Kintsugi, arta de a mă vindeca pe mine însămi

Se zice că înainte ca ceva bun să ți se întâmple, totul în jurul tău trebuie să se dărâme, să ardă și în urmă să rămână numai cenușă, din care să construiești ceva mai solid. Am auzit aceste lucruri de mii de ori în ultimul an, dar nu am avut niciodată puterea să cred. Nu poți crede în soare când ești în mijlocul furtunii. Atunci ți se pare totul veșnic, imens, interminabil. Ai impresia că nu vei reuși niciodată să scapi. Uiți că timpul vindecă și rezolvă tot, că viața ta cumva continuă și că nimic, niciodată, nu va rămâne la fel, fie că vrei sau nu.

Mi-aș fi dorit să fi crezut mai mult în ceea ce auzeam: că timpul vindecă. Că nu va fi mereu la fel. Că durerea va trece. Că stă în mâinile mele să nu mai sufăr. Mi-aș fi dorit să mă fi iubit mai mult pe mine și mai puțin pe alții, să fi avut mai multă încredere în mine și în persoana mea.

Nu regret nimic din ce am trăit, în nici o privință. Fiecare parte a suferinței mele a fost o lecție din care am învățat și fără de care cu siguranță nu aș mai fi fost aceeași persoană acum. Bună pentru unii, rea pentru alții, depinde de cum alegi să te uiți la întreaga poveste. Cu toate astea, uneori îmi doresc să fi avut mai multă credință că viața nu te lasă să rămâi într-un loc de ceață continuă.

Mă gândesc atât de mult în ultima perioadă la tot ce am trăit în ultimii doi, trei ani. Mă uit în jur, la liniștea aceasta uneori plictisitoare, și mă surprind gândindu-mă că au existat zile în care am fost convinsă că nu voi mai ajunge să trăiesc un alt Crăciun, sau o altă excursie, sau o altă zi de muncă. Am crezut că nu voi avea puterea să suport toată durerea care venea spre mine în reprize violente. Am încasat valuri de suferință încontinuu, și le-am ținut piept așa cum am știut, iar dacă am acționat prost de multe ori, a fost din cauza lipsei de experiență și de siguranță de sine.

Anul trecut pe vremea asta, totul în jurul meu explodase. Trăiam cea mai dureroasă săptămână din viața mea, din cauza unui moment în care efectiv am înnebunit și nu mi-a mai păsat de nimic. Am fost împinsă de pe marginea unei prăpastii din care nu am știut cum să ies aproape un an de zile. Am petrecut efectiv luni întregi la pat, nemâncată, plânsă, fiind rece cu cei din jur, aproape insuportabilă pentru unii, de-a dreptul penibilă pentru alții. Stăteam în pat și fumam și mai ieșeam din când în când din casă ca să mă păcălesc că fac ceva cu viața mea. Uitasem de orice altceva din jurul meu. Vioara o atingeam din când în când, scriam doar când mă durea prea tare, iar de citit, nici nu încăpea vorba.

N-am fost om aproape un an de zile, și-am crezut cu adevărat că nu voi mai fi vreodată. Am fost făcută bucățele la o vârsta la care nu trebuia să am de-a face cu așa ceva. Am iubit atât de mult încât aproape am murit. Îmi aduc aminte că prin mai, nașa mea m-a amenințat că vorbește cu ai mei să mă ia acasă dacă nu încep să mănânc. Trebuie să mai am și-acum o poză cu mâna mea din perioada aceea, în care mi se vedeau oasele. Eram piele și os cu adevărat.

Am trăit în ruinele ființei mele luni de zile. Am început să mă ridic de jos undeva prin Septembrie, când am făcut prima alegere gândindu-mă strict la binele meu. Acela a fost primul pas pe care l-am făcut înspre mine, chiar dacă am fost împinsă spre aceasta alegere de circumstanțe și de alegerile altora. Apoi au mai urmat luni în care știam în ce direcție trebuie să mă îndrept, dar nu reușeam să renunț la trecut. Și cumva, cădeam mereu în vechile obiceiuri, care se contraziceau cu tot ce voiam să însemn eu.

Până într-o zi în care m-am trezit, și ceva în interiorul meu s-a schimbat complet. Mi-am zis ”gata, hai să pornim, ajunge” și m-am ales pe mine în defavoarea oricui. Și de atunci stau și regândesc totul, și nu mai simt nici măcar furie față de ce s-a întâmplat și față de tot ce am ales să trăiesc. Simt tristețe față de mine și milă pentru fata de care nu am știut să am grijă. Nici acum nu știu complet cum să fac asta. Sunt zile în care sunt pierdută, în care nu știu în ce direcție să o apuc, sau ce să fac cu viața mea. Dar măcar nu mă mai lupt cu o forță pe care nu aș fi putut să o înving niciodată. Aleg să mă lupt doar cu mine, cu scopul de a deveni cineva de care sunt cu adevărat mândră și care nu are nevoie de nimeni pentru a o face fericită.

M-am întrebat ieri dacă eu aș iubi o persoană ca mine, și mi-am dat seama că da, chiar aș iubi pe cineva ca mine, care dă totul fără să aștepte nimic la schimb. Dar la fel de bine, am realizat că nu a da este cel mai important, ci și a primi așa cum ai tu nevoie. Am realizat că trebuie să desființez toate ideile greșite asupra mea pe care mi le-am întipărit în minte. Că nu sunt nici rea, nici imatură, nici copilăroasă, și că fiecare persoană din aceasta ecuație a avut responsabilitatea de a-și face propriile alegeri, asupra cărora eu nu am putut avea nici un fel de cuvânt sau de decizie, și că trebuie să încetez să mai iau asupra mea greșelile lor.

Am fost făcută bucățele. Mereu îmi va păsa și de bucățelele celorlalți, și niciodată nu voi urî furtuna prin care am trecut.Voi refuza, în schimb, să mă mai aflu în mijlocul ei vreodată. Sau, dacă o voi face, voi avea grijă să nu devin una cu ea. Iar de acum încolo, principala mea țintă va fi să pun la loc toate aceste bucăți într-o formă mult mai frumoasă decât înainte.

Kintsugi este arta japoneză de reparare a porțelanurilor sparte cu ajutorul aurului. Poate că este o asociere grandioasă, dar refuz să mă las în mâinile sorții. Vindecarea mea va fi așa cum îmi propun eu să fie, și rezultatul va fi mult mai puternic și mai solid.

Și da, înainte ca ceva bun să ți se întâmple, trebuie să se dărâme totul în jurul tău, să fii lăsat fără nimic, ca să poți alege ce faci și ce devii și să ai loc de lucrurile care se aliniază perfect cu tine însuți. Iar de data aceasta, lucrul bun care mi se întâmplă este că merg pe drumul spre mine.

Pe curând,
Bianca