Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Advertisements

Live blogging: Cum să paralizezi o țară într-un singur pas

Live blogging de la mine din dormitor, unde mi-am petrecut ultima săptămână. Grecia e paralizată de luni, iar eu nu găsesc un mod mai bun de a-mi spune of-ul decât pe blog. Școlile sunt închise de o săptămână (nu că mi-ar părea rău), în fiecare seară rămânem fără apă, iar pe timp de zi nu curge prea multă, autobuzele de-abia se mișcă, lumea e în panică totală, îl aștept pe frate-miu să vină cu apă îmbuteliată să îmi fac și eu o cafea ca un om normal, n-am mai făcut o baie normală de duminică, iar în general, situația seamănă cu un mic început de apocalipsă.

Deci, cum paralizezi o țară întreagă într-un singur pas?

Simplu!

Iei…

(Stați, că a venit frate-miu, să-mi fac o cafea, poate mă mai calmez și eu.)

Așa, bun, mi-am făcut o cafea și m-am spălat pe față cu apă înghețată. E bine, e bine!

Deci, încercam să vă spun cum să paralizați o țară. Simplu. Luați o țară cu climă foarte caldă, cum e Grecia, unde practic, mergi în geacă de piele la mijlocul lui Decembrie. Apoi, dai cu un val de friguri peste ea, faci să înghețe apa pe jos și începi să dai și cu ninsoare, să fie și ea, țara vreau să zic, în ton cu toată Europa. La naiba, cu toată lumea. Vorbind, totuși, de o ninsoare normală în comparație cu ce văd în România. Îți ajunge până la glezne.


Apoi, Domnul cu mila. Încerci să-ți pui lanțurile la roți, dar nu știi cum. Aștepți să vină un român care știe. Aka, frate-miu, de data asta. Nu știi nici cum să te bați cu zăpadă și te sperii când românca din grup vrea să te bage cu capul în zăpadă, aceasta fiind eu. Autobuzele, în special pe alea cu burduf, le bagi în hangar, le scoți pe alea mici din 20 în 20 de minute, iar cine vrea să meargă cu autobuzul, fiecare pe turta lui. Școlile și universitățile le închizi că nu ai bani de căldură.

Iar apa? Asta e altă poveste! Apa o inchizi în fiecare seară, de la vreo 7 până a doua zi dimineață. Astăzi, au trecut mai bine de 12 ore și noi tot nu avem baie. Când îi dai drumul, nu curge destulă pentru o baie normală. Te speli pe bucățele, cu chiu, cu vai. Și asta pentru că se sparge o țeavă în fiecare zi. La naiba, sau poate se sparge aceeași și ei fac o treabă de mântuială când o repară, habar nu am. Tot ce e posibil.

Oh da, și să nu uităm de rafturile din supermarket-uri, care sunt aproape goale. Înțeleg că nu trec distribuitorii, dar mie mi se pare uimitor cum toată lumea s-a grăbit să cumpere ceva în caz că nu mai apucă. Păi, măi omule, ia-o mai ușor, că e o simplă ninsoare, nu apocalipsa! Se topește în câteva zile.

Șpilul e că țara aceasta e complet nepregătită de așa ceva. Grecia, țara care a inventat democrația, sistemul pe care cică se bazează o lume întreagă, e paralizată de o ninsoare. Nu știu dacă e hilar sau tragic. Bănuiesc că un pic din amândouă. Și nu, nu-mi veniți cu placa aia că nu sunt pregătiți și că ce să facă și ei, dom’le? O țară care se respectă e pregătită de absolut orice, în condițiile în care se știa că va veni un val de ninsori. Dar nu, tu te crezi moțul din frunte și nu te pui în rând cu ceilalți, că Grecia e acoperită de o pătură protectoare, sau de invizibilitate, ca în Harry Potter.

Deseară am oră de vioară și după concert la filarmonică. Ca să arăt și eu ca un om normal, trebuie să mă duc la salon, să mă tund și să îmi aranjez mopul ăsta pe care îl numesc ”păr”. Trăiască, deci, Grecia și sistemul lor de inapți!

P.S.: Spuneți o rugăciune și pentru noi, să ne vină apa și să intrăm în rândul oamenilor normali. Vă roooog!

Live blogging: Ceai cu miros de asfalt

Azi m-am trezit devreme. N-am dormit decât patru ore. M-am culcat la trei dimineața, pentru că nu am vrut să las din mână cartea pe care o citeam. Nu mi s-a mai întâmplat asta de foarte mult. M-am trezit la 7 dimineața și n-a trebuit să îmi amân alarmă decât o singură dată. M-am dat jos din pat, mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit la alergat. Alerg de trei zile, fac gimnastică seara de patru. Mă doare tot corpul, dar este una dintre cele mai dulci și satisfăcătoare dureri pe care le-am simțit vreodată. La fel ca durerea de după prea mult studiat sau de după sex. Dulcea aia durere când știi că ai făcut ceva pentru tine.

Dacă știam că este atât de bine să alergi dimineața, făceam asta de mult timp. Însă am fost leneșă ani întregi. Acum știu. Explorez totul cu ochi noi, curioși, plini de viață. Sunt o mulțime de senzații care mi se învârt prin cap și îmi ating pielea. Răcoarea de la 7 dimineața, roua de pe iarbă, mirosul de curat de peste noapte și frumusețea simplă a naturii, neatinsă încă de murdăria de zi cu zi. Aerul curat, încă rece de peste noapte, îmi arde plămânii care încă nu s-au curățat de miile de țigări fumate. Dar e bine, e mult mai bine decât înainte. Încep să rezist mai mult. În curând, sper să pot alerga o jumătate de oră fără oprire.

Azi este o zi frumoasă, așa cum nu a mai fost de mult. Mă uimește, pentru încă o dată, cât de multă putere poate avea cineva asupra stării tale. Eu sunt bine acum, pentru că este bună situația și îmi iese.

Mi-am pierdut șirul gândurilor. M-a sunat tata. Am vorbit puțin, iar la sfârșit i-am zis că îl pup. Nu răspunde niciodată la asta. El e cu faptele, nu cu vorbele.

Sunt într-o cafenea în Agia Sofia, lânga una dintre cele mai importante biserici din Salonic. E răcoare, sunt cărți în jurul meu, miros de cafea, agitație, bătrânei care bârfesc timpurile trecute la o cafea și multă viață. E frumos tare, pentru că e viață. Nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit așa. Nerăbdătoare. Mi-ar plăcea să îmbuteliez sentimentul acesta într-o sticlă și să beau din ea în fiecare zi. Însă știu foarte bine că va dura o zi, maxim două. Scenariul acesta s-a mai repetat de câteva ori.

Oricum ar fi, simt din ce în ce mai des că sunt bine. Într-un fel, parcă, mă trezesc dintr-un somn moleșitor de câteva luni. Cred că de-abia acum ies de sub influența diplomei și învăț să fac lucruri pentru mine. Cu pași înceți, dar siguri. Studiez cât simt, nu mai fumez, mănânc cât trebuie, ies cu prietenii, curăț casa, gătesc din ce în ce mai bine, dorm puțin, dar bine, fac gimnastică, alerg, mă uit la seriale, citesc și scriu. Ce aș vrea mai mult de-atât? În două săptămâni plec la Paris pentru o săptămână cu Nely. Abia aștept să o văd și să vorbim despre tot față în față.

Ceaiul acesta are miros de asfalt. E o contradicție incredibilă. Parcă mă aflu într-un cerc din care nu pot ieși astăzi, în propriul meu balon pe care nu vreau să îl spargă nimeni. Afară, lumea la fel cum o știu. Totuși, ceva esențial s-a schimbat.

Eu.