În labirint

Long time no see, vorba aia. Nu mi-a stat mintea la scris multă vreme. Vara asta mi-am petrecut-o mai mult hai hui. Cu mintea, mă refer. După vară, m-a luat viața și m-a trântit rău de tot. Am căzut, m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe, în stilul caracteristic mie. Am trecut prin câteva lucruri – am pierdut lucruri și oameni, și-am învățat că în viața câștigi și pierzi, și că uneori trebuie pur și simplu să-ți salvezi pielea. Și asta am făcut, mi-am salvat pielea. Unora, în schimb, nu le convine, pentru că vor să te vadă căzut, să fii mai jos decât ei. Și este ok, pentru că atunci îți dai seama de adevărata lor lumină.

Între timp a venit toamna, am început treaba, și încerc să ies din labirint. Viața mea a devenit un labirint din care mi-a fost greu să ies multă vreme, și uneori încă o mai iau pe străduțe înguste și complicate. Încerc să revin la tot ce mi-a fost drag cândva, dar după ce îți schimbi obiceiurile și în sufletul tău intră și alte lucruri, începi să te întrebi dacă e neapărat necesar să te întorci la persoana la care erai cândva și la tot ce definea acea personalitate.

Mi-am luat o agendă Moleskine – voiam o chestie de-asta de când eram mică, dar erau de neatins. Multe lucruri care obișnuiau să-mi fie de neatins îmi sunt acum acesibile și au devenit deja banale. Să-și fi pierdut, oare, farmecul? Nicidecum. Poate valoarea – dar nu farmecul.

Mi-am luat și-un laptop, primul gadget luat din banii mei. Am mers și la psiholog, dar nu m-a atins în vreun fel special, așa că Moleskine-ul ăla îmi ține loc de psiholog. M-a întrebat cineva de ce scriu în jurnal, nu cumva pentru că vreau ca cineva să citească? Nu, nu ca să citească cineva, ci ca să mă eliberez de niște gânduri pe care nici eu nu le înțeleg, ca mai apoi să analizez totul la rece și să încerc să-mi fiu propriul psiholog.

quote blog

De citit, citesc pe apucate. Citesc Jurnalul fericirii de Steinhardt. E o carte mare, nu ca volum, ci ca și conținut. Se citește greu, dar bine. O citesc de mai bine de o lună – zilele astea o termin și sunt sigură că îmi va fi lipsi. Am o mulțime de cărți cărți ce așteaptă să fie citite, dar prea puțin timp și mult mai multe priorități la momentul actual.

Am zis să sriu în seara asta nu pentru că am gânduri de revenire acum, ci pentru că îmi lipsea foarte mult să ascult muzică și să scriu. Senzația aceasta de a tasta, sunetul pe care le fac tastele, momentul când apeși ”publish”, ideea că faci ceva, că lași o amprentă în lume. Mi-e dor de partea aceasta a mea, dar încă nu este momentul să revin. Bineînțeles, am multe lucruri de spus și multe povești de împărtășit, dar, din nou, la momentul acesta nu reprezintă o prioritate. Lucrez la un alt proiect pe care trebuie să îl duc la capăt, iar  după voi începe să mă axez și pe conceptul pe care îl am eu în minte pentru partea personalității mele care are nevoie să scriu și să se exprime pe internet. Cert este că locul va rămâne aelași, dar fața va fi complet diferită, la fel ca și persoana din spatele ecranului. Nu mai poate fi ce a fost până acum, pur și simplu pentru că eu nu mai sunt ce eram când am început să scriu la Bianca2b.

Am scris  toată această postare ascultând albumul recent lansat de Grasu XXL și Guess who, În labirint. De aici și titlul postării. Am pe repeat albumul de când a ieșit, și-mi place la nebunie. Mi se pare că fiecare melodie exprimă ceva specific, că nimic nu este lăsat la întâmplare, și că albumul, per total, acoperă fiecare subiect posibil și induce fieare stare pe are un om poate să o aibă. Este o adevărată poveste despre viață, societatea în are trăim, și mai ales, despre oameni. Am câteva melodii pe care le ascult mai mult decât pe celelalte, dar melodia care mi-a atras atenția asupra albumului este Spune-mi tot, un featuring super fain cu Feli, pe are l-am avut pe repeat încontinuu trei zile la rând și care atinge exact coarda care trebuie ca să înțeleg fiecare vers.

Bă, până la urmă ideea este că viața merge mai departe. Că te împiedici (și daă ești gras, te și rostogolești, vorba Grasului din Pam-pam!), te mai oprești, dar continui să mergi. Poate uneori din virtutea inerției, pentru că nu ai altă opțiune. Dar tot e mai bine decât să stai pe loc.

Orice e mai bine decât să stagnezi.

Iar noi ne vom reciti curând. Vă las cu melodia de care ziceam mai sus, că merită ascultată. Asta, și vreo încă câteva zeci de melodii pe are vreau să vi le împărtășesc, dar nu acum.

Advertisements

Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte

Am visat de mică să trăiesc o prietenie cum vezi în filme. Să am genul de prietenă pe care, dacă o suni la ora trei dimineața plângând, se ridică din pat și vine în cinci minute la tine, cu o tonă de înghețată și un umăr pe care să plângi. O persoană care la început să fie complet străină și cu care, până la urmă, să ajungi să împarți orice lucru din viața ta – oricât de dureros sau de rușinos ar fi acesta – fără să fii judecat.

Nu am putut găsi pe nimeni de genul acesta ani întregi. Am trecut prin multe lucruri cu aparenții mei prieteni. Am fost bârfită, am fost dată la o parte fără nici o explicație, am fost rănită de persoane în care am avut încredere, fiind prea naivă și prea mică pentru a le vedea adevărata față. Aceasta a fost una dintre suferințele mele constante – faptul că la vârsta de 13 ani îmi pierdusem orice fărâmă de încredere pe care o mai aveam în prietenie și mă împăcasem deja cu ideea că voi fi una dintre persoanele care nu a avut parte niciodată de așa ceva. La fel de bine, mama îmi spunea că trebuie doar să găsesc pe cineva de seama mea, cu aceleași ocupații, valori și cu același stil de gândire.

Nu am crezut-o, bineînețeles. Nu am crezut-o nici când îmi spunea că liceul îmi va aduce așa ceva sau, în cel mai rău caz, facultatea. Îmi spunea că Trebuie doar să am răbdare și să nu caut, sfat pe care l-am auzit și când a fost vorba despre iubirile mele ratate.

Dar s-a dovedit că mama a avut dreptate, pentru că, în clasa a 10-a, în primul an de liceu, am cunscut-o pe Nefeli. Eram toți noi la școală, însă ea era și mai nouă, pentru că s-a mutat la liceul nostru în a doua săptămână de școală. Prietenele mele o știau deja – crescuseră împreună și fuseseră la aceeași școală primară. Apoi, Nefeli a intrat cu bursă la un gimnaziu privat, așa că drumurile li s-au despărțit până la liceu, când s-au reîntâlnit, iar într-un colț mic mă aflam și eu. Eram un fel de intersecție între viața de copilărie și adolescență, între familiar și necunoscut.

Îmi aduc aminte și acum cum ne-am cunoscut. Stăteam sub acoperișul intrării de la școală, în prima pauză. Ploua atât de tare, încât aproape că nici nu ne auzeam și trebuia să ridicăm vocile, ceea ce a creat un vuiet asurzitor. Nefeli stătea în stânga mea, aruncând câte o privire curioasă și insistentă spre mine, prea timidă pentru a-mi pune întrebarea care îi stătea pe limbă. Până la urmă, după ce am surprins-o holbându-se la rana mea provenită de la anii de studiu la vioară, a deschis gura și mi-a pus întrebarea care o frământa de dimineață. Tu cânți la vioară?

Uimirea pe care am simțit-o (cauzată de ani întregi în care nimeni nu și-a dat seama că nu, rana respectivă nu provine de la altceva decât de la vioară) aproape că m-a lăsat mută. I-am zis că da și, surpriză, mi-a zis că și ea cântă tot la vioară.

Nu-mi pot da seama dacă acela a fost momentul în care am decis că noi două trebuie să fim prietene sau dacă asta s-a întâmplat undeva pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de bine semănăm. Cert este că întrebarea pe care mi-a pus-o și răspunsul pe care mi l-a dat au fost click-ul magic care ne-a făcut să începem să vorbim. Și am vorbit toată ziua, și ziua următoare, și tot așa. Și de-atunci nu ne-am mai oprit din vorbit. Am vorbit despre orice, spre deosebire de celelalte prietene ale mele, cu care vorbeam strict lucruri banale, cum ar fi băieții, ieșirile în oraș și sexul. Cu Nefeli am vorbit despre orice, am filozofat cât în lună și în stele și cred că oricât timp am avea la dispoziție tot nu ne-ar fi de-ajuns. Și chiar când nu suntem de acord și începem să ne certăm exact ca un cuplu căsătorit de 30 de ani, o facem tot pentru că știm că merită.

Asta e prietenia la care am visat tot timpul. O prietenie în care ne înțelegem dintr-o privire, în care cealaltă se ridică din pat când una dintre noi se simte rău, în care putem vorbi despre absolut orice, fără a judeca. Orice i-aș spune ei, oricât de nebun ar fi acel lucru, nu numai că nu mă va judeca, dar mă va completa în așa fel încât vom ajunge să scriem un roman întreg pornind de la respectiva idee. Nefeli e printre puținele persoane care știu exact ce gândesc și este capabilă să îmi completeze fiecare propoziție.

Bineînțeles, nu a fost așa de la început. Ne-a luat mult timp să devenim inseparabile și a fost nevoie de muncă și de încercare din partea amândurora, exact ca într-o relație amoroasă. Chiar dacă avem aceleași ocupații și valori (eu sunt violonistă, ea balerină care cântă la vioară), suntem două personalități complet diferite. Spre deosebire de ea, eu mă pun pe mine pe primul loc, având mereu grijă să fac ceea ce mă avantajează pe mine când vine vorba de carieră. Ea este mult mai altruistă și crede că relațiile cu ceilalți sunt cel mai important aspect al vieții cu o convingere care mă uimește încă. Nefeli e o persoană cu adevărat bună pentru că așa s-a născut, pe când eu sunt o persoană destul de bună pentru că învăț să fiu.

În primul an nu eram mereu împreună. De fapt, diferențele dintre noi ni se păreau amândurora uriașe și greu de trecut cu vederea. Nu neapărat imposibil, însă nu eram sigure una de cealaltă – nu știam dacă merită să luptăm. Așa că pur și simplu ne petreceam tot timpul împreună la școală, încercând să nu luăm foc de la diferențele de opinii și faptul că nici una dintre noi nu se putea deschide complet.

Cea mai mare problemă a fost, la început, neputința mea de a avea încredere în ea. După toate dezamăgirile din trecut, îmi era imposibil să cred că aș putea avea norocul să cunosc o persoană care îmi poate reda încrederea în prietenie. Așa că nu mă deschideam deloc în fața ei și, datorită diplomei mele care venea, nu ieșeam deloc cu ea în oraș. Preferam să mă odihnesc uitându-mă la un film, în timp ce ideea ei de odihnă era să iasă la o plimbare. Mi-a spus mai târziu că faptul că eu îi spuneam că nu am timp să ies, când ea de fapt vedea pe Facebook că eu mă uitam la filme era ceva ce o deranja. Apoi i-am explicat și eu că la vremea aceea, ieșirile în oraș mă oboseau foarte tare și că nu erau deloc stilul meu.

În vara dintre clasa a 10-a și a 11-a nu am văzut-o deloc. Când a început școala, am decis să încerc să am încredere în ea și să mă deschid în fața ei, dar nu a fost ușor. Am încercat marea cu degetul, până când am văzut că într-adevăr pot face asta. Vorbesc acum despre anul trecut, în care eu aveam diploma, eram stresată, ocupată și morocănoasă mai tot timpul. În plus, eram îndrăgostită de cineva care nu era dispus să mă iubească, în timp ce Nefeli era complet îndrăgostită de cineva cu care avea o relație frumoasă și, ca fapt divers, cu care este încă împreună. Fericirea ei evidentă era aproape că mă izbea în comparație cu nefericirea mea profundă de anul trecut. Toate lucrurile acestea combinate m-au făcut pe mine să o evit sufletește și să nu mă implic atât de tare. Până la un punct prin Aprilie, când i-am zis tot și am văzut că, spre deosebire de ce credeam eu, ea mi-a înțeles și sentimentele, și fricile, și nemulțumirile. Așa că mi-am promis mie să încerc mai mult.

Am început să îi spun mai multe despre mine, despre ce gândesc și simt și am început să împart totul cu ea. Sincer, nu mă pot bucura mai mult de această decizie, pentru că am câștigat o prietenie incredibilă, la care nici nu speram. După multe încercări și momente dificile peste care am trecut împreună, am învățat să ne fim alături una celeilalte orice ar fi, pentru că nu suntem chiar atât de diferite pe cum credeam la început. Bineînțeles, ambele ne-am schimbat de când ne-am cunoscut și am împrumutat câte ceva de la cealaltă, astfel încât am ajuns să simțit că suntem două surori.

De fapt, mi-e foarte greu să scriu despre prietenia noastră. Simt că orice aș spune nu poate descrie nivelul de intimitate, confort și încredere la care am ajuns cu Nefeli. Acest ceva este doar al nostru, în care nimeni nu poate interveni și pe care nimeni nu îl poate înțelege. Așa ceva trebuie trăit, nu descris.

Anul trecut, când am dat de diplomă, Nefeli a fost persoana care m-a susținut cel mai mult în afară de părinții mei. Ea a fost cea care a stat cu mine și m-a ascultat plângând și spunând că nu știu dacă pot face asta și tot ea mi-a zis ”mă, uite care-i faza, te iubesc, dar poți fi proastă tare câteodată. Cum să crezi că nu poți face asta?”

Tot ea s-a dus și mi-a luat țigări cu o ora înainte de diplomă, când rămăsesem fără țigări, intrasem într-o panică absurdă, nu-mi puteam simți mâinile de emoții, mai aveam o oră până la examen și trebuia să mă încălzesc. Apoi tot ea a fost prima persoană care m-a felicitat după, cu ea m-am întors acasă și  ea a fost alături de mine când mă simțeam al naibii de rău și nu mă puteam ridica din pat. Ea a stat cu mine până la ora 3 dimineața când trebuia să plec la Paris. Și tot ea m-a smuls de pe marginea prăpastiei de care mă apropiam cu pași repezi recent, de locul întunecat din care m-am chinuit atât de mult să ies și care mă sperie mult mai mult decât motivul pentru care aproape că mă întorsesem acolo.

Fata asta crede în mine cu toată ființa ei și-mi cântă în strună oricât de absurdă aș fi. Și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare, la fel ca și pentru toate lucrurile pe care mi le-a oferit, lecții pe care nu le-aș fi putut învăța altfel.

În curând o voi lăsa în urmă. Voi pleca de-aici și ea va rămâne să se lupte singură cu sistemul ăsta de rahat. Și mi se rupe inima că nu pot fi alături de ea, însă mi-a zis că nu-i nimic, că știe că e mai bine pentru mine și că pe oamenii pe care-i iubești trebuie să îi lași să plece dacă de asta au nevoie. Așa știu că ea îmi va fi alături mereu și sper din toată inima că viața nu ne va duce inevitabil în direcții diferite. Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu un pic mai norocoasă decât ceilalți, pentru că am cunoscut prietenia adevărată, cea care nu se descrie în cuvinte.

 

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

Întoarcere

*Textul pe care îl veți citi mai jos a fost scris de mine pe data de 17 August 2016, atunci când am început să studiez din nou după examenul de diplomă. Fiind ceva foarte personal, nu aveam de gând să îl postez, dar între timp am realizat că acea perioadă din viața mea s-a încheiat pentru mine și ceva nou a început acum câteva săptămâni, despre care vă voi vorbi altă dată.*

vioara-1

Revenire sau revedere? Care dintre ele? Dar oare, mai presus de toate, am fost vreodată despărțite? Să fi plecat eu sau să-mi fi comandat ea să luăm o pauză?

Nu știu. Cert este că dacă nu scriu acum, leșin.

Astăzi am pus mâna pe vioară pentru prima dată în șase săptămâni. Cea mai lungă perioadă în care nu am făcut ce mă definește pe mine. Șase săptămâni în care am încercat să fiu o cu totul altă persoană. La naiba, am devenit altă persoană, iar acum trebuie să găsesc un mod de a uni aceste două persoane care se luptă înăuntrul meu. Una dintre ele este cea care a descoperit viața anul acesta, iar cealaltă este violonista ușor stresată și un pic mai mult nebună.

Nu m-am putut atinge de vioară mult timp după examenul de diplomă. Să fiu al naibii dacă acum îmi dau seama dacă vreau într-adevăr să studiez. Știu că trebuie, totuși, și că nu mai am altă alegere.

E o imagine tare familiară în fața mea. Stau la masa din salon, cu laptop-ul pe picioare și scriu. În fața mea, becul aprins, perdelele trase, măsuța de cafea trasă la o parte, tocul viorii deschis pe canapea. Vioara stă și mă așteaptă acolo, dar dacă nu scriu cuvintele acestea acum, nu voi putea continua.

O imagine familiară, dar totuși ușor străină, parcă demult uitată. Una care aduce cu ea multă suferință, multă muncă și multe amintiri dureros de frumoase. Am uitat, parcă, de partea aceasta a vieții mele. Am refuzat să mă gândesc la tot ce înseamnă vioară și muzică, pentru că devenise ceva obligatoriu, iar eu am mai spus-o și am să mai spun că refuz să-mi transform plăcerile în obligații. 

Am pus vioara la gât după șase săptămâni și am simțit că s-a făcut un click. Ca și cum tot ce era greșit s-ar fi rezolvat. E o stare stabilă, dar tot mă simt zdruncinată. Pentru că totul este atât de diferit în mine, iar lucrul acesta este atât de familiar! Parcă venit dintr-o altă viață.

Corzile îmi sunt ușor străine, dar senzația aceasta îmi este cea mai cunoscută din lume. Mă doare ușor mâna și îmi este caldă. Pot simți oja stricându-mi-se pe unghii și mi se pare complet normal. Gâtul îmi este roșu, pătat, la fel cum a fost mai bine de zece ani de zile. 11 ani, în toamna aceasta. 11 ani de făcut aceeași acțiune mereu și mereu. Iar astăzi este prima dată când este ceva nefamiliar la lucrul pe care știu să îl fac cel mai bine.

Sunt eu. Văd totul cu alți ochi. M-am schimbat în șase săptămâni așa cum nu am făcut-o în ani. Am trăit, am suferit, am învățat, m-am distrat, am gustat din viață. Toate acestea fără a mă gândi la vioară. Am făcut totul pentru mine, după mintea și sufletul meu. A trebuit să mă distanțez, la fel cum faci când ești într-o relație perfectă, dar sufocantă. Iei o pauză și revii cu alți ochi. Ochii mei sunt acum larg deschiși și văd toate lucrurile într-o lumină diferită.

Este prima dată când studiez de când mi-am luat diploma. Am o senzație de libertate. Mi-am putut alege partiturile singură. Pot studia ce simt eu că este necesar să studiez. Este prima dată când studiez și sunt atât de multe lucruri noi. E prima dată când studiez și sunt majoră, prima dată când ating vioara după ce am atins o altă latură a vieții, prima dată când studiez după ce n-am studiat un timp atât de îndelungat. Prima dată când fac asta după ce am vrut să dau uitării partea aceasta a mea.

Este atât de straniu, și totuși atât de real și de familiar!

Trebuie să o iau ușor acum, așa cum faci când ai avut un accident și începi să mergi după ce nu ai făcut-o săptămâni întregi. Senzația o știi, trebuie doar să ți-o reamintești. Game, exerciții tehnice, puține piese.

Am avut un mic moment de panică când am deschis carcasa viorii. Dacă nu mai știam ce să fac cu ea? Dacă am uitat tot ce știam pe de rost? Și dacă nu mă mai vrea? Pentru că dacă nu te vrea instrumentul, te-ai dus naibii. Poți la fel de bine să o scoți la vânzare.

Dar nu, nu a fost acesta cazul. Am pus-o la gât și a fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi. La fel cum a fost când am văzut-o pe mama după șase săptămâni. Un sentiment straniu te suprinde, pentru că ai învățat să te simți obișnuită cu absența. Mi-a luat ceva mai mult să o acordez, pentru că m-am întors la vioara mea veche și nu mai știu exact cum merg lucrurile. Pe cealaltă am dat-o înapoi. Cu aia cred că mi-ar fi fost și mai ușor, pentru că ea a fost cu mine în momentul în care totul s-a schimbat. M-am panicat din nou când îmi făceam exercițiul de încălzire în poziția a patra, mereu a patra, și mi se părea că am o senzație nefamiliară în degete, ca și cum nu asta este poziția mâinii obișnuită.

Uit un singur lucru. Nu poți uita lucrul care te definește, care te-a crescut și care te-a făcut să fii cine ești acum.

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta

Deși suntem deja în luna Iulie, pentru mine vara de-abia acum începe. De fapt, vara își va intra în drepturi  pe 9 Iulie, când voi termina cu masterclass-ul pe care îl am săptămâna viitoare. Deși masterclass-ul este o experiență frumoasă și o șansă importantă, sunt atât de obosită de muzică, de vioară, de ore și de repetiții, încât nu mă pot bucura cu adevărat de el. Aștept să treacă, ca să mă pot bucura de vară și de viață.

Bineînțeles că a trebuit să fac o listă cu 10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta, ca să fiu sigură că îmi amintesc tot și ca să am grijă ca, la sfârșistul verii, să fi făcut tot ce mi-am propus. Fără altă introducție, aceasta este lista mea cu lucruri pe care vreau să le fac în vara anului 2016:

1. Vreau să mă las de fumat

Scopul meu principal pentru această vară este să mă las de fumat. Fumez de mai bine de un an jumătate și cred că a venit timpul să mă opresc. Nu pentru că aș vrea, pentru că nu vreau. Mie-mi plac țigările, nu numai gestul sau obișnuința. Însă respirația mea devine din ce în ce mai grea, dealul mult mai abrupt și alergatul mult mai dificil. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să le arunc la gunoi.

2. Să mă relaxez

Nu știu dacă mai știu cum să mă relaxez. După doi ani în care am avut grija diplomei, nu prea mai știu cum vine treaba asta cu relaxarea. Mi se pare că trebuie să fac mereu ceva, altfel pierd timpul degeaba. Însă pentru mine va veni din nou o perioadă grea, așa că trebuie să învăț din nou să mă relaxez. Pe plajă, în pat, cu o carte, în parc, la o cafenea. Oriunde, numai să nu mai am impresia că mă urmărește ceva de la spate.

3. Să mă găsesc pe mine

Din cauza diplomei, m-am lăsat pe mine în spate. Mi-am înăbușit fiecare dorință, fiecare nevoie și am uitat să fac lucrurile care îmi fac mie plăcere. Mă aflu, într-un fel, sub influența diplomei încă, și mi se pare că nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai știu să fac ce îmi place. De fapt, nu prea mai știu nici ce îmi place să fac. Așa că vara aceasta vreau să mă găsesc pe mine și să-mi aduc aminte de lucrurile care mă definesc.

4. Să citesc

Bookshop Bokeh

Nu am mai terminat o carte de vreo lună. Deși ziceam că după diplomă încep să citesc, cărțile stau încă pe birou, neatinse. Parcă nu-mi vine să mă ating de ele, deși vreau. Îmi vine să dorm tot timpul. Așa că vreau, încet încet, să intru din nou sub influența cărților și să citesc cât mai bine și cât mai mult.

5. Să mă distrez

Deși vreau să mă odihnesc, vreau să mă și distrez. Vreau să ies cu prietenii mei, vreau să râd, vreau să simt că trăiesc și să adun cât mai multe experiențe frumoase, de orice fel. Vreau să fac baie în mare noaptea, să ies la o cafea și să fac orice altceva este sinonim cu distracția.

6. Să studiez

Chiar dacă acum sunt foarte obosită și nu mai vreau să aud de vioară pentru un timp îndelungat (cel puțin două săptămâni), plănuiesc ca vara aceasta să studiez. Nu voi lăsa niciodată vioara la o parte, iar după pauza pe care plănuiesc să o fac, am de gând să încep un nou repertoriu și să îmi aduc aminte de frumusețea viorii.

7. Să scriu

Mi-e dor să scriu. Aș scrie oriunde  și oricât. Scrisul m-a ajutat foarte mult anul acesta, dar a trebuit să las la o parte și această activitate. Am foarte multe cuvinte în mine pe care trebuie să le aștern pe o foaie, așa că vreau ca vara aceasta să scriu cât mai mult. writing

8. Să scriu articole și recenzii cât mai bune

S-a pus praful pe toate articolele și recenziile pe care trebuie să le scriu. Mai ales pe blog. Mi-e dor de lumea aceasta a blogging-ului, dar deocamdată sunt încă obosită și nu-mi stă mintea la scris articole bune. Trebuie, totuși, să îmi intru din nou în mână și să scriu cât mai multe articole și recenzii bune.

9. Să învăț să-mi fie bine singură

Nu m-am gândit niciodată că voi fi una dintre persoanele care trebuie să aibă constant o altă persoană în jur ca să se simtă bine. Nu este vorba neapărat de faptul că am nevoie de cineva pentru a mă simți bine în pielea mea, dar nu prea știu cum să mă distrez singură. Cred că trebuie să învăț să mă distrez cu mine și cu persoana mea. Nu vreau să depind de alții și nici să am nevoie de ei.

10. Să mă uit la filme și seriale

Mi-e atât de dor să mă uit la filme și la seriale! Am o mulțime de recuperat în materie de seriale, dar nici cu filmele nu mi-e rușine. Însă din nou, parcă nu îmi vine. Nu știu de ce.

Cred că scopul principal al acestei veri este să învăț, din nou, să fac lucrurile pentru mine. Să fac ce îmi place și să nu îmi fie rușine să zic nu. Scriind acest articol, am realizat cât de mult îmi doresc să fac toate lucrurile de mai sus. Poate că odihna, totuși, nu este numai despre a dormi, ci și despre a face lucrurile care îți plac.

Voi ce aveți de gând să faceți în aceste două luni de vară care au mai rămas?

summer

 

Am luat diploma de conservator

13552762_1290617080981304_1227048735_n

 

Ziua de care v-am vorbit atât de mult a trecut. 26 Iunie 2016 a trecut. E Luni, ora 2 și eu nu știu încâ dacă realizez că mi-am luat diploma de conservator. Că am o hârtie la mână care atestă faptul că sunt violonistă, că sunt solistă și că merit să cânt pe scenă.

M-am gândit la momentul în care voi scrie această postare multă vreme. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar acum că scriu asta, în sfârșit, toate ideile mi se împărștie în cap și nu le pot prinde. Nu de oboseală, nici de supărare, așa cum mi se întâmpla atât de des în anul ce tocmai s-a încheiat. Ci de… fericire, de ușurare, de relaxare. Nu mai trebuie să mă concentrez, nu mai am diploma în minte, nu mai am acest stres care aproape că mi-a scos peri albi doi ani de zile. Sunt, într-un fel, liberă și totuși simt că nu sunt. Greul de-acum începe.

Nu știu cum mă simt. Sunt mândră de puterea pe care am avut-o și de felul în care am întâmpinat această greutate. Sunt foarte mândră și de rezultat. După ce am cântat o oră jumătate, am așteptat aproape 20 de minute, juriul mi-a zis că am primit diplomă de excelență cu nota 10 și merite de virutozitate și interpretare excepțională. Momentul acela a fost incredibil. A fost incredibil, de asemenea, momentul în care am cântat ultima notă. Sentimentul pe care l-am trăit atunci a fost de nedescris. Am simțit o ușurare imensă, o bucurie nesfârșită și o libertate după care am tânjit luni întregi. Doi ani, de fapt. A fost atât de copleșitor acel sentiment, încât îmi venea să plâng. Ajunsesem la momentul la care visasem doi ani de zile. După, ce mi s-a părut mai incredibil a fost faptul că toată lumea a început să aplaude și nu se mai opreau. Cred că aceasta a fost cea mai mare răsplată. Faptul că am fost apreciată și că am reușit să primesc rezultatele pe care mi le-am dorit. Iar dacă aș putea, aș mai trăi o dată acest examen pentru momentele acelea, de după. Să mai cânt o dată ultima notă și să mai trăiesc sentimentele acelea. Chiar dacă nu pot, momentele acestea vor trăi mereu în mine și îmi voi aminti până la moarte de data de 26 Iunie 2016, când am mi-am dat sufletul pe o scenă pentru un vis.

Au fost doi ani foarte grei. Pregătirea a început acum doi ani, în vara anului 2014. Atunci am văzut prima dată partiturile pieselor pe care aveam să le cânt la examenul de diplomă. Pe atunci aveam… 15 ani. Nu cred că realizam ce mi se întâmplă. Nu cred că realizam că aveam să îmi iau diploma la 17, în timp ce normal, o diplomă de muzică se ia între vârstele de 22-25 de ani, uneori mai târziu. Mi se părea ceva firesc. Eram eu, făcând ce știam mai bine. Studiam și cântam. Mă pregăteam să devin acea persoană pe care o aveam în minte.

Nu știam eu nimic despre ce avea să vină. Nu aveam habar nici de reușite, nici de dezamăgiri, nici de lucrurile prin care aveam să trec. Nu știam că va trebui să uit de mine ca persoană, să las în urmă toate dorințele și toate nevoile mele pentru această diplomă. Țin minte că în urmă cu ceva timp, vreo 2-3 luni, ajunsesem să mă gândesc la mine și la diplomă ca la un întreg, ceva ce nu poate fi deosebit. M-am dat întru totul muzicii, diplomei, viorii. Viselor mele.

Am trecut printre multe momente, mai bune sau mai rele. Mi s-a stricat vioara, apoi acum două luni am schimbat-o pe ceva mai bun, de care va trebui să mă despart în curând. Nu este a mea, dar sper ca în curând să dețin și eu ceva la fel de bun. Am participat la concursuri. La unul dintre ele am fost cel mai bun participant și, pentru că domnul ”violonist” din comisie avea elevi în concurs și voia să le dea lor premiile, nu am trecut mai departe în finală. A fost un moment care m-a abținionat și care a șocat multă lume. Dar am trecut peste, am mers mai departe și mi-am atins scopul.

A fost greu, este adevărat. Am avut repetiții de două ori pe săptămână timp de… cinci luni, aproape. Sâmbăta mă trezeam la șapte, plecam de acasă la opt și ajungem la patru. Vinerea nici nu îi vedeam pe ai mei decât seara, pe la 10-11. Am mâncat atât de multe sandwhich-uri și am băut atât de multe cafele, încât le-am pierdut șirul. Am ținut multe recitaluri, unde trebuia să cânt cam o oră jumătate piese grele, de virtuozitate. Nu virtuozitatea mi s-a părut grea, ci a mă exprima și a mă face una cu muzica. Să-mi păstrez concentrarea pentru o oră jumătate mi s-a părut infernal.

A trebuit să fac niște alegeri. Ce să fac și ce să nu fac. Ce este bine pentru mine și ce nu este bun pentru mine. Cine este bun pentru mine și cine nu. Cum să reușesc, a fost cea mai grea alegere și cea mai grea întrebare. Cu toate astea, cu ajutor și susținere din parte persoanelor din partea mea, am găsit răspunsul.

Mi s-a părut incredibil cum m-au susținut oamenii din jurul meu. Profesorul meu de vioară, cu care timp de cinci luni am vorbit la telefon aproape în fiecare zi și care a fost alături de mine pas cu pas. Pianista cu care am cântat și care a stat cu mine după repetiții și care m-a îndrumat. Ai mei, care chiar dacă nu au nici o legătură cu muzica, au stat și m-au ascultat de fiecare dată când am ținut un recital ad-hoc acasă și care mi-au suportat nervii și căderile nervoase de fiecare dată. Ei au fost oamenii care au stat  pe margine și au fost martori la felul în care m-am schimbat anul ăsta.

A trebuit să fac anumite schimbări majore la mine ca să reușesc. A trebuit să fiu mai matură, să învăț să las în urmă lucrurile normale, lucrurile minore, și să mă concentrez pe cele majore. A trebuit să fiu o altă persoană, cu nervi de oțel, determinare, răbdare și multă putere. Transformarea a fost grea. Am avut momente în care simțeam că nu mai duc și că nu mai sunt eu. Am simțit de multe ori că nu merită efortul și că nu o pot duce până la capăt. Am fost extenuată, am fost bolnavă psihic și fizic. Și cu toate astea, am dus totul la capăt cu brio. Am invățat să trăiesc cu noua eu. Acum că am terminat cu diploma, simt că pot zâmbi din nou. Parcă și râsul mi s-a schimbat. Îmi aduc aminte că prin Februarie-Martie, mă simțeam vinovată când râdeam și mă dădea de fiecare dată în plâns. Nu am plâns, de fapt, de foarte multe ori. O singură dată am plâns, dar atunci în hohote. Eram atât de stresată, atât de obosită, și atât de singură, încât simțeam că nu mai sunt om.

Cu toate acestea, a fost cel mai frumos an din viața mea. Am cunsocut oameni noi, am făcut legături importante, am legat prietenii frumoase, m-am îndrăgostit, am suferit din dragoste, am concertat, am fost apreciată, m-am mai și distrat, m-am pierdut și m-am găsit pe mine. Cu siguranță nu mai sunt persoana care eram înainte. Cu toate că am terminat cu diploma și simt că o mare greutate mi-a fost luată de pe umeri și că pot fiu eu, că mă pot bucura de viață, simt în același timp că nu mă mai pot întoarce la persoana care eram înainte. Nu mai știu cum.

Am descoperit cum se face muzica. M-am dedicat artei și asta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut face vreodată. Am trăit prin muzică. Am fost obsedată de diplomă. Am trecut peste și nu știu cum s-a întâmplat asta, sincer. Timpul a trecut incredibil de repede, mult mai repede decât a trecut vreodată. Nu am simțit anul acesta trecând pe lângă mine. Cam așa simt, că viața a trecut pe lângă mine anul acesta, dar în același timp simt că am trăit mai mult ca niciodată. Dacă aș putea, sigur că aș mai trăi anul 2015/2016 încă o dată, dar anumite lucruri le-aș face diferit, cu siguranță. Mă bucur că am reușit să trecut cu bine peste tot.

Am reușit tot ce mi-am propus anul acesta și este minunat. Simt că lucrurile s-au așezat așa cum trebuie ca rezultatul să fie excelența. Chiar și eșecurile m-au ridicat înspre excelență.

Lucrurile frumoase de-abia acum încep. Nu cred că s-a terminat nimic. S-a terminat doar o minunată experiență, pe care am trăit-o la o vârsta fragedă. Am cunoscut viața studențească la… 17 ani. Și a fost frumos, al naibii de frumos. Anul acesta m-a dărâmat și m-a pus pe picioare de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Și l-aș trăi din nou, dacă aș putea. Pentru că a fost superb, tot. Până și părțile grele.

Acum vreau să revin la activitățile mele obișnuite. Vreau să încep să studiez un nou repertoriu. Vreau să încep să mă ocup serios de blogging, să îmi citesc cărțile, să îmi scriu articolele, să mă bucur din nou de toate lucrurile care mă definesc, nu numai de unul singur. În ultima luna, tot ce am făcut a fost să dorm, să mănânc, să studiez și să mă duc la repetiții. Nu mai știu cum este să scrii, nu mai știu cum este să citești. Dar încep în forță. Am o energie debordantă și nu sunt nici pe departe atât de obosită pe cum mă așteptam să fiu. Cred că adenalina de aseară încă îmi curge prin vene.

Mai am multe să vă spun. Am multe să vă povestesc, multe cuvinte în mine care au fost astupate, călcate în picioare. Însă a meritat, pentru cele două ore jumătate de ieri în care o sală întreagă a fost cu ochii pe mine și toată lumea m-a felicitat și m-a apreciat. Munca continuă, cu multă forță și cu multă determinare, pentru că știu că pot. M-am îndrăgostit definitiv de vioară și știu că nu voi face niciodată altceva decât să cânt la vioară. Nici nu prea mă interesează altceva în afară de asta, să fiu sinceră. Asta sunt eu, și asta este viața pe care mi-o doresc.

Deci, mă întorc, încet încet, și pe blog. Vreau să mă bucur o zi două de mine. Asta implică să îmi fac și câteva planuri pentru vară, care de-abia acum începe pentru mine. Însă sper să mai fie cineva pe-aici și să aibă cine să îmi citească rândurile. Mă așteptam să îmi curgă mult mai ușor cuvintele, să vă spun mult mai ușor tot ce aveam de spus. Eram însetată să vorbesc. Cu toate acestea, mi-a luat aproape o zi întreagă să scriu acest cuvinte. Am retrăit amintiri, momente, zile întregi. Și tot nu simt că v-am povestit tot ce aveam de povestit.

Mai trebuie să o spun încă o dată. Încă nu mi s-a întopărit în memorie. De fapt, nu realizez încă ce s-a întâmplat. Am primit diplomă de excelențe cu merite de virtuozitate și interpretare excepțională la 17 ani. Oare de mine este vorba?

Și eu acum, acum ce fac?