Cele două fețe ale monedei: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”

Scriu de la biroul meu de data aceasta, de unde nu am mai scris de luni întregi. Mă uit pe geam și nu văd aproape nimic – doar câteva mașini și câțiva oameni cu copii. Îmi beau zilnicul cappuccino la pachet. Am în frigider mâncare pentru o săptămână. Dimineață, abia am reușit să cumpăr hârtie igienică. Ieri mi-am luat echipament de sport pentru acasă. De sămbătă nu am mai ieșit din casă decât pentru muncă. S-a dus cu sala, cu sushi-ul săptămânal, cu vinul din două în două zile, cu scrisul din cafenele. 

Prima dată când am auzit de Coronavirus a fost pe 25 Ianuarie 2020. De fel, nu citesc știrile decât foarte rar, când beau o cafea și nu am chef de nimic altceva. Dar atunci treceam printr-o perioadă foarte aglomerată și nu aveam timp nici să mănânc. Nu eram la curent cu nimic din ce se întâmpla în lume, iar prima dată când am auzit de acest virus, a fost printr-o glumă pe care cineva a făcut-o. Nu am dat foarte mare atenție, ba chiar am călătorit fără nici o grijă înapoi la ai mei în vacanță. 

Cu fiecare zi ce trecea, subiectul devenea din ce în ce mai evident și mai des întâlnit pe toate canalele de televiziune și în majoritatea ziarelor. Nu puteai rămâne indiferent în fața dramei trăite de China – carantine, decese peste decese, și toate din cauza unui virus pe cât de nou, pe atât de periculos. 

Dar cum noi suntem oameni și de fel suntem o rasă destul de egoistă, nimeni nu s-a gândit vreodată că acest virus s-ar putea răspândi și că va veni vremea ca și noi să înfruntăm același lucru. Era okay atât timp cât se întâmpla pe alt continent. Însă iată-ne acum, la trei luni de la izbucnirea acestei pandemii: un virus controlează și schimbă viețile a miliarde de oameni din întreaga lume. 

Nu am cum să nu scriu despre asta, deși subiectul este arhidiscutat. Cel mai rău lucru la această perioadă este faptul că nu poți să scapi. COVID-19 este oriunde: în toate discuțiile, pe toate primele pagini ale ziarelor, pe fiecare ecran pe care îl întâlnești. Devine obositor și iritant, dar nu ai cum să eviți, mai ales când viețile noastre s-au schimbat atât de drastic în doar câteva zile. Ești influențat în mod direct de acest eveniment, devenit în timp record parte esențială a vieții întregii omeniri.

Nu voi începe să dau sfaturi, sau să vorbesc despre ceva ce nu cunosc. Nu sunt om de știință, și nu sunt de acord să vorbesc despre subiecte asupra cărora nu am nici o cunoștință academică. Pot însă să vorbesc despre cum abordăm noi această situație ca și societate și cam cum m-au afectat pe mine cele văzute cu ochii mei în ultimele zile.

Trăiesc pandemia aceasta din Olanda, una dintre cele mai calme, sigure și bine puse la punct țări din Europa. Virusul se răspândește cu repeziciune și aici – deși a început calm, de câteva zile avem creșteri de +200 de cazuri. Bineînțeles, numerele nu sunt reale, pentru că doctorii olandezi testează doar un singur membru al familiei care arată simptome serioase. Infecția se răspândește cât ai clipi, iar unii oameni poate o au deja și nici măcar nu știu.

În prezent (18 Martie 2020, ora de editare 13:16) avem undeva la 2051 de cazuri confirmate și 58 de decese. Primul pas pe care guvernul olandez l-a făcut pentru a preveni răspândirea virusului a fost să publice un filmuleț informativ despre cum să te speli pe mâini. Anumite măsuri speciale au urmat, cum ar fi afișarea de anunțuri în locuri publice care să îți amintească că trebuie să te speli pe mâini și să păstrezi o distanță de un metru între tine și alți oameni.

Pe zi ce trece, situația se agravează, exact ca în fiecare țară afectată de acest virus, iar măsurile de prevenție se întețesc. S-a început de la interzicerea de adunări de orice fel cu mai mult de 100 de participanți, iar în momentul de față școlile, facultățile, cluburile de sport, cât și cele de de sex (Trăiască țara libertății absolute! Da, avem cluburi de sex.) și-au închis porțile până pe 6 Aprilie. Inițial, renumitele coffe shop-uri – adică magazinele de unde se poate cumpăra în mod legal iarbă – au fost și ele închise, dar pentru a preveni vânzarea ilegală a acestora, de ieri s-au redeschis. Restaurantele și cafenelele au deschis doar pentru take away. În rest, magazinele cu articole nenecesare și-au redus orele de lucru. La magazinul de optică la care lucrez eu, de mâine deschidem de la 13:00 până la 18:00, ceea ce reprezintă o reducere de 3 ore față de programul obișnuit. 

(Restricții puse de sâmbătă în mijloacele de transport în comun, cu scopul de a nu ajunge la șofer și de a-l proteja de o eventuală infecție cu COVI-19.)

Ni s-a cerut fiecăruia să fim responsabil. Să stam acasă și să ne spelăm pe mâini cât mai des posibil. Să evităm contactul cu oamenii cu risc mai mare de îmbolnăvire, la fel ca și locurile care ar putea fi aglomerate. Nu ar trebui să fie atât de greu, nu? 

Ne aflăm într-o situație cu care nimeni nu s-a mai confruntat până acum, așa că unora le este destul de greu să înțeleagă cu adevărat pericolul care ne paște și cât de important este să respectăm cu strictețe ceea ce ni se impune.

(Fac o scurtă pauză ca să menționez că articolul acesta a fost scris inițial duminică, 15/3/2020 și editat miercuri, 18/3/2020. În doar trei zile, situația s-a schimbat drastic, dar textul ce urmează mi se pare mult prea important ca să fie șters și ajustat noilor evenimente. Ceea ce scriu mai jos vine după tot ce am văzut în jurul meu în weekend-ul ce tocmai a trecut, o lecție care m-a străfulgerat și pe care nu cred că o voi uita prea ușor.)

Există două fețe ale monedei la acest moment: efectul de turmă și “mie nu mi se întâmplă”, fără un mod de mijloc. Oamenii fie își umplu frigiderele și congelatoarele, fie ncă o ard pe miserupism în baruri și cluburi. Sau, mai nou, haihui pe străzi și prin magazine de haine sau ochelari.

Sâmbătă, toate spațiile comerciale funcționau normal. Deși pe atunci aveam deja 1.000 de cazuri confirmate, spațiile HoReCa operau fără nici o reținere, adunând sute de oameni la un loc, uneori nerespectând distanța de 1 metru între oameni. Magazinele erau deschise și ofereau nenumărate reduceri. Showroom-ul meu a avut ore normale de funcționare până azi, când s-a decis ca de mâine să deschidem doar cinci ore pe zi și să lucrăm doar câte o persoană pe tură. Totuși, până acum o zi, viața continua ca și cum nimic nu era greșit. În weekend am avut liber pentru prima dată în viața mea (un sfârșit de săptămână pe care niciodată de când mă știu nu l-am avut complet pentru mine), iar sămbătă mi-am dat voie să fiu curioasă și am coborât până în centru în plină epidemie de COVID-19. Judg me all you want, nu m-am putut abține. Toți știm că am o personalitate ușor masochistă și că partea de scriitor din mine nu m-a lăsat să nu imortalizez în scris tot ce se întâmplă în societatea noastră acum. 

Nu mi-a luat mult să realizez că problema cea mai mare intervine chiar la noi, cei ce nu înțelegem că acest virus nu bate la ușă și te întreabă dacă poate să intre sau nu: apare fără să îți dai seama, iar până se fac simțite simptomele, ai răspândit virusul tuturor cunoscuților și nu numai. Așa că în aceste vremuri, nici nu contează că guvernul nu a decretat încă stare de urgență. Ca și cetățean și mai ales OM, ar trebui să te gândești foarte bine înainte de a ieși să faci cumpărături care pot fi amânate, sau înainte de a ieși la restaurant/cafenea/bar. 

Aici intervine fenomenul de “mie nu mi se va întâmpla”. Dăm dovadă de un egoism fantastic, care ne va aduce, într-un final, sfârșitul. Poate nu din cauza acestei pandemii, dar mai târziu vom avea de suferit serios din cauza mentalității pe care o avem. Vorbeam mai devreme cu o prietenă care mi-a zis că ieri a fost în club până la ora cinci, pentru că “ea e tânără și nu intră în contact cu oameni în vârstă”. Nu am lungit subiectul, și nici nu am încercat să îi explic mai multe. Fiecare înțelege ce vrea. Ideea este că acum nu este vorba de eu, ci de noi. E o logică foarte simplă: dacă eu iau acest virus, până să apară simptomele și să intru în izolare, îl voi da mai departe tuturor celor cu care intru în contact, iar la rândul lor, ei îl vor răspândi până și persoanelor cu risc mare de complicații. Mie, personal, nu mi-e frică de boală; am trecut prin mai rele. Mi-e frică de rata fenomenal de rapidă de răspândire, pericolul principal al acestui lucru cu care ne luptăm. 

În mod ironic, categoria cealaltă a populației suferă de efectul de turmă. Tot sămbătă, am fost la supermarket să îmi iau câteva lucruri necesare pentru ziua ce urma. Am intrat în magazin și ce am văzut m-a lăsat complet dezolată. Stăteam și mă uitam în jur, și nu puteam crede ceea ce vedeam: rafturi complet goale, o masă de oameni care întrecea numărul de 100 cu siguranță, angajați care încercau să umple rafturile cât mai repede, fără prea mare randament. Un focar de infecții, vorba aia românească, și un haos care nu face decât să instige la panică. În mod irațional, am început să îmi iau și eu lucruri necesare pentru o săptămână, deși știam că nu este nevoie, pentru că aprovizionarea supermarket-elor se face cu un spirit aproape religios. Dar când vezi toate lucrurile astea în jur, te cuprinde o panică care nu te mai lasă să gândești rațional. Un lucru l-am învățat de mică și îl recomand tuturor celor din jur acum: panica nu ajută la nimic, ci de cele mai multe ori, face mult mai mult rău decât ți-ai imagina. Însă da, recunosc că de multe ori nu te poți controla.

Mai jos aveți câteva fotografii de ieri, din supermarket. 

După vizita la magazin, am decis să merg în centru. Gara aproape goală. Ghișeul de informații a companiei de transport public a fost închis. Trenurile s-au rărit, de vreme ce majoritatea oamenilor lucrează de acasă. Mall-ul relativ gol, comparativ cu o sâmbătă în vremuri normale și nu pandemice. Însă centrul? A fost cel mai mare șoc pentru mine. 

Nu am mai apucat să fac poze pentru că mi se terminase bateria, însă centrul orașului era împânzit de oameni. Restaurantele și magazinele atât de pline, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Plimbându-mă printre acești oameni, am realizat că omenirea este blestemată chiar de noi, cei ce preferăm să privim răul în ochi și să îl combatem, în loc să îl prevenim. Una peste alta, nu avem nici un fel de simț al autoapărării și nici un spirit civic. Dăm dovadă de un miserupism fantastic când vedem numerele crescând, dar cu toate acestea noi nu putem să ne abținem din a merge la restaurant sau la cumpărături absolut inutile, răspândind ceva ce este peste nivelul nostru de înțelegere. Și da, vineri am fost și eu la restaurant, deci și eu mă fac vinovată de același lucru. Avantajul meu este că m-am trezit la realitate foarte repede.

Ne ghidăm după știri false, după oameni care fie zic că este doar o răceală, fie instigă panică și nu înțeleg că trebuie să facem fiecare ce putem pentru a preveni. Lăsăm, pentru a nu știu câta oară în istoria omenirii, să ne fie decisă soarta de niște oameni cărora nu le pasă cu adevărat de noi și stăm pasivi în fața inevitabilului. 

Cel mai dezolant aspect al acestei pandemii este comportamentul nostru față de ea. Avem un exemplu clar al Italiei și al Chinei, două țări care au acționat prea târziu și care, din păcate, acum suferă enorm de mult. Felul în care abordăm virusul acesta este de-a dreptul debusolant: până când nu ni s-au impus carantina și izolarea prin măsuri radicale, noi am făcut tot ce ne-a trecut prin minte fără nici o reținere. Am avut exemple, dar nu ne-am gândit că nouă ni se va întâmpla, că vom ajunge în același stadiu.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fim conștienți de periculul pe care noi înșine îl reprezentăm pentru semenii noștrii. Trebuie să gândim unificat și să luăm măsuri de prevenție din proprie inițiativă. Am decis să nu mai ies din casă o perioadă decât dacă este necesar, adică la muncă și la supermarket. Din păcate, și în aceste locuri sunt pusă în pericol de oameni inconștienți, care nu iau în serios situația actuală.

La fel de bine, am avut o discuție eu cu mine însămi ieri și mi-am promis că nu mă voi lăsa să cad. Știu că mie îmi este foarte ușor să mă întorc la depresie dacă nu am o activitate continuă și dacă nu am grijă de mine. Deja simt anumite frământări cauzate de lipsa de activitate fizică, așa că mi-am impus să îmi mențin un program cât mai normal: trezit, mâncat, spălat, machiat, sport, scris, citit, lucrat. Schimbarea bruscă de scenariu îmi provoacă ceva dificultăți, ținând cont de anxietatea mea, dar încerc să îmi păstrez calmul și să mă adaptez cât mai bine posibil.

COVID-19 dezvăluie acum adevărata față a omenirii. Ne arată cât de responsabili și de altruiști suntem cu adevărat, dar și ce se întâmplă când suntem puși în fața adevărului suprem: acela de a fi prinși în casă numai cu noi sau cu cei dragi, fără a fi distrași de infimele activități cu care ne ascundem de sinele nostru adevărat. Acest virus ne ia enorm de multe, dar ne dăruiește ceva ce puțini văd sau realizează: timp. Prețiosul timp de a ne descoperi, pe noi și pe ceilalți, de a petrece timp cu oameni pe care îi ignorăm în timpuri normale, de a face toate lucrurile pe care de o viață întreagă le tot amânăm. 

Nu virusul ne va omorî, ci indiferența noastră. Cred că cea mai bune idee în aceste timpuri în care suntem este să vedem partea plină a paharului și să încercăm să petrecem timpul care ne este oferit așa cum ar trebui, luând acest cadou ca pe cel mai prețios lucru din lume. 

Stay safe and healthy,

Bianca

Utrecht, 18 martie 2019

18 Martie 2019. Zi de luni, trezirea la 8:30, mâncat, băut cafea, citit. Mers la psiholog. O zi de-a dreptul banală, cu multe planuri pentru ziua ce de-abia începea. Am mers la psiholog, iar când am ieșit s-a instaurat panica totală. Apeluri de acasă, mesaje, nici nu știam ce se întâmplă. Eram buimacă după 50 de minute de vorbit despre mine, mă gândeam deja la următorul lucru pe care trebuie sa îl fac.  

Am ieșit din clădire, liniște mormântală. Caut pe net să văd ce s-a întâmplat. Atac terorist cu trei morți și nouă răniți la doar patru km de unde mă aflam. Ți se învârte capul, nu știi ce să faci. Iei sau nu autobuzul? 

Bă, dă-i înainte, ce să-i faci!” Nici nu crezi că realizezi că te afli într-o situație pe care ai văzut-o doar la televizor și pentru care, practic, nu ești niciodată pregătit. Pentru că pur și simplu nu te gândești că așa ceva chiar se întâmplă. 

Și totuși, dintre toate orașele din lume, Utrecht a fost ales să devină ținta unui atac terorist. Îți îngheață tot în tine când te gândești că atacatorul este încă neprins, că nu există nici o metodă de a-l recunoaște, că nu ai cum să te aperi. 

Maică-mea care mă roagă să mă duc acasă. Tata care tace mâlc, frate-miu care mă caută disperat, prieteni și oameni iubiți care mă sună. Stau în stație și-aștept, nu e nimeni pe stradă, nu se mișcă nimic. Mă ia o frică pe care nu credeam că am să o cunosc vreodată, aproape irațională, care se intensifică atunci când urc în autobuz. Încep să suspectez pe toți, aproape că o iau la fugă când un tip și-a dus mâna la buzunar să scoată un șervețel. Zece minute se transformă într-o oră, și te gândești pur și simplu la toate persoanele pe care le iubești și pe care nu le-ai iubit de-ajuns când ai putut. Și în momentul ăla, nu îți poți dori nimic mai mult decât să fii cu ei. Nici carieră, nici bani, nici nimic.  

Nu știu de ce scriu. Scriu pentru că nu-mi găsesc locul și nu știu ce altceva să fac. Pentru că în momente ca acestea, nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să rămâi calm. Auzi elicopterele și sirenele de poliție. Citești obsesiv știrile, dai mesaj la toți prietenii pe care îi ai, suni pe toată lumea, numai să nu-ți mai fie frică. Te gândești la cei ce au fost acolo, oameni nevinovați care au fost prinși într-un cerc de percepții greșite, într-o adunătură de ură provocată de atât de mulți factori, încât ar lua ani de zile să studiezi și să înțelegi un astfel de comportament. Nu am cum să nu scriu despre asta. Ce s-a întâmplat azi nu voi uita cât voi trăi.  

E cumplit să vezi un oraș atât de liniștit și de sigur fiind patrulat de poliție, militari, și trupe anti-tero. Aud elicoptere de cel puțin șase ore, sirenele nu se opresc din țipat, și cu toate astea vezi lume pe stradă. Într-un fel, viața merge înainte, dar este paralizată de frică și de durere. Și, spre deosebire de alte dăți, ești în mijlocul panicii și a durerii, și nu știi cum să te confrunți cu o durere atât de mare, care planează asupra întregului oraș. Totul este închis, nimic nu se mișcă. Mai vezi câte un rătăcit pe stradă, dar și ăla se mișcă repede și îi poți vedea, aproape, panica în fiecare mișcare. Verifici obsesiv știrile să vezi dacă l-au prins. Nu poți face nimic altceva, pentru că totul se întâmplă în zona cartierului tău. Ești aproape înmărmurit când te gândești că treci prin fiecare zi prin locul în care s-a întâmplat și că puteai fi și tu acolo la momentul nepotrivit. 

Utrecht este, în general, un oraș liniștit, cu o atmosferă ușor feerică, un loc animat de studenți din toată lumea, străduțe mici pline de cafenele, librării, boutiq-uri și muzee. E orașul perfect, însă astăzi a fost pătat, murdărit în cel mai urât mod, și, de-acum înainte, nu va mai fi așa cum îl cunoșteam toți. Va plana o stare generală de tristețe, în legătură cu ce s-a întâmplat, și, chiar dacă nu este la același nivel cu alte întâmplări de genul acesta, te zguduie la fel de tare.  

Între timp, suspectul  fost prins. Motivele încă nu se cunosc, și nici dacă este cu siguranță el. Răul rămâne făcut, fie că a fost prin sau nu, și rănile provocate nu pot fi înlăturate cu nimic. În general, sunt mereu foarte afectată de evenimentele de genul acesta, dar să se întâmple atât de aproape de mine mi-a arătat un nou nivel de panică, de frică și de durere. Iar lucrurile la care m-am gândit în momentele acelea, panica că nu voi mai apuca să fiu cu persoanele pe care le iubesc, mi-au spus mai multe decât orice altceva. Nu ai ce să faci în clipe din acestea decât să te gândești, să simți, să vezi unde ți se îndreaptă mintea în starea de panică, ce te face să uiți și de frică, și să înțelegi de ce ai nevoie cu adevărat în viață și ce este important. Și, cu siguranță, nu sunt nici banii, nici cariera, ci oamenii pentru care ți se frânge tot în tine când te gândești că poate nu ai să-i mai vezi niciodată.  

Olanda cu altă față, îndurerată, paralizată de frică și panică. Olanda în impas, țara aproape perfectă dărâmată de un singur om. Iar în momentele de panică, realizezi că degeaba ai bani și lucruri materiale, dacă ești singur într-un oraș pe care îl simți aproape străin și ai cea mai mare nevoie să fugi departe, în brațele  care știi că te-ar proteja cel mai bine și lângă vocea care a reușit să te facă să uiți de ce-i în jurul tău.  

Nici un cuvânt nu poate să descrie ce se întâmplă în momentul în care orașul tău este zguduit de așa ceva, în care sângele curge pe străzi, și durerea, panica și confuzia este la cote maxime. Nu am cum să descriu frica pe care o simți, senzația că ești un șoarece prins într-o capcană, nevoia de a te duce acasă și singurătatea pe care o simți în mod normal, dar care se accentuează când te gândești că ți s-ar putea întâmpla ceva și nimeni nu ar ști. Este o lume nebună, pe care o stricăm noi cu mâna noastră. Mai multe nu pot să spun acum, pentru că ziua de astăzi m-a lăsat cu un gust atât de amar, cu o senzație de frică și cu o oboseală fantastică, dar și cu un sentiment de recunoștință că am fost, din nou, păzită de o astfel de tragedia. Nu pot să nu mă gândesc la cei ce au fost răniți și la familiile victimelor, și sper din tot sufletul să se găsească un mod ca toți cei din Utrecht să fie aproape de ei. 

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.