Azi, lumea pare a fi normală

Primul lucru la care mă gândesc în fiecare dimineață când deschid ochii este cum să fac să fie o zi bună. Îmi las mintea să cutreiere preț de câteva minute, apoi decid că cel mai bun lucru la momentul acesta este să mă gândesc în mod necondiționat numai la mine și la binele meu – fizic, psihic și sufletește. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să nu fac nimic productiv.

Doar că astăzi simt că este o zi specială. La o oră după ce mă trezesc, în timp ce îmi beau cafeaua, primesc un apel de la muncă. Îmi tresare inima imediat, pentru că pur și simplu știu ce mi se va spune. Las telefonul să sune pentru o secundă mai mult decât ar trebui, pentru că îmi place sentimentul de adrenalină – acea clipă de anticipare aproape dulce, când știi că urmează să se întâmple ceva bun. 

Așa cum am prezis, veștile au fost încântătoare: sâmbătă redeschidem magazinul. Nu se știe pentru cât timp, pentru că deocamdată vrem să vedem cam ce rulaj de clienți vom avea. Bineînțeles, cu măsurile de prevenție de rigoare – mănuși, măști, restricții la numărul de oameni care pot intra în magazin în același timp. Nu mai știu exact, pentru că la un momentdat am încetat să mai ascult pe deplin ce mi se zicea. Era, oricum, un mic brief, detaliile vor veni mâine. Dar nu mai știu tot ce s-a discutat clar, pentru că am simțit un fel de triumf pe care nu l-am mai gustat de mult timp. Un mic moment de fericire pe care am vrut să îl imortalizez așa cum știu mai bine – prin scris. Am simțit nevoia să deschid laptop-ul și să scriu încă din timpul discuției, pentru că avem nevoie cu toții de cât mai multe lucruri bune și pozitive în viețile noastre acum, mici ancore spre normalitate.

M-am privit în oglindă câteva minute după ce am închis telefonul. Mă uitam în ochii mei așa cum o fac atât de des acum, încercând să deslușesc ce se ascunde în spatele lor. Am văzut-o pe Bianca pe care mi-o amintesc și pe care o tot caut de luni de zile. Aveam un mic zâmbet pe buze și îmi străluceau ochii, iar mintea aproape că mi-o puteam auzi – toate planurile, visele și speranțele revenind la viață într-o clipită. Pentru că da, sunt un om al muncii, o femeie care își câștigă satisfacția din ceea ce reușește să facă în carieră. Indiferent cu ce mă ocup într-un anumit moment din timp, trebuie să îmi pun sufletul în acel ceva, uneori până la epuizare. Iar asta înseamnă, pentru mine, fericire și satisfacție.

Am visat la momentul acesta de pe 19 Martie, de când am închis magazinul. Mi-am petrecut poate ore întregi imaginându-mi cum va fi atunci când voi deschide ușa, când voi aprinde luminile, muzica, aerul condiționat, când voi primi primul client în magazin. Uneori mă îngrijoram că nu voi mai ști ce am de făcut, dar apoi râdeam singură de mine. Nu am cum să uit ceva care mi-a salvat viața, oricât de mult aș vrea. 

Uite momentul, mai repede decât mă așteptam. Simt o fericire pe care nu am mai simțit-o de mult, pentru că în mintea mea, redeschiderea magazinelor înseamnă primul pas, timid sau nu, spre o revenire la normalitate. Atât cât se poate. Sunt convinsă că suntem departe de a fi la finalul acestei crâncene lupte, dar suntem mai aproape de el. Apar din ce în ce mai multe semne că ieșim la mal, iar acestea nu pot decât să îți dea speranță. Speranță că va fi bine și că ne vom adapta, cumva, la urmările pe care această criză le va avea. Mie pozitivitatea și optimismul mi-au fost vitale în toată această perioadă, și datorită lor am ales să scriu acum despre acest mic moment de fericire. Cu gândul că poate cineva are nevoie de câteva rânduri bune într-o zăpăceală continuă.

Mi-am zis că trebuie să mă bucur de acel sentiment. De altfel, fericirea profundă și nebună nu am mai gustat-o de aproape doi ani de zile. Știu că singurul mod de a mă bucura cu adevărat de acel sentiment este să mă plimb, așa că îmi pun repede adidașii în picioare și ies din casă mai repede decât am făcut-o vreodată. Îmi este frică să nu pierd acest gram de nebunie de care mi-a fost atât de dor. 

Mă izbește același soare pe care l-am văzut zilnic de la fereastră, doar că astăzi se simte diferit – strălucește și încălzește mai tare. Mă uit spre el, îmi închid ochii și pare că devenim una și aceeași entitate. O rază de căldură și de lumină. Aerul are un iz de vară și îmbină, cumva, mirosurile tuturor lucrurilor frumoase din lume. Ochii mei par că văd copacii înfloriți și cerul albastru cu o claritate diferită., pentru că știu că aceste lucruri îmi vor fi accesibile cândva. Poate nu azi, mâine sau într-o lună, dar cândva, vom putea să ne bucurăm de toate minunile lumii. Iar eu, de fiecare dată când realizez asta, mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ, pentru că nu există dar mai mare decât să simți că poți să iei fiecare moment pe care îl trăiești și să îl transformi într-o oportunitate, în fericire, în dragoste, într-un vis împlinit. În absolut orice vrei tu. 

Asta am simțit azi, pentru prima dată într-o vreme îndelungată. Că pot să transform lumea în propriul meu decor și să fac din viața mea cea mai frumoasă piesă de teatru. 

Azi, lumea este frumoasă. Cumva mai normală. Și-aș vrea să îmbuteliez acest sentiment și să îl gust de fiecare dată când am nevoie. Dar nu pot. Tot ce pot face este să scriu. Până la epuizare.

Pe curând,

Bianca

(Text scris pe data de 17 Aprilie 2020, dar pe care l-am postat de-abia astăzi, când am avut nevoie să îmi amintesc de cât de frumoasă poate fi viața.)

Aplauzele se plătesc

1017Am crescut în aplauze. Prima dată când am plecat de pe o scenă în ropote de aplauze aveam 7 ani și nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Am crescut într-un mediu în care am fost admirată pentru talentul meu și invidiată pentru avantajele pe care succesul meu mi-l aduce. Am fost felicitată, aplaudată, încurajată, admirată și invidiată încă de la vârsta de 7 ani. Adică de 11 ani. 11 ani în care nu am trăit o viață normală, una pe care continui și acum să o duc.

Ce nu știu mulți – și prin ”mulți”, vreau să spun nimeni în afară de cei dragi – este că fiecare rundă de aplauze, fiecare succes, se plătește scump. Al naibii de scump, uneori. Aplauzele și succesul nu vin de la sine. Nu am văzut în viața mea pe cineva care să aibă succes fără să fi muncit măcar o zi în viața lui. Este imposibil, o lege nescrisă a lumii în care trăim.

Am auzit de multe ori fraza ”Ce norocoasă ești că ai tot ce ai!” și de fiecare dată am simțit nevoia să iau persoana respective la palme pentru că, dragă, nu, nu sunt norocoasă. Sunt muncitoare, sunt talentată, sunt ambițioasă și am să mă duc naibii dacă voi lăsa vreodată norocul să îmi controleze viața. Am muncit pe brânci pentru tot ce am acum și pentru tot ce vreau să am în viitor. Da, am avut și noroc, că fără ăsta nu prea îți merge în viață. Dar fără muncă și ambiție este de-a dreptul imposibil să reușești.

Așa că nu, aplauzele nu sunt din cauza norocului. Am plătit pentru fiecare dată când am plecat de pe scenă în ropote de aplauze. Cum? Simplu. Prin muncă și prin sacrificiu.

Foarte puțină lume știe ce trebuie să faci pentru a-ți împlini visele. Mai ales dacă ești artist. Eu am avut norocul (să fie, totuși noroc? De multe ori mă întreb ce este.) de a avea o ureche muzicală excelentă și un talent destul de mare pentru a putea face o carieră în muzică. Dar n-am știut niciodată ce va trebui să fac pentru a-mi împlini visele.

Nimeni nu m-a avertizat, decât prea târziu, de orele de studiu interminabile, de unghiile scurte, roase, de degetele care sângerează, de rana de la gât care continuie să mi se infencteze și să mă doară de fiecare dată când întorc capul.

Nimeni nu știe cât de singură sunt pentru că nu am timp nici de o relație serioasă, nici de o prietenie ca în filme. Foarte puțini știu de verile petrecute în casă, studiind, în căldură și umezeală. Nimeni nu știe de copilăria furată, de prietenii falși, de invidiile și momentele în care mă simțeam pur și simplu bolnavă fizic la gândul că va trebui să merg la școală și să stau să ascult cum mă vorbeau pe la spate, să le înghit vorbele urâte doar pentru a nu mă coborî la nivelul lor. N-am să spun nimănui despre problemele de încredere pe care le am, de cât de singuratică este viața asta și de cât de vinovată mă simt pentru toate sacrificiile pe care a trebuit toți să le facem.

Rar am să spun cuiva de când nu am mai fost într-o vacanță ai mei. În nici un caz nu voi vorbi despre faptul că la 18 ani nu am avut nici o relație serioasă și nici despre cât de terifiată sunt că mă voi îndrăgosti anul acesta, iar eu la anul trebuie să plec la studii și nu vreau să distrug mai multe vieți decât am făcut-o deja. N-am să menționez nici faptul că m-am maturizat mai devreme decât a trebuit, nici felul în care faptul că nu am reușit să fiu niciodată copil m-a făcut să am o cădere psihică la 17 ani. Nu veți ști de câte ori i-am văzut pe ai mei plecând din casă fără mine și de câte ori am vrut să ies pentru doar zece minute.

Nimeni nu știe de faptul că la 18 ani am ajuns să fiu dependentă de un pachet de țigări pe zi și că aș face orice să ies din rutina asta, chiar și lucruri pe care n-ar trebui să le fac. Mă agăț de orice și de oricine pentru un pic de ”altceva”.

Nimeni nu știe cum îmi arată Sâmbetele, toate la fel, și toate mai frumoase decât ale celorlalți. Orele și repetițiile interminabile de la conservator, studiul intensiv, examenele care m-au terminat psihic, concertele care mă lăsau fără pic de energie după. Mai mult, mai repede, mai bine. Hai, dă mai mult, dă tot ce ai. Mi s-a repetat fraza asta, să dau tot ce am, de atât de multe ori, încât uneori mă întreb de unde mai dau. Și-apoi mi-e atât de ușor să explic de ce uneori sunt atât de goală.

Durerile de spate, de mâini, tremurul ușor al degetelor, rana de la gât la care se uită toată lumea, sufletul pe care mi-am călcat de mii de ori, personalitatea pe care a trebuit să mi-o creez în jurul acestui vis. Să fac muzică care să răsune în toată lumea, pentru asta muncesc de la 7 ani.

Nu mă plâng, și nici nu cer nimănui ceva. Nu vreau nici compătimire, nici milă. Nu sunt nefericită, chiar dacă nici fericită nu sunt. Sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut, pentru că ele m-au adus aici. Să am un fel de siguranță în ceea ce privește viitorul meu la 18 ani. Însă vreau să știți că cei pe care îi admirați voi, vă admiră ei pe voi uneori. Balerinele vă invidiază pentru inghețata pe care o puteți mânca oricând vreți. Eu vă invidiez pentru sporturile extreme pe care le puteți face, pentru plimbările prin parc pe care le puteți face când aveți chef, cu cine aveți chef. Sportivul vă invidiază pentru libertate. Și noi, toți ăștia care ne-am născut cu handicapul ăsta sub formă de dar, vă invidiem pe toți pentru toate sacrificiile pe care n-a trebuit să le faceți.

Și în același timp, nu invidiez pe nimeni, pentru că viața mea e frumoasă. E mișto să te aplaude în picioare la 10 ani, să fii chemată pe scenă pentru un bis. E fain tare să fii numită talentată și frumoasă și o violonistă atât de bună de 11 ani. Hm, și vă mai întrebați de ce sunt atât de narcisistă! Păi, dragilor, e în sângele meu de artistă și în stilul în care am fost crescută. Voi m-ați făcut să fiu așa.

Și mai fain e când faci artă. E mulțumirea supremă când ceva făcut de tine ajunge în inimile unor oameni.

Aș face aceleași alegeri și aceleași sacrificii din nou și din nou. Mi-aș călca pe suflet și mai tare, dacă ar fi să fie. Și o voi face din noi și din nou, pentru că viața mea nu se va schimba în această privință. Nu îmi pare rău de nimic.

Data viitoare când admirați pe cineva, spuneți-i, dar în nici un caz să nu menționați norocul. Nu există jignire mai mare decât să spui cuiva cu răni de la muncă că este norocos. Norocul n-are nimic de-a face cu ambiția și munca.