Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Ce-am facut in astea cinci luni in care am fost absenta

Dupa postarea in care mi-am anuntat revenirea pe dragul meu blog, m-am gandit ca ar fi potrivita o postare in care sa va povestesc ce am facut in aceste cinci luni de absenta. Nu stiu pe cata lume va interesa asta, dar eu simt ca trebuie sa fac asta. Am tinut in mine atatea momente frumoase. Dupa patru ani in care am fost obisnuita sa impartasesc fiecare moment frumos cu voi, mi-a venit foarte greu sa traiesc un moment care merita impartasit si sa nu vi-l povestesc. M-am obisnuit si cu asta la inceput, dar acum nu mai are nici un rost sa imi reprim acest “instinct”. Va pot povesti in voie tot ce vreau.

In aceste cinci luni am trait momente foarte frumoase, care meritau cu siguranta impartasite cu toata lumea. Am muncit mult, intr-adevar, dar am fost rasplatita cu vacante frumoase si o vara pe cinste!

Dupa ce am publicat postarea in care imi luam la revedere de la voi in Martie, am avut primul meu concert important, in care am fost solista! Profesorul meu a planuit acest concert inca de la inceputul anului scolar 2014/2015, deci anul trecut m-am concentrat foarte mult pe acest concert si pe piesele pe care aveam sa le cant. Eram foarte nerabdatoare sa imi fac aparitia in public ca si solist si sa imi vad numele pe afis. Am fost cap de lista, urmata de cei doi acompaniatori ai mei, care au facut o treaba exceptionala.

Nu stiam la ce sa ma astept de la acest concert. A fost primul concert in care a trebuit sa cant aproape o ora intreaga. Aveam in program piese de Brahms, Beethoven, Tartini, Papamoschos si Mozart. Ce sa mai, o adevarata bucurie pentru inima mea de melomana! Bine-nteles, totul nu a putut decurge chiar atat de usor. Am avut parte de o multime de “patanii” pana sa pot canta in voie.

Dupa multe discutii, concertul a fost programat in Sambata dinaintea Pastelui, pe 4 Aprilie. Desigur, data nu a fost stabilita fara o groaza de discutii, razgandiri si pareri diverse. Una dintre corepetitoarele mele, care trebuia sa cante Mozart, Tartini si Beethoven cu mine, s-a gandit ca nu ii convine data! Trebuia sa plece in vacanta in ziua aia. Ne-a anuntat, bineinteles, cu o saptamana inainte. Va puteti imagina ca nu am putut accepta sa mutam data concertului cu doar o saptamana inainte, de vreme ce pustoaica stia de mult timp cand se va desfasura concertul. Am luptat cu ea si pana la urma am invins! Concertul a fost stabilit pentru 4 Aprilie, iar ea avea sa plece in vacanta dupa. Toate bune si frumoase. M-am simtit bine ca am reusit sa stabilesc concertul cand am vrut eu. Pana la urma, fara nici o urma de falsa modestie, eu eram solista si eu aveam cel mai mult de cantat. Deci logic era sa ii intereseze cel mai mult cand era mai bine pentru mine.

Data a fost stabilita, repetitiile au avut loc, sala era pregatita! Aveam sa cantam in sala de concerte a conservatorului. O sala care mi-e foarte draga, pentru ca am avut parte de multe amintiri frumoase acolo si de multe reusite. Mi-ar fi placut mult sa pot tine acel concert acolo, dar bineinteles ca nu s-a putut! Desi eram siguri ca acolo vom tine concertul, a aparut o problema tehnica care nu ne-a permis sa ne desfasuram activitatea acolo. Cu vreo doua saptamani inainte de concert, in sala a pocnit o teava! Starea salii era jalnica, iar directorul a decis ca pana nu se vor schimba tevile, nu se mai poate canta acolo. Nu eram siguri cand se va intampla asta, asa ca am luat hotararea de a muta locatia concertului. Profesorul meu a gasit imediat o sala mai mica, dar draguta si intima care avea si backstage! Va puteti da seama cat de importanta m-am simtit sa am cabina mea in care sa ma pot pregati.

Data si locatia au fost stabilite. Totul era okay. Dar stati asa, ca sirul pataniilor nu se opreste aici. Prin luna Februarie, am inceput sa observ ca am probleme cu vioara. Mi se dezacorda, iar cand trebuia sa o acordez era foarte greu. Profesorul meu a banuit ca are ceva de-a face cu cateva piese de la vioara care ar trebui schimbate. Vioara mea este foarte veche si avea nevoie de cateva reparatii inca de cand am intrat in posesia ei, dar niciodata nu m-am indurat sa o las din mana pentru atat de mult timp incat sa o repar. Reparatiile la vioara pot dura pana la o luna si nu prea mi-am permis niciodata sa las vioara din mana atat de mult timp.

Incetul cu incetul, vioara a inceput sa se acordeze mai bine si am avut incredere ca totul va fi in regula si cu asta. Am incercat sa scot sunetul cel mai bun in situatia aceea si cred ca am reusit.

Bun. Haideti sa dam un pic mai departe.

Vineri. Ajunul concertului. Emotii, pregatiri, repetitii, studiu. Eram al naibii de entuziasmata. Frematam, deja, din cauza adrenalinei pe care o simt intotdeauna inainte de un concert. In timp ce studiam ultimele retusuri si corectam ultimele greseli, ma suna profesorul meu de vioara. Cu o veste proasta, binenteles. Cu ultima veste la care ma asteptam, de fapt! V-o aduceti aminte pe corepetitoarea care trebuia sa plece in vacanta in Sambata concertului? Aparent, se imbolnaviose peste noapte si nu era sigura daca putea canta a doua zi! Avea febra mare si doctorul ii recomandase sa stea in pat. Ca sa vezi!

Va puteti imagina, cred, ce a insemnat asta pentru mine. Am crezut ca nu voi gasi cale de iesire si ca totul se naruiese! Am fost extrem de nervoasa, amintindu-mi de toate datile cand am cantat cu febra. Totusi, profesorul meu a ales sa fie pozitiv si a zis ca vom sti sigur dimineata urmatoare daca ea avea sa cante sau nu. Pana atunci, mi-a indicat sa studiez Bach si Paganini, pentru orice eventualitate. Pe care nu le mai studiasem de cel putin doua saptamani! Panica panica panica! Cum aveam sa fac asa ceva?!

Insa apoi mi-am adus aminte cine sunt. Mi-am adus aminte tot ce am realizat pana acum si toate incurcaturile din care am reusit sa ies cu brio. Si m-am calmat, pentru ca nimeni si nimic nu imi poate strica mie concertele. Am pus mana pe vioara si am inceput sa studiez, cu o determinare si o ambitie pe care le simt de fiecare data cand intru in vreo belea.

A doua zi dimineata, am mers la repetitii increzatoare ca respectiva corepetitoare stie cu ce se mananca muzica si ca nu avea sa imi faca asa ceva. Am crezut ca isi va imagina ce va insemna asta pentru concertul meu si ca nu va face asa ceva. Insa a facut-o. Ne-a dat telefon in timpul repetitiilor si ne-a spus ca nu are cum sa cante. Are febra prea mare. Am intrat din nou in panica, nervoasa ca cineva atenta sa imi strice planurile. Am crezut ca va fi oribil si ca avea sa imi strice reputatia. Apoi mi-am dat seama ca nu reputatia mea va fi stricata, ci ea si lipsa ei de profesionalism vor avea de suferit. Am hotarat cu profesorul sa cantam Sonata nr. 1 de Bach si Capriciul nr. 19 de Paganini in locul pieselor de Beethoven, Mozart si Tartini. M-am pus pe treaba. Aveam mai putin de doua ore sa scot piesele acelea si credeam ca pot sa o fac. Nu doar credeam. Stiam ca pot sa o fac.

Si am facut-o.

A venit ora 6… am mers la sala de concert, am inceput sa ma incalzesc cu cateva exercitii de vioara si am asteptat sa vina lumea. Panica panica panica! Eram sigura ca nimeni nu va veni si ca sala va fi goala. Mare mi-a fost surpriza cand, atunci cand am intrat pe scena… sala era plina ochi! Nu mai era loc sa arunci un ac printre spectatori. Am intrat increzatoare pe scena, profesorul meu a explicat ce s-a intamplat si mi-a facut loc sa cant.

Si magia s-a intamplat. M-am lasat dusa de val si nu cred ca am cantat asa de bine vreodata. A fost pur si simplu magic. Toata sala era linistita, nimeni nu se misca. Tot ce se auzea era muzica mea, vioara mea, sufletul meu. Nu am trait niciodata o experienta ca asta. Toata lumea era cu ochii tinta la mine, iar ropotele de aplauze de la sfarsit au fost incredibile! Nu se mai terminau… a fost o senzatie de nedescris! Bach si Paganini au mers al naibii de bine, chiar daca am avut emotii mari.

Dupa trei sferturi de ora de cantat, am terminat programul si am simtit ca vreau sa raman acolo pe scena. Nu vroiam sa se termine. Eram “in priza”. Adrenalina imi curgea prin vene ca sangele si mi-a fost greu sa cred ca se termina… Munca noastra de luni intregi luase sfarsit.

Am lasat vioara in culise si am iesit din nou in sala. Toata lumea s-a ridicat si jur ca au facut rand sa ma felicite. Fiecare persoana din sala a venit la mine sa ma felicite. Cineva mi-a spus ca sunt incredibila, ca i-am emotionat. Altcineva m-a intrebat, referindu-se la Bach si Paganini: “Daca nu canti asa cand piesele nu sunt inca gata, cum canti cand sunt gata?”. Nu mi-a venit sa cred urechilor.

Dupa ce toata lumea m-a felicitat, basmul s-a terminat. Am mers acasa si am dormit doua zile la rand… eram franta, pur si simplu, dupa atatea lungi de somn prea putin si munca prea mult. Vacanta de primavara mi-am petrecut-o dormind si citind. Pastele a fost lin si calm.

Apoi s-a terminat si vacanta de primavara si a venit urmatorul concert, care a descurs la fel de bine. Felicitari si aprecieri multe, munca multa, aplauze multe, adrenalina la maxim.

Ei, si au venit examenele la conservator. Primul examen pe care l-am dat a fost la armonie.

Stiam de la profesorul meu ca oricum aveam sa trec clasa cu brio din cauza muncii facute peste an, asa ca examenul nu a reprezentat o prea mare forfota pentru mine. Puteam sa scriu si 5 la acel examen ca tot as fi trecut cu brio. Insa constiinta mea nu m-a lasat sa fac asta. Vroiam sa iau 10 si la examen, asa ca cu o saptamana inainte de examen m-am pus pe invatat. Am subliniat tot ce era de subliniat si am incercat sa dau mare atentie lucrurilor care imi puneau probleme. Ziua examenului a venit si eu am terminat examenul in trei sferturi de ora din cele trei ore alocate rezolvarii temelor care ne-au fost date. Restul de doua ore pana la urmatoarea lectie de vioara le-am petrecut intr-o librarie.

Vinerea urmatoare, cand am ajuns la conservator pentru ora de pian, am dat nas in nas pe holuri cu profesorul de armonie. Vorbea la telefon in timpul ala, dar mi-a facut semn sa astept. In mintea mea, se invarteau doua posibilitati: “Ori am picat examenul, ori l-am luat cu brio.” La ultima nu vroiam sa ma gandesc. Stiam ca aveam sa iau examenul, dar nu mi-am permis sa ma gandesc ca as putea sa il iau cu brio.

Cand profesorul meu a incheiat convorbirea, pe gura i-au iesit urmatoarele cuvinte: “Bravo! Nu ma asteptam sa scrii atat de bine…. ai rezolvat totul corect si ai luat zece curat! Mi-a placut mult faptul ca (,) chiar daca stiai ca aveai sa treci nu te-ai lasat pe o ureche si ai dat tot ce ai avut mai bun. Ai avut grija sa nu faci greselile pe care le faci tu deobicei si asta mi-a placut mult. Nu ai dat niciodata un rezultat atat de bun. Ai trecut cu zece curat!”

Nu ma asteptam. Stiam ca pot, dar am urat dintotdeauna armonia si nu ma asteptam sa ma pot mobiliza in felul asta. Insa am facut-o. Cu ambitie si determinare, am dat un examen perfect, ce a meritat un zece curat. Mandria era la maxim! Primul lucru pe care am vrut sa il fac era sa impartasesc asta cu voi. 🙂

Sambata urmatoarea aveam un alt examen. De fapt, nu era examenul meu. Era examnul corepetitoarei care m-a lasat balta in ziua concertului. Ca sa intelegeti cum sta treaba, noi la conservatorul asta cantam noi, intre elevi. Adica eu, care cant la vioara, am corepetitor un elev. Asta ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile muzicale si ne invata sa lucram in echipa. Binenteles, la examenele de trecere pe noi, cei de la coarde, na acompaniaza o profesoara la pian. Insa examenele de muzica de camera sunt tinute pentru doi elevi, un elev la vioara si unul la pian.

Corepetitoarea care m-a lasat balta in ziua concertului m-a rugat pe mine sa o ajut la muzica de camera si sa cant cu ea, chiar daca eu eram cu doua clase mai sus decat ea. Am acceptat, pentru ca, pana la urma, de ce nu as fi facut-o? Cu cat mai mult e de cantat, cu atat mai bine!

A venit ziua examenului ei si, ironia ironiilor, eu eram bolnava! Eram racita bocna, nu auzeam nimic si de-abia imi puteam tine ochii deschisi. Cu o noapte inainte nu dormisem deloc din cauza tusei care nu imi dadea pace si de-abia m-am putut trezi sa ma duc la examen. Pentru un moment, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa o las balta si pe ea, asa cum a facut ea cu mine. Insa apoi mi-am adus aminte ca eu nu sunt asa. M-am gandit ca ar fi mai bine sa ii dau o lectie, ceea ce am si facut. Cu febra, tuse si de-abia auzind, am reusit sa o salvez de la un 9 la examen. Cand directorul conservatorului i-a zis nota pe care a luat-o, a tinut sa mentioneze ca zece ala l-a luat din cauza mea.

Inca o reusita!

A venit si examenul meu de muzica clasica. Ultimul an, deci examenul final. Nu aveam emotii, pentru ca deja vazusem ce pot. Si am facut-o si de data asta. Am terminat muzica de camera cu zece.

Examen la vioara nu am dat anul asta. Din cauza ca eu sunt in ultimul an la conservator si anul viitor dau de diploma (diploma cu care as putea sa predau), acest an se face, practic, in doi ani, daca asta are vreun sens. Examenul final sper sa reusesc sa il dau la anul in iunie.

Au venit examenele de la scoala. Emotii mari, mon cher! Nu prea invatasem anul ala, din cauza tuturor activitatilor de la conservator. Eram cam nesigura pe mine si nu stiam daca voi reusi sa scot cel mai bun rezultat.

In ziua primului examen, ne-au dat notele de pe semestrul al doilea. Si sa fiu al naibii daca media mea nu era mai mare decat orice alta medie pe care am avut-o de cand am venit in Grecia. Bucurie mareeeee!

Examenele au venit si au trecut. Am trecut si clasa cu bine si acum sunt a 11a. Inca doi ani si scap de chinul asta ce se numeste “scoala”.

Acum ca si anul scolar, si cel universitar se incheiasera, ma puteam concentra pe mine. Aveam de gand sa ma odihnesc in statiunea unde lucreaza tata pe vara, in Siviri, Chalkidiki. Cum s-a terminat ultimul examen si am primit rezultatele, am si fugit la el!

Am petrecut la Siviri (de unde va scriu acest post – am decis sa mai petrec un weekend aici inainte de a-mi venit rudele din Italia si Romania) o saptamana de vis. Am fost singura si a fost atat de liniste. Nu te invatat, nu tu studiat, nu tu socializat, nimic! Va spun sincer ca ma duceam dimineata la 10 pe plaja, imi luam muzica si cartea si stateam aolo, tolanita pe un sezlong, o zi intreaga. A fost superb! Soare, briza marii, nisip, mare, turisti, carti, muzica, singuratate si liniste. Mancare buna. A fost divin, mai ales dupa anul pe care l-am avut. Am reusit sa citesc patru carti in saptamana aceea care nu vroiam sa se termine. M-am relaxat foarte bine si mi-am incarcat bateriile.

Saptamana a trecut si m-am intors acasa la ale mele. M-am apucat imediat de studiat. Toata vara am studiat programul pentru diploma (care contine muuulte piese de Bach, Mozart, Paganini, Tartini, Sarasate, Wieniawski, Papamoschos, Bela Bartok) pana cand nu am mai putut studia. Vioara mea s-a stricat de tot si nu mai puteam canta pe ea. Imediat am dus-o la lutier, “doctorul viorilor”.

Intre timp, am avut parte de cea mai frumoasa vacanta ever alaturi de Nely Cab, nanuta mea si autoarea cartii ‘Creatura’. Ne-am intalnit, in sfarsit, in Atena! A fost de vis.

Eu nu mai vazusem niciodata Atena si eram foarte entuziasmata sa vad in sfarsit locurile pe care le-am vazut de mica la televizor si pe cartile postale. Insa cel mai entuziasmata am fost sa o vad pe Nely. Cu ea vorbesc in fiecare zi inca de cand ne-am cunoscut. A ajuns sa imi fie una dintre cele mai dragi persoane si o consider a doua mea mama. Am primit multe lucruri de la ea pe care le pretuiesc, dar cel mai mult pretuiesc lectiile pe care mi le-a dat si pe care mi le da in fiecare zi si rasetele pe care le tragem de fiecare data cand ma plang de cate vreun baiat sau de vreo intamplare din viata mea.

Acum cateva luni, Nely m-a numit fina ei si in aceasi zi mi-a zis ca va veni in vara in Atena… si m-a invitat si pe mine sa vin. Am planuit excursia asta pas cu pas si frematam de emotii sa merg intr-o vacanta adevarata, sa vorbesc engleza in fiecare zi, sa vorbesc cu Nely pe-ndelete de baieti si despre viata si sa merg cu ea la cumparaturi. hihi.

Vacanta a fost divina. Am vizitat toata Atena, Delfi, Arachova si insula Idra. A fost cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Am cunoscut oameni frumosi si am amintiri frumoase cu niste oameni formidabili. Voi pretui intotdeauna amintirea calatoriei mele in Atena cu Nely.

Insa despre asta va voi povesti mai multe mai tarziu.

M-am intors acasa din Atena pe 5 August, chiar de ziua mea. Ziua mi-o serbasem si cu o zi inainte cu Nely, la Hard Rock Cafe. Insa cand am ajuns acasa, mama m-a asteptat cu o alta petrecere care a durat trei zile! haha.

Asta a fost cu siguranta cea mai frumoasa zi de nastere dintotdeauna, pe care nu o voi uita niciodata. Mi-am facut atat de multe amintiri frumoase, am dobandit atat de multe lucruri pe care mi le vroiam si, cel mai important, am o vioara pe care se poate canta si care ma uimeste in fiecare zi! Asta a fost cel mai important cadou – o vioara cu care sa pot sa cant si cu care pot sa arat ce pot.

Nu va ingrijorati. Nu mai am mult. Stiu ca am scris deja prea mult, dar au trecut cinci luni de cand nu am mai vorbit. E atat de bine sa va povestesc toate astea!

In astea cinci luni, imi place sa cred ca m-am maturizat foarte mult. Simt o diferenta mare in personalitatea mea, o diferenta de care sunt mandra si de care ma bucur in fiecare zi.

In momentul in care am inchis blogul, treceam printr-o perioada nu tocmai fericita. Eram obosita, tot timpul nervoasa, nu dormeam bine – sau dormeam prea mult, dupa caz. Nu mai radeam, abia mai zambeam si eram tot timpul in capul meu. Eram o urma a ceea ce eram eu cu doar cateva luni in urma. Eram fata care chicotea ca proasta la lucrurile pe care le spunea lumea, doar pentru ca nu stiam ce spuneau. Pentru ca nu ascultam. Eram mereu in capul meu si nu puteam iesi de-acolo.

As putea sa mint si sa spun ca nu stiu de la ce s-a produs schimbarea asta. Insa stiu foarte bine si urasc fiecare secunda in care ma gandesc ca am putut lasa o prostie ca asta sa imi afecteze viata atat de multe luni.

M-am indragostit de cineva care nu mi-a impartasit sentimetele, iar asta a declansat mai multe probleme. Mi se parea ca nici la vioara nu mai cant bine, chiar daca in perioada aceea studiam mai mult ca oricand. Drept dovada rezultatele mele mult mai bune. Dar nimic nu ma multumea si aveam mereu nevoie de o pauza.

Pana cand am spus stop. Mi-am dat seama ca sunt patetica si ca nu merit asa ceva. Am inceput sa numar lucruri pe care le merit, lucrurile pe care le vreau. Am inceput sa numar lucrurile care sunt. Si atunci am inceput sa ies din carapacea mea si sa incep sa vad lumea cu alti ochi.

Si cel mai important lucru… am infricat cele mai multe frici. (In afara de frica de paianjeni. Cine naiba vrea sa atinga un paianjan? Eu sigur nu!) La inceput, fricile mele erau mari si aveau forme si culori. Insa dupa un timp, au devenit din ce in ce mai mici, pana cand le-am invins de tot.

Astfel, am devenit mai curajoasa, mai increzatoare, mai amuzanta si mai… eu. Ca sa nu mai zic de modesta… ma da modestia afara! haha! Am redevenit eu, cea care rade si spune glume si e sarcastica si citeste mult, studiaza mult si are un blog!

Am invatat sa iubesc viata si mai mult si am invatat sa ma bucur de fiecare lucru nesemnificativ. Iar de atunci, am facut lucruri mai curajoasa, pentru ca nu imi mai este frica sa fiu curajoasa. Am invatat sa fiu fericita si am fost, intr-adevar fericita. Nu imi mai este frica de aproape nimic si lucrul asta ma bucura.

Sper sa imi amintesc de cum m-am simtit vara asta mereu. Am fost cu adevarat fericita si a fost o vara pe care mi-o voi aminti. Si nu s-a terminat inca. Mai urmeaza… Imi vin rudele din Romania si Italia. Sa vedeti atunci distractie!

Au fost cinci luni interesante. Au fost frumoase. Foarte frumoase. M-am regasit pe mine insumi si asta este cel mai important. Am cunoscut viata frumoasa.

Insa tot timpul mi-a fost dor de blog. Acum, ca l-am deschis din nou, ma simt mult mai implinita si ma bucur mult la gandul ca pot scrie din nou despre lucrurile frumoase din viata mea.

Okay, cred ca v-am plictisit destul… 😀

Voi ce-ati facut in astea cinci luni? Mi-ar placea mult sa imi spuneti tot ce ati facut in acest timp in care nu am fost aici in sectiunea de comentrarii. 🙂

xoxo!