte ce incercati sa invatati alea 24 de suflete. Ne spuneti in fiecare zi ca nu e bine sa judecam pe altii, ca niciodata nu stim ce se ascunde in spatele unui zambet, ca diferitul e bun. Dar voi il acceptati? Sunt putine cazurile in care voi chiar apreciati un elev diferit, chiar daca nu este stralucit.

Ar trebui sa nu mai faceti diferente intre elevi. Nu, diferente ar trebui sa faceti pentru ca e firesc, dar diferente bune. In afara clasei ar trebui sa lasati diferentele la o parte. Ar trebui sa acordati fiecarui elev o sansa ca si om. Pentru ca, sa fim seriosi. Valoarea unui om se vede in viata, nu in scoala. Scoala te invata prea putine.

Nu generalizez. Unii dintre voi incurajeaza copiii, diferitul, binele. Insa unii dintre voi… ar trebui sa va mai revizuiti comportamentul si moralitatea. Si-ar trebui sa va aduceti aminte ca o data, acum multi ani, cineva statea in fata voastra si facea pe desteptul, de multe ori jignindu-va. Atunci poate veti intelege cum este sa fii elevul catorva dintre voi.

O diploma, un manual, un catalog si o catedra nu va da dreptul sa jigniti niste persoane cu interese diferite de-ale voastre.

Cu respect,

O eleva diferita.

12039439_744173452375859_1190223361069621002_n