6 motive pentru care vreau ca luna Ianuarie să se termine cât mai repede

waiting-january-image-quoteÎmi place să cred că sunt o persoană destul de pozitivă, care știe să se bucure de viață și de tot ce primește de la aceasta. În general, încerc să mă distrez fără să țin cont de situațiile în care mă aflu și găsesc partea bună în orice, nelăsând lucrurile mai puțin plăcute să mă influențeze. Însă există o perioadă în care starea mea este în general proastă, iar aceasta este luna Ianuarie. După ce prima săptămână din an trece, încep să simt o tristețe profundă și visez încontinuu la momentul în care luna aceasta mizerabilă se va termina. O urăsc, pur și simplu, chiar dacă nu-mi place să spun asta. Dar este adevărat. Am urât dintotdeauna luna Ianuarie și aș șterge-o din calendar dacă s-ar putea.

Când eram mică, nu aveam probleme atât de mari cu luna aceasta. Nu îmi plăcea, dar nici nu o uram atât de tare. Bănuiesc, însă, că pe măsură ce creștem ne este mai greu să ne concentrăm pe veselie și să nu lăsăm condițiile să ne influențeze. Bineînțeles, există și acum lucruri mici care îmi aduc bucurie și încerc să îmi focusez atenția și energia  pe acestea, în speranța că astfel timpul va trece mai repede.

Există câteva motive care cauzează acest sentiment de disconfort pe care îl experimentez pe parcursul lunii Ianuarie. Astăzi, pentru că e ger afară, e și ultima zi din vacanța de iarnă și în general îmi vine să dorm până în martie, vreau să vorbesc despre aceste motive. Dacă vouă vă place această lună, să-mi fie cu iertare. Nu încerc nici să vă stric dispoziția, ci vreau doar să găsesc un mod de a face luna aceasta mai plăcută. Fac, practic, haz de necaz.

  1. Au trecut sărbătorile de iarnă

Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că sunt obsedată de sărbătorile de iarnă. Ador atmosfera, îmi place căldura specifică Crăciunului (la cea interioară mă refer), cadourile, mâncarea, relaxarea și decorațiile. Trăiesc aceste zile de sărbătoare la maxim, iar după ce se termină experimentez o senzație de depresie, pentru că trebuie să revin la cotidian, la realitate și la toate lucrurile pe care le-am lăsat pe parcursul sărbătorilor. E atât de greu să revii la viața de zi cu zi după ce trăiești într-o stare de uitare timp de două săptămâni! Unde mai pui că trebuie să strâng bradul de Crăciun azi… Să vezi acolo depresie! Ah da, și era să uit că după sărbători ești mai grăsuț, complet lefter și realizezi că n-ai studiat mai nimic și intrii în panică.

  1. Îmi este tot timpul frig

Am devenit o persoană friguroasă. Nu suport frigul, pur și simplu. Ca să mă simt bine, trebuie să am pe mine cinci straturi de haine, și să stau cu geaca pe mine tot timpul. Nu contează cât de cald este într-o încăpere, mie îmi va fi frig. Nu știu dacă este ceva psihologic, dar eu în Ianuarie nu mă pot încălzi nici dacă fac duș cu apă clocotită. Îmi este frig și când studiez, iar asta mă distrage de multe ori de la treaba mea. Umiditatea asta din Grecia mi-a intrat în oase și cu greu o suport, iar faptul că nu ninge mă enervează și mai tare. Dacă tot e ger, mai bine să și ningă, să mă bucur și eu de un pic de zăpadă. M-am săturat deja să văd toate pozele cu zăpadă pe care mi le trimit ai mei de la Poiana Brașov și îmi vine să dau block tuturor celor care postează pe Facebook poze cu nămeți. Am devenit foarte violentă, ce să zic.15940839_1214548188598415_4904393298181764641_n

  1. Vremea este groaznică și nu mă pot bucura de o plimbare

Sunt una dintre persoanele care adoră să se plimbe. Îmi place să fiu tot timpul afară, iar când stau mai mult de două zile în casă, simt că îmi vine să mă urc pe pereți. Pentru mine, nu există lucru mai bun decât să mă plimb cu căștile în urechi, să îmi pun picioarele în mișcare și să văd lumea cu ochii mei, nu printr-un ecran de telefon/laptop. În Ianuarie, în schimb, nu-mi vine să ies din casă datorită gerului, a vântului și a vremii pur și simplu groaznice. Mie-mi place să-mi bată soarele în față, să fie cald și să bată vântul puțin, cât să pot mirosi marea. Zilele acestea, de fiecare dată când ies din casă mă ustură fața datorită gerului, nu văd nimic pentru că trebuie să țin capul jos contra vântului și tremur de frig încontinuu. Nici de o plimbare nu mă pot bucura!

  1. Începe școala

Oh, Doamne, mâine începe școala! Sunt a 12-a, iar  anul acesta nu este cel mai greu numai datorită bac-ului, ci și pentru că deja sunt obosită și plictisită după 12 ani de stat într-o bancă, dar în același timp parcă îmi pare rău să las în urmă tot ce mi-e familiar. Mai am aproximativ  5 luni de ore și abia aștept să scăp de școală, chiar dacă știu că îmi va fi dor de glumele din pauză și de anumiți oameni. Am obosit, totuși, să mă trezesc la 7, să stau degeaba 7 ore, să mă confrunt cu tot felul de idioți și să pierd vremea ascultând lucruri care nu mă interesează. Mai, hai mai repede!

  1. M-am despărțit de toți prietenii mei în Ianuarie

Ha, joke’s on me. Când zic ”toți prietenii mei”, mă refer la doi. Am avut numai două relații până acum, și ambele s-au terminat în Ianuarie. Dacă stau bine să mă gândesc, e posibil să mă fi despărțit de ambii în aceeași zi, la o diferență de doi ani. Nu am eu prea multă experiență când vine vorba de relații și nici nu m-au afectat atât de tare, dar tot mi se pare ciudat că mereu mă despart de cineva în Ianuarie. Și, chiar dacă aceste două persoane nu mai contează pentru mine, tot mai am momente în care îmi amintesc de ei. În combinație cu depresia mea continuă din Ianuarie… Ei, nu e tocmai o perioadă frumoasă.

  1. Ianuarie e pur și simplu o lună depresivă

Nu este exact un motiv, însă Ianuarie este un fel de zi de luni continuă. Bine, pentru mine ziua de luni nu reprezintă o problemă. Chiar îmi place, pentru că am ocazia să fac lucruri noi. Ei bine, nu același lucru pot să spun despre Ianuarie. Da, îmi place să îmi văd din nou prietena cea mai bună în fiecare zi, dar tot mi se pare extrem de depresiv faptul că soarele e cu dinți, e frig de îngheți, nu e nici zăpadă aici, e frig, obloanele stau mai mult închise, am impresia că e mereu noapte și mi-e frig 24/7. Abia aștept să vină vara. Ei, nu exact vara, ci perioada aceea caldă, în care pot fi stilată cu geaca mea neagră de piele și pantofii mei ciudați.

Pfu, ce bine a fost să-mi spun of-ul! Acum că m-am ușurat și am spus ce aveam pe suflet, voi încerca să mă concentrez pe lucrurile frumoase, cum ar fi faptul că încep orele de vioară din nou, se reia sesiune de concerte de la filarmonică, îmi văd prietena cea mai bună în fiecare zi și putem fi psihopate împreună și pot bea cafea mai multă, pentru că am nevoie de energie. Îmi cer scuze din nou dacă v-am stricat cumva dispoziția și sper că nu am fost un fel de Grinch. Dacă vouă vă place luna aceasta, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune de ce. Cine știe, poate îmi mai schimb și eu părerea despre Ianuarie!

9 serii celebre care nu mă atrag

Mă consider o cititoare fără prejudecăți, care citește orice o atrage, de la serii celebre până la indie. De când m-am apucat serios de citit am citit sute de cărți, unele mai bune decât altele. Am încercat să dau o șansă oricărui gen literar, pentru a ști ce îmi place și a-mi forma, ulterior,  gustul în materie de cărți. Astfel, mă pot mândri cu faptul că am citit câte un pic din orice și știu ce îmi va plăcea și ce nu de la o scurtă privire asupra descrierii. Un lucru este sigur: nu am ținut niciodată cont de cât de faimoasă este o carte atunci când am decis să o citesc. Atât timp cât descrierea mi se pare atrăgătoare și consider că respectiva carte mă va captiva, o voi citi chiar dacă este bestseller sau o carte indie de-abia publicată și fără prea mulți cititori.

Nu țin cont nici de diversele tendințe literare care apar de-a lungul timpului. De cele mai multe ori, citesc o serie celebră după ce se mai liniștesc apele și nu o mai citește o planetă întreagă. Totuși, există multe serii care, oricât de citite și de lăudate ar fi, nu consider că sunt pentru mine. Nu cred că dacă o serie este celebră, automat îmi va plăcea și mie, așa că mă feresc de ”celebritățile” literare atunci când nu mi se par interesante de la început. Astăzi, am hotărât să împărtășesc cu voi cele 9 serii celebre care nu mă atrag. 

Nu spun că nu voi citi niciodată seriile de mai jos și nici că nu merită citite. Spun doar că, la ora actuală, nu se află pe lista mea de cărți pe care trebuie să le citesc neapărat. Cine știe, poate că în cinci ani, una dintre seriile din această listă se va afla în topul seriilor mele preferate. Până atunci, haideți să vedem care sunt titlurile pe care toată lumea le citește în afară de mine.

A song of Ice and Fire – George R.R. Martin

bookset

Da, da, știu. Game of Thrones, seria adorată de o lume întreagă. Nu am citit nici o carte, dar am urmărit un singur episod din serial și pur și simplu povestea nu mă poate captiva. Nu înțeleg nici ce este așa de grozav la lumea lui Martin, nici de ce toată planeta este înnebunită după ea. Nu plănuiesc să citesc vreodată seria aceasta, pentru că nu mă atrage absolut deloc.

The Lord of the Rings – J.R.R. Tolkien

the-lord-of-the-rings-books-in-order

Mă rog să nu citească tatăl meu articolul acesta, pentru că am o bănuială că m-ar dezmoșteni. Cred că el a văzut filmele de cel puțin cinci ori și este fidel televizorului de fiecare dată când sunt difuzate din nou. Însă eu nu am putut înțelege niciodată pasiunea pe care lumea o are pentru această serie și, în general, pentru cărțile lui Tolkien. Este unul dintre autorii pe care nu îi pot înțelege și care nu consider că au un talent extraordinar. Poate este greșeala mea, dar îmi asum afirmația aceasta și sper să nu vă supărați pe mine.

The Mortal InstrumentsCassandra Clare

immortalinstruments6books

Am citit prima carte din seria The Mortal Instruments și, deși mi-a plăcut, mi s-a părut foarte dificil de citit și nu m-a captivat suficient de mult pentru a investi timp și sentimente în toată seria. Teoretic, știu că sunt niște cărți bine scrise, dar nu sunt pe gustul meu. De fapt, nici una dintre cărțile Cassandrei Clare nu mi se par pentru mine.

Percy Jackson and the OlympiansRick Riordan

percy-jackson-and-the-olympians

Ok, în apărarea mea, am văzut primul film. Iar asta a sunat destul de superficial pentru o persoană care spune că niciodată nu trebuie să judeci cartea după ecranizare. Dar povestea aceasta mi s-a părut absolut haotică, personajele deloc simpatice, iar intriga prea puțin captivantă. Nu plănuiesc să citesc vreodată această serie, chiar dacă mi-a fost lăudată de toți prietenii mei.

Maze Runner – James Dashner

maze_runner

În cazul acesta, parcă îmi pare rău că nu mă atrage seria aceasta, pentru că are un fanbase incredibil. Am văzut primul film, am încercat să citesc prima carte, dar am abandonat-o după 50 de pagini, iar al doilea film nici că mi-a venit să-l văd. Nu am înțeles povestea de nici o culoare, iar personajele mi s-au părut de dreptul fade. Ca să nu mai vorbesc de scrisul lui Dashner, care m-a plictisit la culme.

Outlander – Diana Gabaldon

outlander

 

Explicația din spatele refuzului meu de a citi această serie este simplă. Nu mă atrage deloc și nu consider că povestea este pentru mine. Deși am auzit numai cuvinte minunate la adresa seriei lui Gabaldon, niciodată nu am considerat că trebuie să o citesc.

Lux – Jennifer L. Armentrout

lux-series-collage

Rog fanii acestei serii să nu mă înjure. Am citit prima carte, mi-a plăcut, dar nu am înțeles niciodată pasiunea nebună a unora pentru poveste, personaje și scrisul autoarei. Armentrout este una dintre autoarele a căror cuvinte nu mă ating, iar în personajele ei nu mă pot regăsi deloc. În plus, Daemon nu m-a făcut să salivez, ci să îmi întorc ochii din cauza clișeelor cu care a reușit să o dea pe spate pe Katy.

Caster ChroniclesKami Garcia

cg21moph

De data aceasta, scriu aceste cuvinte cu părere de rău. Am citit prima carte din seria aceasta și mi-a plăcut, dar nu într-atât de mult încât să citesc restul volumelor. Ceva la această poveste nu m-a impresionat și am considerat mereu că îi lipsește un element cheie, chiar dacă nu reușesc să îmi dau seama care este acesta. Scrisul autoarei este minunat, dar intriga a fost plictisitoare și deloc antrenantă.

Pretty little liarsSara Shepard

pretty-little-liars

Surprize, surprize! Deși serialul Pretty little liars face parte dintre favoritele mele, cărțile niciodată nu mi-au plăcut prea mult. Povestea este bună, personajele sunt puternice, dar felul în care sunt scrise cărțile nu m-a convins. Intriga este de-a dreptul haotică și deloc captivantă. Unde mai pui că nu mă pot convinge să îi mai dau o șansă nici pentru serial…

După cum bănuiesc că ați observat, aproape toate seriile din această listă sunt fantasy. Nu știu dacă refuzul meu de a le citi se datorează genului, însă știu sigur că nu mă simt deloc vinovată pentru opiniile mele. Aș vrea, totuși, să menționez faptul că acesta nu este un articol prin care caut să defăimez autorii sau seriile lor. Este strict opinia mea și sper că îmi va fi respectată.

Voi aveți serii celebre care nu vă fac cu ochiul? Dacă da, aștept și listele voastre!

13 Octombrie, ziua în care Bob Dylan a primit Nobelul pentru literatură

140624-bob-dylan-1457_fc36cf65fb1e95993f7f2af408bc9600-nbcnews-ux-2880-1000Sau ”13 Octombrie, ziua în care literatura a luat o nouă turnură”.

Dacă sunteți oameni ai internetului și nu trăiți într-o peșteră, sunt sigură că știți deja că Bob Dylan, căntârețul de folk și rock, a primit Nobelul pentru literatură. Da, un cântăreț a primit Nobelul pentru literatură. Nu orice premiu, ci Nobelul, pentru care unii muncesc o viață întreagă și la care nu ajung niciodată.

Nu am fost niciodată o fană a lui. Muzica pe care o face pur și simplu nu îmi transmite nimic. Asta nu înseamnă, totuși, că nu este un muzician sau un poet bun. Aceasta este strict părerea mea, pe care trebuie să o spun. Tot internetul a explodat după primirea acestei vești și oriunde te-ai întoarce (sau ai naviga) vezi fața lui Dylan lângă cuvântul ”Nobel”.

Sinceră să fiu, prima dată când am citit vestea mi s-a părut o glumă. Și una tare proastă. Însă am realizat că respectivul articol pe care-l citeam este sută la sută adevărat și că, într-adevăr, Nobelul pentru literatură a fost acordat unui muzician.

Aparent, Bob Dylan a obținut acest premiu pentru ”crearea de noi forme de exprimare poetică în marea tradiție a muzicii americane” și pentru frumoasele lui versuri. În afara faptului că a primit un Nobel, Dylan a și scris istorie, fiind primul muzician din lume care se poate lăuda cu această realizare și primul American care câștigă această distincție după 23 de ani.

Printre candidații la acest premiu se află nume mari din literatura contemporană, cum ar fi Murakami, Svetlana Alexievici (care a fost câștigătoarea premiului în 2015) și Ngugi Wa Thiong’o. Oameni care într-adevăr scriu literatură, care inspiră cu ajutorul cuvintele lor și care schimbă vieți cu romanele lor. Câteva lucruri pe care literatura ar trebui să le facă. Pentru că, în spatele tuturor expresiilor și cuvintelor frumoase, se ascund mult mai multe lucruri. Mesaje, tehnici, sentimente, adevăruri, substraturi și felul în care poți schimba lumea cu lucrările tale. Nu limba engleză, ci lumea din jurul tău. Sau cel puțin lumea unui singur om. Acesta este scopul principal al literaturii, cel puțin pentru mine. Să aibă puterea de a produce scânteia care să schimbe lumea. 

Nu, nu sunt de acord cu felul în care premiul pentru literatură a fost acordat anul acesta. Nu consider că a scrie versuri este literatură și nici faptul că ai reușit să creezi noi expresii pentru tradiția muzicală americană nu este un motiv destul de bun pentru a primi această distincție. Mai ales când în ”joc” se află scriitori precum cei pe care i-am enumerat mai sus, care reușesc să facă o schimbare cu lucrurile pe care le scriu. Mereu am considerat că Nobelul trebuie să fie acordat celor care fac o schimbare, fie una mică sau mare.

Pe când Bob Dylan a scris versuri pentru muzică, versuri pe care jumătate din ascultătorii lui le pronunță greșit, pentru că nu consideră că a căuta versurile unei melodii este un act atât de important.

Ideea este în felul următor. Este complet greșit să acorzi acest premiu cuiva care nici măcar nu scrie cărți, fie proză sau poezie. Oricât de mult ne-ar plăcea Bob Dylan, trebuie să recunoaștem că el este departe de a scrie literatură. De fapt, dacă este să o luăm așa, câțiva candidați foarte buni pentru acest premiu ar fi Kurt Cobain și Freddie Mercury, care au reușit să creeze întotdeauna poezie pe muzică, nu numai simple versuri.

Sunt încă șocată de această veste și parcă o parte din mine refuză să creadă că lumea literaturii poate ajunge la un asemenea punct. Nu știu ce spune acest lucru despre noi, despre cei care decid ce înseamnă artă și nici nu știu cum va schimba acest eveniment cursul literaturii. Cu siguranță o va face, pentru că tocmai am acceptat ca versurile muzicale să fie numite ”literatură”. Unde ne îndreptăm? Sunt total de acord cu schimbările, atât timp cât acestea corespund cu nevoile societății.

Astăzi profesoara noastră de latină ne-a spus că arta, și mai ales literatura, oglindește epoca ei. Ce înseamnă asta? Că literatura din 2016 este reprezentată de versuri muzicale, de poezie scrisă de un rocker? Ador rock-ul de mică. 90% din prietenii mei sunt rockeri. Dar oricât de mult iubesc acest gen muzical, tot nu cred că  cineva care face o astfel de muzică merită să câștige un premiu atât de prestigios de literatură. Mai ales în fața unor nume ca Murakami și Alexievici.

De fapt, problema cea mai mare pentru mine nu este faptul că Academia a considerat că Dylan merită să primească acest premiu, ci că ei au considerat că lucrările lui sunt mai bune decât cele ale unor scriitori consacrați în lumea literară că fiind revoluționarii care încearcă să producă acea schimbare. Vânzările lui Dylan vor crește enorm în momentul acesta doar pentru că numele lui va fi mereu legat de distincția primită, în timp ce adevărata literatură va fi trecută cu vederea.

Întrebarea mea este… unde ne îndreptăm? Și cât vom mai accepta să trăim într-o lume în care Trump candidează pentru președenția Americii și Bob Dylan primește premiul Nobel pentru literatură?

Dacă vreți să urmăriți decernarea premiului, vă las videoclipul mai jos:

Eurovision 2016: multe țipete, ținute ciudate și foarte multă politică

Nu știu câți dintre voi știu asta, dar eu sunt o mare fană a concursului Eurovision. Pentru mine, seara în care se difuzează acest concurs este chiar mai importantă decât Revelionul. Ador atmosfera și reprezentațiile fiecărei tări. Îmi place la nebunie să descopăr melodiile care participă la concurs și să le comentez cu maică-mea. Dacă ar fi după mine, Eurovisionul ar fi la fiecare șase luni. Însă mă gândesc că și-ar pierde farmecul. Cert este că aștept cu mare nerăbdare sâmbăta cu Eurovision în fiecare an, iar după ce se încheie o ediție, stau și ascult din nou toate melodiile, pentru a retrăi emoțiile serii respective.

După ediția foarte puternică de anul trecut, aveam așteptări mari pentru anul acesta. În 2015 au participat multe melodii foarte bune și m-am bucurat enorm când melodia lui Mans, Heroes, a câștigat. A fost o ediție genială și mă gândeam că și anul acesta va fi la fel. Deci, am așteptat un an pentru încă o seară plină de muzică bună și show genial.

Ce-am primit? Ei bine, în 2016 am primit melodii plictisitoare, reprezentații penibile, foarte multe țipete de spart geamurile, multe ținute terifiant de distopice, extrem de multă politică și doar câteva melodii cu adevărat bune. O dezamăgire, în mai puține cuvinte. O ediție organizată excelent, dar cu participanți slabi.

În primul rând, multe melodii au fost proaste. Același ritm, aceleași țipete care deja devin deranjante și plictisitoare, același spectacol și aceleași rochii lungi ca niște perdele. Ah, ca să nu mai vorbim de mesajele de pace, dragoste și omenie. Blah blah. Respect ideea de a transmite anumite mesaje prin acest concurs pe care îl urmăresc milioane de oameni din lumea întreagă, însă asta a avut farmec câțiva ani. Deja devine plictisitor și învechit. După părerea mea, Eurovisionul ar trebui să se schimbe în fiecare an, să fie mereu melodii noi, surprinzătoare, cum a fost melodia lui Mans anul trecut. Sau a Italiei, de exemplu. Tot anul trecut vreau să spun, că anul acesta mi s-a părut că era drogată tipa. Cu polen, probabil, că tot era înconjurată de flori și verdeață. Iuhu, pământul către Italia! Întoarceți-vă de pe insula voastră verde. Ah, vrei să-mi dai o floare? Ce-ar fi să cânți în engleză, să înțelegem și noi ce spui? Măcar atât, dacă show nu. Să-mi explice și mie cineva de ce tipa aia era înconjurată de flori, copaci și verdeață, că mă prind mai greu. Mă scuzați, dar nu le am cu ciudățeniile naturale.

Un lucru care m-a deranjat foarte tare au fost melodiile care nu erau în engleză. Îmi veți spune acum că așa e normal, că fiecare  țară ar trebui să își arate tradițiile și valorile folosind limba proprie. Ei bine, nu sunt de acord. Vorbind din experiență, ca să câștigi ceva trebuie să te faci înțeles. Iar cântând într-o limbă pe care 90% dintre cei care te ascultă nu o înțeleg, nu te faci înțeles. Pentru mine contează foarte mult și versurile. Ca să îmi transmiți o emoție, trebuie să înțeleg ce spui. Ori tu dacă vii și-mi cânți în macedoniană ceva despre o Donă, am să schimb canalul și-am să te și înjur. Merci.

Jur, anul acesta am avut impresia că s-au adunat mai multe melodii care au participat în anii trecuți. Domnilor producători, alte idei nu mai aveți decât ritmul ăsta de bumtzi bumtzi, niște țipete acolo care sparg geamurile și lumini amețitoare? Am avut un sentiment de deja vu la  mai bine de jumătate dintre cântecele de aseară. Puteam să jur că le-am mai auzit și în anii precedenți, pentru că s-a creat un tipar din care nu mulți vor să iasă. De, le este frică să nu fie considerați ciudați dacă sunt diferiți. Nu vă îngrijorați, oricum nu vă votează dacă nu sunteți din tări cu interese politice. Mai bine să fiți diferiți, ca să nu ne mai plictisim și noi, ăștia care fac rating.

Ținutele. O, Doamne, dă-mi răbdare, că dacă-mi dai putere…! Am impresia că această ediție a avut ca temă Jocurile foamei. Ați observat și voi că majoritatea participantelor ( bărbații erau destul de normali) arătau ca Effie din The Hunger Games?! Sau numai eu am observat asta? Haideți să o luăm pe tipa asta din Germania, de exemplu, care s-a urcat pe scenă cu o antenă parabolică pe cap. Priviți:

0,,19076184_303,00

Alo, Satelitul X&Y? Da, aici Germania. Se aude? Ce ziceți, mă? Stați să-mi verific antena de pe cap. Da, mă, merge! Auziți, trimiteți și voi un asteroid pentru Merkel. Ne-am plictisit de dictatorismul ei. Ce, se rezolvă? Danke!

Înțeleg că încearcă să fie diferiți, dar există o linie foarte fină între a fi diferit și a fi penibil, iar ținuta aceasta a întrecut-o. Cred că uităm de fiecare nivel de eleganță deja. Și de finețe.

Și când te gândești că fetișcana asta e de vârstă cu mine! Să-mi cumpăr și eu o antenă parabolică, poate prind niște unde de matematică. Măcar dacă prindea și ea din aer o melodie bună, că a fost cam slăbuță cea pe care a cântat-o. Poate de-asta a ieșit pe locul 26. Nu vă mai place de Merkel, văd!

Au fost, de asemenea, multe melodii bune care nu au trecut în finală. Montenegro, de exemplu. Genială melodia lor de anul acesta. Păcat că nu a trecut. Mă bucur, totuși, că nu a trecut Grecia. Ne-am fi făcut de râs big time. Melodia a fost cu adevărat penibilă și n-avea nici o legătură cu tradiția Greciei de a trimite melodii cu accente din muzică tradițională, pe care cred că ar trebui să și-o păstreze. Grecia câștigă mult cu tradițiile ei, așa că nu văd de ce nu.


Tristețea a triumfat de foarte multe ori seara trecută, începând cu melodia câștigătoare a Ucrainei, care nu mi-a plăcut atât de mult cât mi-au plăcut altele. Jos pălăria pentru faptul că a comemorat tragedia tătarilor din Crimeea, însă eu nu mă uit la Eurovision ca să plâng sau ca să comemorez ceva. Eurovisionul ar trebui să fie despre bucuria de a cânta, despre frumusețea vieții și despre viitor, nu despre trecut.


O mare nelămurire pe care o am are legătură cu participarea Australiei. De când este Australia în Europa? Doamna profesoară de geografie, mi se pare că ați greșit când ne-ați spus că Australia e pe alt continent! Nu vedeți că participă deja și la Eurovision? Una peste alta, melodia a fost destul de bunicică, rochia mai să mă orbească, dar merge. Mai bine decât Ucraina.


Suedia a fost o mare dezamăgire pentru mine anul acesta. Melodia lor, If I were sorry, a fost slabă în comparație cu melodia lui Mans de anul trecut. A fost banală de-a dreptul, iar puștiul ăla avea niște aere de macho de ziceai că schimbă fetele în fiecare seară. Nu-ți face griji măi, nu se așteaptă nimeni să fii la fel de sexy ca Mans. Măcar de-ai fi avut un cântec mai bun.

Vă rog să-mi explice cineva de ce Austria a cântat în franceză! Mă chinui de aseară să înțeleg. Eu știu că în Austria se vorbește germană, și dacă tot ții să vii cu o melodie care nu e în engleză (goddamn it!), măcar să fi fost limba vorbită în țara lor. Of, ce ți-e și cu globalizarea asta!


Croația nu mi-a plăcut deloc. Melodia mi s-a părut groaznică, interpretarea la fel, iar ținuta m-a lăsat cu gura căscată. Ce e chestia pe care o purta? O perdea de duș?


Pentru tipa din Malta mi-am făcut griji de cum a intrat pe scenă. Mă gândeam să nu nască acolo, săraca. N-ar fi fost bun pentru spectacol. Probabil că ar fi durat ceva până și-ar fi revenit toată lumea. Cât despre melodie…. nimic special.

Belgia m-a uimit, și nu într-un sens bun. Cum au lăsat-o să participe? Oamenii aștia nu au auzit că începutul e copiat după Another one bites the dust de la Queen? Sau nu se mai pune, că și-așa Freddie e mort și melodia e veche! Toată melodia mi s-a părut că e compusă din alte melodii deja celebre, dar cea mai evidentă a fost cea pe care am menționat-o mai sus.

Celelalte melodii au fost de-a dreptul banale. Israel a avut o melodie cât de cât bunicică, în ultimul minut. În rest, o imitație a la Adam Lambert. Polonia mai bine ar avea grijă să aibă o melodie de Eurovision decât să își facă unghii lungi, negre, gen Conchita. Zic și eu. Latvia a avut o melodie de club, destul de faină. Serbia a venit cu o melodie plăcută, dar nimic mai mult. Franța a fost anostă, ca deobicei. Lituania l-a adus pe Mihai Trăistăriu cu păr. Olanda ne-a dus înapoi în timp, dar ne-am plictisit repede de anii ’80 și ne-am întors la prezent. Spania mi-a adus aminte de melodia aia cu Coco Jumbo, veche de cînd mustața lui taică-miu. Anglia a avut o reprezentație banală. Bine măcar că erau puștii ăia simpatici.Viitorii One Direction. O surpriză a reprezentat-o Bulgaria, care a avut o melodie destul de bună.
Am avut și câteva melodii favorite. Puține, dar au fost. Cel mai mult mi-au plăcut Ungaria, Rusia, Georgia, Cipru și Armenia. Au fost melodii diferite, cu interpretări impecabile, efecte vizuale incredibile și artiști buni.

Tipul care a reprezentat Ungaria nu numai că este frumușel rău, dar are și o voce incredibilă!

Rusia a avut efecte vizuale incredibile, care m-au lăsat mută.

Cântecul Georgiei mi-a ajuns direct la suflet. Indie rock! Ce altceva să mai vrei?

Armenia a avut un cântec foarte catchy, iar tipa care cântă e al naibii de frumoasă.

Cât despre Cipru, o melodie care prinde și se potrivește cu Eurovisionul.

Eu aș fi vrut să câștige Rusia și ar fi făcut-o, dacă nu intra în vigoare noua regula cu votul juriului. Ce a fost chestia asta? Nu puteau să-și facă jocurile politice pe baza voturilor publicului? Rusia ar fi câștigat dacă nu ar fi fost juriul…

Genială a fost și melodia României de anul acesta, dar după cum cred că bine știți deja, nu am putut participa din cauza datoriilor pe care le avem din 2007. Mi se pare înjositor să te dea afară dintr-un concurs de prestigiu din cauză că tu nu ești în stare să fii serios și să îți plătești partea. Nu, noi trebuie să mergem cu miloaga. Mă uimește de fiecare dată cum ne dăm singuri în cap. Și când te gândești că aveam o melodie bună! Rock, ritm, versuri faine, mesaj, prezență scenică, voce, tot ce vrei. Oricum ar fi, Ovidiu Anton este un câștigător pe care nu am știut să îl apreciem și să îl încurajăm.

Un ropot de aplauze ar trebui să primească organizatorii de anul acesta, Suedia. Spectacolul a fost GE-NI-AL. Efecte vizuale nemaiîntâlnite până acum în concurs, o arenă perfectă pentru acest eveniment, niște prezentatori șarmanți și foarte amuzanți, un joc de camere incredibil și organizare perfectă. Asta da seriozitate! Încerc să îmi imaginez câți bani au intrat în acest proiect și câtă muncă, dar îmi este imposibil. Și unde mai pui că l-au adus și pe Justin Timberlake. Mai bine de atât nu se putea! Din această privință, ediția aceasta a fost cea mai bună de până acum, după părerea mea.

Nu, nu-mi place melodia care a câștigat. Au fost melodii mult mai potrivite, interpretări mai bune și reprezentații convingătoare. Însă politica e multă și e importantă. Mi-ar plăcea să văd o dată un Eurovision fără ascunzișuri, jocuri politice sau aranjamente. Ar fi interesant, dar este imposibil, cu siguranță. Eu mă bucur, totuși, de muzică și chiar dacă nu câștigă mereu melodiile care îmi plac mie, ele rămân pe telefon, unde le pot asculta în voie.

Vreau să specific că nu am nimic personal cu nici unul dintre participanți. Îi respect pe toți pentru că și-au reprezentat țările cu demnitate, chiar dacă nu în cel mai bun mod. Acest articol este strict opinia mea despre ce am văzut aseară și mi-ar plăcea să o respectați. Merci.

Ați urmărit Eurovisionul aseară? Dacă da, aștept părerile voastre, melodiile care v-au plăcut cel mai mult și cele care v-au plăcut cel mai puțin în comentarii. #NOH8

Cum cred eu că ar trebui să arate Ziua Îndrăgostiților

nobody-can-make-you-happy-until-youre-happy-with-yourself-first-quote-1Astăzi este 14 Februarie, iar dacă nu trăiți într-un clopot de sticlă, știți deja că ziua aceasta este Ziua Sfântului Valentin, adică ziua în care se serbează dragostea și îndrăgostiții.

N-am fost niciodată o fană a acestei zile. Nu am sărbătorit-o niciodată, în parte pentru că nu îmi place, și în parte pentru că nu am fost niciodată îndragostită. Cred că v-am mai vorbit o dată despre motivele pentru care nu îmi place această zi, dar pentru că nu vreau să vă trimit într-o călătorie pe strada Amintirilor, vă voi spune pe scurt de ce nu îmi place această sărbătoare.

În primul rând, nu este sărbătoarea noastră. Valentine’s day este o sărbătoare a Americanilor, pe care noi ne-am gândit să o împrumutăm. De ce? Pentru că se câștigă bani buni de pe urma tuturor ”indrăgostiților” care se simt obligați să facă un cadou persoanei iubite în această zi atât de specială. Ceea ce mă aduce la următorul motiv pentru care nu îmi place această zi: este o sărbătoare comercială. Dacă nu mă credeți, ieșiți un pic într-un mall sau într-un centru comercial și uitați-vă la toate produsele ambalate frumos, cu fundiță roz și inimioare roșii, care sunt la suprapreț, deși au pe ele o etichetă care spune că sunt la reducere. Mi se pare penibil faptul că unii încercă să câștige de pe dorința unor oameni de a-și arăta iubirea. Nu, de fapt ce mi se pare mie penibil este dorința unor persoane de a-și arăta iubirea într-o zi ca aceasta, o dată stabilită de altcineva. Iubirea pentru cineva ar trebui să ne-o arătăm în fiecare zi, altfel nu mai este iubire reală.

Ziua Îndrăgostiților nu este o zi urătâ. Noi o facem să fie așa. Noi, cu toate fundele roz și cu toată falsitatea. Noi o facem să fie urâtă când suntem într-o relație care scârție din toate încheieturile, dar pe care o sărbătorim ca și cum ar fi perfectă într-o anumită zi ca aceasta. Noi o facem urâtă și comercială când ne prefacem că ne iubim, când de fapt între noi sunt certuri și sentimente deloc frumoase. Falsitatea și comercialul omoră această sărbătoare.

Nu reneg această sărbătoare și nici nu spun că nu o voi sărbători niciodată. Poate că atunci când mă voi îndrăgosti, voi vrea să fac ceva mai special în această zi. Dar nu voi fi niciodată adepta ei, pentru că sunt de părere că înțelegem cu totul greșit semnificația acestei zile.

Sf. Valentin ar trebui să fie o sărbătoare în care să se sărbătorească iubirea. Pur și simplu iubirea, în orice formă vine aceasta. Iubire dintre prieteni, iubirea dintre membrii unei familii, iubirea dintre mine și câinele meu, iubirea dintre mine și lucrurile de care sunt pasionată. Însă cred că cel mai important ar fi ca astăzi să ne sărbătorim pe noi înșine și iubirea pe care ar trebui să ne-o purtăm pentru noi.

Cred că prea des uităm că cel mai important este să ne iubim pe noi înșine. Ne putem îndrăgosti de o persoană, dar nu o putem iubi cu adevărat până nu ajungem să ne iubim pe noi înșine, cu toate imperfecțiunile noastre cu tot. Trebuie să învățăm să iubim la noi partea noastră urâtă, aia întunecată de care ne este atât de frică. Trebuie să iubim părțile corpului nostru care nu ne plac la fel de mult ca pe cele pe care le adorăm. Trebuie să învățăm să ne apreciem și să încetăm să ne mai distrugem singuri. De-abia când inima ne va fi plină de iubire pentru noi vom putea să oferim iubire celorlalți. Pentru că iubindu-ne imperfecțiunile noastre, învățăm să iubim imperfecțiunile altora.

Eu cred că Sf. Valentin ar trebui să fie o zi de care și cei singuri să se poată bucura. Ești singură? Bun, drăguțo, ce-ar fi să te duci să îți cumperi perechea aceea de pantofi la care te tot uiți de ceva vreme? O meriți, doar. Ah, și ce contează dacă este un pic mai scumpă? Nu-i așa că dacă ar fi fost să îi cumperi pentru persoana iubită, ai fi făcut-o într-o clipită? Dar pe tine, frumoaso, te iubești? Cumpără-ți perechea aceea de pantofi ca și cum ai cumpăra-o pentru cineva iubit, fără să te gândești de două ori.

Vă rog să nu înțelegi greșit. Cred că ar trebui să ne iubim pe noi înșine în fiecare zi. Să ne trezim dimineața, ciufuliți și cu cearcăne sub ochi, să ne uităm în oglindă și să ne spunem cât suntem de frumoși. Să ne permitem să ne facem un mic moft de fiecare dată când avem chef. Să mâncăm ciocolata aceea chiar dacă ar trebui să fim la dietă, doar pentru că am avut o zi mai proastă. Să ascultăm cântecul acela stupid doar pentru că ne face să dansăm. Însă cred că astăzi ar trebui să sărbătorim acest lucru. Este o mare diferență între a face ceva în fiecare zi și a sărbători acel lucru. Dacă ar fi după mine, Sf. Valentin ar fi dedicat în principal iubirii de sine. Să învățăm să nu ne mai urâm singuri și lumea s-ar schimba mult mai repede și mai ușor.

Cum mi-am petrecut eu această zi? M-am trezit târziu, am stat în pijama, m-am dat jos din pat târziu, am băut o cafea, am fumat mai mult decât deobicei, m-am pus pe canapea și am început să citesc. Am citit o carte frumoasă, care la sfârșit m-a făcut să vărs o lacrimă. Apoi am tras un pui de somn. Când m-am trezit, am început să scriu asta. Iar toată ziua, absolut toată ziua, am ascultat concerte de vioară. L-am ascultat pe Vengerov, pe Bell, am ascultat-o și pe Janine Jansen și pe Hilary Hahn. I-am ascultat pe toți marii viorii interpretând Paganini, Bruch, Tchaikovsky, Wieniawski, Sibelius, Dvorak și mulți alții. Și știți de ce am făcut asta? Pentru că nu iubesc nimic mai mult pe lume decât sunetul unei viori. Am avut toată ziua în inimă sentimentul de dragoste și de venerație și astfel mi-am sărbătorit eu dragostea. Pentru mine, pentru pasiunile mele, pentru viața mea, pentru artă. Am făcut lucrurile care îmi plac și mi-am permis să mă răsfăț. Să iau o pauză.

M-am iubit pe mine azi. Și asta am să fac și mâine, și poimâine și în fiecare zi a vieții mele. Pentru că, la sfârșitul zilei când suntem singuri, oricât de multă iubire am primi de la altcineva, iubirea pe care ne-o dăm nouă este cea care ne salvează.

 

De ce nu frecventez cluburi

insurgence-sg

Titlul potrivit ar fi “De ce nu frecventez cluburi, baruri, pub-uri”. Mai pe scurt, toate locurile galagioase, pline de alcool si oameni excitati.

Nu am fost niciodata omul care sa se dea in vant dupa iesirile cu prieteni. N-am tinut neaparat sa imi petrec fiecare sambata rujata, aranjata, imbracata cu o rochie in care abia pot sa respir, undeva intr-un bar in care sa nu am loc sa ma misc, plin de fum si aburi de alcool. Nu mi-a placut niciodata ideea de a-mi petrece cateva ore din viata mea intr-un loc plin de oameni pe care nu ii cunosc, cu muzica bubuindu-mi in urechi. Am urat intotdeauna locurile aglomerate, pline de betivi si barbati care cred ca au dreptul sa te atinga doar pentru ca va gasiti in acelasi loc, chiar daca nu va cunoasteti. Ma oboseste activitatea asta la maxim. Fizic, dar si psihic.

Prefer sa imi petrec serile de Sambata in pat, cu o ceasca de ceai si o carte buna in mana. Sau plimbandu-ma cu ai mei. Poate facand si niste repetitii. Insa in nici un caz nu imi voi petrece seara de sambata intr-un local pe care il frecvnteaza prietenii mei.

Explicatia este foarte simpla.

Scuza comuna, pe care o servesc prietenilor este urmatoarea. “Scuze, n-am timp.” sau “Scuze, am repetitii la conservator”. De multe ori nici nu imi cer scuze, pentru ca nu am de ce.

Adevarul este mult mai simplu.

Nu accept invitatiile in club/baruri pentru ca pur si simplu nu imi plac. Urasc cluburile cu o ardoare care ma face sa vreau sa le desfiintez pe toate. Cu barurile n-am nimic, atat timp cat nu ma aproprii de ele. Insa cluburile le-as desfiinta daca as putea, pentru ca aduc numai distrugere. Nu gasesc nimic bun la cluburi. Dupa cum se vede, sunt de-a dreptul periculoase. Si nu zic asta numai din cauza incidentului de la Colectiv. Ganditi-va cate fete sunt violate acolo, doar pentru ca un pusti de bani gata s-a gandit ca ar vrea si el sa vada cum e sa pui un praf in bautura unei fete si apoi sa o violezi. Si nu numai. Se intampla multe lucruri din astea in baruri, iar lumea inchide ochii si sa face ca nu le vede. Poate din frica, poate din cauza ca banii sunt la putere.

Consider, de altfel, ca barurile sunt o pierdere de timp.

Lumea asta este al naibii de frumoasa. Cu tot ce se intampla acum peste tot, cu toata moartea care este in jurul nostru, Pamantul asta bubuie de frumusete. Lumea mea este frumoasa pentru ca asa mi-am construit-o. Am atat de multe lucruri frumoase de facut, atat de multe lucruri de trait, de simtit si de vazut, incat a pierde timp intr-un loc intunecat, unde nu imi pot auzi gandurile nu este o optiune.

Si credeti-ma, dupa sase zile pline de “alergat” in stanga si in dreapta, dupa zeci de ore de studiu, repetitii, ore si mers cu autobuzul, singurul lucru pe care vreau sa il fac la sfarsitul saptamanii este sa stau in pat, sa ma odihnesc.Iar lumea nu poate intelege lucrul asta, iar mi-e nu-mi pasa destul de mult cat sa explic.

Nu consider ca varsta este potrivita pentru genul asta de activitati. N-am nimic impotriva unei iesiri la o cafea, chiar si la un pahar de vin. Problema e ca adolescentii din zilele noastre incearca sa faca liniste in mintea lor folosind metode care le fac mult mai rau. Pentru ei, distractie inseamna mult alcool, sex, desfranare si injosire. Sunt constienta ca asta este varsta la care se fac mult prostii, insa eu nu sunt genul asta si nici nu imi permit prostii si greseli de genul asta. Am muncit mult prea mult ca sa pierd totul intr-o singura noapte.

Pur si simplu, “clubbing-ul” nu ma reprezinta. Prefer sa citesc o carte, sa vizitez un muzeu, o biblioteca, sa ma duc la concert sau sa scriu pe blog. Sa fac ceva pentru mine. Ceva care sa ma satisfaca, nu care sa ma goleasca pe dinauntru. Poate ca as mai iesi din cand in cand in baruri daca as avea un grup de prieteni care sa mearga undeva si de fapt sa incerce sa se distreze, nu sa stea numai pe telefon si sa vorbeasca doar asa, monosilabic. Sau poate ca in viitor voi gasi liniste in galagie. Nu stiu. Insa pana atunci, imi rezerv dreptul sa imi petrec serile de weekend intr-un mod linistit, departe de aglomeratia specifica locurilor acestora.

“Ghostwriting” sau cum sa castigi bani de pe munca altcuiva

Astazi vreau sa deschid un subiect la care ma gandesc de mult timp: ghost writing, sau “scriitorii fantoma”. Subiectul asta ma apasa inca de cand am aflat de existenta fenomenului asta care ia amploare pe zi ce trece. M-am gandit mult la el si mereu imi pun aceleasi intrebari: “Merita?” “De ce ai face asa ceva?” “Este corect?”. Acum cred ca am ajuns la o parere destul de dezvoltata incat sa v-o pot impartasi si voua.

Tin sa mentionez ca aceasta este doar parerea mea. Nu inseamna ca este adevarata. Nu trebuie sa o luati de capital. De asemenea, nu intentionez sa jignesc pe nimeni. Este doar parerea mea, pe care va rog sa mi-o respectati.

“Scriitorii fantoma” sau “ghostwriter/ghostwriting”, asa cum este cunoscut acest fenomen in lumea intreaga, sunt niste autori  care scriu carti, articole, manuscripte, scenarii sau povesti care oficial apartin altor persoane. Practic, un anumit autor scrie textul din umbra, dar oficial, textul apartine altei persoane, care primeste credit pentru respectiva lucrare. Anumiti autori fantoma sunt angajati pentru a edita lucrarea si, dupa caz, pentru a o rescrie. Altii sunt angajati pentru a scrie anumita lucrare dupa ideea prezentata de cel ce va aparea ca si autor in mod oficial. Se poate intampla ca si sciitorul fantoma sa fie mentionat in carte ca si “asistent” sau “cercetator”, dar de cele mai multe ori autorul fantoma nu este mentionat deloc. Exista multe tipuri de autori fantoma: cei care scriu plitica, fictiune, nonfictiune, religie, lucrari academice, texte de medicina, articole/ postari pe bloguri, muzica. Un scriitor fantoma este platit pe pagina sau pe numarul de cuvinte scrise.

Eu vreau sa discut despre scriitorii fantoma care scriu fictiune. Adica cartile pe care le citim noi astazi si in jurul carora se invarte acest blog.

De multe ori, atunci cand citesc o carte, ma intreb daca intr-adevar este scrisa de cel a carui nume apare pe coperta. Bineinteles, 95% dintre cartile pe care le-am citit pot fi sigura ca sunt scrise cu adevarat de cei care apar pe coperta, dar de 5% dintre ele nu sunt sigura. Mi s-a intamplat de cateva ori sa citesc un volum dintr-o serie si sa ma intreb ce s-a intamplat cu autorul. De ce scrie atat de diferit? Pana sa aflu de acest “ghost writing”, ma gandeam ca a avut o schimbare in stil. Acum, daca mi se intampla asa ceva, ma gandesc imediat ca autorul de pe coperta nu este cel care a scris si cuvintele.

Un exemplu de ‘ghost writing’ este cartea “Girl online”. Zoe Sugg si editura care a publicat cartea au recunoscut ca nu Zoe a scris cartea, ci Siobham Curham. Mai multe despre asta puteti citi aici.

Eu am aflat de lucrul asta de-abia dupa ce am citit 80% din carte. Probabil ca daca as fi aflat inainte sa aleg cartea, nu as mai fi citit-o. De ce? Simplu. Pentru ca nu mi se pare corect. Toata faza asta cu autorii fantoma si “ghost writing” nu mi se pare corecta si, personal, nu sunt de acord cu fenomenul asta. Va voi explica de ce mai jos.

Pur si simplu nu mi se pare corect ca cineva sa castige milioane intregi de pe urma altcuiva. Mi se pare un furt, chiar daca cel care a scris lucrarea a primit bani buni pentru munca lui. Insa eu consider ca in cazul asta nu este vorba numai de bani. E vorba si de recunostinta pe care o carte ti-o aduce. Recunostinta, popularitate si merite. In momentul in care scrii o carte sau un text artistic, nu astepti numai castig. Astepti sa iti fie recunoscut talentul. Astepti momentul in care cineva va veni la tine cu cartea la care tu ai muncit poate ani intregi si iti cere un autograf. Astepti momentul in care vei citi un pasaj pe care l-ai scris de mii de ori si de care inca nu esti multumit in fata unei adunari de zeci de oameni. Astepti aprecieri, mandrie, emotie, o lume care sa iti aprecieze munca.

Ce primesti ca si autor fantoma? Un cec cu o suma de bani. Atat. Nici macar nu esti mentionat in carte. Lucrezi poate ani intregi la o carte, sa spunem, si la final nu te alegi decat cu bani.

Bineinteles, banii ar putea fi de-ajuns pentru unii. Insa eu vorbesc din punctul meu de vedere, iar pentru mine, banii nu sunt de-ajuns.

Nu mi se pare un lucru etic. De ce ai vrea sa castigi bani de pe urma altcuiva? Nu, asta o inteleg. Este alternativa usoara. Multa lume vrea sa fie celebra din cauza talentului la care viseaza, insa putini pot. Insa acum asta se poate cu putini bani. Eu, personal, nu as putea dormi noapte stiind ca am castigat bani, faima si adoratie pe baza muncii altcuiva. Sunt sigura ca multe persoane ar fi fericite asa, dar eu nu.

Mie imi place sa primesc laude dupa ce am muncit din greu. Intotdeauna am muncit mult si ma simt foarte bine atunci cand cineva ma lauda din cauza roadelor pe care a dat-o munca mea. As vrea sa scriu la un momentdat si o carte, dar la momentul asta, nu pot. Am alte prioritati. Dar asta nu inseamna ca platesc pe cineva pentru a-mi scrie mie o carte care sa se vanda ca painea calda.

Gandindu-ma acum si din privinta celui care scrie cartea, adica “scriitorul fantoma”, nici asta nu mi-ar placea. Nu as vrea sa depun atat de multa munca pentru ceva ce nu va fi recunscut drept munca mea. Daca e sa muncesc la ceva pentru luni intregi, as vrea sa fiu rasplatita cu adevarat. Da, si in bani, dar si in laude, aprecieri si adoratie. Asa-s eu, mai egoista.

Ghost writing-ul e ca si cum un sportiv ar castiga o competitie dupa ce a luat steroizi. E trisat.

Sa publici ceva cu numele tau chiar daca nu esti tu autorul respectivei lucrari este trisat. Sa castigi incredere, aprecieri, adoratie, laude de pe urma altcuiva este trisat.Va aduceti aminte cand eram mici si copiam temele de la colega tocilara? Faza asta cu ghostwriting e acelasi lucru.

Mi se pare, de asemenea, aiurea sa spui ca ai talent cand de fapt nu stii cum sa scrii doua cuvinte care sa sune bine. Nu urasc nimic mai mult decat o persoana care pretinde a fi ceva ce nu este. Si nu cred ca este corect pentru cineva sa ia toate meritele pentru ceva ce nu a facut. Nu e corect sa te imbogatesti sau sa devii popular pe spatele altcuiva care nici macar sa nu fie mentionat.

Okay, cred ca ati inteles care este parerea mea despre ghostwriting. Nu e corect. Nu imi place ca sa intampla asta. Sper ca acest fenomen sa nu ia amploare, pentru ca daca se intampla asta, nu vom mai putea fi siguri de munca nimanui, iar trisatul si furatul vor fi legale.

Voi ce parere aveti despre ghostwriting? Sunteti de acord sau nu? Astept cu nerabdare parerile voastre in sectiunea de comentarii! 🙂

Ce-ar fi sa incercam sa fim mai buni?

Stau uneori si ma uit in jurul meu si ma uimeste rautatea care pur si simplu se poate taia cu cutitul care ne inconjoara. Ma uimesc de fiecare data privirile taioase ale oamenilor straini, care se uita la tine de parca ar vrea sa iti ia gatul, fara ca macar sa te cunoasca. Ma uimesc certurile din trafic, cele din autobuz, cele din magazine, de la institutii. Toate intre oameni straini, toate din cauza unor lucruri marunte. “Dar cine esti tu, dom’le, sa te bagi in fata? Stai dracului la locul tau!”

Vorbe atat de taioase, aruncate atat de usor. Vorbe care dor, care uneori taie. Vorbe pe care le tinem minte toata viata. Vorbe care, uneori, nu isi au locul.

De fiecare data cand stau pe internet gasesc cate un comentariu argresiv la adresa cuiva sau o cearta intre doi oameni cu opinii diferite. Ma ingrozeste ura care se poate simti in comentariul cuiva care nu are aceasi opinie cu tine si care, doar din cauza ca nu este de acord cu ce spui tu, simte nevoia sa te atace personal si sa te judece, chiar daca nu cunoaste cel mai mic lucru despre tine. Cine esti tu sa imi spui mie ca nu am dreptate sau ca sunt o proasta?

Insa cel mai mult ma ingrozesc si ma uimesc rautatile din prieteni. Chiar si dintre anumiti membri ai familiei. Ma uimeste zambetul lor stramb, mai falsa ca posteriolul lui Kim Kardashian. Vorbele lor de bine, spuse printre dinti inclestati, atunci cand de fapt vor sa te scuipe in ochi. De ce? De ce nu pot fi sinceri si sa spuna ca nu te plac? Sa te trimita dracului in fata si sa nu se prefaca ca esti soarele de pe cerul lor?

Cine esti tu sa imi spui mie ca nu sunt buna de nimic? Sa ma critici fara pic de bun simt? Sa ma judeci fara sa stii ce dureri ascund? Sa iti dai cu parerea despre ceva ce nu stii?

Fiecare ne-am dori sa traim intr-o lume mai buna. Fiecare visam la o lume in care sa ne zambim unul altuia pe strada, sa vedem batrani cu fete binevoitoare, adolescenti care ajuta persoanele mai in varsta si tot asa. Ne dorim sa vedem o lume in care binele predomina.

Ei bine, haideti sa va anunt ca aceasta schimbare nu se poate produce daca nu incetam sa mai credem ca celalalt trebuie sa se schimbe. Nu. Noi trebuie sa ne schimbam primii. Schimbarea incepe de la noi si continua cu vecinul de la doi, caruia i-ai dus gunoiul in drumul tau spre scoala.

In astia 17 ani in care am trait eu, am invatat ca daca vrei sa obtii un rezultat bun, trebuie ca procesul sa fie facut cu voie buna. Cu politete. Stiti cat de multe se pot castiga cu politetea? Nici nu va puteti inchipui. O stiu din proprie experienta. Eu una prefer sa arunc un zambet binevoitor doamnei acre de la casa, in speranta ca asta ii va face treaba mai usoara si ca o va imbuna.

Si am mai invatat ca niciodata nu voi putea face fericita pe toata lumea, dar ca trebuie sa ma fac fericita pe mine insumi. Asta nu inseamna, totusi, ca sunt nepasatoare fata de sentimentele celor din jurul meu. Nu. Incerc mereu sa ma pun in situatia altora si sa incerc sa le inteleg motivele si reactiile. Uneori nu se poate si orice as incerca, nu pot intelege de ce unii oameni sunt atat de rai.

E usor sa criticam pe cineva doar pentru ca nu vrem sa ne amintim ce zace la noi in curte. Dar v-ati gandit vreodata ce rani ascunde acel om? V-ati gandit ca poate a trecut prin atat de multe lucruri traumatizante, incat o parte din sufletul lui e mort? V-ati gandit ca poate o vorba buna sau un zambet blajin l-ar putea ajuta sa rasufle mai usurat?

Eu una m-am saturat de oamenii care transmit numai ura. M-am saturat de oameni care se cred mai destepti, care judeca, care taie si spanzura doar pentru ca se plictisesc pentru ca nu au ce face. Oameni care se cred mai buni, chiar daca nu sunt. Data viitoare cand vrei sa te dai mai bun in fata cuiva, asigura-te ca chiar esti mai bun. Asigura-te ca inima iti este mai buna si ca ai facut mai multe in viata ta decat respectivul pe care il consideri inferior. Si daca constati ca intr-adevar esti mai bun, incearca sa ii dai peste nas cu o vorba buna. Va functiona mult mai bine.

Ce-ar fi ca, de azi, sa incercam sa fim mai buni? Sa nu mai folosim sarcasmul si ironia ca sa ne aparam? Sa incercam sa luam in serios pe toata lumea? Haideti sa incercam sa ascultam fiecare persoana cu atentie si sa intelegem care este povestia lui cu adevarat. Sa incercam sa dam atentie adolescentilor, la fel ca adultilor. Uneori, adolescentii ascund in ei adevarate comori care ajung sa fie ingropate in ei la fel ca o relicva doar pentru ca cineva cu mai multi ani pe buletin s-a gandit sa ii spuna ca visurile lui sunt prea marete si el e prea mic. Sa nu il asculte. Sa nu ii dea dreptate chiar si atunci cand avea.

Ce-ar fi sa incercam sa il ajutam pe semenele nostru? Sa nu mai invidiem matusa care are un BMW? Sa nu mai vorbim de rau pe cei care nu merita? Sa zambim mai mult, sa dansam mai mult, sa facem ce ne place? Ce-ar fi sa incercam, de acum incolo, sa ne punem in locul persoanei pe care o judecam sau care ne-a facut rau si sa incercam sa ii intelegem? Fiecare persoana duce o lupta interioara si traieste cu o durere pe care incearca sa o ascunda in moduri diferite. Unii o ascund cu o vorba buna, altii cu o vorba taioasa. Oricum ar fi, consider ca oricine merita beneficiul indoielii. Pana la proba contrarie, nimeni nu este cu adevarat rau.

Haideti sa fim mai buni. Data viitoare cand cineva iti ia randul la casa, incearca sa ii zambesti. Sa ii spui calm ca exista un rand. Data viitoare cand cineva te calca pe coada, pur si simplu ignora-l, sau vorbeste cu el calm. O vorba buna actioneaza mai repede ca un Paracetamol cand te doare capul.

Ce-ar fi sa fim mai buni? Sa nu mai vorbim urat unii cu altii? Sa nu ne mai certam intre noi? Sa gandim pozitiv, sa transmitem lucruri pozitive si sa tratam pe toata lumea ca si pe un egal? Sa nu ne mai credem mai buni? Sa ne bucurm de reusitele altora? Sa stam sa judecam inainte de-a face acuzatii care sa afecteze? Sa nu mai vorbim fara sa gandim si fara sa cunoastem anumite lucruri? Sa nu mai credem tot timpul ca noi avem dreptate sau ca suntem mai destepti? Ce s-ar intampla atunci?

Credeti-ma, v-o zic din proprie experienta. Lumea (cel putin cea din jurul vostru) s-ar schimba. In bine.

Judetul Vaslui nu este definit de cei sapte violatori

Astazi as vrea sa deschid un subiect la care ma gandesc de multe luni si care ma apasa de multa vreme. Cred ca v-ati dat seama deja din titlu ca in postarea aceasta vreau sa vorbesc despre Vaslui, judetul care, la ora actuala, este cel mai ponegrit Judet din Romania.

Motivul pentru care vreau sa vorbesc despre acest judet pe blogul meu vi-l voi spune de la inceput. M-am nascut si am crescut 13 ani in Barlad, oras destul de maricel din Vaslui. Da, dom’le, m-am nascut in judetul violurilor si a crimelor. Am crescut acolo, in judetul ala despre care se rade pe Facebook si de care se face basca la fiecare colt. Si chiar daca nu am cele mai placute amintiri din Romania, nu voi ascunde niciodata faptul ca m-am nascut in judetul care e pomenit in fiecare zi la televizor si nu neaparat pentru lucruri bune.

In ultimii ani, Vasluiul a devenit cunoscut in toata Romania pentru atrocitatile care se intampla acolo: violuri, talharii, crime si tot felul de fapte inimaginabile. Nu exista zi in care sa nu auzi la stiri de ceva ce s-a intamplat in Vaslui. Recent, una dintre cele mai ingrozitoare crime s-a desfasurat intr-un sat din Vaslui. Sapte haimanale de baieti (pentru ca barbati nu merita sa le spun – aia nu sunt barbati; sunt animale care ar trebui duse in jungla si lasate acolo) au violat o fata intr-un mod groaznic. Haimanalele aproape ca au scapat basma curata, dar au avut nenorocul de a starni o reactie in masa in Romania. Cred ca stiti deja ca o tara intreaga a fost revoltata de felul in care ei au fost tratati, parca cu tratament special. S-au facut multe campanii pe internet ca acesti criminali sa primeasca pedepsele pe care le merita. Dupa luni de procese si scandal, cei sapte Vasluieni au fost pedepsiti, in sfarsit. Mult prea putin, daca ma intrebati pe mine.

Si eu, la randul meu, am fost revoltata de ce i s-a intamplat fetei din Vaslui si felul in care acei sapte “golani” au fost tratati. Chiar si acum, cand isi ispasesc pedeapsa in puscarie, sper sa se intample o minune si sa putrezeasca in puscarie, pentru ca asta merita. Sa nu mai iasa niciodata de acolo si sa isi petreaca fiecare zi gandidu-se la momentul cand au vrut sa isi arate muschii in fata unei fiinte mai slaba decat ei si sa se blesteme pentru idiotenia pe care au facut-o. Insa nu se va intampla asta. In cativa ani vor fi pusi in libertate pentru buna purtare. Nu e prima si nici ultima data cand se va intampla asa ceva, iar violul acela se va repeta si prin momentele acelea groaznice vor mai trece si alte fete si femei.

Insa nu asta vreau eu sa vorbesc acum. Vreau sa va povestesc mai multe despre Vaslui, judetul in care m-am nascut si in care am crescut.

Am sa va spun adevarul. Iar asta e ca, atunci cand eram in Barlad, nu circulam niciodata singura pe strazi. Cand zic niciodata, nu glumesc. Nu a existat data in care sa fi iesit pe strada si sa fi fost singura. Eram insotita fie de un parinte, de un membru al familiei sau de frate-miu. Motivul era foarte simplu – imi era frica. De fapt, ne era frica sa circul singura. Si mie si parintilor mei. Voi recunoaste ca judetul Vaslui este plin de oameni dubiosi, de raufacatori si de tigani care vor sa faca rau. Dar stiti de ce mai este plin Vasluiul? De oameni destepti.

Nu stiu cati dintre cei care vorbesc judetul Vaslui de rau realizeaza ca raufacatori, criminali, violatori si talhari se afla in fiecare judet din tara. Okay, poate ca nu la acelasi grad, dar lucrurile care se intampla in Vaslui se intampla zilnic si in alte orase si judete din Romania. Poate ca nu auzim la fel de des de crime in alte judete din tara, dar se intampla. Fiecare judet are oamenii lui cu care nu se mandresc si care fac rau lumii. Insa dintr-un motiv pe care nu il inteleg, toata lumea se leaga de Vaslui.

Un lucru care ma revolta la maxim sunt imaginile care circula pe internet, in care Vasluiul este ridiculizat. Vorbesc de imaginile acelea care spun “Dupa trei luni in Vaslui”. Imagini ca asta:

v1

Inca de cand am vazut prima imagine de genul asta am fost revoltata. Nu pentru ca sunt din Vaslui, ci pentru ca mi se pare incredibil de rusions pentru tine, ala care razi de un judet din care nu esti, sa judeci ceva ce nu cunosti si sa generalizezi. Plebe exista in fiecare judet, dar tu, Bucurestene care te mandresti ca nu ai accent, ai ales sa te iei de Vaslui. Ca de, de ce sa nu ne amuzam si noi pe baza unor oameni pe care nu ii cunostem si sa judecam fara sa cunoastem? De ce sa jignim si niste oameni inocenti, care n-au nici o vina ca lumea s-a axat pe Vaslui si care dau cu pietre in el pentru ca asa se poarta?

Haideti sa va mai zic ceva. Vasluiul nu este definit de cei sapte violatori. Vasluiul nu este definit de nici o crima care s-a intamplat acolo. La fel cum nici Bucurestiul nu este definit de faptul ca Ceausescu a locuit acolo sau cum Diaspora nu este definita de oamenii care au facut atat de mult rau gazdelor lor. Si la fel cum nici eu nu sunt definita de faptul ca sunt egoista. Si nici Siria nu este definita de teroristi.

Oameni buni, nici un judet nu ar trebui sa fie ridiculizat din cauza raufacatorilor. De ce sa alegem sa ne uitam la lucrurile rele cand sunt atat de multe lucruri bune pe care am putea sa ne concentram? Stiti cate personalitati a dat Vasluiul? Normal ca nu stiti. Lasati-ma sa va luminez eu.

Tu, Brasovene care critici, stiai ca Alexandru Ioan Cuza a fost nascut la Barlad? Da, mai, am mers pe aceleasi strazi pe care a mers Cuza si ma mandresc cu asta. Dar de Alexandru Vlahuta stiai? O strada cu numele lui era aproape de strada unde locuiam eu. Tu, mai Clujene care ai aratat cu degetul Vasluiul, stiai ca Constantin Chirita? De Marcel Guguianu stiai? Am cantat, ma, in galeria lui de sute de ori. Am stat in fata lui, i-am vazut, ma, ochelarii aia caracteristici, galeria lui imi era ca o casa. De Tonitza stiai, ca s-a nascut la Barlad, ma? Am fost eleva la scoala la Tonitza si sa fiu al naibii de nu sunt mandra de asta. Si stii ma, de ce? Pentru ca scoala de Muzica si Arte Plastice “N.N. Tonitza” din Barlad a scos mai multe talente decat te-ai fi asteptat. Nici sa nu mai pomenesc de cate premii castiga elevii scolii anual la diverse concursuri. Stii ma, cati muzicieni duc acum numele tarii in afara dupa ce au studiat acolo? Cunosc cel putin doi violonisti care pomenesc Romania si Barladul cu fiecare ocazia. Da, ma, si ma stiu si pe mine, care am crescut in Barlad si am studiat la scoala lui Tonitza si am ajuns sa fiu la un an departare de diploma de conservator, cand altii de-abia se hotarasc unde vor sa o ia mai departe si vorbesc trei limbi, o invat pe a patra si am un blog pe care lumea il citeste. Si stii ma de cate ori am zis de unde vin, si cata lumea mi-a zambit incantata din cauza asta? Nu stii. Normal ca nu stii. Televizorul te-a imbuibat cu povestile violatorilor si crezi ca numai asta este de capul Vasluiului. Ei bine, nu e. Vasluiul e plin de personalitati si de oameni inteligenti, iar Diaspora se mandreste cu numele care ii fac pe straini sa viziteze Romania. Iar doctorul ala la care ai fost tu, Banatene, ca te doare capul de la prea mult judecat pe zi, stiai ca e din Valui? Stiti cati doctori sunt din Vaslui sau au origini de acolo? Varul meu, care e doctor veterinar si care a aparut de mai multe ori la televizor, are origini din Vaslui. La fel si celalalt var, care e director la o companie mare internationala. Stiai tu de ei? Nu stiai.

Si e si normal ca nu stiai de ei, pentru ca televizorul promoveaza numai raul. N-ai sa auzi de cati copiii talentati sunt in Vaslui, sau de cati oameni duc numele Vasluiului si al Romaniei in afara si n-ai sa auzi de cate festivaluri se tin in Barlad si in Vaslui, sau de cate teatre sunt acolo si de felul in care Barladul este unul dintre orasele pe care mari muzicieni l-au vizitat si au spus ca este unul dintre cele mai culturale orase si ca publicul este minunat. N-ai sa vezi felul in care sala de la Guguianu se umple ochi de lume atunci cand este vreun concert de muzica clasica. Pentru ca televizorul nu face decat sa defaimeze si sa arunce in noroi, pentru ca e mult mai usor asa.

Asa ca tu, ala care stai cu burta la televizor, cu o bere in mana la fiecare ora, termina sa mai judeci. Terminati sa mai judecati un judet care a dat atatea personalitati. O spun inca o data. Vasluiul nu este definit de raufacatori. 

Judetul Vaslui are multe parti frumoase, multi oameni frumosi. Trebuie doar sa iti amintesti de ei si sa incerci sa fii deschis la minte. Sa realizezi ca violatori sunt peste tot, dar Elena Farago, pe care ti-o citea mama ta inainte de culcare, s-a nascut la Barlad, la fel ca si Victor Ion Popa. Si daca ajungi sa citesti postarea asta, adu-ti aminte ca am crescut in Vaslui. Poate, peste ani, cand ai sa ma vezi la televizor dupa un concert pe care l-am sustinut, sa-ti aduci aminte ca m-am nascut la Barlad si ca nu accept sa fiu definita de cei sapte violatori.

Inca o data, va rog sa nu mai judecati ceva ce nu cunoasteti. Nu se stie niciodata cand un viol sau o crima mai ingrozitoare sa va petrece la voi in judet si lumea va incepe sa arate cu degetul fara sa stie ca, de fapt, e chiar fain sa fii nascut acolo unde ai fost nascut.

*Vreau sa mentionez ca nu vreau sa jignesc pe nimeni cu aceasta postare si nici nu tine de rasism. Nimic din ce am spus nu este spus cu rautati si nici nu am vizat

Jurnalul unei liceene – Impresii din liceu

A trecut mult timp de cand v-am impartasit amintiri sau impresii din liceu. Nu pentru ca nu as avea ceva de impartasit, ci pentru ca uneori am nevoie de ceva timp pentru a pregati un post care sa transmita ce vreau eu sa transmita. Calitate, nu cantitate. Asta e moto-ul meu. Prefer sa ma gandesc mai mult timp la subiectul pe care vreau sa il abordez si sa iasa ceva bun, decat sa scriu ceva incoerent.

Noua, elevilor din Grecia, ne-a mai ramas foarte putin din anul acest scolar. Cam o luna jumatate, fara vacanta de paste. Apoi avem examenele finale si s-a dus anul acesta. E un an bun, dar vreau sa se termine, pentru ca m-am plictisit si am obosit de aceiasi idioti in e. fiecare zi. Am avut parte de multe surprize, atat neplacute, cat si foarte placute. S-au intamplat multe lucruri care mi-au ramas in minte, dar nu vreau sa vi le povestesc pe toate.

Vreau, insa, sa vorbesc despre o parte neplacuta a liceului. Si anume, sistemul scolar. Mai exact, sistemul examenelor de final.

In Grecia, in ultimel luna din anul scolar, toti elevii de gimnaziu si de liceu dau examene finale la fiecare materie, in afara de gimanstica. Timp de o luna jumatate, in fiecare saptamana se dau cam doua examene, maxim trei. Examenele tin doua ore, iar apoi esti liber sa pleci, pana la urmatorul examen. Dupa ce se termina examenele, dupa vreo saptamana ies si rezultatele, care sunt afisate la scoala. Cine isi gaseste numele pe lista a trecut. Cine nu, trebuie sa isi dea corijenta (in cel mai bun caz) in Septembrie.

Examenele nu sunt diferite de tezele din Romania. Singura diferenta este ca examenele au loc exact ca si un BAC. Chiar daca ar trebui, eu personal nu ma tem deloc de aceste examene, spre deosebire de colegii mei, care asteapta examenele la fel ca un condamnat la moarte isi asteapta sentinta. Personal, nu vad ce este asa greu in aceste examene. Daca citesti toata materia pe parcursul anului, nu ar trebui sa ai nici o grija. Binentelesi, daca lasi materia pentru dimineata examenului, cred si eu ca iti este teama de aceste examene. Dar chiar si asa, nu este nimic prea greu.

Insa asta nu este chiar relevant. Ce este relavant sunt subiectele si cine face aceste subiecte.

La gimanziu, subiectele sunt facute de profesorii din scoala. Fiecare profesor care preda o anumita materie sa sfatuieste cu colegii lui care predau aceasi materie si impreuna fac subiectele pentru examene. Acelasi lucru se intampla si la liceu, pana anul trecut, cand ni s-a schimbat guvernul si s-au gandit ca ar trebui sa mai schimbe ceva si pe la liceu. Asa ca au decis sa implementeze un nou sistem de examene pentru liceu. Guvernatorii nostri s-au gandit ca la liceu sa se invete si mai mult decat se invata (si credeti-ma, se invata extrem de mult si inainte) si sa implementeze un nou sistem prin care jumatate dintre subiectele de la examene erau puse de profesori, iar cealalta jumatate era trimisa de Minister, in dimineata examenului. Asta se intampla la toate materiile.

Vreau sa luati in considerare ca ideea le-a venit in 2013, prin Februarie. In Mai 2013, elevii din clasa a zecea dadeau examenele cu noul sistem. Cati dintre acesti elevi au ramas corigenti? Mai bine de 50%. De ce? Pentru ca pentru a avea succes cu un astfel de sistem trebuie sa fii pregatit si sa poti face toata materia. Trebuie sa predai si sa inveti fiecare capitol, fiecare lectie, fiecare definitie si teorie s.a.m.d. Nici elevii, nici profesorii nu stiu ce le va pica la examene si ce vor trebui sa scrie. Asa ca, logic ni se pare tuturor sa (incerci) sa acoperi toata materia pana in Mai, cand incep examenele. Binenteles, din cauza ca anul trecut sistemul s-a schimbat in mijlocul semestrului doi, lucrul acesta a fost imposibil. Rezultatul ideilor dragilor nostri guvernati a fost catastrofal.

Cand am intrat la liceu, in Septembrie, inca din prima zi ni s-a vorbit de cat de grele vor fi exameniele. Toata lumea ne spunea cat de mult vom avea de invatat si cat de greu va fi. Subiectul principal, pentru trei luni asta a fost: examenele. Fiecare profesor se axa pe asta si incerca sa predea cat mai multa materie in cat mai putin timp. Stresul era mare, iar greutatile multe, mai ales ca unele materii le-am inceput prin Octombrie, din lipsa profesorilor.

Mi s-a parut bataie de joc, sincera sa fiu. Nu te poti juca asa cu viitorul unei intregi generatii. Nu poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa te gandesti “Hm, ia sa le facem viata si mai grea, sa ii facem sa dea milioane intregi pe meditatii si sa ii facem sa isi rateze viitorul.” doar pentru ca tu de-abia ai intrat la guvernare si vrei sa iti arati ideea.

Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca nu se invata. Se alerga, pur si simplu, prin materie si nu se invata nimic foarte bine. Trebuia sa faci materia, ca sa te asiguri ca ai o sansa la examene.

Dupa cum cred ca stiti deja, acum o luna cred ni s-a schimbat iarasi guvernul. Ni-au fost promise multe schimbari inspre bine. Una dintre aceste schimbari a fost scoaterea sistemului de examenele de la liceu. Va puteti imagina ca noi toti l-am vrut pe Tsipras, in speranta ca liceul va deveni un pic mai usor.

Tsipras a iesit si s-a tinut de promisiune. Au scos acest sistem. Insa cum? Au anuntat asta la TV. Ne-am bucurat toti si, intr-adevar, liceul a devenit mai usor, pentru ca atat profesorii, cat si elevi au scapat de amenintarea examenelor atat de grele. Insa au primit scolile vreo hartie oficiala care sa le spuna care sunt urmatorii pasi? Care sa spuna in mod oficial ca da, sistemul de examene de anul trecut nu se mai aplica anul asta? Li s-a trimis materia? Nu. Binenteles ca nu. La mai putin de doua luni pana la examene, toate scolile asteapta instructiuni despre examene. Nu stim ce materie trebuie neaparat sa invatam, nu stim sigur cum vom da examenele. Ne bazam pe un anunt de la TV (oficial, ce-i drept) al ministrului de invatamant. Mai avem doua luni pana la examene si nu stim cum le vom da. Lucru care mi se pare din nou bataie de joc.

Cred ca orice guvern am avea, si-ar bate joc de invatamant. Este cel mai usor sa schimbi cateva lucruri la invatamant, doar pentru a-ti arata puterea si pentru a da impresia ca stii ce faci si ca te ocupi de viitorul cetatenilor tarii tale, fara a te gandi cum vor fi afectate vietile elevilor. Viitorul lor.

Pe mine asta ma uimeste. Ca nimeni nu se gandeste la viitorul nostru. Nimeni nu vede cat de tare se joaca cu noi, cu viitorul nostru si al tarii.Nimeni nu vede cat de tare ne afecteaza asta. Pentru ca da, ne afecteaza. In momentul in care nu stii cum si ce sa predai, va puteti imagina ca se pot intampla multe.

In fiecare zi speram la o schimbare. De fiecare data cand se schimba guvernul, speram ca va fi mai bine. Insa trebuie sa realizam ca niciodata nu ne va fi mai bine. Doar in momentul in care dorinta pentru bine va fi mai multa si mai apriga decat dorinta pentru putere vom avea o viata mai buna, iar asta nu se va intampla niciodata. Daca va uitat in jurul vostru cred ca asta este destul de clar. Oamenii vor fi intotdeauna insetati pentru putere. Trebuie sa invatam sa nu ne mai bazam pe vorbele unor mincinosi si sa ne luam viitorul in propriile maini, atat cat se poate.

Sper ca vom primi in curand un anunt oficial si ca vom sti ce sa facem. Pana atunci, ne luam fiecare cate o lanterna pentru ca vedea in intunericul ce guvernul il asterne peste vietile noastre.