Recenzie: ”O viață măruntă” de Hanya Yanagihara

Descriere:

Patru absolvenţi ai unui mic colegiu din Massachusetts – debusolaţi, fără un ban în buzunar şi susţinuţi doar de prietenia şi ambiţia lor – se mută la New York pentru a-şi face o situaţie. Cei patru sunt chipeşul Willem, care-şi doreşte să devină actor; JB, un pictor născut în Brooklyn care încearcă să pătrundă în lumea artei; Malcolm, un arhitect frustrat angajat la o firmă importantă; şi Jude, o minte sclipitoare, dar un individ retras şi enigmatic, în jurul căruia gravitează toţi ceilalţi. De-a lungul anilor, relaţiile dintre ei se adâncesc şi se complică, însă provocarea cea mai mare pentru ei rămâne Jude, ajuns cu timpul un avocat extrem de talentat, însă din ce în ce mai instabil, cu mintea şi trupul însemnate de o copilărie cumplită, de o traumă pe care se teme că nu o va putea depăşi niciodată.
O viaţă măruntă este un roman de o extraordinară forţă şi emoţie despre legăturile indisolubile ale prieteniei şi despre limitele rezistenţei umane.

Detalii tehnice:

Autor: Hanya Yanagihara

Editura: Litera

Pagini: 706

Format: 127 x 197

Vreau să mulțumesc librăriei online Librex, care mi-a oferit acest roman spre recenzie.

Recenzie:

Am amânat recenzia aceasta zile întregi. După ce am terminat de citit O viață măruntă nu m-am simțit în stare să îi scriu recenzia. De fapt, nici acum nu consider că sunt pregătită să o fac, însă trebuie. În ciuda nevoii de a păstra cartea aceasta pentru mine,  trebuie să spun tuturor ce fel de roman este O viață măruntă de Hanya Yanagihara.

Îmi este imposibil să scriu o recenzie care să se potrivească cu adevărata valoare a romanului de față. O viață măruntă este un munte de carte, cu 700 de pagini care te răscolesc și te obsedează. La aproape o săptămână de la momentul în care am terminat-o, simt că sunt încă sub puternica influență pe care povestea a avut-o asupra mea.

Sunt sigură că ați înțeles deja că mi-a plăcut. De fapt, nu, nu mi-a plăcut. Am adorat-o. Sunt absolut sigură că este cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta, și asta spune ceva, pentru că de la începutul anului 2017 am citit numai cărți superbe și am descoperit autori care au trecut imediat în topul celor preferați. Cumva, O viață măruntă a reușit să se propulseze în vârful listei încă de la primele pagini.

Romanul Hanyei Yanagihara este unul important, pe care absolut fiecare persoană de pe planeta aceasta trebuie să îl citească. Este genul de carte greu de suportat, pentru că îți deschide ochii, te izbește din plin și îți schimbă viziunea asupra vieții. Dincolo de tehnica impecabilă a scriitoarei și a poveștii răscolitoare, cartea este o mărturie de o importanță vitală.

O viață măruntă spune povestea a patru prieteni care se cunosc în colegiu. Acțiunea urmărește viața lor încă de la vârsta sărăciei și a găsirii de sine, până la anii pensiei și a vieții mai liniștite. Personajul ”principal”, pe care povestea se concentrează cel mai mult, este Jude St. Francis, un avocat de o inteligență aparte. Prietenul lui, Willem, este un actor de succes. JB, cel mai arogant dintre toți prietenii, este un pictor recunoscut în lumea artei, iar Malcom, un arhitect cu o pasiune de nestăpânit. Împreună, cei patru au parte de o prietenie care va trece peste ani și peste toate încercările și diferențele dintre ei.

Personajul central, Jude, este un om cu un trecut care nu îl lasă să trăiască prezentul. Datorită unui accident care i-a schimbat complet viața, el a rămas invalid, fapt care îl diferențează cu totul de prietenii lui și de restul lumii. Cartea urmărește încercările lui de a trăi printre oamenii normali și de a trece peste toate traumele din trecut. Trăirile lui sunt prezentate cititorului cu o brutalitate și o sinceritate pe care nu le-am mai întâlnit niciodată. Viața lui Jude este un șir de dureri, chinuri, amintiri pe care acesta încearcă să le uite, dar și momente frumoase petrecute alături de prietenul lui cel mai bun, Willem.

Sinceră să fiu, cartea nu este ușor de suportat. Așa cum am menționat mai sus, copilăria lui Jude a fost una traumatică, plină de întâmplări groaznice. Toate aceste scene, scrise într-o atmosferă atât de reală , te îngrozesc și te tulbură până la punctul în care vrei, pur și simplu, să închizi cartea și să uiți de ea. Însă este prea târziu, pentru că romanul te cucerește de la primele pagini și îți este absolut imposibil să îl lași din mâini. O viață măruntă are un efect nemaiîntâlnit asupra cititorului: te face, practic, să îți fie frică de ce vei găsi în continuare în paginile cărții, dar în același timp, îți este imposibil să nu dai pagina cu o nerăbdare arzătoare.

Hanya Yanagihara trece peste orice limită și barieră impuse de literatură și de societatea noastră. Lasă la o parte orice fel de teamă, de reținere, și expune viața așa cum nimeni altcineva nu o mai face: cu ferocitate. Anumite scene sunt atât de greu de digerat, încât te întrebi cât poate suporta un personaj. Dar, cel mai important, cartea pune la încercare cititorul. Îi deschide ochii, mintea, și îl face să trăiască totul cu o intensitate aproape nebunească. În cartea aceasta te implici, fie că vrei, fie că nu. Și, în ciuda recenziilor negative pe care le-am citit la adresa romanului, cred că este o mărturie extrem de importantă despre viața invalizilor, despre percepția pe care societatea o are asupra lor și despre greutățile fizice și psihice pe care aceștia le întâmpină.

Povestea debordează de dramatism. Tragediile își fac loc în fiecare pagină, iar trăirile, sentimentele și gândurile lui Jude sunt atât de răspicat expuse, încât este imposibil să nu te marcheze. Fiind martor la viața unui om cu o viață atât de dificilă, nu vrei decât să iei personajul în brațe și să încerci să îl ferești de răul care știi, pur și simplu, că îl pândește. În același timp, nu poți să nu te lași absorbit de splendoarea prieteniei dintre Jude si Willem și de lumina în care autoarea pune viața.

Scrisul? Absolut magnific! Rar întâlnești scriitori contemporani cu o forță  debordantă, cu un scris care să te zdruncine și să te macine. Cuvintele Hanyei își fac loc atât în mintea cititorului, cât și în sufletul acestuia. Fiecare rând și cuvânt mi-au ajuns la inimă, de unde mă îndoiesc că vor mai ieși vreodată. Am fost și sunt dependentă de carte. O răsfoiesc și acum, când încerc încă să rezist tentației de a o citi din nou. Cert este că va rămâne unul dintre romanele pe care le voi căra cu mine peste tot pe unde mă voi duce și pe care le voi citi de multe ori în viața mea.

Cuvintele sunt de prisos acum. O viață măruntă este un roman care nu poate fi descris. De o forță și o emoție dezarmante, acesta reușește să arate adevărata față a societății. Citind cartea, treci printr-o mulțime de emoții, devenind dependent de ea încă de la primele rânduri. Tragica poveste a lui Jude te va tulbura, iar frumusețea prieteniei dintre cele patru personaje principale te va face să vezi că viața  îți va oferi mereu un motiv pentru care să o trăiești. Un roman nemuritor, care schimbă deja întreaga lume literară.

Notă: 6 stele din 5

Recenzie: ”Lupta mea: Un bărbat îndrăgostit” de Karl Ove Knausgard

un-barbat-indragostit

Descriere:

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.

Detalii tehnice:

Editura: Litera

Data apariției: martie 2016

Tip copertă: Cartonată

Format: 107 x 177

Nr. pagini: 688

Cartea mi-a fost oferită spre recenzie de către librăria online Librex. Mulțumesc!

Recenzie:

Mi se pare aproape imposibil să recenzez cărțile lui Karl Ove Knausgard așa cum se cuvine. Am știut, încă de la lecturarea primului volum din cele șase, că seria Lupta mea îmi va rămâne pentru totdeauna în minte și în suflet, devenind un fel de Biblie personală. De Knausgard sunt profund fascinată, având aproape o relație personală cu el. Este unul dintre oamenii care nu vor înceta niciodată să mă uimească, atât datorită abilităților lui scriitoricești, cât și datorită personalității lui, atât de vastă și de plină de substraturi și culori.

Lupta mea: Un bărbat îndrăgostit este al doilea volum din seria de șase volume autobiografice a autorului norvegian Karl Ove Knausgard. Dacă în primul volum, Moartea unui tată, scriitorul ne-a vorbit despre anii lui de copilărie și despre teroarea pe care tatăl lui i-a indus-o, în această carte autorul pune accent pe anii de adult, în care se îndrăgostește și își face o familie. Tumultul adus de dragoste, suferința cauzată de rutina atât de nedorită de acesta, dar și nevoia lui acută de singurătate și dorința de a obține ceva mai mult de la viață sunt câteva dintre subiectele centrale din carte.

Așa cum ne-a obișnuit, Knausgard scrie cu atât de multă substanță încât devine de-a dreptul copleșitor. Dacă citind primul volum am crezut că nu se poate ca celelalte volume să fie mai bune, m-am înșelat. În comparație cu Un bărbat îndrăgostit, Moartea unui tată este doar o introducere în viața și mintea unui om care are atât de multe de spus. Romanul de față, cu un impresionant număr de 685 de pagini, debordează, pur și simplu, de emoție, substanță, esență și viață.

Încă de la primele pagini, Karl Ove intră direct în miezul lucrurilor, analizând fiecare experiență, nelăsând nimic la voia întâmplării. Am fost complet uluită de felul lui de-a aborda fiecare trăire cu o ferocitate aproape înfricoșătoare. Knausgard caută esența și semnificația oricărui lucru, mai apoi punând totul în carte pentru cititorii lui. Însă, de foarte multe ori am avut impresia că el nu a scris o carte pentru alții, ci pentru el însuși. Așa cum însuși autorul a spus în nenumărate rânduri, seria Lupta mea a fost modalitatea lui de a se confrunta cu aspectele dificile ale vieții și de a se înțelege în raport cu realitatea. Nu pot decât să mă bucur că el a ales calea literaturii pentru a-și contempla trăirile, pentu că rezultatul este o serie plină de filozofii prețioase, poveși captivante, substraturi incredibile și un stil de scriere care te farmecă pur și simplu.

Îmi este deja clar că Knausgard este unul dintre scriitori despre care vom auzi mult timp de-acum încolo. În ciuda faptului că el nu si-a dorit nici o secundă faima de care se bucură acum, mi se pare imposibil ca un om ca el să nu fie în centrul atenției. Talentul lui scriitoricesc este nemărginit, iar modul în care prezintă totul, chiar și cea mai mică întâmplare din viața lui, este captivant. De fapt, sunt mai captivată de cărțile lui decât de orice thriller pe care l-am citit vreodată. Dincolo de poveștile lui atât de interesante, aspectul care atrage cititorul este, cu siguranță, emoția cu care sunt scrise acestea. Citind romanul de față, am trecut printr-o mie de stări, de la euforie și extaz, la tristețe și o profundă depresie pe care este imposibil să nu o simți atunci când înțelegi cât de tare își dorește acest om să fie un scriitor bun, un om cu virtuți, un tată ireproșabil și un soț iubitor și grijuliu.

Există atât de multe pasaje de o frumusețe izbitoare în romanul de față, încât cartea mea este plină de sublinieri. Scena nașterii primului copil a scriitorului îmi va rămâne mereu în minte. Fericirea care reiese dintre respectivele rânduri te lasă mut. Dragostea pentru Linda, dar și exasperarea care urmează în primii ani de paternitate, cauzată de rutina și de așteptările soției, sunt două sentimente mereu prezente și pe care le poți simți și tu, ca spectator a poveștii lui. Am avut de foarte multe ori impresia că sunt exact acest lucru: un spectator la viața unui om cât se poate de normal, dar care are o minte și un suflet atât de profunde. Faptul că seria aceasta îți oferă șansa să fii martor la o viață aproape banală, să intrii în mintea unui om și să te regăsești în trăirile lui este o raritate și un aspect care nu va înceta niciodată să mă face să iubesc aceste volume autobiografice.

Descrierile care se întind pe zeci de pagini și detaliile în care se pierde uneori autorul reușesc să surprindă toate aspectele vieții, nefiind deloc plictisitoare sau agasante. De la muzică, prietenie, familie, dragoste, copii, relațiile dintre oameni și influențele pe care anumite figuri le-au avut asupra lui Knausgard, cele aproape 700 de pagini reușesc să curpindă tot ce înseamnă viață, artă și literatură. Personajul principal este, firește, scrisul, la un loc cu dorința de a scrie în fiecare moment al zilei și suferința autorului că nu se poate dedica complet pasiunii lui.

În concluzie, Lupta mea este una dintre seriile pe care toți trebuie să le citim măcar o dată în viață, iar Un bărbat îndrăgostit este un excepțional roman care arată banalitatea vieții de părinte într-un mod captivant, plin de emoție și substanță. O călătorie cu suișuri și coborâșuri, la care trebuie neapărat să luați parte!

Notă: 6 stele din 5

Recenzie: ”Chimista” de Stephenie Meyer

chimista_1_fullsize

Descriere:

A fost „arma“ secreta a uneia dintre agentiile-fantoma ale guvernului american. Cand a devenit incomoda, au decis sa o lichideze. Ca sa ramana in viata, s-a transformat intr-un cameleon care jongleaza cu identitatile si adresele. L-au ucis pe singurul om in care avea incredere, insa ea reprezinta in continuare o amenintare. Vor s-o vada moarta, si asta cat mai repede. Cand fostul sef ii ofera o cale de iesire, realizeaza ca ar fi singura sansa de a-si reinventa destinul. Dar pentru asta va trebui sa accepte o ultima misiune. Constata insa ca informatiile pe care le obtine o pun intr-o situatie si mai primejdioasa. Hotarata sa infrunte direct amenintarea, se pregateste pentru cea mai dificila lupta din viata ei, dar se indragosteste de un barbat. Noua pasiune nu poate decat sa-i micsoreze sansele de supravietuire. Aflata in impas, isi valorifica talentele unice in feluri pe care nu si le-a imaginat niciodata. In acest roman cu o intriga bine incheiata, Stephenie Meyer creeaza o noua eroina apriga si fascinanta, cu abilitati iesite din comun. Ne arata inca o data de ce este una dintre cele mai bine vandute autoare din lume.

„Felul cum Meyer gestioneaza curiozitatea cititorului, intretinand si controland fluxul informatiilor, demonstreaza o maiestrie de virtuoz… Oamenii nu vor doar sa citeasca romanele lui Meyer; ei vor sa patrunda in interiorul lor si sa traiasca acolo.“ — Lev Grossman, Time

„Meyer scrie cu o claritate luminoasa, fara sa se interpuna nicio clipa intre cititor si ceea ce isi imagineaza acesta. Originalitatea ei este incontestabila.“ — Orson Scott Card, autorul seriei Jocul lui Ender

„Meyer este mai interesata de relatii decat de conventiile superficiale ale genului… Lectia ei de viata pozitiva este dezarmanta.“ — Jeff Giles, Entertainment Weekly

„Nu citesti un roman de Stephenie Meyer, ci il traiesti, alaturi de personajele vii si convingatoare pe care le-a creat. Meyer are modul sau special de a-l implica pe cititor in viata personajelor ei.“ — Ridley Pearson, autorul bestsellerului White Bone

Detalii tehnice:

Autor: Stephenie Meyer

Nr. de pagini: 608

Titlul original: The Chemist
Limba originală: engleză
Traducere de: Constantin Dumitru-Palcus
Anul apariţiei: 2016
Format: 130 x 200 mm, paperback cu clape

Cartea aceasta mi-a foarte oferită de librăria online Librex pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

Stephenie Meyer este autoarea a căror cărți m-au făcut să iubesc lectura. Ați ghicit, probabil, că vorbesc despre seria Amurg, care mi-au arătat cât de bine este să te pierzi în lumea cărților. După ce am citit-o în mai puțin de o săptămână, am știut că voi fi dependentă de cărți toată viața și că seria respectivă îmi va rămâne la suflet orice se va întâmpla. La Amurg mă întorc mereu cu mare drag, și tocmai datorită dragostei mele pentru seria aceasta am fost atât de entuziasmată când am aflat de Chimista. Am fost foarte curioasă să văd cum s-a dezvoltat Meyer ca autoare și cum se descurcă cu cărțile pentru adulți și cu  poveștile fără vampiri și vârcolaci.

Bineînțeles, mi-a plăcut. Chiar mai mult decât mă așteptam, dacă stau bine să mă gândesc. Deși Stephenie Meyer îmi va fi mereu dragă pentru faptul că mi-a oferit dragostea pentru lectură prin cărțile ei, crescând, mi-am dat seama că nu este autoarea cea mai potrivită pentru cititoarea din mine, care caută altceva de la cărți. Stephenie Meyer este autoarea pe care o voi citi atunci când voi simți nevoia de o poveste antrenantă și în același timp relaxantă. Pentru că poveștile ei chiar așa sunt: destul de bine scrise încât să fie extrem de captivante, dar nu consider că pot găsi ceva mai mult la ele.

În ultima vreme am citit destul de multe cărți din genul thriller încât să îmi pot da seama atunci când citesc un roman de acest gen bun. Din fericire, romanul de față este un thriller bun, având toate elementele necesare. Este bine scris, are o idee originală, personaje interesante, intrigă, schimbări de situație din plin și este destul de captivant încât să te facă să te gândești la poveste chiar și în momentele în care nu ar trebui, cum ar fi în timpul unei teze. Am avut mari probleme de concentrare la teza la engleză pentru că dădusem de o întorsătură de situație care m-a lăsat cu gura căscată și trebuia să știu imediat cum se va rezolva.

Stephenie Meyer va fi mereu o maestră în a crea povești reale. M-a surprins într-un mod plăcut, desigur, modul în care personajele ei, la fel ca și dialogurile și anumite scene, par să prindă viața, pur și simplu. Foarte rar mi se întâmplă să simt că mă uit la un serial în timp ce citesc, dar lecturând Chimista, cu siguranță am experimentat această impresie. Povestea ei este plină de dramatism, scene care te șochează și te fac să citești cu și mai mult interes, iar combinația aceasta de expunere de sentimente și acțiune care ar putea fi confundată cu un film cu James Bond te face să te implici în poveste mai mult decât ai vrea.

Mi-a plăcut extrem de mult ideea poveștii. Am fost întotdeauna fascinată de afacerile ascunse ale guvernului și de oamenii care se află în spatele lor. Încă de la primele pagini, personajul principal are un aer de mister accentuat, ceea ce face ca povestea să îți trezească interesul. La început, am fost captivată de roman pentru că voiam să aflu care este povestea acestei Chimiste-Camaleon. Apoi, pe măsură ce descopeream secretele ei și intram tot mai adânc în intrigă, mă gândeam din ce în ce mai des la carte pentru că, la fel ca toate cărțile lui Meyer, aceasta are puterea de a te învălui fără să îți dai seama. Atașamentul meu pentru personaje m-a făcut, de asemenea, să vreau să citesc cât mai repede, pentru a afla ce se întâmplă în continuare și care este deznodământul poveștii lor.

Intriga, deși pe alocuri mult prea complicată, mi s-a părut foarte interesantă și m-a ținut cu sufletul la gură. Autoarea oferă cititorului destule informații pentru a-l face să citească mai departe, dar nu îndeajunse pentru a-l face să își piardă interesul. De asemenea, atmosfera generală a cărții este exact cea la care mă așteptam și speram. Romanul te face să te uiți peste umăr noaptea când mergi pe stradă, invocându-ți un sentiment de paranoia nefiresc și o dorință enormă fie de a ajuta personajele, fie de a deveni și tu un camaleon care se poate păzi de toți dușmanii.

Un alt atu al romanului sunt, cu siguranță, personajele. Spre deosebire de celelalte cărți scrise de Meyer, de data aceasta ea a reușit să portretizeze o eroină foarte puternică, extrem de independentă și de deșteaptă, cu o poveste de viață cât se poate de tristă. Celelalte două personaje principale, Daniel și Kevin, au caracteristici foarte interesante, care se potrivesc exact cu povestea. Chiar dacă Daniel nu se numără printre personajele care mi-au stârnit un deosebit  interes sau afecțiune, mi-a plăcut felul în care acesta influențează ritmul acțiunii.

Dialogurile dintre personaje mi-au cauzat emoții contradictorii. Unele dintre ele erau foarte bine scrise, cu voci reale și cu puncte de vedere care se mulau extraordinar de bine pe poveste și contribuiau la dinamica acțiunii. În schimb, am întâlnit destul de des schimburi de replici care m-au făcut să îmi dau ochii peste cap. Anumite pasaje ale romanului mi s-au părut fie puerile, fie atât de dramatice, încât îmi aduceau aminte de telenovelele la care se uita bunica mea și de care era atât de impresionată. Ceea ce mă aduce la un alt punct.

Nemulțumirea mea cea mai mare legată de această carte a fost partea de romance, adică povestea de dragoste dintre Chimistă și Daniel. Mi s-a părut complet nepotrivită cu mesajul pe care am simțit că romanul încearcă să îl transmită și m-a făcut să îmi dau ochii peste cap în exasperare de multe ori. Pentru mine, un roman thriller adevărat nu apelează la aceste tertipuri pentru a impresiona cititorul. Nu este nevoie de nici o poveste de dragoste imposibilă pentru a emoționa cititorul, chiar dacă uneori poate fi benefică pentru dinamica acțiunii. De data aceasta, însă, am simțit că elementele acestea romantice au intrerupt firul naratic atât de antrenant și au redus sentimentul de pericol pe care ți-l induce situația în care se află personajele. Aș fi preferat ca lucrul care le leagă pe personaje să nu fie o poveste de dragoste. De altfel, dacă ar fi fost scrisă într-un alt fel, nu m-ar fi deranjat atât de tare, însă am găsit multe dialoguri și scene mult prea siropoase pentru acest gen de roman.

Una peste alta, Chimista este o carte pe care cu siguranță trebuie să o citiți. Este o poveste pentru adulți reușită, cu personaje reale, situații la limită, o idee extrem de interesantă și un deznodământ care te va face să zâmbești și să oftezi în același timp. O reușită pentru Meyer și o bucurie pentru toți cititorii ei.

Notă: 3.5 stele din 5

Recenzie: ”Și am privit cu toții spre cer” de Tommy Wallach

si-am-privit-cu-totii-spre-cer_1_fullsize

Descriere:

Se spune ca liceul e cea mai frumoasa perioada din viata unui tanar.

Peter, unul dintre cei mai buni jucatori de baschet din liceul lui, isi face griji ca aceasta afirmatie s-ar putea sa fie adevarata. Intre timp, Eliza numara orele pana ce va putea scapa de Seattle, orasul natal – si de reputatia ei. Anita, o fata cu o viata aparent perfecta, se intreaba din ce in ce mai des daca merita sa-si abandoneze adevaratele vise pentru a intra la o universitate de prestigiu. Iar Andy nu intelege de ce oamenii se agita in ceea ce priveste facultatea si cariera – viitorul mai poate sa astepte.

Sau nu? Caci se pare ca viitorul ,,se apropie” cu repeziciune din spatiu – un asteroid se indreapta direct catre Pamant –  si exista posibilitatea de a sterge orice urma de viata de pe fata planetei. In vreme ce acesti patru viitori absolventi – impreuna cu restul omenirii – asteapta sa vada ce daune va produce asteroidul, sunt totodata nevoiti sa-si abandoneze gandurile legate de viitor si sa se decida cum isi vor petrece ceea ce mai ramane din prezent.

Inainte de asteroid, le-am permis oamenilor sa ne eticheteze: sportivul, proscrisa, ratatul si tocilara.

Dar apoi am privit cu totii spre cer si totul s-a schimbat.

Oamenii de stiinta spun ca va sosi in doua luni. Ne-au oferit doua luni pentru a renunta la stereotipuri. Doua luni pentru a ne transforma in ceva ce va dainui chiar si dupa sfarsitul lumii.

Doua luni pentru a trai cu adevarat.

„Si am privit cu totii spre cer e un debut triumfator – Apocalipsa lui Stephen King pentru aceasta generatie. Este deopotriva tulburator, optimist, inspaimantator si induiosator, scris cu enorm de multa compasiune pentru felul in care prezentul ne scapa printre degete. Un roman glorios, minunat si de neuitat” – Andrew Smith, autorului bestsellerului Grasshopper Jungle

„Wallach a creat o distributie realista de adolescenti care se lupta cu probleme de identitate, familie si loialitate. Fanii povestilor apocaliptice nu vor fi dezamagiti.” – School Library Journal

„In acest debut remarcabil, Wallach strapunge intunericul sau cu sensibilitate si umor. O poveste incitanta, care va scoate la iveala filosofii din cititori.” – Kirkus Reviews

Detalii tehnice:

Produs publicat in 2016 de Epica
Colectia EpicWave
Traducator: Shauki Al-Gareeb
Format: 140×200
Tip coperta: Brosata
Numar pagini: 400

Am privit această carte spre recenzie de la librăria Librex, de unde și puteți comanda romanul cu un simplu click aici. Mulțumesc!

Recenzie:

Patru adolescenți a căror vieți nu sunt cum ar vrea ei să fie. Un asteroid care produce panică și amenință să distrugă pământul. O poveste absolut fascinantă, care te face să reflecți la propria viață și la alegerile pe care le faci.

Și am privit cu toții spre cer este o carte absolut minunată. Chiar dacă nu mai sunt de mult o împătimită a cărților Young Adult, cartea aceasta mi-a amintit de ce mi-au plăcut atât de mult la un moment dat. Romanul lui Wallach este plin de surprize, de substraturi și de personaje pe care nu poți decât să le adori. Este una dintre cărțile care te fac să treci printr-un roller coaster de emoții, iar când ajungi la final, după ce ai râs, ai plâns, ai suspinat și aproape că ai aruncat cu ea de pereți datorită tristeții, vrei să o iei de la capăt și să o citești cu mai multă atenție.

Chiar dacă este o carte despre adolescenți, nu ar trebui să vă lăsați păcăliți de aspectul acesta. Și am privit cu toții spre cer are o parte filozofică mai puternică și mai pătrunzătoare decât multe cărți de specialitate. Datorită faptului că romanul abordează subiecte destul de rar discutate din viața reală (probleme adolescentine, loialitate, curaj și găsirea sinelui, dragoste și prietenie), autorul oferă multe ideologii și opinii, iar citind cartea, nu ai cum să nu reflecți asupra tuturor acestor lucruri. Personal, atunci când am închis cartea, am simțit că am trecut printr-o experiență care m-a învățat multe și am vrut să dau cartea tuturor prietenilor mei să o citească, pentru că fiecare va găsi ceva valoros în ea.

Un aspect care mie mi-a plăcut extraordinar de mult la această carte este scrisul lui Wallach. Scriitor și muzician, Tommy Wallach este unul dintre cei mai talentați autori la ora actuală. Nu numai că scrie cu substanță, însă o face și cu o frumusețe aparte. Scrisul lui are o muzicalitate și un lirism care te fac să fii puțin gelos pe abilitatea lui de a-ți ajunge direct la inimă cu metaforele potrivite. În plus, nu numai că scrie minunat, ci este și un cântăreț de nota 10. Vă recomand să ascultați albumul lui, intitulat We all looked up,pe care îl puteți găsi aici.

Un alt atu al romanului? Cu siguranță personajele. Peter, Anita, Eliza și Andy sunt patru adolescenți cu vieți nu tocmai strălucite și cu o dorință arzătoare de a nu-și irosi viețile. Cei patru ajung să se împrietenească în împrejurări destul de deprimante, însă prietenia lor va trece de toate încercările la care va fi supusă. Tehnic vorbind, personajele sunt excelent create, cu voci puternici și cu caracteristici aparte. Am îndrăgit toate personajele, cu bune și cu rele, și mi-au intrat atât de adânc la inimă, încât la o săptămână de la terminarea acestui roman, simt că îmi este dor de ei la fel cum îmi este dor de cea mai bună prietenă. Este imposibil să rămâi indiferent față de cei patru adolescenți din rolurile principale și să nu te atașezi de ei de la primele capitole.

Povestea poate fi descrisă în multe feluri. Oricum ar fi, este frumoasă. Datorită personajelor, a scrisului autorului, dar și a scenelor și a felului în care intriga și fiecare schimbare de situație te afectează, este aproape imposibil să nu fii impresionat și captivat de poveste. M-am trezit de multe ori fiind complet absorbită de poveste, uitând de realitatea din jurul meu. Intensitatea și emoțiile pe care povestea o transmit te fac să intrii cu totul în ea și să nu mai vrei să ieși de acolo.

Una peste alta, Și am privit cu toții spre cer este o carte pe care cu siguranță trebuie să o citiți. Veți fi absolut impresionați de frumusețea și de intensitatea poveștii, iar toate substraturile vor scoate la iveală filozofii din voi. Un roman absolut răvășitor!

Notă: 4.5 stele din 5

Recenzie: Lupta mea – Moartea unui tată de Karl Ove Knausgard

moartea-unui-tata

Detalii tehnice:

Data apariției: septembrie 2015

Tip copertă: Broșată

Format: 107 x 177

Nr. pagini: 448

Editura: Litera

Descriere:

Oare putem reînvia copilăria?

Devenit părinte, Karl Ove Knausgard se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock și dificultatea de a-l pronunța pe „r“ care îi îngreunează existența… creionează romanul unui adolescent hipersensibil.

O calătorie afectivă de o fidelitate absolută, cu accente de lumină pură, o poveste deopotrivă intimă și universală, care pune problema capacității literaturii de a descrie viața, nimic altceva decât viața, dar viața în toate aspectele ei.

„… extrem de sincer, Knausgard… vrea să ne intro – ducă în cotidianul vieții, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forța lucrurilor, absolut obișnuit pentru că ni se întâm – plă pe tot parcursul vieții și tuturor…“        (The New Yorker)

„O reușită rară. Nici un scriitor din generația sa nu egalează combinația lui Karl Ove Knausgard de talent, stil, spirit de observație și originalitate…“        (Dagens Naeringsliv)

Volumul acesta mi-a fost oferit spre recenzie de librăria online Librex, de unde îl și puteți achiziționa cu un simplu click aici.

Recenzie:

Am terminat Lupta mea: Moartea unui tată acum două zile, dar încă stau și mă gândesc cum aș putea scrie o recenzie care să fie la fel de convingătoare ca și romanul. Mi se pare că orice aș scrie pălește în fața adevăratei grandori a cărții lui Knausgard și parcă mi-aș dori să nu trebuiască să scriu această recenzie. În același timp trebuie să spun tuturor cât de bună este această carte și cât de mult mi-a plăcut.

Sinceră să fiu, nu sunt o împătimită a cărților scrise de norvegieni și suedezi pentru că nu le înțeleg pasiunea pentru natură și simbolistica acesteia. Mă obosesc îngrozitor descrierile lor mult prea mari și, în general, mi se pare că un pic din atmosfera ”grea” a țărilor respective se reflectă și în literatura lor. Însă am ales să citesc romanele lui Knausgard pentru că mi-au fost recomandate de o persoană în care am încredere și pentru că am fost  atrasă de ideea unei cărți care spune adevărul despre lumea unei persoane simple. Ne-am făcut un obicei din a căuta adevărurile despre lucruri mărețe, însă uităm că lumea este compusă din oameni simpli, care au o lume a lor, complet diferentă pentru fiecare persoană.

În definiție, cartea nu are nimic special. Nu are o intrigă extrem de captivantă, care nu te lasă să respiri. Nu are nici măcar prea mult suspans. Este doar viața unui om simplu, care își urăște tatăl abuziv și care, în același timp dorește să îl facă mândru și să îl mulțumească. Chiar dacă nu m-am așteptat, am fost captivată de carte de la început și a fost, practic, tot timpul cu mine pe parcursul întregii săptămâni în care am citit-o. Mi s-a părut fascinant modul în care Knausgard își dă jos toate măștile, lasă în urmă orice rușine și temere și spune tot lumii. El spune adevărul, unul comun, pe care poate că îl trăim toți, dar despre care ne este rușine să vorbim. Acesta este lucrul grozav la Lupta mea. Spune adevărul de zi cu zi al oamenilor obișnuiți, pe care cu greu îl găsim în literatură.

Cred că această serie a prins atât de bine la public pentru că Knausgard abordează subiecte din viața de zi cu zi, cum ar fi familia, adolescența și schimbările pe care aceasta le aduce, dragostea și cariera. Cititorul se poate regăsi în trăirile autorul, făcându-l să se simtă înțeles. Este bine să știi că a mai trecut cineva prin ce treci tu și că a reușit să treacă peste. Fie că este vorba despre relația cu părinții, probleme cu prietenii, schimbările pe care adolescența le aduce sau emoțiile vârstei, fiecare cititor găsește ceva în care să se regăsească.

Încă de la primele capitole m-am conectat cu personajele și le-am simțit apropiate mie, ca și cum ar fi fost buni prieteni de-ai mei. Chiar dacă sunt persoane reale, tot m-a uimit exactitatea cu care Karl Ove i-a conturat, astfel făcându-mă să mă atașez foarte repede de ei. Acum, la două zile de la terminarea lecturii, am un ciudat sentiment de dor și mă tot întreb ce fac și ce vor face în următoarele volume, pe care aștept cu mare nerăbdare să le citesc.

Deși un personaj destul de controversat, mie mi-a plăcut la nebunie de Karl. Mi se pare genul de persoană plină de mistere și surprize, cu care aș putea foarte ușor să ies la o cafea. Sinceritatea cu care recunoaște că viața lui nu a fost mereu roz și că uneori s-a abătut de la drum m-a impresionat și m-a făcut să îl simpatizez și mai mult. În general, mi s-a părut un om cu demnitate, deștept, sensibil și foarte talentat, complet diferit de restul lumii.

Scrisul lui… Ei bine, chiar dacă nu mă așteptam, mi-a plăcut la nebunie! Este simplu, ușor de urmărit și elegant, iar în același timp debordează de emoție. Lupta mea este un roman plin de emoție și de sensibilitate, pe care autorul nu încearcă să le ascundă și de care nu se rușinează. El arată lucrurile așa cum au fost, iar asta te atinge mai mult decât o carte care încearcă să emoționeze în mod intenționat. Un atu al cărții este, cu siguranță, talentul lui Knausgard de a crea o atmosferă reală, aproape apăsătoare, care te face să ai impresia că te găsești acolo și trăiești totul o dată cu el.

Una peste alta, Lupta mea este o serie pe care trebuie să o citiți. Spune emoționanta și reala poveste a unui băiat cu un tată abuziv și, mai apoi, a unui adult care este pus în fața morții aceluiași bărbat care i-a terorizat tinerețea. Scrisă cu o doză de adevăr aproape izbitoare, cartea impresionează, emoționează și captivează, iar Karl Ove va deveni în scurt timp un personaj de care veți fi fascinați. De neratat!

Notă: 6 stele din 5

Recenzie: ”Magonia” de Maria Dahvana Headley

magonia-vol-i-4281-4

Detalii tehnice:

TIP COPERTĂ: FLEXICOVER
ISBN: 9786067930290
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT
AN APARIȚIE: 02/06/2016
NUMĂR PAGINI: 304
TRADUCERE: ROXANA OLTEANU

Descriere:

Colecția Leda Edge adaugă încă un volum desprins dintr-o lume fascinantă, creată special pentru segmentul young adult: Magonia de Maria Dahvana Headley.

Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plamâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere că reușesc să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ea ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmpla.

Boala o doboară.

Aza pleacă din această lume. Și ajunge într-alta.

MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tarâm al corabiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate respire pentru prima data. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei Librex, căreia îi mulțumesc pentru copia pentru recenzie trimisă.

Recenzie:

Magonia. Dulce, frumoasa Magonia, pe care am vrut-o mult timp și pe care iată că în sfârșit am citit-o. O carte pe care, în general, am adorat-o, dar care uneori mi-a provocat niște sentimente nu tocmai plăcute. Însă este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit și într-adevăr o recomand tuturor.

Ideea cărții este cât se poate de simplă. Fantezie, romance, acțiune, mii de ciudățenii, două personaje pe care ajungi să le îndrăgești cu ardoare și o poveste extrem de complexă. Un început extraordinar, un mijloc mai puțin drăguț și un final de zile mari.

Da, recunosc că nu mi-a plăcut mereu. Au fost momente în care nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă, fantasmagoriile mă plictiseau și nu mai aveam răbdare până la final. Cu toate acestea, am citit fiecare cuvânt cu o bucurie și o sete incredibilă, pentru că, fără doar și poate, Magonia este cea mai frumos scrisă carte pe care am citit-o vreodată.

Romanul nu numai că este foarte bine scris, dar transmite o emoție incredibilă. Sentimentele practic dau pe dinafară, te cuprinde și te face să te cutremuri. Citind, pur și simplu simțeam fiori. Cuvintele lui Headley sunt atât de superbe, încât îmi este imposibil să le descriu. Așa ceva nu mai citisem niciodată în viața mea. Cuvinte care pur și simplu se trezesc la viață, care te trezesc la viață. Romanul acesta are o profunzime emoțională rar întâlnită; te face să simți, să gândești, să îți pui întrebări. Te face să vrei să ai și tu talentul de a scrie cuvinte atât de frumoase și emoționante. Și atât de unice, pentru că trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că eu nu am mai văzut carte scrisă în așa fel. Ușor ciudat, ce-i drept, dar de o frumusețe rară.

Emoția aceasta, însă, nu provine numai din scrisul autoarei, ci și din personaje și din poveste. Povestea, în special la început, transmite melancolie, frică de viitor, nostalgie și dor de casă. În același timp, are ceva optimist, care îți spune că niciodată nu este prea târziu pentru a îmbrățișa adevăratul tău sine. De asemenea, relația dintre Aza și Jason joacă un rol foarte important în aspectul sentimental al romanului. Prietenia foarte strânsă dintre ei și dragostea pe care o împart sunt bântuite de boala Azei și de ideea că totul se va termina prea devreme. Citind cartea, ai o senzație dulce-amăruie și nu poți să nu te întristezi datorită sfârșitului prea brusc al unei prietenii atât de frumoase.

Un alt atu al cărții sunt, fără doar și poate, personajele principale. Nici nu vă pot spune cât de tare i-am adorat pe Aza și pe Jason, mai ales la începutul cărții. Sunt bine conturați, originali, speciali, adorabil și este imposibil să nu îi îndrăgești. Mi-au plăcut la nebunie felul în care comunicau și legătura lor, pe care nici măcar o corabie din cer nu a putut-o distruge. Trebuie să recunosc că pe Jason l-am îndrăgit mult mai mult decât pe Aza, pentru că este mult mai uman și mi-a fost mai ușor să mă conectez cu el. În plus, capitolul 8 (nu vă pot spune despre ce este fără a vă oferi un spoiler major) este cel mai bun capitol pe care l-am citit vreodată în istoria capitolelor citite de mine.

Toate bune și frumoase, până am ajuns la parte fantasy. Adică la Magonia adevărată, cea cu păsări vorbitoare pe jumătate oameni, corăbii în cer, cântece magice și o idee mult prea ireală pentru mine.

Problema mea a fost intriga. Mi s-a părut total inexistentă până într-un punct, apoi complet haotică și după mult prea grăbită. Mi-a fost greu să înțeleg care este exact ideea intrigii, nu puteam ține pasul cu toate schimbările și nici nu îmi puteam da seama ce se întâmplă cu acțiunea, care mi s-a părut destul de greu de urmărit. În plus, deși ideea unei lumi nevăzute de noi în ceruri mi-a plăcut foarte mult, mi s-a părut absurdă și nu am putut crede în ea absolut deloc. Nu am înțeles cum funcționează Magonia, ideea de păsări pe jumătate oameni care cântă cântece magice a fost, pentru mine, absolut ireală și nu, nu mi-a plăcut deloc. Sfârșitul a mai salvat un pic situația, pentru că a avut o doză de acțiune explozibilă și m-a făcut curioasă să văd ce se va întâmpla în al doilea volum.

Una peste alta, Magonia este o carte pe care amatorii de fantasy și dramă trebuie să o citească. O voi recomanda, totuși tuturor pentru că scrisul Mariei Dahvana Headley este de o frumusețe incredibilă, personajele sunt incurabil de adorabile, iar profunzimea emoțională impresionează. Da, o carte care merită citită!

Notă: 4 stele din 5 

Am petrecut prea mulți ani acordând atenție tuturor lucrurilor, cu excepția faptului că timpul trecea pe nesimțite. Mijlocul poeziei îți spune să nu pierzi vremea cât ești în viață, ci să îi săruți pe oamenii pe care trebuie să îi săruți și să îi iubești pe oamenii pe care trebuie să îi iubești.

magonia-me

 

Recenzie: ”Ghici ce-i în cutie” (”Helen Grace” #2) de M.J. Arlidge

ghici-ce-i-in-cutie

Detalii tehnice:

Autor: M.J. Arlidge

Nr. de pagini: 408

ISBN: 978-606-719-397-8

Titlul original: Pop Goes the Weasel

Limba originală: engleză
Traducere de: Lucian Niculescu
Anul apariţiei: 2015

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Această carte mi-a fost oferită de către librăria online librex.ro, de unde o și puteți cumpăra, cu doar un simplu click aici. Mulțumesc! 🙂

Recenzie:

Ghici ce-i în cutie de M.J. Arlidge. Volumul doi din seria Helen Grace, continuarea cărții ”Ghici cine moare primul”, pe care am așteptat-o luni de zile.

Înainte de a începe această recenzie, trebuie să înțelegeți că m-am îndrăgostit de Helen Grace, dar și de scrisul autorului de la primul volum. Eu sunt foarte pretențioasă atunci când vine vorba despre cărți polițiste, însă această serie m-a cunvins de la primele pagini. Pur și simplu ador personajul principal, mă dau în vânt după cazurile pe care le creează autorul și îmi place felul în care intriga mă captivează. După ce am terminat primul volum, eram sigură că voi citi fiecare carte scrisă de M.J. Arlidge care va apărea, și nu mică mi-a fost bucuria atunci când am văzut că volumul doi din seria Helen Grace a fost publicată la editura Trei.

Aveam multe așteptări, ce-i drept. După un prim volum fenomenal, nu aveam cum să nu mă aștept la o continuare care să se ridice la nivelul acestuia. Din fericire, nu am fost dezamăgită. Dimpotrivă. Ghici ce-i în cutie mi-a plăcut la nebunie și m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai tare de seria aceasta specială.

După întâmplările din prima carte, Helen încearcă să treacă peste tot ce s-a întâmplat. Însă viața ei nu mai este la fel, cu siguranță. Lumea știe cine este ea acum și are așteptări de la un inspector atât de curajos. Charlie, la fel de afectată ca și Helen, încearcă să își continue viața, însă nehotărârea și durerea pierderii nu o lasă să se liniștească. O nouă inspectoare-șef își face apariția în divizia la care lucrează Helen, dându-i acesteia mult de furcă. Însă nu există timp pentru of-uri și păreri de rău. Un nou criminal a apărut în oraș, iar de data aceasta sunt vizați soții infideli, cărora li se taie o parte din corp, ca mai apoi să le fie trimisă familiilor. Sub presiunea presei și a noii șefe, Helen se confruntă cu un criminal mai deștept și mai viclean ca oricând. Prostituție, crimă, orori, șantaj și multe secrete. Cam așa arată acum viața lui Helen Grace.

Ideea este… genială! Deși poate fi ușor tulburător, felul în care sunt produse crimele mi s-a părut de o deșteptăciune infinită, iar suspansul următoarei crime m-a lăsat de foarte multe ori cu respirația tăiată. Un Jack Spintecătorul în formă feminină? Cu siguranță nu întâlnești asta peste tot!

Cartea aceasta dezvăluie o lume ascunsă, una de-a dreptul murdară și înfricoșătoare. Cea a prostituției. Deși am fost oripilată de detaliile vieților pe care le duc prostituatele, am fost impresionată de faptul că autorul mi-a dat impresia că știa foarte bine despre ce vorbește, ca și cum ar fi cercetat totul în realitate. Mi-a plăcut, de asemenea, atmosfera de pericol și de mister pe care tot acest scenariu ți-l oferă și felul în care a fost creată aceasta, cu exactitate și cu un dramatism incredibil.

Intriga mi s-a părut atât de captivantă, încât uneori îmi era greu să o suport. Suspansul este mereu la cote maxime, iar citind, aștepți ca mereu să se întâmple ceva care să schimbe cursul acțiunii. Un lucru care îmi place foarte mult la cărțile lui M.J. Arlidge este faptul că niciodată nu poți ghici care este cheia misterului și care este adevărul. Autorul îți oferă câteva indicii, dar nu te lasă niciodată să ajungi aproape de deslușirea misterului.

Spre deosebire de prima carte, Ghici ce-i în cutie transmite mult mai multe emoții necontrolate, absolut omenești. După tragedia prin care au trecut, atât Helen, cât și Charlie, simt o mulțime de durere, mânie, deznădejde și vinovăție. Cititorului îi sunt transmise aceste emoții foarte bine, astfel că el poate să simtă tot și să aibă parte de o experiență mult mai reală și mai umană.

De fapt, lucrul grozav la acest volum este faptul că ajungi să vezi personajele într-o lumină mult mai umană. În spatele fiecărui aspect din carte stă un motiv cât se poate de uman, chiar și în spatele prostituției și a crimei. M.J. Arlidge creează personaje cu trecuturi tumultoase, fapt care le oferă o justificare pentru acțiunile lor din prezent. La rândul lui, acest lucru îi pune într-o lumină mult mai umană. M-am trezit de multe ori gândindu-mă cât de rău îmi pare pentru personajele rele și pentru toate lucrurile prin care au trecut.

Ghici ce-i în cutie este o continuare care merită cu siguranță citită și care se ridică la așteptările pe care primul volum le-a stabilit. Misterul și suspansul sunt la cote maxime, trădările și secretele la ordinea… capitolelor, iar acțiunea te ține în priză pe toată durata lecturii. Scrisă cu dramatism și emoție, povestea inspectoarei Helen Grace te va captiva încă o dată și te va face să uiți de lumea din jurul tău!

Notă: 5.5 stele din 5 

Recenzie: ”Maestra” de L.S. Hilton

maestra romaână

Detalii tehnice:

Autor: L.S. Hilton

Editura: Litera

Data aparitie: Aprilie 2016

Pagini: 304

Format: 130 x 200

Acest volum mi-a fost oferit spre recenzie de către librăria Librex, de unde puteți comanda cartea cu un simplu click aici.

Recenzie:

Maestra este noul roman pe care îl vezi în toate librăriile în ultima vreme. Este citit de milioane de oameni din întreaga lume, fiind considerat un thriller extrem de captivant. Bineînțeles că a trebuit să îl citesc și eu, având în vedere că am citit câteva recenzii favorabile, dar unele și mai puțin favorabile. Am înțeles încă dinainte de a o citi, că Maestra este una dintre cărțile pe care ori le adori, ori le urăști. Acum sunt și mai convinsă de acest fapt, chiar dacă eu mă găsesc pe undeva pe la mijloc.

Am sentimente ușor confuze în legătură cu acest roman. Nu l-am urât, asta este sigur. L-am citit cu plăcere, m-a captivat și m-a făcut să stau trează până la trei dimineața pentru a afla ce se întâmplă mai departe. Însă în același  timp nu pot spune că l-aș reciti sau că se numără printre romanele mele preferate de anul acesta.

Un lucru este sigur: nu este o carte proastă. Pornește de la o premiză bună, are mult potențial și un fir narativ destul de captivant. Nu cred, totuși, că este pentru oricine. Maestra se adresează unui anumit grup de cititori, iar dacă ai norocul de a face parte dintre ei, atunci ți-ai găsit noua carte favorită.

Începutul a fost lent. Nu puteam intra în poveste și îmi era greu să mă conectez cu personajul principal. Când lucrurile au început să se precipite un pic, interesul mi-a fost trezit. Deși nu pot spune că mă gândeam mereu la carte sau că citeam în orice moment liber pe care îl aveam, o dată ce puneam mâna pe carte, îmi era greu să o las jos. Chiar dacă de multe ori dădeam ochii peste cap la ușoarele absurdități și situații fantastice din carte, aceasta avea puterea de a mă vrăji.

Mi-a plăcut foarte mult ideea cărții. Este diferită și cât se poate de originală. Cu siguranță nu am mai citit niciodată până acum despre o eroină care taie și spânzură, scăpând de fiecare dată. Cred, însă, că acțiunea a fost slab dezvoltată. Intriga mi s-a părut o idee efemeră, ceva ce autoarea încerca mai mult să transmită decât să pună în scenă și să arate cititorului. Cartea nu a avut acel element de surpriză, acel ceva care să te facă să stai cu inima la gură.

l.s. hiltonȘi ideea personajului principal mi-a plăcut. M-a captivat mult ideea de femme fatale care se descurcă singură și care calcă pe cadavre (la propriu) pentru a ajunge unde vrea ea. Cred, totuși, că evoluția personajului a fost slab exploatată. Din nou, mi s-a părut doar o ideea a autoarei, nu ceva concret, palpabil. Nu am simțit că citesc despre o persoană reală, așa cum mi se întâmplă atunci când citesc despre un personaj bine dezvoltat. M-a deranjat foarte mult că nu există o poveste din trecut a personajului. Autoarea uită să ne spună de unde provine personajul principal și cum a ajuns să fie persoana din prezent. Astfel, i-aș fi putut înțelege motivele mai bine. Cred cu tărie, însă, că Judith ar fi putut deveni eroina unei noi generații.

Ce m-a nemulțumit pe mine la această carte a fost, de fapt, slaba dezvoltare a acțiunii și evoluția destul de precară a personajului principal. De foarte multe ori aveam impresia că totul este o idee slab dezvoltată a autoarei pusă simplu pe hârtie, fără temei și fără o intrigă bine definită. Lipsește elementul surpriză, lipsește suspansul și evoluția corectă a intrigii.

Maestra este un roman cu foarte mult potențial, care ar putea cuceri o lume întreagă. Eu zic să îi dați o șansă, pentru că vouă s-ar putea să vă placă mult mai mult. Cu siguranță o recomand, în special iubitorilor de romane erotice și thriller.

Recenzie: ”Regina Roșie” de Victoria Aveyard (”Regina Roșie” #1)

regina roșie

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este impartita in doua, dupa culoarea sangelui: cei cu sangele comun, rosu, ii servesc pe cei cu sange argintiu, elita societatii, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte din rosii si-si duce traiul de pe o zi pe alta, ca hot intr-un mic sat de la tara, pana cand destinul o aduce in fata regelui, a reginei si a tuturor nobililor, unde ea descopera ca este si rosie, dar si argintie, cu puteri nebanuite.

Ca sa ascunda adevarul, regele o obliga sa minta si sa joace rolul unei doamne dintr-o Inalta Casa pierduta, cu o putere impresionanta, si o promite de mireasa unuia dintre fiii lui, astfel devenind o printesa argintie. Pe masura ce patrunde si mai adanc in lumea argintiilor, Mare risca totul si isi foloseste noua pozitie pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli rosii. O miscare gresita ii poate aduce moartea, dar in jocul periculos in care a intrat singura certitudine este tradarea.

„O lume volatila si o eroina fara egal.“ – Booklist

„Un thriller plin de imaginatie, in care iubirea si revolutia se ciocnesc, iar puterea si dreptatea sunt intr-o lupta pe viata si pe moarte. N-o veti putea lasa din mana.“ – USA Today

Detalii tehnice:

Autor: Victoria Aveyard

Editura: Nemira

Pagini: 472

Format: 130 x 200 mm

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei online Librex, de unde mi-a fost oferită copia aceasta pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

Cred că știți deja despre ce carte voi vorbi astăzi. Regina Roșie a creat o adevărată isterie pe blog-urile din România și nu numai. Cartea aceasta se găsește în bibliotecile și pe blog-urile a milioane de cititori din întreaga lume. Mie mi-a luat ceva să o citesc (să știți că deobicei nu întârzii la petreceri, decât dacă vorbim de cele literare), dar mă bucur tare mult că am adăugat-o la lista cărților pe care le-am citit și care mi-au plăcut la nebunie.

Regina Roșie (Red Queen în engleză) vine cu un pachet complet: o copertă superbă, un titlu neobișnuit, o descriere ucigător de intrigantă și o autoare cu o perspectivă originală. Sinceră să fiu, nu aș regreta dacă aș numi-o cartea anului, pentru că își merită titlul cu siguranță. Cartea aceasta pur și simplu impresionează de la primele pagini!

În primul rând, povestea este absolut genială. Deși mi-a amintit ușor de Jocurile foamei la început, am fost imediat absorbită de lumea fascinantă creată de Victoria, una în care oamenii sunt împărțiți după culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu fac parte din clasa de jos, cea care trudește și o duce foarte greu. Cei cu sânge argintiu sunt cei privilegiați, talentați, care nu muncesc o singură zi în viața lor. Apoi este Mare, care are sânge roșu, dar puterile unui argintiu. Aici se complică toată povestea. Printr-o serie de întorsături de situație și scene grozave, autoarea reușește să captiveze cititorul de la început. Conceptul acestei cărți este destul de original, chiar dacă uneori te poate duce cu mintea la alte povești deja citite. Toate acestea se dau uitării în momentul în care pătrunzi mai bine în lumea lui Mare și te atașezi de personaje.

victoria aveyardUn alt aspect ce merită menționat este felul în care intriga este construită. Autoarea nu dezvăluie totul de la început, fiecare secret fiind scos la suprafață la momentul potrivit, printr-o întorsătură de situație care te va face să închizi cartea pentru un minut, să te uiți la perete cu o privire pierdută și apoi să deschizi din nou cartea, cu o sete de lectură incredibilă. Victoria detonează bombă după bombă, ce să mai! Intriga crește în intensitate până la sfârșit, unde au loc niște scene pur și simplu explozibile, care te vor face să dai paginile cu și mai multă nerăbdare.

Personajele sunt, de asemenea, foarte bine create, chiar și cele secundare. Mare este un personaj rar întâlnit. Este genul de fată care își dezăluie adevărata natură încă de la început. Curajoasă, ironică, sălbatică, frumoasă, deșteaptă, greu de stăpânit. Și foarte guralivă. Am adorat-o de la început.

Maven este și el un personaj foarte interesant. Deși la început poate părea destul de plictisitor, pe parcursul acțiunii acesta dă dovadă de niște contradicții în personalitatea lui care te vor ține mereu cu sufletul la gură. Eu una nu am știut niciodată la ce să mă aștept de la el și cu siguranță nu mă așteptam la respectiva lovitură, care m-a făcut să pierd stația de autobuz. Chiar dacă mulți cititor îl displac, mie Maven mi s-a părut absolut genial.

Pe de cealaltă parte, Cal nu m-a impresionat aproape deloc. Mi s-a părut genul de personaj pe care autoarea trebuia să îl pună în carte pentru a crea un sentiment de familiaritate cititorului. Cal este clișeic, previzibil și foarte anost, după părerea mea. Tare aș vrea să se schimbe în volumul doi.

Triunghiul amoros este destul de plăcut și mi-a plăcut foarte mult faptul că autoarea nu a pus mult accent pe acesta. Victoria s-a concentrat mai mult pe partea fantasy al romanului și pe acțiune, dar combinația dintre dragoste și război mi-a plăcut la nebunie și m-a făcut să citesc cu mai mare interes și plăcere. Și adevărul este că eu am sperat până în ultima clipă că Mare și Maven se vor îndrăgosti nebunește unul de celălalt. Oh, it broke my heart!

Cea mai bună parte a cărții este, cu siguranță, sfârșitul. Am citit ultimele 50 de pagini în autobuz, în drum spre orele de vioară și mi-aș fi dorit ca autobuzul să nu mai ajungă niciodată la destinație, pentru că pur și simplu nu puteam lăsa cartea la o parte atunci. Am ratat stația de autobuz, am întârziat un pic, dar nu mi-a păsat deloc, pentru că sfârșit ca acesta mai rar găsești în cărți. Este plin de întorsături de situație incredibile, dramă, acțiune și situații din care crezi că personajele nu vor reuși să iasă niciodată. Am stat cu sufletul la gură până la sfârșit și m-am blestemat pe mine pentru că nu am avut inspirația de a cumpăra al doilea volum, Glass world, atunci când am avut ocazia.

Plină de acțiune, întorsături de situație care te vor face să citești cu o viteză uluitoare și personaje incredibile, Regina Roșie este un adevărat deliciu literar. Mi-a plăcut la nebunie și aștept cu mare nerăbdare să citesc volumul doi. Atât lumea lui Mare, cât și ea însăși m-au fermecat la culme! Cred cu tărie că aceasta este una dintre cărțile pe care nici un pasionat de fantasy nu ar trebui să o rateze, așa că dacă nu ați citit-o încă, nu mai așteptați. Cu siguranță nu veți regreta!

Notă: 5 stele din 5

Recenzie: ”Ultimii martori” de Svetlana Alexievici

ultimii martori

Detalii tehnice:

Autor: Svetlana Aleksievici

Editura: Litera

Data aparitie: Aprilie 2016

Pagini: 336

Format: 107×177

Cartea aceasta mi-a fost oferită de librăria online Librex pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

După ce am citit cartea ”Războiul nu are chip de femeie” scrisă de Svetlana Alexievici, am știut că îi voi citi toate cărțile. M-am îndrăgostit, pur și simplu, de puterea cuvintelor ei. Am continuat cu ”Ultimii martori”, o colecție de amintiri ale oamenilor care erau copii atunci când al doilea război mondial se desfășura.

Bineînțeles, mi-a plăcut. Nu cred că există vreo carte scrisă de Alexievici care să nu îmi placă. Consider că ea se află printre puținii scriitori care au puterea de a influența cititorul și de a spune adevărul pe care toți îl căutăm. Totuși, trebuie să recunosc că ”Ultimii martori” nu m-a impresionat la fel de mult ca și ”Războiul nu are chip de femeie”. Cea din urmă este, pentru mine, o carte greu de egalat, dar asta nu înseamnă că ”Ultimii martori” nu este o carte bună sau emoționantă. Astfel de povești, astfel de mărturii este imposibil să nu fie impresionante și foarte emoționante. Cu toate acestea, cartea de față nu a avut același impact asupra mea, deși mi-a plăcut la nebunie.

Ultimii martori” se bazează pe aceeași idee ca și ”Războiul nu are chip de femeie”. Ambele conțin mărturiile oamenilor care au trăit războiul. Totuși, eu le-am perceput ca fiind foarte diferite. Ultima pune accent pe felul în care oamenii implicați direct în război au fost afectați de acest eveniment, în timp ce ”Ultimii martori” vorbește despre traumele pe care războiul le-a cauzat unor oameni obișnuiți, pe vreme aceea doar niște copii și felul în care acesta le-a format viețile.

A fost la fel de emoționant să citesc mărturiile copiilor ca și pe cele ale adulților, dar mult mai tulburător. Gândindu-mă la inocența copiilor și la felul în care aceasta a fost distrusă atât de devreme, am simțit că rămân fără cuvinte. Mi s-a părut incredibil felul în care niște copilași s-au trezit direct în război și au trebuit să învețe să supraviețuiască. Traumele pe care războiul le-a lăsat asupra acestor oameni le-au schimbat viața și le-au modelat, practic viețile.

Ultimii martori” este una dintre cărțile care îți dezvăiule o mulțime de lucruri despre omenire și despre psihologia umană. Este uimitor ce poate face un om pentru a supraviețui, dar și pentru a-și salva inocența, umanitatea și sufletul. Există multe antiteze în timp de război, cum ar fi felul în care unii oameni încercau să îi ajute pe ceilalți, în timp ce alții își salvau numai pielea lor. Romanul acesta arată toate aceste lucruri și încă câteva, în același timp oferind anumite lecții de viață.

Mărturiile au fost selectate foarte atent astfel încât fiecare impresionează și își lasă amprenta asupra cititorului. Povestirile sunt scurte, antrenante, iar carte se citește foarte repede și ușor. Mi-au lipsit, totuși, părțile în scrise de însuși Svetlana, care expirmau sentimentele ei în timpul cercetărilor făcute.

Ultimii martori” nu este numai un excelent roman de război, ci și o adevărată lecție de viață și de omenie. O carte tulburătoare, care te va schimba și îți va oferi o nouă perspectivă asupra lumii în care trăim. Scrisă într-un mod păstrunzător, ”Ultimii martori” este una dintre cărțile care nu trebuie să lipsească din bibliotecile tuturor.

Notă: 5 stele din 5