Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Advertisements

Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Eu, o melodie evreiască și YouTube

Stau și mă gândesc de vreo oră la ce să scriu în această postare. Nu știu nici măcar cum să încep. Este ceva complet diferit de tot ce am făcut până acum. Sunt obișnuită să recomand cărți, autori, filme și muzica altora. Astăzi trebuie să fac o schimbare de scenariu, și să mă recomand… Ei bine, să mă recomand pe mine și muzica mea.

Zău că nu știu cum se face chestia aceasta. Adică, cum scrii despre tine și despre arta ta? Eu am rămas absolut perplexă în fața acestei provocări. Trebuie, totuși, să încep de undeva și să fac și acest pas. Trebuie să învăț să îmi accept arta și să o scot la suprafață. Îmi vine greu să scriu aceste cuvinte, chiar dacă v-am vorbit despre muzica și despre vioara mea timp de 6 ani de zile. Astăzi, puteți vedea despre ce vorbesc de atât de mult timp. Ei bine, puteți vedea și puteți auzi.

Ieri am publicat pe YouTube primul meu videoclip în care cânt la vioară. Un fel de debut în miniatură, chiar dacă forțat. Este videoclip-ul pentru o audiție destul de importantă pentru mine. Nu vreau să vă vorbesc despre asta încă, pentru că vreau să știu mai întâi rezultatele. Vreau doar să vă rog să îmi țineți pumnii. Orice fel de susținere este importantă în perioada aceasta. Un comentariu, un like sau un share. Un gând bun, mai presus de toate.

În videoclip-ul de mai jos, înregistrat la Universitatea Macedonia din Salonic, cânt o piesa evreiască dragă mie, de care m-am îndrăgostit încă de când am început să o studiez. La pian cântă Anna Tkatsenko, pianista cu care am cântat și la diplomă. După cameră se ascunde proful meu. Piesa? Se numește ”Nigun” și a fost compusă de Bloch. E frumusețe curată.

Nu mai știu ce să vă mai spun. Sper din tot sufletul să vă placă, iar dacă acesta este cazul, o părere, un share, un like sau un thumbs up pe YouTube contează și ajută enorm! 🙂

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n

”Băi, gâgă, băi…”

215795_138255619578971_3846383_nAnul 2016 a luat multă lume. Mulți artiști, mulți oameni de valoare. Când mă gândesc la câți oameni de valoare am pierdut în aceste 12 luni, îmi vine să țip. Acum trei săptămâni, 2016 mi-a luat și mie un om pe care l-am admirat, l-am respectat și l-am iubit. Dragul meu profesor Beno Schwartzman, cu care am avut onoarea de a lucru 3 ani  când eram în România, s-a stins din viață în Decembrie, într-o zi de miercuri. Eu am primit vestea printr-un comentariu pe blog și aproape că nu mi-a venit să cred. Deși avea o vârstă înaintată, noi, elevii, ne gândim la profesorii ca la părinți – că nu vor muri niciodată și că vor fi mereu lângă noi, să ne susțină și să ne încurajeze.

Stau și mă întreb încă de când am aflat, cum? Cum se poate ca dn-ul Schwartzman să fi murit? Oamenii ca el nu trebuie să moară, pentru că ei lasă un gol imens în lume și în inimile celor care i-au cunoscut de aproape. Asta a făcut dn-ul profesor pentru mie. Și-a lăsat amprenta asupra mea, atât muzical, cât și în viața de zi cu zi. Fiecare lecție de vioară îmi oferea o învățătură valoroasă și, chiar dacă nu l-am mai văzut de 5 ani, nu mă pot obișnui cu ideea că cineva ca el nu mai există. Păi, dn-ule profesor, noi ce facem acum?

Dn-ul Schwartzman era printre ultimii profesori din generația de aur. La el nu ajungea oricine, și nu pentru că s-ar fi crezut vreun om important, ci pentru că toată lumea știa că, dacă nu o aveai în tine ca și elev, nu-i puteai face față. El era plin de experiențe greu de pus în cuvinte, de cunoștințe pe care nu oricine la avea și avea atât de multe lucruri de oferit încât, ca și elev, dacă nu aveai o foame în tine care să se potrivească cu dorința lui de a oferi, degeaba făceai ore cu el.

Nu l-am auzit niciodată cântând la vioară. Când am început noi să studiem împreună, era deja  în vârstă. Avea un ușor tremur al mâinilor, dar ochelari nu purta niciodată. În cei trei ani în care am studiat împreună, nu l-am văzut niciodată purtând ochelari. Nu pentru că i-ar fi fost rușine, ci pentru că nu avea nevoie de ei, lucru care m-a uimit mereu. De fiecare dată când îmi nota partiturile, cu un creion mult prea des ascuțit și prea mic, se apropia mult de ele, dar ochelari nici că-și punea. Era un om mândru, cu o statură impozantă și o ironie în priviri de care aproape că-mi era frică uneori. N-a țipat niciodată la mine când făceam vreo prostie în mod repetat. Mă lua peste picior în cel mai elegant mod, iar asta era suficient.

Avea două pisici care plecau din cameră de fiecare dată când cineva începea să cânte. Fotoliul pe care stătea era roz și mi l-am dorit dintotdeauna. Avea, de asemenea, o cameră plină de partituri, a căreia ușă, atunci când o deschidea, lăsa să intre un miros incredibil de ademenitor de partituri vechi și amintiri neprețuite. N-am intrat niciodată acolo, iar acum nu pot decât să mă întreb ce se va întâmpla cu toate acele partituri și să sper că vor ajunge pe mâini dacă nu la fel de bune ca ale lui, cel puțin la fel de generoase.

Prima dată când l-am văzut, cred că aveam 10 ani. 6 Decembrie. Anul, nici că mi-l amintesc. Nu mai știu dacă era 2008 sau 2009. Știu doar că, într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit, am plecat cu tata și cu mama de la Bârlad spre București, să-l căutăm pe dn-ul Schwartzman, la sfatul profesorului meu de la Bârlad, care a considerat că este vremea să mergem undeva mai sus. Nu l-am contactat înainte, să vedem dacă putem să mergem, pentru că exista posibilitatea de a ne spune că nu mai poate lua încă un elev. Am ales să mergem ”la ghici”, cu o adresă dată de profesorul meu de la Bârlad, a căror fii au studiat și ei cu dn-ul Schwartzman.

Am sunat la el la ușă după cinci ore de drum, plouați, obosiți, iar eu mai emoționată ca oricând. A răspuns, iar tata a început să-i turuie placa pe care și-o pregătise încă de acasă. Că suntem trimiși de dn-ul Andrei, că am vrea să știm o părere și că dacă mă poate asculta, etc etc. Nu mai știu. Tot ce știu e că a primit în casa lui niște străini cu un accent ciudat, un pic cam prea mult tupeu și niște cizme plouate.

Și uite așa am început să studiem împreună. Nu știu de ce, dar m-a plăcut din primul moment. Nu știu cât am deschis gura în primele dăți când ne-am văzut la lecții. Ideea de a studia cu un profesor renumit ca el mă speria în draci. Îmi aduc aminte că aveam atâtea emoții la prima oră, că a trebuit să merg la baie de vreo 3 ori într-o oră. Mi se părea că în fața mea stă un gigant al muzicii clasice căruia nu-i pot face față.

Însă dn-ul Schwartzman, vestitul profesor de vioară, era un om modest, inteligent, trecut prin viață, care m-a iubit și m-a ajutat enorm timp de trei ani. M-am obișnuit cu el la un moment dat, însă niciodată nu mi-am pierdut ușoara frică de a nu fi destul de bună pentru el. Studiam pe rupte atunci, mai mult ca niciodată, pentru că îmi era frică să nu mă dea afară, iar după puținele ore de-a dreptul jalnice pe care le-am avut, plângeam mereu de mama focului. Lucru pe care îl fac din nou acum, numai că nu cu el.

Îmi aduc aminte de orele cu el cu cel mai mare dor și drag. Poate că la vremea aceea nu realizam cât de multe lucruri mi-a dat omul acesta și nu știam cum să le prețuiesc cu adevărat, însă acum știu. Știu câte a încercat să mă învețe și știu că era sever cu mine, într-un mod prietenesc, pentru că vedea ceva în mine. Îmi aduc aminte că o dată i-a spus lui tata ”Dom’le, dacă o mai scot și pe fata asta, pot să mor liniștit.” A scos mulți violoniști de valoare, iar eu am fost următoarul lui scop. Din păcate, după trei ani, datorită crizei economice din România, a trebuit să mă opresc din mers în fiecare sâmbătă de la Bârlad la București și să mă mut într-o altă țară. Mi-a fost enorm de greu să mă ”desprind” de el și, dacă aș fi putut, nu aș fi făcut-o. Îmi aduc aminte că la un moment dat îmi spusese să mă mut la el, pentru că era nemulțumit de faptul că nu aveam posibilitatea de a merge la el decât o dată pe săptămână. ”Lasă, dragă, că sămbăta mergem la discotecă, nu-ți fă griji.” Eram prea mică atunci pentru a-l lua în serios, dar dacă aș fi avut creierul pe care îl am acum, aș fi făcut-o cu ochii închiși și poate acum n-aș mai fi avut regretul că nu l-am văzut pentru ultima dată înainte de a muri.

Îmi spunea ”gâgă”, pentru că aveam 10 ani, eram isteață și mai scoteam și prostii pe gură. Încă de atunci, mă lăsam luată de muzică, ca și acum, și uitam de partea tehnică. ”Vezi, gâgă, aveam eu dreptate, te ocupi mai mult de piese decât de tehnică.” Se axa foarte mult pe tehnică și am să-i fiu mereu recunoscătoare pentru lucrul ăsta, pentru că el mi-a pus bazele tehnice. Tot el mi-a arătat frumusețea viorii. Și tot el m-a învățat să am ochelari de cal și să nu mă intereseze ce fac ceilalți. Să mă țin cu dinții de drumul meu, să muncesc cât se poate și să profit de fiecare ocazie care mi se dă. El mi-a spus că ”dragă, concursurile sunt pentru cai. Noi suntem muzicieni.”

Era plin de povești fascinante din tinerețea lui. A cântat cu Enescu, dar nu vorbea foarte mult despre realizările lui din viața artistică. Îmi vorbea mai mult despre viața lui. Mi-a povestit cum a trăit pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era evreu, și îmi pare nespus de rău că pe atunci nu aveam mintea de a-l întreba mai multe despre acea perioadă. Mi-a povestit și cum s-a făcut de râs în Franța alături de colegii lui. Fiecare povestire era un fel de comoară neprețuită pentru mine , pentru că el îmi vorbea despre o perioadă pe care eu am iubit-o mereu.

Aș putea vorbi ore întregi despre el, atât de tare și-a pus amprenta asupra mea. Scriu despre el la săptămâni de la moartea lui pentru că am rămas perplexă în fața acestui eveniment și nu știam cum să-mi adun cuvintele și cum să vă explic ce a fost dn-ul Schwartzman pentru mine. Nici acum nu cred că am reușit, pentru că despre oamenii ca el nu se poveștește ușor. Însă acesta este modul meu de a-i păstra vie amintirea și de a i-o onora. Am o comoară de la el, o vioară pe care mi-a vândut-o și pe care am să o păstrez mereu, chiar dacă nu mai cânt pe ea de ceva vreme.

Nu știu dacă mă vede acum, de acolo sus de unde este. Probabil este prea ocupat să-și vadă prietenii din tinerețe și să stea la o șuetă cu ei. Mă întreb dacă știe cât de tare și-a pus amprenta asupra noastră, a elevilor lui. Și mă întreb, de asemenea, dacă vede că aproape  m-a ”scos”. Dacă știe că mi-am luat diploma de conservator la 17 ani și că acum cineva încearcă, la rându-i, să mă ”scoată”. Cineva tot ca el, cu ironia și bunătatea în privire. Sper ca, într-o zi, să se uite jos la mine și să spună, cu zâmbetul lui ușor, în colțul gurii, ”Bravo băi, gâgă, ai reușit.”

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…

 

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

Poluri opuse și miracole

Sunt niște cântece pe care le asculți și simți, pur și simplu, că explodezi. Le asculți și nu îți vine să crezi că ceva poate fi atât de perfect în lumea asta mizeră. Te întrebi cum este posibil ca un simplu cântec să facă ca totul să fie mai bun în micul tău univers. Și asculți acolo, cu căștile bubuind și cu inima făcând salturi nebunești, iar o parte din tine e complet paralizată, copleșită de miracolul la care este martoră. Cealaltă parte simte că înnebunește și că poate muta munții din loc, iar dacă nu o face acum, explodează.

Sunt Bianca, sunt artistă și în buletin scrie că am 18 ani. În cele mai multe zile am mai mulți ani, dar mai sunt și unele în care am exact atât. 18 ani. Iar problema mea este că eu nu vreau să am 18 ani. Eu îmi vreau viitorul acum și vreau ca ei să știe că în cazul meu vârsta e într-adevăr un simplu număr. Eu nu știu cum să mă liniștesc și vreau să iau toată lumea în piept în momentul ăsta, dar sunt prinsă într-un loc din care încă nu pot scăpa. Tocmai de-aia ascult, iubesc și trăiesc muzica, pentru că mă face să fiu persoana care știu că aș putea fi dacă m-ar lăsa. Pentru că nu numai că mă face să pot muta munții din loc, ci mă ajută să îi urc pe toți, să ajung în vârf și să văd lumea întreagă de acolo.

N-am să încetez niciodată să fiu absolut uimită de faptul că muzica m-a ales pe mine pentru a-i da viață. Nu îmi poate intra în cap ideea că eu pot salva lumea cu muzica și că, în primul rând, mă pot salva pe mine.

Problema e că eu iubesc prea mult muzica și vreau să fie doar a mea, să fie sclava mea. Ori așa ceva este imposibil, pentru că muzica e un miracol în viață care nu va muri niciodată. Muzica nu poate fi stăpânită.  Tu trebuie să îi dai aripi și să o lași să zboare în inimile tuturor.

Nu m-am putut niciodată hotărî între muzica clasică și rock. De fapt, marea mea problemă este că nu mă pot hotărî ce vreau să fac în viață. Există atât de multe lucruri pe care le vreau, atât de multe versiuni ale mele care aș vrea să fiu.

Și clasica, și rock-ul îmi dau viață și mă liniștesc. Clasica e a mea și am trăit prin ea mai mult de un deceniu. Aparținem, practic, una celeilalte. Într-o sală de concerte, printre costume, rochii și instrumente clasice mă simt eu însumi, iar Brahms mi-e cel mai bun prieten.

Cu rock-ul e altă poveste. Rock-ul mă face să vibrez, să fiu nebună și să fiu complet eu. De rock nu m-am atins niciodată, pentru că e o chestie atât de mare, atât de necunoscută și de nebună, încât uneori mi-e frică de ea. E, parcă, de neatins, dar știu în același timp că trebuie să fac asta. Trebuie să mă înconjor și de rock, altfel nu voi putea fi eu.

De fapt, pentru a fi într-adevăr completă, trebuie să îmbin clasica cu rock-ul. Sunt la poluri opuse, dar așa sunt eu. Plină de contradicții și lucruri care în mod normal nu se îmbină, dar care în mine sunt perfecte împreună.

Așa e și cu melodia asta, Doomed. Bring me the horizon cu orchestră și cor, la Royal Albert Hall. Tatuaje și țipete și nebunie, în combinație cu rochii negre, eleganță și liniște. Un total miracol. Aș vrea să mă pun în genunchi în fața lor și să le mulțumesc că mi-au amintit că se poate. Se poate să fiu eu însumi, pentru că melodia asta sunt eu.

Ce mai ascultăm?

Zilele acestea am scris destul de mult despre cărți și filme, așa că astăzi am hotărât să iau o pauză și să schimb un pic subiectul. Nu mi-a luat prea mult să găsesc unul bun pentru ziua de astăzi, pentru că imediat mi-a venit în minte ceva despre care nu am mai vorbit de foarte mult timp: muzica. Deși eu fac muzică în fiecare zi și sunt înconjurată de ea în fiecare moment al zilei, am realizat că pe blog prea rar amintesc de această parte a vieții mele. Și nu, nu mă refer la cariera mea de violonistă sau la vioară, pentru că ele este destul de prezente pe blog. Vorbesc despre rockerița din mine, aia care merge pe stradă și dă din cap în ritmul melodiilor pe care le ascultă în căști, fără să o intereseze cât de nebună o crede lumea.

În ultima vreme am descoperit foarte multă muzică bună și pentru că sezonul rece s-a instalat deja, am tendința de a asculta mult mai mult rock decât vara. Una dintre activitățile mele preferate este să merg pe stradă, cu un ceai cald în mână și cu căștile în urechi, ascultând o baladă rock clasică sau o melodie a unei trupe rock mai modernă. De asemenea, când scriu, fie că este vorba despre articole sau încercările mele de a scrie literatură, muzica mă inspiră și mă ajută să mă concentrez, astfel că petrec destul de mult timp pe YouTube și Spotify. Așa am ajuns să descopăr foarte multe trupe noi, pe care le ador și pe care le ascult încontinu. Ador faptul că am timp să caut muzică și să îmi măresc biblioteca muzicală, pentru că astfel mă inspir și ca muzician, dar și ca scriitor.

Astăzi vă voi recomanda trei dintre trupele mele preferate la ora actuală. Am multe trupe pe care le ascult obsedant zilele acestea. Fie de-abia descoperite, care se potrivesc cu persoana care sunt acum, sau vechi, pe care le știam deja și pe care le ascult cu plăcere, pentru că îmi amintesc de persoana care eram atunci când le descoperisem. Cam tot ce ascult acum este rock, deci dacă acest gen nu este pe placul vostru… ei, eu tot vă recomand să le dați o șansă! Nu se știe niciodată!

Prima trupă se numește letlive și este cea mai nouă descoperire a mea. Noroc de prietenii de pe Facebook pe care rar îi văd în viața reală, dar care au aceleași gusturi muzicale ca și mine. M-am îndrăgostit iremediabil de ei. Ador sunetul lor, care îmi dă impresia că pot muta munții din loc. Versurile mi se par foarte poetice și cu multe mesaje ascunse. De câteva zile ascult trupa asta încontinuu și simt că nu mă voi sătura niciodată de ei. Și nici nu vreau, atât de geniali sunt!

Vă recomand tot albumul lor, If I’m the devil…, dar eu acum vă voi lăsa mai jos melodia care a dat titlul albumului și totodată melodia mea preferată de la ei.

A doua trupă pe care v-o recomand se numește Royal Blood și sunt obsedată de muzica lor de vreun an. Prima dată mi i-a arătat o prietenă în clasa a 10-a, dar atunci nu m-am dat în vânt. Anul trecut de Crăciun, însă, i-am găsit întâmplător, le-am ascultat albumele și de atunci nu trece o zi fără să îi ascult. Mai ales pe vremea aceasta, atmosfera cântecelor lor mi se pare perfectă! Ador vocea solistului, care mă uimește de fiecare dată. Nu numai că e extraordinară, dar la live-uri vocea lui este identică cu cea din studio. Versurile mi se par geniale, iar acustica… În general, îmi este greu să descriu cât de mult ador trupa aceasta.

Recent am descoperit o melodie care cumva îmi scăpase, dar pe care acum o ascult non-stop și care îmi place la nebunie. Este vorba despre One Tricky Pony, dar pentru început vă recomand și Ten Tone Skeleton, Better Strangers și You Want Me. 

Ultima trupă nu este una de care să nu fi auzit deja. De fapt, s-ar fi putut considera modernă și recent apărută pe piața muzicală în adolescența lui tata. Dar acum, această trupă a făcut istorie în muzică și și-a pus amprenta asupra mea ca om, muzician și ca artist în general. Este vorba despre Queen, pe care îi ascult de când sunt mică. Nu cred că mai este nevoie să explic de ce sunt obsedată de ei. Mi se par artiștii supremi. Uneori îmi doresc să fi fost născută în anii ’80-’90, astfel încât să fi avut posibilitatea de a merge la concertele lor și de a-l vedea pe Freddie live. Doamne, ăsta da concert!

Melodia lor de care sunt obsedată la ora actuală este Love of my life. Mi se pare cea mai tristă și mai romantică melodie pe care am auzit-o vreodată. Bineînțeles, Bohemian Rhapsody și The show must go on sunt două melodii pentru care opresc orice activitate fac în momentul respectiv și pe care le ador de ani întregi.


Acestea sunt cele trei melodii care la momentul actual mă definesc. Sper ca acest post să vă ajute și să vă ofere inspirația de care aveți nevoie! Vă recomand să ascultați melodiile acestea dimineața devreme pe stradă, într-o plimbare pe ”răcoare”. Atunci muzica are alt farmec, iar lumea pare mai bună.

Dacă aveți recomandări muzicale, nu ezitați să mi le lăsați în comentarii! Aștept, de asemenea, opinii despre trupele și melodiile de mai sus!

Rock on!

 

music-quote