Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

10 motive pentru care aștept cu nerăbdare să termin liceul

Ieri am aflat că mai am doar trei luni de liceul. Anul școlar se termină pe 26 mai pentru noi, cei care nu dăm examenele naționale pentru a intra la o facultate în Grecia. Tot ieri s-au împărțit declarațiile pe care fiecare elev trebuie să le completeze pentru a lua parte la examen. A fost, deci, primul pas decivis înspre viitorul pe care toți îl visăm. Iar nouă ni s-a spus că, practic, mai avem trei luni din viața pe care o cunoaștem atât de bine, pe care am trăit-o timp de 12 ani. Dacă scoatem din calcul toate zilele libere și cele două săptămâni de vacanță de Paște, nici trei luni nu mi-au mai rămas.

school-hallway

Sentimentele mele sunt contradictorii. Predomină, bineînțeles, nerăbdarea și ușurarea. Însă undeva, într-un colț al ființei mele, nu am cum să nu fiu absolut terifiată de faptul că termin liceul și că tot ce îmi este familiar se termină. Ieri am avut un șoc când m-am uitat în jur, mi-am văzut toți colegii glumind și râzâd în clasă, cu tipica lor nebunie, și mi-am dat seama că pe unii dintre ei nu îi voi mai vedea niciodată, după trei ani de zile în care am petrecut șapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână, cu ei.

Cu toate acestea, ziua de azi mi-a confirmat că liceul trebuie să se termine cât mai repede. Am avut o zi care m-a obosit psihic. Am scris un eseu de două ore, în care a trebuit să mă lupt cu colegii mei care nu voiau să tacă din gură, în timp ce încercam să scriu ceva coerent. După ce am terminat eseul, mi-am deschis veșnicul caiet unde îmi scriu gândurile și am înșirat cele zece motive pentru care abia aștept să se termine liceul. Habar nu am unde voi fi anul viitor pe vremea aceasta, însă cert este că nu mai suport holurile școlii, băncile mici și chipurile pe care le știut deja pe de rost.

Așadar, cele zece motive pentru care aștept cu nerăbdare să ies de pe băncile școlii sunt:

  1. Am obosit să fiu forțată să socializez cu oameni cu care nu am nimic în comun

Unul dintre cele mai rele lucrurile la școală a fost, pentru mine, faptul că a trebuit să petrec atât de mult timp cu niște ființe cu care nu am nici o legătură. Din toți cei 24 de oameni care suntem în clasă, am ceva în comun cu maxim trei. În rest, diferențele dintre mine și colegii mei sunt uriașe. La naiba, pe unii nici măcar nu îi simpatizez și, ca să fiu sinceră, îmi vine să îi omor cu zile pe cei mai mulți dintre ei. Problema nu sunt diferențele dintre noi, ci faptul că ei nu știu să treacă peste ele și nu acceptă ca cineva să ducă o viață diferită de a lor.

  1. Mi s-a urât de rutina de a mă trezi în fiecare zi la șapte doar pentru a sta șapte ore degeaba

Trebuie să înțelegeți că eu ador să mă trezesc dimineața. Dacă aș putea, mi-aș începe activitatea la ora 5, când este încă liniște și toată lumea doarme. Sunt doar eu și gândurile mele, fără a fi deranjată de așteptările și cerințele oamenilor din jurul meu. Nu trezitul devreme este problema, ci inactivitatea de după. Pur și simplu nu mai suport să stau într-o bancă minusculă timp de șapte ore, înconjurată de idioți care urlă ca din gură de șarpe, fără a face ceva productiv, când am o mie de activități pe care trebuie și vreau să le fac.

  1. Mă sictiresc glumele proaste și ironiile colegilor

La mine în clasă predomina nevoia fiecăruia de a ieși în evidență. De cele mai multe ori, nu într-un mod bun. Am o mulțime de colegi care suferă de un acut complex de inferioritate care îi face să apeleze la tot felul de tertipuri pentru a atrage atenția asupra lor. De exemplu, glumele proaste și ironiile care se vor a fi deștepte, reușind doar să agaseze restul lumii și să demonstreze cât de limitați sunt ei. Unde mai pui că mai am și câțiva rasiști și misogini în clasă.

  1. Nivelul de imaturitate din clasă mă exasperează

Nu înțeleg ce am făcut să nimeresc într-o clasă cu mai mulți băieți decât fete. La naiba, nu sexul colegilor mei este problema, de fapt. Problema cea mai mare este lipsa de educație din familie și imaturitatea de-a dreptul frustrantă. Putem lua ca exemplu eseul de azi, asupra căruia nu m-am putut concentra cum trebuie, pentru că dragii mei colegi erau puși pe șotii și glume, țipând din gura mare și dându-se în spectacol, fără a ține cont de cei care voiau să scrie ceva bun. În general, clasa mea este vestită în școală pentru prostiile pe care le facem și pentru gălăgia nestăvilită.

  1. Mă irită complet falsa aparență a bunătății și a maturității

Am să fiu sinceră. Cei mai mulți dintre colegii mei sunt falși. Chiar dacă râdem și glumim sunt sigură că bârfele despre mine și nu numai sunt la ordinul zilei. Spre exemplu, toată lumea crede că sunt putred de bogată doar pentru că sunt stilată și am cel mai bun telefon dintr-o masă de aproximativ 500 de elevi. Îi las în pace și nu mă amestec în treburile lor, comunicând cu ei doar când este nevoie. Nu mă încred deloc în zâmbetele lor, pentru că privirea spune totul. Și apoi, sunt complet exasperată de pretențiile lor de oameni maturi. Mai toți se vor a fi adulți, când de fapt se comportă ca niște copii.

  1. Urăsc ideologiile pe care încearcă să ni le forțeze profesorii

Zău că îmi apreciez profesorii, mai ales pentru că au de-a face cu o clasă ca a mea, doar că mulți dintre ei sunt atât de old school, încât au și uitat că lumea se bazează pe diferențele dintre oameni și că două persoane nu pot fi la fel. Ideile și opiniile lor pot fi interesante. Problema intervine în momentul în care ei încearcă să ne impună crezurile lor, refuzând să accepte faptul că lumea și generațiile se schimbă, și că noi nu putem crede în aceleași lucruri ca ei. Dacă ar avea vreun rost, le-aș explica câtorva dintre ei că fiecare persoană vrea altceva de la viață și că nu mi se pare deloc corect faptul că ne consideră inferiori lor doar pentru că avem alte vise.

  1. Am trecut de stadiul de liceană, atât fizic, cât și psihic

Nu mă mai regăsesc în tot ce înseamnă a fi elev. Școala nu mai reprezintă o prioritate pentru mine și consider că mă ține pe loc. Am atât de multe lucruri pe care aș putea să le fac în timpul pe care îl pierd la școală, încât mi se ridică tensiunea. Fizic, nimeni nu mă crede când le spun că sunt în clasa a 12-a. O dată, la un concert la care am avut reducere la bilet, mi s-a cerut carnetul de elev pentru a demonstra că nu sunt studentă. Eu zic că ar fi cazul să trec la etapa următoare.

  1. M-am săturat să ridic mâna de fiecare dată când am nevoie la toaletă.

Mi se pare deja penibil ca la 18 ani să îmi cer voie la baie. Partea mai rea este că, datorită elevilor care nu înțeleg că hârtia igienică nu este făcută să fie risipită, directorul școlii a hotărât ca aceasta să fie ținută la birou, de unde ne ducem să cerem înainte de a folosi toaleta. Mă exasperează la culme că directorul trebuie să știe când am eu nevoie la baie. Unde mai pui că se așteaptă de la noi să ieșim în lume și să ne comportăm ca adulții, când noi încă trebuie să ridicăm mâna ca să mergem la baie.

  1. Vreau să studiez dimineața

Perioada aceasta este atât de importantă pentru cariera mea, încât mă enervează la culme că trebuie să studiez după-amiaza, când deja sunt obosită după peripețiile cu colegii de la școală. Tânjesc după studiul odihnit de dimineața, pe care acum îl pot face doar sâmbăta. Gata, m-am săturat să mă țină școala pe loc. Îmi vreau viața acum.

  1. ÎMI VREAU LINIȘTEA, LIBERTATEA ȘI ALEGERILE PROPRII!

Nu mai pot să fiu băgată într-o oală cu oameni cu care nu am nici o legătură. Nu mai vreau să fac lucruri care îmi sunt impuse de alții, nu mai vreau să tac, nu mai vreau să am de-a face cu un sistem de rahat. Nu mai vreau să fug după aprobarea unor persoane care se cred importanți doar pentru că au puterea de a ne pune niște note. Nu mai vreau să am de-a face cu imaturitate și cu falsitate. Îmi vreau libertatea. Vreau să mă trezesc dimineața la cinci, să beau cafea, să fumez și să scriu, apoi să mă culc, să mă trezesc pe la nouă și să studiez. Vreau să ies la o cafea dimineața, vreau să îmi fac orele de vioară dimineața, vreau să-mi câștig banii, să-mi dau concertele, să călătoresc în voie și să învăț pentru că vreau eu să o fac.

Pfui, ce bine a fost! Sunt atât de obosită de școală, încât lunile acestea trei mi se par interminabile, chiar dacă știu că sunt cele mai ușoare. La fel de bine știu că la un moment dat voi regreta școala. Însă până atunci, motivele acestea mă fac să ard de nerăbdare până când voi călca pentru ultima dată în afara școlii și voi pleca din acel loc fără să mă uit înapoi.

Dacă sunteți și voi elevi, aștept părerile voastre despre școală. Vreau să aud dacă vă place, dacă nu și care motivele din spatele sentimentelor voastre legate de instituția aceasta. J

Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Jurnalul unei liceene – Impresii din liceu

M-am gandit mult la ce sa scriu pe blog inca de cand am inceput liceul, adica acum o luna. Dupa cum cred ca puteti vedea, activitatea mea a cam scazut de pe data de 11 Septembrie, data in care noi orizonturi mi-au fost deschise o data cu deschiderea portilor liceului. Am trecut printr-o perioada de cateva zile, chiar saptamani, in care nici nu vroiam sa aud de blog. Nu stiam ce sa scriu, n-aveam pic de inspiratie si nu vroiam sa ma ating de el, speriata fiind de faptul ca daca scriu ceva, va fi ceva nespecific mie, ceva ce nu va placea. Asa ca am ales sa fac o pauza si sa imi adun cateva idei, pentru o intoarcere in forta. Nu stiu daca asta este intoarcerea, dar simt in mine inspiratia aceea care ma impinge sa scriu si care creste pe zi ce trece. Nu promit ca veti avea parte de vechiul blog, sau de vechea Bianca, care nu concepea sa treaca o zi fara sa deschida blogul. Promit ca voi scrie.
Sunt sigura ca toti va intrebati ce este cu acest post si de ce il cititi. La prima intrebare va pot la raspunde, dar la a doua nu. Postul il cititi pentru ca – sau cel putin sper – va place ce scriu si sunteti curiosi ce am mai facut in ultima vreme.
Deci, ce e cu postul asta?
O importanta parte a vietii mele acum este liceul. Imi ocupa nu numai 7 ore pe zi, ci si o parte de minte si cu siguranta imi schimba viata. Dupa fiecare zi de liceu, vin acasa cu impresii noi, cu ganduri si sentimente pe care vreau sa le spun cuiva. Nu ma pacalesc singura si nu incep un jurnal, pentru ca stiu ca a tine un jurnal mi-este, practic, imposibil. Insa vreau sa vorbesc despre ce trec prin fiecare zi cu cineva si daca nu cu dragii mei cititori, atunci cu cine?
Nu, aceasta nu va fi o rubrica. A o numi ‘rubrica’ mi se pare mult prea impersonal. Voi scrie de fiecare data cand am trecut prin ceva ce merita impartasesc. Asta poate fi in fiecare zi, o data pe saptamana, o data pe luna. Nu stiu. Cert e ca asta nu va fi ultima data cand veti citi asa ceva.
A trecut o luna de cand am inceput liceul. Exact in ziua asta, cand scriu asta, se face o luna de cand am pasit pentru prima data in liceu. Uite cat de repede a trecut prima luna! Parca nici nu-mi vine sa cred. Cand? Cand a trecut atat de pe nesimtite? Cand am trait atatea?!
Inainte de a incepe liceul, nu am fost trista ca se termina vacanta si ca ma voi trezi in fiecare zi la 7:15, ca mai apoi sa imi petrec 7 ore intr-o banca. Nu. Eram atat de entuziasmata! Simteam, pur si simplu simteam ca ceva bun ma asteapta. Simteam ca totul se va schimba si ca gata, am ajuns undeva unde sa imi placa ce fac. Aveam un sentiment bun, oricat de cliseic ar suna asta. Nu ma asteptam sa tina acest entuziasm, insa. Pentru ca ma cunosc. Stiu ca ma plictisesc repede si stiu ca obosesc la fel de repede de rutine. Insa eram gata sa ma implic mai mult si sa fiu mai… pe stilul lor. Sa imi fac prieteni, sa ma integrez si mai mult, sa ies un pic din zona mea de confort. Mi-am promis mie ca voi invata, pe cat posibil si ca va fi un an bun.
Asa ca am intrat cu inima plina in noul an scolar si iata-ma acum, la o luna de la inceperea scolii, cu acelasi entuziasm, cu o placere incredibila de a ma duce la scoala, cu nerabdare sa vad un anumit par blond in fiecare zi, cu zambetul pe buze in fiecare zi, cu rasete si cu prietenii noi. Uite-ma pe mine, in afara zonei mele de confort. Si sa fiu al naibii daca nu ma simt mai bine decat atunci cand eram eu, Bianca care nu se implica, care se tinea deoparte, la care nu putea ajunge nimeni.
Da, kids, imi place liceul! Imi place scoala pentru prima data din clasa intai. Imi place sa ma trezesc dimineata, imi place drumul, imi plac colegii, imi place atmosfera, imi plac majoritatea profesorilor, imi plac anumite ore, imi place faptul ca nu mai sunt cea mai mare dintr-o scoala, imi place senzatia de adrenalina pe care mi-o aduce fiecare pauza, fiecare raza de soare care se reflecta din parul ala blond. Imi place, imi place, imi place.
Liceul e altceva. Acum inteleg de ce toata lumea spunea ca imi va placea liceul. E altceva. Lumea e mai serioasa, toata lumea e mai matura, eu m-am schimbat un pic. Nu ma mai deranjeaza imaturitatea de care dau dovada uneori prietenele mele sau cei din clasa. Am invatat sa o ignor si chiar ma distreaza. Fac glume, intru in vorba cu persoane pe care nu le cunosc, rad, am un grup de prietene in care in sfarsit ma simt bine. Sunt liceana si imi place. Inteleg de ce atat de multe carti au fost scrise despre liceeni si despre liceu.
Am cunosc o multime de oameni minunati de cand am inceput liceul. Prieteni care s-au dovedit a tine la mine si persoane care au incercat sa ma ajute. La naiba, am si o prietena violonista. O prietena care ma intelege si care imi seamana. O prietena care nu iese toata ziua, care nu ma intreaba daca vreau sa iesim , pentru ca stie ca nu am timp si cand am, sunt prea obosita sa ies. O prietena cu care m-as duce la opera.
Nu ma cunoaste inca toata lumea din liceul, dar imi pregatesc intrarea si dupa, toata lumea va sti cine sunt si ce fac si ce e semnul ala de la gat. Cele mai frecvente intrebari sunt: “Sunt tatuajele acelea adevarate?” , “Te-au lasat ai tai sa le faci?” si “Ce-I semnul ala de pe gat?”. Daca anul trecut ma calcau pe nervi, anul asta ma distreaza. M-am obisnuit cu ele deja si nu am nici o problema sa dau aceeasi explicatie pe care am dat-o deja de 100 de ori.
Grupul meu de prieteni care era si la gimnaziu nu mai e la fel nici el. Binenteles, suntem mai putine si suntem numai fete, dar mi se pare ca s-au mai si maturizat si incep, incet incet, sa ma accepte si sa inteleaga ca nu sunt la fel ca ele si ca niciodata nu voi fi. Au inteles ca nu voi iesi in restul timpului cu ele, pentru ca vreau sa am timpul meu. Au inteles, probabil si ca putem fi prietene si fara sa mergem peste tot impreuna. Au inteles si respecta asta. Si totusi ne distram in fiecare pauza, fara sa exageram, fara sa mai faca glume exagerat de sexuale, fara sa iesim in fiecare zi. E o prietenie cu limite, dar merge si nu ma mai simt deranjata de ele, asa cum m-am simtit pe toata durata gimnaziului. Binenteles, asta are de-a face si cu faptul ca nu mai suntem in formula de anul trecut si niste persoane care ma calcau pe nervi au decis sa urmeze cursurile altor licee.
Consider ca pentru a face un adolescent sa mearga la scoala cu placere, 80% din treaba trebuie sa o faca profesorii. Cu colegii si cu prietenii nu-ti petreci nici macar o ora din cele 7 petrecute la scoala, dar cu profesorii stai pe toata durata zilei de scoala, intr-o camera plina de omuleti diferiti, cu opinii si trairi diferite. Tu, ca si profesor, trebuie sa stii cum sa ii faci sa fie un total, cum sa ii implici pe toti, cum sa le captezi interesul. Ca sa ai succes intr-o clasa si sa inveti copii aia ceva, trebuie sa stii cum sa faci asta. Cred, insa, ca ingredientul principal este pasiunea pentru meserie si pentru subiectul pe care il predai. Nu credeam ca mai exista profesori care sa fie pasionati de ce fac si sa vina cu placere la scoala, dar m-am inselat. Liceul m-a invatat cat de important este sa pui viata si pasiune in ceea ce iti pune painea pe masa.
Am profesori buni, cu exceptia profesoarei de matematica, care ma uimeste de fiecare data cu fustele scurte, cu parfumul in exces, cu ochii nereusiti si cu tocurile mult prea lungi. Va voi povesti alta data de ea.
Am avut norocul de a primi numai profesori buni, dupa cum am zis. Fiecare profesor incearca sa ne ajute sa trecem de liceu cu note cat mai bune, chiar daca sistemul nu ne este in favoare. Va voi spune alta data ce si cum.
Chiar daca toti profesorii sunt buni, exista numai doi care m-au facut sa astept orele lor cu nerabdare. Este vorba despre profesorul de chimie si cel de greaca veche, doi tipi cu o scurta barba, uratei, dar cu o pasiune pentru ceea ce fac incredibila.
As vrea sa incep cu profesorul de chimie, care m-a facut sa imi placa chimia. Nu o inteleg eu prea mult, datorita profesorilor din anii trecuti, dar orele de chimie imi plac.
Profesorul care ne preda chimie este un tip inalt, cu o burta ciudata, barba si ochelari care ii stau pe varful nasului. Aparent, este tot timpul relaxat, dar si cand il calci pe nervi, e rau. Vorbeste pe nas si nu tipa niciodata, pentru ca nu are nevoie. Este genul de profesor care te lasa sa vorbesti, dar poti sa fii sigur ca testul pe care ti-l va da data viitoare va fi mult mai greu decat deobicei.
Ora de chimie se desfasoara inr-un mod relaxat. Proful face glume in continuu, dar si preda si explica bine. E o ora relaxanta, chiar daca este o materie dificila, cel putin pentru mine. Si se vede ca ii place ce face, se vede in ochii lui, se vede ca asta si-a dorit sa faca si ca nu se plictiseste sa vina in fiecare zi la scoala. Se vede din felul in care reuseste sa ne captiveze pe toti, sa ne tina linistiti, sa ne faca sa intelegem chiar si cel mai dificil detaliu.
Ca e pasionat de ce face e clar. Dar sa fiu al naibii daca nu e si extraordinar de amuzant! Imi aduc aminte ca, pe la primele ore, rezolva un exercitiu la tabla si trebuia sa scrie 435. Numai ca al nostru profesor scri 345. Il atentionam, sterge si scrie ce e corect si se intoarce la noi, cu un zambet de strengar pe chip si ne spune “Copii, sa stiti ca asta este un sindrom pe care numai oamenii cei foarte destepti il au. Scriem cifrele invers”. Va puteti imagina ca ne-am topit de ras. Si asta nu a fost singura data cand s-a autoironizat. O face de fiecare data cand il vedem. La inceput ne-a fost greu sa ne dam seama daca se autoironizeaza sau el chiar vorbeste serios, dar apoi i-am vazut zambetele si rasetele si ne-am dat seama ca nu avea cum sa fie serios.
Si uite asa, cu ironie si glume multe, chimia e o ora pe care o astept.
Al doilea profesor care puna pasiune in ceea ce face este profesorul de greaca veche. L-am cunoscut de-abia saptamana asta si deja este unul dintre profesorii nostrii preferati. My my, are atat de multa pasiune in ochi si in voce cand vorbeste! Vorbeste atat de liber, cu atat de mult farmec si e atat de captivant, incat pana si cineva ca mine invata greaca veche. Da niste exemple atat de bune, incat inveti regulile imediat. E genial omul, ce sa mai! N-am vazut in viata mea un profesor cu o voce atat de blanda si care sa vorbeasca cu atat de mult patos. Inainte uram orele de greaca veche, dar acum imi place.
O profesoara care imi place este si cea de literatura, care este, insa, un pic in lumea ei, dar care ne da teme interesante. O data ne-a pus sa rescriem o mica povestioara. La inceput, m-am gandit sa nu o fac. Hah, ce rost are?! Pierdere de timp. Apoi m-am gandit “De ce sa nu o fac?! Imi da o ocazie sa scriu!”. Asa ca am luat caietul de literatura si am scris prima mea poveste in greaca. Din pacate, inca nu a citit-o, dar sper sa ne ia caietele cat mai curand si sa ni le verifice, pentru ca as fi curioasa sa aud ce are de spus.
In concluzie, liceul e bun. Ma trezesc in fiecare dimineata intrebandu-ma ce imi va aduce ziua asta, cate zambete, cate rasete, cate trairi noi. Liceul este o sursa de distractie, iar clasa a 10-a este al naibii de grea, dar si foarte interesanta!
Mai urmeaza sa va povestesc despre asta. Sa nu credeti ca liceul e numai roz. Exista si parti pe care as prefera sa le dau pe repede inainte si va voi povesti si despre ele. Dar pana atunci, vreau sa stiti partea frumoasa a liceului.