De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

Luna

Vine un moment în viața fiecăruia când trebuie să spună stop. Sau, cel puțin, așa am înțeles din toate articolele de psihologie pe are le-am citit până acum. Pentru mine, nu a existat niciodată să spun stop. A fost un cuvând de-a dreptul murdar.
Am luptat pentru orice în viața mea. Am luptat pentru vioară, pentru conservator, pentru cărți, pentru blog, pentru prieteni, pentru familie, pentru Olanda, pentru dragoste. Am luptat cu și împotriva oamenilor. N-am capitulat armele niciodată, n-am avut cum. N-am putut accepta.
Iei totul în mâinile tale și nu lași soarta să te ducă unde vrea ea. Uiți de tine, de oboseală, de sufletul tău, uiți de tot și de toate, și te arunci cu totul în a construi imaginea ideală a vieții tale. Pui cărămidă cu cărămidă, zădești, mai vopsești, mai schimbi o cărămidă, și tot așa. Apoi vine ceva, și-ți clatină construcția, dar ignori ignori ignori…
Până când nu mai poți ignora, și îți dai seama că orice constructor are nevoie, la un moment dat, de o pauză. De un respiro. De o perioadă în care își recalculează planul, încercând să înțeleagă de ce se tot clatină construcția. Nu să renunțe la ea, i să găsească o soluție să continuie construcția cu noile date primite.
Am luptat și-am obosit, așa că acum pun armele jos, și stau și privesc. Pun totul la loc, îmi iau mâinile de pe tot ce am ținut cu prețul vieții poate, și privesc calmă. Ascult liniștea, și încerc să găsesc un sens în ea.
Stau singură în mijlocul furtunii, în mijlocul mării, și las valurile să mă izbească. Nu mai țip, nu mă mai feresc, nu mai țin cu dinții de nimic. Stau în mijlocul durerii și nu mă mai feresc de ea, deși va ține o viață întreagă. Nu mai fac nici un pas, în nici o direcție, și las viața să mă ducă unde vrea ea. Pentru că, până la urmă, dacă nu mai ai puteri să lupți, și continui să o faci, ajungi nu numai să te distrugi, ci și să distrugi tot în jurul tău.
Nu mai încerc să par fericită și nici să arăt că sunt cine eram. Nu mai mint pentru a-mi păstra imaginea. Asta sunt eu de acum. Nu mă mai cert cu nimeni. Am pierdut tot ce-am avut, așa că nu mai are nici un rost să mă zbat. Te lovește ceva pe neașteptate, și îți dărâmă toate planurile și visele de viitor
Capitulez, pe moment, armele, pe toate planurile posibile. Și stau, exact ca luna, și veghez.


 

Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”

Recomandarea săptămânii – Mozart in the Jungle

Deși în fiecare săptămână îmi promit că de acum voi posta câte o recomandare în fiecare luni, timpul limitat și activitățile numeroase și obositoare nu îmi permit acest lucru. Mi se pare că timpul zboară efectiv pe lângă mine și că tot ce am timp să fac este să studiez, să mai scriu un pic și să citesc. Dar asta este o discuție pe care vreau să o las pentru altă dată. Astăzi vreau să vă recomand unul dintre serialele mele preferate la momentul acesta: Mozart in the Jungle. 

Serialul Mozart in the Jungle mi-a fost recomandat de Nely, care era extrem de entuziasmată de el și care mi-a zis că mi se potrivește ca o mănușă. La perioada respectivă nu aveam chef deloc de seriale, așa că l-am amânat până lunea trecută, când am văzut primul episod. Atunci am înțeles că Nely a avut mare dreptate și cinci zile mai târziu văzusem deja toate cele 30 de episoade apărute până acum.

Serialul Mozart in the jungle se concentrează pe viețile muzicienilor din orchestra simfonică a orașului New York. Printre personajele principale se află o tânără pe nume Hailey, care cântă la oboi și care visează să aibă o carieră în această orchestră. Aceasta participă la audițiile ținute de Rodrigo, noul dirijor și director artistic al orchestrei, care, în ciuda faptului că este încă foarte tânăr, are o carieră incredibilă, fiind considerat cel mai bun dirijor din lume. Rodrigo are o viziune destul de diferită în ceea ce privește muzica și încearcă să readucă orchestra la statutul pe care l-a avut cândva, dându-i în același timp prospețime, caracter și energie. Misiunea lui nu este ușoară, mai ales pentru că mulți dintre instrumentiștii pe care îi dirijează nu au încredere în el, cel puțin la început.

Pe parcursul celor trei sezoane apărute până acum, muzicienii din rolurile principale, împreună cu Rodrigo, au parte de o mulțime de aventuri și sunt puși în fața multor bariere și încurcături, atât pe plan financiar, cât și pe plan muzical. Diferențele dintre generații și viziunile acestora reprezintă o problemă foarte serioasă la început, dar încet încet, orchestra începe să îl îndrăgească din ce în ce mai mult pe dirijorul nebun, ajungând să aibă o încredere aproape oarbă în el.

Cred că v-ați dat seama de ce ador acest serial. Este pur și simplu perfect pentru mine. Am știut că îl voi iubi chiar de la prima scenă, în care Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violoniști din lume la ora actuală, interpretează concertul de vioară scris de Tchaikosvky. Muzicieni renumiți ca și Joshua Bell și Lang Lang apar în mai multe scene pe parcursul episoadelor, lucru care mă entuziasmează și mă fascinează de fiecare dată. De asemenea, soundtrack-ul este sublim. Am auzit unele dintre piesele mele favorite, ca și concertul de Sibelius, pe care pur și simplu visez să îl cânt de când l-am auzit prima dată.

Recomand serialul, însă, și celor care nu sunt muzicieni, pentru că are de toate. Este captivant și arată viața muzicienilor în așa fel încât te poți regăsi în trăirile lor chiar dacă nu ai pus mâna pe un instrument muzical în viața ta. Există dramă, umor, probleme absolut banale, pe care cu toții le întâmpinăm măcar o dată în viață, dragoste, sex, petreceri nebune și multă muzică bună. Este un mod bun de a înțelege cum funcționează această lume atât de străină unora. Mi-a plăcut mult că jargonul pe care îl folosesc nu este exagerat și poți înțelege despre ce vorbesc personajele cu ușurință. Bineînțeles, denumirile și definițiile muzicale nu ar reprezenta o problemă pentru mine, însă sunt sigură că nu ar fi fost prea plăcut dacă fiecare episod ar fi fost împânzit cu diverse cuvinte de neînțeles pentru unii. Din fericire, nu este cazul.

Rodrigo este un personaj genial și cu siguranță unul dintre motivele principale pentru care iubesc serialul acesta atât de mult. Personalitatea lui excentrică m-a făcut să mă conectez cu el de la început, iar profunzimea lui muzicală și felul în care vede această lume mă impresionează din ce în ce mai tare cu fiecare episod. Nebunia lui mi se pare extraordinar de atractivă, iar dacă vreodată voi avea un dirijor ca el, ei bine, aș avea probleme mari de concentrare.

Îmi place mult și faptul că serialul dezvăluie secretele din spatele cortinei. De cele mai multe ori, când mergem la un concert sau la o piesă de teatru, vedem numai partea frumoasă a lucrurilor, însă există și una mai puțin plăcută. Serialul se concentrează mult pe relațiile (de foarte multe ori de-a dreptul problematice) dintre muzicieni, pe secretele și pe certurile dintre ei, dar și pe felul în care lumea vede lumea muzicii clasice: ca pe o afacere. Și, dacă stăm bine să ne gândim, asta și este până la urmă. O afacere din care unii profită, un mod de viață pentru alții și o pasiune supremă pentru foarte puțini.

Combinația acestui serial este explozibilă. Are o dinamică incredibilă, o poveste frumoasă, aventuri captivante, personaje excentrice, dramă, secrete, dragoste, prietenie și, mai presus de toate, muzică. Multă muzică bună, mulți muzicieni incredibili și un dirijor absolut nebun. De neratat!

Pentru a afla mai multe despre serial, puteți accesa site-ul IMDb. De asemenea, în caz că eu nu am reușit să vă conving, vă las mai jos trailer-ul. Poate reușește el să vă facă să urmăriți serialul. 😉