Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Judetul Vaslui nu este definit de cei sapte violatori

Astazi as vrea sa deschid un subiect la care ma gandesc de multe luni si care ma apasa de multa vreme. Cred ca v-ati dat seama deja din titlu ca in postarea aceasta vreau sa vorbesc despre Vaslui, judetul care, la ora actuala, este cel mai ponegrit Judet din Romania.

Motivul pentru care vreau sa vorbesc despre acest judet pe blogul meu vi-l voi spune de la inceput. M-am nascut si am crescut 13 ani in Barlad, oras destul de maricel din Vaslui. Da, dom’le, m-am nascut in judetul violurilor si a crimelor. Am crescut acolo, in judetul ala despre care se rade pe Facebook si de care se face basca la fiecare colt. Si chiar daca nu am cele mai placute amintiri din Romania, nu voi ascunde niciodata faptul ca m-am nascut in judetul care e pomenit in fiecare zi la televizor si nu neaparat pentru lucruri bune.

In ultimii ani, Vasluiul a devenit cunoscut in toata Romania pentru atrocitatile care se intampla acolo: violuri, talharii, crime si tot felul de fapte inimaginabile. Nu exista zi in care sa nu auzi la stiri de ceva ce s-a intamplat in Vaslui. Recent, una dintre cele mai ingrozitoare crime s-a desfasurat intr-un sat din Vaslui. Sapte haimanale de baieti (pentru ca barbati nu merita sa le spun – aia nu sunt barbati; sunt animale care ar trebui duse in jungla si lasate acolo) au violat o fata intr-un mod groaznic. Haimanalele aproape ca au scapat basma curata, dar au avut nenorocul de a starni o reactie in masa in Romania. Cred ca stiti deja ca o tara intreaga a fost revoltata de felul in care ei au fost tratati, parca cu tratament special. S-au facut multe campanii pe internet ca acesti criminali sa primeasca pedepsele pe care le merita. Dupa luni de procese si scandal, cei sapte Vasluieni au fost pedepsiti, in sfarsit. Mult prea putin, daca ma intrebati pe mine.

Si eu, la randul meu, am fost revoltata de ce i s-a intamplat fetei din Vaslui si felul in care acei sapte “golani” au fost tratati. Chiar si acum, cand isi ispasesc pedeapsa in puscarie, sper sa se intample o minune si sa putrezeasca in puscarie, pentru ca asta merita. Sa nu mai iasa niciodata de acolo si sa isi petreaca fiecare zi gandidu-se la momentul cand au vrut sa isi arate muschii in fata unei fiinte mai slaba decat ei si sa se blesteme pentru idiotenia pe care au facut-o. Insa nu se va intampla asta. In cativa ani vor fi pusi in libertate pentru buna purtare. Nu e prima si nici ultima data cand se va intampla asa ceva, iar violul acela se va repeta si prin momentele acelea groaznice vor mai trece si alte fete si femei.

Insa nu asta vreau eu sa vorbesc acum. Vreau sa va povestesc mai multe despre Vaslui, judetul in care m-am nascut si in care am crescut.

Am sa va spun adevarul. Iar asta e ca, atunci cand eram in Barlad, nu circulam niciodata singura pe strazi. Cand zic niciodata, nu glumesc. Nu a existat data in care sa fi iesit pe strada si sa fi fost singura. Eram insotita fie de un parinte, de un membru al familiei sau de frate-miu. Motivul era foarte simplu – imi era frica. De fapt, ne era frica sa circul singura. Si mie si parintilor mei. Voi recunoaste ca judetul Vaslui este plin de oameni dubiosi, de raufacatori si de tigani care vor sa faca rau. Dar stiti de ce mai este plin Vasluiul? De oameni destepti.

Nu stiu cati dintre cei care vorbesc judetul Vaslui de rau realizeaza ca raufacatori, criminali, violatori si talhari se afla in fiecare judet din tara. Okay, poate ca nu la acelasi grad, dar lucrurile care se intampla in Vaslui se intampla zilnic si in alte orase si judete din Romania. Poate ca nu auzim la fel de des de crime in alte judete din tara, dar se intampla. Fiecare judet are oamenii lui cu care nu se mandresc si care fac rau lumii. Insa dintr-un motiv pe care nu il inteleg, toata lumea se leaga de Vaslui.

Un lucru care ma revolta la maxim sunt imaginile care circula pe internet, in care Vasluiul este ridiculizat. Vorbesc de imaginile acelea care spun “Dupa trei luni in Vaslui”. Imagini ca asta:

v1

Inca de cand am vazut prima imagine de genul asta am fost revoltata. Nu pentru ca sunt din Vaslui, ci pentru ca mi se pare incredibil de rusions pentru tine, ala care razi de un judet din care nu esti, sa judeci ceva ce nu cunosti si sa generalizezi. Plebe exista in fiecare judet, dar tu, Bucurestene care te mandresti ca nu ai accent, ai ales sa te iei de Vaslui. Ca de, de ce sa nu ne amuzam si noi pe baza unor oameni pe care nu ii cunostem si sa judecam fara sa cunoastem? De ce sa jignim si niste oameni inocenti, care n-au nici o vina ca lumea s-a axat pe Vaslui si care dau cu pietre in el pentru ca asa se poarta?

Haideti sa va mai zic ceva. Vasluiul nu este definit de cei sapte violatori. Vasluiul nu este definit de nici o crima care s-a intamplat acolo. La fel cum nici Bucurestiul nu este definit de faptul ca Ceausescu a locuit acolo sau cum Diaspora nu este definita de oamenii care au facut atat de mult rau gazdelor lor. Si la fel cum nici eu nu sunt definita de faptul ca sunt egoista. Si nici Siria nu este definita de teroristi.

Oameni buni, nici un judet nu ar trebui sa fie ridiculizat din cauza raufacatorilor. De ce sa alegem sa ne uitam la lucrurile rele cand sunt atat de multe lucruri bune pe care am putea sa ne concentram? Stiti cate personalitati a dat Vasluiul? Normal ca nu stiti. Lasati-ma sa va luminez eu.

Tu, Brasovene care critici, stiai ca Alexandru Ioan Cuza a fost nascut la Barlad? Da, mai, am mers pe aceleasi strazi pe care a mers Cuza si ma mandresc cu asta. Dar de Alexandru Vlahuta stiai? O strada cu numele lui era aproape de strada unde locuiam eu. Tu, mai Clujene care ai aratat cu degetul Vasluiul, stiai ca Constantin Chirita? De Marcel Guguianu stiai? Am cantat, ma, in galeria lui de sute de ori. Am stat in fata lui, i-am vazut, ma, ochelarii aia caracteristici, galeria lui imi era ca o casa. De Tonitza stiai, ca s-a nascut la Barlad, ma? Am fost eleva la scoala la Tonitza si sa fiu al naibii de nu sunt mandra de asta. Si stii ma, de ce? Pentru ca scoala de Muzica si Arte Plastice “N.N. Tonitza” din Barlad a scos mai multe talente decat te-ai fi asteptat. Nici sa nu mai pomenesc de cate premii castiga elevii scolii anual la diverse concursuri. Stii ma, cati muzicieni duc acum numele tarii in afara dupa ce au studiat acolo? Cunosc cel putin doi violonisti care pomenesc Romania si Barladul cu fiecare ocazia. Da, ma, si ma stiu si pe mine, care am crescut in Barlad si am studiat la scoala lui Tonitza si am ajuns sa fiu la un an departare de diploma de conservator, cand altii de-abia se hotarasc unde vor sa o ia mai departe si vorbesc trei limbi, o invat pe a patra si am un blog pe care lumea il citeste. Si stii ma de cate ori am zis de unde vin, si cata lumea mi-a zambit incantata din cauza asta? Nu stii. Normal ca nu stii. Televizorul te-a imbuibat cu povestile violatorilor si crezi ca numai asta este de capul Vasluiului. Ei bine, nu e. Vasluiul e plin de personalitati si de oameni inteligenti, iar Diaspora se mandreste cu numele care ii fac pe straini sa viziteze Romania. Iar doctorul ala la care ai fost tu, Banatene, ca te doare capul de la prea mult judecat pe zi, stiai ca e din Valui? Stiti cati doctori sunt din Vaslui sau au origini de acolo? Varul meu, care e doctor veterinar si care a aparut de mai multe ori la televizor, are origini din Vaslui. La fel si celalalt var, care e director la o companie mare internationala. Stiai tu de ei? Nu stiai.

Si e si normal ca nu stiai de ei, pentru ca televizorul promoveaza numai raul. N-ai sa auzi de cati copiii talentati sunt in Vaslui, sau de cati oameni duc numele Vasluiului si al Romaniei in afara si n-ai sa auzi de cate festivaluri se tin in Barlad si in Vaslui, sau de cate teatre sunt acolo si de felul in care Barladul este unul dintre orasele pe care mari muzicieni l-au vizitat si au spus ca este unul dintre cele mai culturale orase si ca publicul este minunat. N-ai sa vezi felul in care sala de la Guguianu se umple ochi de lume atunci cand este vreun concert de muzica clasica. Pentru ca televizorul nu face decat sa defaimeze si sa arunce in noroi, pentru ca e mult mai usor asa.

Asa ca tu, ala care stai cu burta la televizor, cu o bere in mana la fiecare ora, termina sa mai judeci. Terminati sa mai judecati un judet care a dat atatea personalitati. O spun inca o data. Vasluiul nu este definit de raufacatori. 

Judetul Vaslui are multe parti frumoase, multi oameni frumosi. Trebuie doar sa iti amintesti de ei si sa incerci sa fii deschis la minte. Sa realizezi ca violatori sunt peste tot, dar Elena Farago, pe care ti-o citea mama ta inainte de culcare, s-a nascut la Barlad, la fel ca si Victor Ion Popa. Si daca ajungi sa citesti postarea asta, adu-ti aminte ca am crescut in Vaslui. Poate, peste ani, cand ai sa ma vezi la televizor dupa un concert pe care l-am sustinut, sa-ti aduci aminte ca m-am nascut la Barlad si ca nu accept sa fiu definita de cei sapte violatori.

Inca o data, va rog sa nu mai judecati ceva ce nu cunoasteti. Nu se stie niciodata cand un viol sau o crima mai ingrozitoare sa va petrece la voi in judet si lumea va incepe sa arate cu degetul fara sa stie ca, de fapt, e chiar fain sa fii nascut acolo unde ai fost nascut.

*Vreau sa mentionez ca nu vreau sa jignesc pe nimeni cu aceasta postare si nici nu tine de rasism. Nimic din ce am spus nu este spus cu rautati si nici nu am vizat