Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

Advertisements

Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte

Am visat de mică să trăiesc o prietenie cum vezi în filme. Să am genul de prietenă pe care, dacă o suni la ora trei dimineața plângând, se ridică din pat și vine în cinci minute la tine, cu o tonă de înghețată și un umăr pe care să plângi. O persoană care la început să fie complet străină și cu care, până la urmă, să ajungi să împarți orice lucru din viața ta – oricât de dureros sau de rușinos ar fi acesta – fără să fii judecat.

Nu am putut găsi pe nimeni de genul acesta ani întregi. Am trecut prin multe lucruri cu aparenții mei prieteni. Am fost bârfită, am fost dată la o parte fără nici o explicație, am fost rănită de persoane în care am avut încredere, fiind prea naivă și prea mică pentru a le vedea adevărata față. Aceasta a fost una dintre suferințele mele constante – faptul că la vârsta de 13 ani îmi pierdusem orice fărâmă de încredere pe care o mai aveam în prietenie și mă împăcasem deja cu ideea că voi fi una dintre persoanele care nu a avut parte niciodată de așa ceva. La fel de bine, mama îmi spunea că trebuie doar să găsesc pe cineva de seama mea, cu aceleași ocupații, valori și cu același stil de gândire.

Nu am crezut-o, bineînețeles. Nu am crezut-o nici când îmi spunea că liceul îmi va aduce așa ceva sau, în cel mai rău caz, facultatea. Îmi spunea că Trebuie doar să am răbdare și să nu caut, sfat pe care l-am auzit și când a fost vorba despre iubirile mele ratate.

Dar s-a dovedit că mama a avut dreptate, pentru că, în clasa a 10-a, în primul an de liceu, am cunscut-o pe Nefeli. Eram toți noi la școală, însă ea era și mai nouă, pentru că s-a mutat la liceul nostru în a doua săptămână de școală. Prietenele mele o știau deja – crescuseră împreună și fuseseră la aceeași școală primară. Apoi, Nefeli a intrat cu bursă la un gimnaziu privat, așa că drumurile li s-au despărțit până la liceu, când s-au reîntâlnit, iar într-un colț mic mă aflam și eu. Eram un fel de intersecție între viața de copilărie și adolescență, între familiar și necunoscut.

Îmi aduc aminte și acum cum ne-am cunoscut. Stăteam sub acoperișul intrării de la școală, în prima pauză. Ploua atât de tare, încât aproape că nici nu ne auzeam și trebuia să ridicăm vocile, ceea ce a creat un vuiet asurzitor. Nefeli stătea în stânga mea, aruncând câte o privire curioasă și insistentă spre mine, prea timidă pentru a-mi pune întrebarea care îi stătea pe limbă. Până la urmă, după ce am surprins-o holbându-se la rana mea provenită de la anii de studiu la vioară, a deschis gura și mi-a pus întrebarea care o frământa de dimineață. Tu cânți la vioară?

Uimirea pe care am simțit-o (cauzată de ani întregi în care nimeni nu și-a dat seama că nu, rana respectivă nu provine de la altceva decât de la vioară) aproape că m-a lăsat mută. I-am zis că da și, surpriză, mi-a zis că și ea cântă tot la vioară.

Nu-mi pot da seama dacă acela a fost momentul în care am decis că noi două trebuie să fim prietene sau dacă asta s-a întâmplat undeva pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de bine semănăm. Cert este că întrebarea pe care mi-a pus-o și răspunsul pe care mi l-a dat au fost click-ul magic care ne-a făcut să începem să vorbim. Și am vorbit toată ziua, și ziua următoare, și tot așa. Și de-atunci nu ne-am mai oprit din vorbit. Am vorbit despre orice, spre deosebire de celelalte prietene ale mele, cu care vorbeam strict lucruri banale, cum ar fi băieții, ieșirile în oraș și sexul. Cu Nefeli am vorbit despre orice, am filozofat cât în lună și în stele și cred că oricât timp am avea la dispoziție tot nu ne-ar fi de-ajuns. Și chiar când nu suntem de acord și începem să ne certăm exact ca un cuplu căsătorit de 30 de ani, o facem tot pentru că știm că merită.

Asta e prietenia la care am visat tot timpul. O prietenie în care ne înțelegem dintr-o privire, în care cealaltă se ridică din pat când una dintre noi se simte rău, în care putem vorbi despre absolut orice, fără a judeca. Orice i-aș spune ei, oricât de nebun ar fi acel lucru, nu numai că nu mă va judeca, dar mă va completa în așa fel încât vom ajunge să scriem un roman întreg pornind de la respectiva idee. Nefeli e printre puținele persoane care știu exact ce gândesc și este capabilă să îmi completeze fiecare propoziție.

Bineînțeles, nu a fost așa de la început. Ne-a luat mult timp să devenim inseparabile și a fost nevoie de muncă și de încercare din partea amândurora, exact ca într-o relație amoroasă. Chiar dacă avem aceleași ocupații și valori (eu sunt violonistă, ea balerină care cântă la vioară), suntem două personalități complet diferite. Spre deosebire de ea, eu mă pun pe mine pe primul loc, având mereu grijă să fac ceea ce mă avantajează pe mine când vine vorba de carieră. Ea este mult mai altruistă și crede că relațiile cu ceilalți sunt cel mai important aspect al vieții cu o convingere care mă uimește încă. Nefeli e o persoană cu adevărat bună pentru că așa s-a născut, pe când eu sunt o persoană destul de bună pentru că învăț să fiu.

În primul an nu eram mereu împreună. De fapt, diferențele dintre noi ni se păreau amândurora uriașe și greu de trecut cu vederea. Nu neapărat imposibil, însă nu eram sigure una de cealaltă – nu știam dacă merită să luptăm. Așa că pur și simplu ne petreceam tot timpul împreună la școală, încercând să nu luăm foc de la diferențele de opinii și faptul că nici una dintre noi nu se putea deschide complet.

Cea mai mare problemă a fost, la început, neputința mea de a avea încredere în ea. După toate dezamăgirile din trecut, îmi era imposibil să cred că aș putea avea norocul să cunosc o persoană care îmi poate reda încrederea în prietenie. Așa că nu mă deschideam deloc în fața ei și, datorită diplomei mele care venea, nu ieșeam deloc cu ea în oraș. Preferam să mă odihnesc uitându-mă la un film, în timp ce ideea ei de odihnă era să iasă la o plimbare. Mi-a spus mai târziu că faptul că eu îi spuneam că nu am timp să ies, când ea de fapt vedea pe Facebook că eu mă uitam la filme era ceva ce o deranja. Apoi i-am explicat și eu că la vremea aceea, ieșirile în oraș mă oboseau foarte tare și că nu erau deloc stilul meu.

În vara dintre clasa a 10-a și a 11-a nu am văzut-o deloc. Când a început școala, am decis să încerc să am încredere în ea și să mă deschid în fața ei, dar nu a fost ușor. Am încercat marea cu degetul, până când am văzut că într-adevăr pot face asta. Vorbesc acum despre anul trecut, în care eu aveam diploma, eram stresată, ocupată și morocănoasă mai tot timpul. În plus, eram îndrăgostită de cineva care nu era dispus să mă iubească, în timp ce Nefeli era complet îndrăgostită de cineva cu care avea o relație frumoasă și, ca fapt divers, cu care este încă împreună. Fericirea ei evidentă era aproape că mă izbea în comparație cu nefericirea mea profundă de anul trecut. Toate lucrurile acestea combinate m-au făcut pe mine să o evit sufletește și să nu mă implic atât de tare. Până la un punct prin Aprilie, când i-am zis tot și am văzut că, spre deosebire de ce credeam eu, ea mi-a înțeles și sentimentele, și fricile, și nemulțumirile. Așa că mi-am promis mie să încerc mai mult.

Am început să îi spun mai multe despre mine, despre ce gândesc și simt și am început să împart totul cu ea. Sincer, nu mă pot bucura mai mult de această decizie, pentru că am câștigat o prietenie incredibilă, la care nici nu speram. După multe încercări și momente dificile peste care am trecut împreună, am învățat să ne fim alături una celeilalte orice ar fi, pentru că nu suntem chiar atât de diferite pe cum credeam la început. Bineînțeles, ambele ne-am schimbat de când ne-am cunoscut și am împrumutat câte ceva de la cealaltă, astfel încât am ajuns să simțit că suntem două surori.

De fapt, mi-e foarte greu să scriu despre prietenia noastră. Simt că orice aș spune nu poate descrie nivelul de intimitate, confort și încredere la care am ajuns cu Nefeli. Acest ceva este doar al nostru, în care nimeni nu poate interveni și pe care nimeni nu îl poate înțelege. Așa ceva trebuie trăit, nu descris.

Anul trecut, când am dat de diplomă, Nefeli a fost persoana care m-a susținut cel mai mult în afară de părinții mei. Ea a fost cea care a stat cu mine și m-a ascultat plângând și spunând că nu știu dacă pot face asta și tot ea mi-a zis ”mă, uite care-i faza, te iubesc, dar poți fi proastă tare câteodată. Cum să crezi că nu poți face asta?”

Tot ea s-a dus și mi-a luat țigări cu o ora înainte de diplomă, când rămăsesem fără țigări, intrasem într-o panică absurdă, nu-mi puteam simți mâinile de emoții, mai aveam o oră până la examen și trebuia să mă încălzesc. Apoi tot ea a fost prima persoană care m-a felicitat după, cu ea m-am întors acasă și  ea a fost alături de mine când mă simțeam al naibii de rău și nu mă puteam ridica din pat. Ea a stat cu mine până la ora 3 dimineața când trebuia să plec la Paris. Și tot ea m-a smuls de pe marginea prăpastiei de care mă apropiam cu pași repezi recent, de locul întunecat din care m-am chinuit atât de mult să ies și care mă sperie mult mai mult decât motivul pentru care aproape că mă întorsesem acolo.

Fata asta crede în mine cu toată ființa ei și-mi cântă în strună oricât de absurdă aș fi. Și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare, la fel ca și pentru toate lucrurile pe care mi le-a oferit, lecții pe care nu le-aș fi putut învăța altfel.

În curând o voi lăsa în urmă. Voi pleca de-aici și ea va rămâne să se lupte singură cu sistemul ăsta de rahat. Și mi se rupe inima că nu pot fi alături de ea, însă mi-a zis că nu-i nimic, că știe că e mai bine pentru mine și că pe oamenii pe care-i iubești trebuie să îi lași să plece dacă de asta au nevoie. Așa știu că ea îmi va fi alături mereu și sper din toată inima că viața nu ne va duce inevitabil în direcții diferite. Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu un pic mai norocoasă decât ceilalți, pentru că am cunoscut prietenia adevărată, cea care nu se descrie în cuvinte.

 

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

Întoarcere

*Textul pe care îl veți citi mai jos a fost scris de mine pe data de 17 August 2016, atunci când am început să studiez din nou după examenul de diplomă. Fiind ceva foarte personal, nu aveam de gând să îl postez, dar între timp am realizat că acea perioadă din viața mea s-a încheiat pentru mine și ceva nou a început acum câteva săptămâni, despre care vă voi vorbi altă dată.*

vioara-1

Revenire sau revedere? Care dintre ele? Dar oare, mai presus de toate, am fost vreodată despărțite? Să fi plecat eu sau să-mi fi comandat ea să luăm o pauză?

Nu știu. Cert este că dacă nu scriu acum, leșin.

Astăzi am pus mâna pe vioară pentru prima dată în șase săptămâni. Cea mai lungă perioadă în care nu am făcut ce mă definește pe mine. Șase săptămâni în care am încercat să fiu o cu totul altă persoană. La naiba, am devenit altă persoană, iar acum trebuie să găsesc un mod de a uni aceste două persoane care se luptă înăuntrul meu. Una dintre ele este cea care a descoperit viața anul acesta, iar cealaltă este violonista ușor stresată și un pic mai mult nebună.

Nu m-am putut atinge de vioară mult timp după examenul de diplomă. Să fiu al naibii dacă acum îmi dau seama dacă vreau într-adevăr să studiez. Știu că trebuie, totuși, și că nu mai am altă alegere.

E o imagine tare familiară în fața mea. Stau la masa din salon, cu laptop-ul pe picioare și scriu. În fața mea, becul aprins, perdelele trase, măsuța de cafea trasă la o parte, tocul viorii deschis pe canapea. Vioara stă și mă așteaptă acolo, dar dacă nu scriu cuvintele acestea acum, nu voi putea continua.

O imagine familiară, dar totuși ușor străină, parcă demult uitată. Una care aduce cu ea multă suferință, multă muncă și multe amintiri dureros de frumoase. Am uitat, parcă, de partea aceasta a vieții mele. Am refuzat să mă gândesc la tot ce înseamnă vioară și muzică, pentru că devenise ceva obligatoriu, iar eu am mai spus-o și am să mai spun că refuz să-mi transform plăcerile în obligații. 

Am pus vioara la gât după șase săptămâni și am simțit că s-a făcut un click. Ca și cum tot ce era greșit s-ar fi rezolvat. E o stare stabilă, dar tot mă simt zdruncinată. Pentru că totul este atât de diferit în mine, iar lucrul acesta este atât de familiar! Parcă venit dintr-o altă viață.

Corzile îmi sunt ușor străine, dar senzația aceasta îmi este cea mai cunoscută din lume. Mă doare ușor mâna și îmi este caldă. Pot simți oja stricându-mi-se pe unghii și mi se pare complet normal. Gâtul îmi este roșu, pătat, la fel cum a fost mai bine de zece ani de zile. 11 ani, în toamna aceasta. 11 ani de făcut aceeași acțiune mereu și mereu. Iar astăzi este prima dată când este ceva nefamiliar la lucrul pe care știu să îl fac cel mai bine.

Sunt eu. Văd totul cu alți ochi. M-am schimbat în șase săptămâni așa cum nu am făcut-o în ani. Am trăit, am suferit, am învățat, m-am distrat, am gustat din viață. Toate acestea fără a mă gândi la vioară. Am făcut totul pentru mine, după mintea și sufletul meu. A trebuit să mă distanțez, la fel cum faci când ești într-o relație perfectă, dar sufocantă. Iei o pauză și revii cu alți ochi. Ochii mei sunt acum larg deschiși și văd toate lucrurile într-o lumină diferită.

Este prima dată când studiez de când mi-am luat diploma. Am o senzație de libertate. Mi-am putut alege partiturile singură. Pot studia ce simt eu că este necesar să studiez. Este prima dată când studiez și sunt atât de multe lucruri noi. E prima dată când studiez și sunt majoră, prima dată când ating vioara după ce am atins o altă latură a vieții, prima dată când studiez după ce n-am studiat un timp atât de îndelungat. Prima dată când fac asta după ce am vrut să dau uitării partea aceasta a mea.

Este atât de straniu, și totuși atât de real și de familiar!

Trebuie să o iau ușor acum, așa cum faci când ai avut un accident și începi să mergi după ce nu ai făcut-o săptămâni întregi. Senzația o știi, trebuie doar să ți-o reamintești. Game, exerciții tehnice, puține piese.

Am avut un mic moment de panică când am deschis carcasa viorii. Dacă nu mai știam ce să fac cu ea? Dacă am uitat tot ce știam pe de rost? Și dacă nu mă mai vrea? Pentru că dacă nu te vrea instrumentul, te-ai dus naibii. Poți la fel de bine să o scoți la vânzare.

Dar nu, nu a fost acesta cazul. Am pus-o la gât și a fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi. La fel cum a fost când am văzut-o pe mama după șase săptămâni. Un sentiment straniu te suprinde, pentru că ai învățat să te simți obișnuită cu absența. Mi-a luat ceva mai mult să o acordez, pentru că m-am întors la vioara mea veche și nu mai știu exact cum merg lucrurile. Pe cealaltă am dat-o înapoi. Cu aia cred că mi-ar fi fost și mai ușor, pentru că ea a fost cu mine în momentul în care totul s-a schimbat. M-am panicat din nou când îmi făceam exercițiul de încălzire în poziția a patra, mereu a patra, și mi se părea că am o senzație nefamiliară în degete, ca și cum nu asta este poziția mâinii obișnuită.

Uit un singur lucru. Nu poți uita lucrul care te definește, care te-a crescut și care te-a făcut să fii cine ești acum.

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Fericire temporară

grunge-tumblr-girls-random-Favim.com-3849236Uneori îmi doresc să nu fi intrat niciodată pe ușa aceea. Să fi trecut ziua respectivă fără să se fi întâmplat ce simțeam de dimineață că se va întâmpla. Nu cred în premoniții, dar în ziua aia am știut că ceva major se va întâmpla. Și într-adevăr, ca în filmele proaste, ai intrat tu în clasă și mi-ai dat lumea peste cap. Ai intrat cu picioarele în viața mea și m-ai schimbat complet, dar nu tocmai în bine.

Din cauza ta am suferit mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate din cauza mea, nici nu mai știu. Poate că tot ce mi se întâmplă este din vina mea și al sufletului meu. Al alegerilor mele proaste, pe care nu am nici cea mai mică idee cum să le îndrept. O parte din mine este conștientă că tot ce îmi faci, toate dățile în care mă rănești, intenționat sau nu, se datorează mie. Eu îți dau voie să mă calci în picioare de nenumărate ori.

Prezența ta în viața mea m-a schimbat complet. Nu mai sunt ce am fost. Nu mai știu cum să mai fiu fata care ți-a țipat Crăciun fericit în ureche. Ai distrus fata aceea de atât de multe ori încât și umbra îi este de mult pierdută printre speranțe deșarte.

Am obosit. Sunt atât de obosită de tot. De tine, de mine, de noi. Dar de fapt, nu există nici un noi. Nu va exista niciodată un noi.

M-ai învățat să mint. Am mințit de atât de multe ori de când te-am cunoscut încât am pierdut șirul. Mi-am mințit prietenii, familia, apropiații. Însă, cel mai important, m-am mințit pe mine însumi. M-am uitat de nenumărate ori în oglindă și mi-am repetat că pot face asta, că sunt destul de puternică și că tu nu însemni nimic pentru mine.

Mă enervezi, auzi?! Mă enervezi, pentru că ești imatur, și iresponsabil, și laș! Ești atât de laș, mai laș ca o puicuță! Și mă enervez și eu singură, pentru că te las să mă transformi într-o persoană pe care o disprețuiam. De ce te lași să îmi faci asta? Pentru ce? Pentru o zi pe lună, maxim două? Pentru o amărâtă de cafea? Ei, zi-mi! Nu le știi tu pe toate? Nu te dai tu mai deștept decât mine? Mai matur. Sau nu, mai experimentat.

Mă disperțuiesc pe mine pentru toate astea. Nu regret nimic, decât toate gândurile și toate dățile în care am fost proastă. De ce nu pot fi ca tine, psihopată? De ce nu mă pot juca cu inima ta, cu mintea ta! Pentru că mi-e frică, de-aia. Mi-e frică că într-o zi te vei enerva și vei decide să nu mă mai vezi niciodată. Și ce dacă? Ce-aș fi pierdut, până la urmă? Suferință? Nervi? Plânsetele de pe podea, din mijlocul zilei? Durere?

Cu tine mi-a stat în loc inima de mii de ori. Nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu știu când să mă aștept să mă atingi, să vorbești cu mine ca și cum aș fi cea mai sexy femeie pe care ai văzut-o vreodată sau când vei vorbi cu mine ca și cu un copil. Mi-aș dori să nu faci asta. Mi-aș dori să încetezi să mă mai vezi ca o fată mică, neexperimentată. Nu mai vreau să îți fie frică că mă rănești, pentru că tu chiar nu-ți dai seama că mă rănești mai tare încercând să mă protejezi? Nu o mai fă, încetează!

Nu mi-aș dori să mori. Mi-aș dori să mori din inima mea. Mi-aș dori să mă pot uita la tine fără să simt nimic. Mi-aș dori, de fapt, să mă pot uita la tine. Chiar nu ai observat niciodată că nu te privesc în ochi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Ei bine, pentru că mi-e frică. Din nou, mi-e frică că vei înțelege tot cu o singură privire. Știu ce se vede în ochii mei. Ceea ce vreau eu să ascund.

Te urăsc. Nu pentru toată durerea pe care mi-o provoci, intenționat sau neintenționat, ci pentru că nici o parte din mine nu te poate urî cu adevărat. Este doar o idee în mintea mea, ceva ce îmi impun să cred. Dar nimic din mine nu crede în ura pentru tine. Absolut nimic! Nici chiar când ar trebui, nu te pot urî. Eu te iubesc chiar și când nu pot respira de atâta plâns.

Cred prea mult în tine, asta este problema. Cred că îți pasă de mine, că nu vrei să mă rănești, că ceva înăuntrul tău mă vrea în același fel în care te vreau eu. Sunt nebună să cred asta. Sunt nebună să sper, să cred în tine, să am impresia că schimbarea vine. Am obosit atât de tare să fiu dezamăgită, să îmi înfing unghiile în palme de fiecare dată când sunt cu tine, să mă uit în ochii tăi și să văd goliciune.

M-am săturat să îmi tresare inima de fiecare dată când îmi sună telefonul și deja mi s-a urât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis un mesaj. Să sper că lucrurile se vor îndrepta și că te vei trezi, asta este cea mai mare dezamăgire. Să nu pot face cu tine toate lucrurile pe care vreau să le fac, asta mă ucide.

Și nici măcar nu mă refer la sex, la naiba! Aș vrea să vii să mă iei cu mașina într-o noapte și să conducem până rămânem fără benzină. Aș vrea să mergem la cumpărături când sunt reduceri și să mâncăm prea multă înghețată proastă. Să ne uităm la un film siropos și să asultăm muzică proastă. Să nu ne mai ținem în frâu, să lăsam la o parte orice teamă și reținere. Aș vrea să avem curaj.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai ști? De multe ori mă întreb, de fapt, ce s-ar întâmplat dacă ai ști tot ce simt. Dacă aș înceta să mă prefac că sunt o dură pentru o singură secundă, cum ai reacționa? Însă nu vreau să risc.

Dar până la urmă, să risc ce? Să pierd cercul ăsta nenorocit, din care nu mai pot ieși? E ca un vortex care mă trage din ce în ce mai repede în adâncul lui și nu există nici un mod de scăpare. Oare dacă aș găsi ieșirea, ce s-ar găsi pe partea cealaltă?

Tu îmi ești în același timp și Iad, și Rai. Durere și fericire. Chin și ușurare. Tu ești tot și nimic, iar noi suntem mai puțin decât ceva și mai mult de nimic.

Nu regret că te-am cunoscut. Însă regret că m-ai cunoscut tu pe mine.

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

Cum m-am îndrăgostit de un psihopat

13731611_1300564433319902_966269247124240385_nV-am spus de multe ori că anul acesta am trecut printr-o mulțime de lucruri. Am experimentat multe lucruri noi, am adunat amintiri, am încercat să văd ce îmi place, ce nu îmi place, ce îmi aduce mulțumire și ce nu. Încerc pe cât posibil să vă povestesc tot ce am trăit anul acesta, pentru a înțelege și voi de ce blog-ul acesta va trece prin anumite schimbări pe parcursul verii. Nu blog-ul se schimbă, ci eu. Iar blog-ul este o reprezentare a mea, așa că este firesc să se schimbe o dată cu mine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am trăit anul acesta a fost prima dragoste. M-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Am trecut prin faza aceea de fluturași, emoții, zâmbete, săruturi, dezamăgiri, momente frumoase. Știți și voi cum este când te îndrăgostești. Poate unii dintre voi v-ați îndrăgostit deja pentru prima dată, poate unii nu, sau poate că unii dintre voi sunteți îndrăgostiți la ora actuală. Cert este că știți cum este. Da, probabil că este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate experimenta cineva. Numai că la mine nu s-a terminat atât de bine. Cel puțin atunci.

L-am cunoscut la conservator, pe 13 Noiembrie 2015. Vineri, 13. Ziua în care norocul meu este la maxim. Fără nici o urmă de glumă, mie îmi merge mereu bine pe 13, mai ales dacă este și vineri. În fine, nu asta este important. Pe 13 Noiembrie am început orele de teorie la conservator și tot atunci a intrat el prima dată în clasă și în viața mea. Îmi aduc aminte și acum cum am simțit că se luminează toată camera când a băgat capul pe ușă, exact ca în filmele siropoase cu buget redus. Primul gând pe care l-am avut când l-am văzut atunci a fost că el va fi primul meu prieten. Nu neapărat primul iubit, dar m-am gândit că el e. N-am știut ce anume va fi, dar știam că va fi. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi ieri. Ceva a făcut click în mine.

Ne-am înțeles bine din prima secundă. Știu că la început nu mi s-a părut o frumusețe, pentru că nu avusesem timp să mă uit bine la el. Eram concentrată la ore, o studentă bună ca întotdeauna. Apoi l-am văzut cu adevărat. Era înalt, cu un corp bine făcut, cu părul lung, gene lungi, nas drept, buze pline și frumos conturate, degete frumoase, care nu încetează să mă fascineze nici acum, ochi cărpui ciocolatii care se uitau la mine de parcă voiau să vadă înăuntrul meu. Mi-a plăcut tot la el. Înfățișarea, glumele, stilul, caracterul. Mă fascina că este toboșar și visam la o dragoste ca în If I stay. Eu violonistă și el toboșar. Eu cu muzica clasică și orchestrele, el cu rock-ul în baruri pline de fum și băutură.

Am înțeles de la început că îi place de mine. Reacția lui atunci când a aflat că am doar 17 ani a fost de neprețuit. I-a căzut, practic, fața. El avea 20 spre 21. Erau multe diferențe între noi, dar și foarte multe similarități. Pasiunea pentru muzică, dorința de libertate și de a avea toată lumea la picioarele noastre. Puterea de muncă, determinarea,  viziunea asupra lumii. Ascultăm exact aceeași muzică. Queen, Scorpions, Pink Floyd, AC/DC, The pretty reckless, Planet of Zeus. Lucrurile acestea ne-au unit, dar au fost altele care ne-au îndepărtat. Unul dintre ele fiind neputința lui de a trece cu vederea vârsta mea și faptul că eram minoră.

La o lună de când l-am cunoscut am ieșit prima dată. Am văzut Mockingjay partea a 2-a, dar nu am habar ce s-a întâmplat în acel film. În parte pentru că am vorbit mult pe parcursul vizionării, și în parte pentru că eram atât de fericită de simpla lui prezență acolo, încât nu mă puteam concentra la film. În ziua aceea am vorbit mult, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. M-a îmbrățișat la sfârșit și m-a sărutat pe obraz, aproape de gât. Mai târziu mi-a spus că nu a vrut să mă rănească, că nu voia să am eu de-a face cu un om ca el.

Mi-a spus de multe ori asta. Că se crede un om de nimic, că nu vrea să mă rănească, că mă avânt în ape pe care nu le cunosc. Însă eu întotdeauna am făcut asta. Nu mi-e frică nici să mă rănesc, nici să mă avânt în necunoscut. Face ca drumul meu să fie mai interesant.

Peste câteva zile am fost la un concert de-a lui cu una dintre trupele pe care le are. Eram singură, într-un bar plin de rockeri și totuși nu m-am simțit nici o clip singură sau în perciol, pentru că el era acolo. Mă simțeam protejată în prezența lui, dar în același timp simțeam că mă aflu pe o prăpastie peste care pot să cad în orice clipă. Îmi plăcea faptul că el nu făcea parte din lumea mea, că era ceva nou, incitant, ceva necunoscut.

Nici la concert nu s-a întâmplat nimic. Prima dată m-a sărutat la trei zile după show-ul lui, când i-am dus niște cărți și apoi am ieșit la o plimbare. Îmi voi aduce aminte mereu de ziua acea ca fiind una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am râs, am vorbit cu el, l-am cunoscut mai bine, am flirtat și, până la urmă, ne-am sărutat.

Lucrul ciudat a fost că nu au fost artificii atunci când m-a sărutat. Dar tot a fost ca în filme, jur. Avea (și are) obiceiul de a-mi spune „micuțo”. Mai de mult mă apuca de nas în glume. Ei bine, în ziua aceea, la un moment dat am trântit eu o replică deșteaptă de-a mea, a încercat să mă apuce de nas, râdeam amândoi, m-am ferit de el și următorul lucru pe care îl știu este că mă săruta cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată. De surprindere și de… emoții, cred, l-am mușcat de limbă, lucru de care am râs multă vreme după.

După ce m-a sărutat mi-a zis ca nu ar fi trebuit să facă asta. Că nu vrea o relație și că nu este într-o perioadă bună din viața lui pentru a se lega de cineva. Adevărul este că eu înțelesesem asta și că nu mă deranja. N-am fost niciodată fata care să viseze la nunta ei, să vrea ceva serios la vârsta asta și să viseze la o dragoste ca în cărți sau în filme. Așa că am fost de acord să petrecem timp împreună, să ne distrăm, fără să avem o relație. Numai că ce am avut noi semăna foarte tare cu o relație. Ieșeam cu prietenii lui, în baruri în care nu ar fi trebuit să fiu, ne plimbam, vorbeam, ne sărutam, găteam împreună, i-am cunoscut tatăl, pe cei mai mulți dintre prietenii lui, am fost la el acasă, am fost la cumpărături împreună. Toate astea în timp ce fiecare putea să facă ce voia cu altcineva.

Eu eram mulțumită. Nu aveam presiunea unei relații pe umeri, mă și distram și nici nu aveam problemele pe care o relație le aduce. Îmi plăcea prezența lui, mă înnebunea când îmi spunea ”micuțo” și îmi spunea că mă mănâncă dacă nu mă liniștesc. Deși toată lumea îmi spunea să am grijă, că nu te joci cu sentimentele, eu eram Super Woman. Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, domle, fugi de-aici!

El mi-a oferit, pentru o lună și jumătate, o altfel de viață. Era ca o gură de aer. Era ceva nou, viață studențească, viață de rocker, ceva altfel decât trăiam eu. Și îmi plăcea, aveam nevoie de asta. Numai că nu a ținut mult.

La o lună și jumătate a venit la mine și mi-a zis că a cunoscut pe cineva. Că s-au sărutat, că a dormit la ea și că nu știe ce vrea de la ea. Că simte ceva ciudat pentru ea și că nu știe ce să facă. I-am fost alături și, la început, nu m-a deranjat. Nu credeam că se poate întâmpla ceva prea serios între ei, având în vedere că el îmi spusese de multe ori că nu vrea o relație. La un moment dat, i-am zis să ieșim și mi-a zis că nu poate. După, două săptămâni nu am auzit nimic de el. Nu mai venea deloc la conservator și începusem deja să mă întreb dacă a existat vreodată. Banca din spatele meu, în care stătea el, mă deranja fizic și mă enerva că nu mai este acolo. Singura dovadă a existenței lui erau întrebările pe care mi le punea profa despre el când nu venea la ore.

Apoi ne-am văzut la conservator într-o marți. M-a luat în brațe, s-a bucurat să mă vadă și am stat la taclale. Inima mea bătea nebunește și eram atât de fericită să îl văd că nu mă mai interesa nimic. Dar eu știam deja că nu mai eram ce am fost. Mi-a zis, apoi, că are o relație cu tipa pe care o cunoscuse cu ceva timp în urmă. La început, nu am avut nimic. Eram liniștită că aflasem ce e cu el și că am hotărât să rămânem prieteni. Dar în același timp mă simțeam, într-un fel, amorțită. Parcă trecea totul pe lângă mine zburând și eu nu dădeam atenție la nimic.

Mi-am dat seama mult mai târziu că m-am îndrăgostit de el atunci când nu mai era al meu. La naiba, n-a fost niciodată al meu, dar nu mai aveam anumit drepturi asupra lui. Nu-i mai puteam da telefon să ieșim, nu-l mai puteam atinge, nu-l mai puteam săruta. Și altă fată putea face cu el tot ce visam eu să fac. Iar asta îmi dădea un sentiment de pustietate și de nesimțire într-un fel.13615273_1298701470172865_7278447957734217544_n

Am stat cu el pe toată perioada relației lui. Patru luni. L-am ascultat când îmi spunea că vrea să se despartă, că el nu se simte bine într-o relație, că nu e corect ca ea să fie îndrăgostită de el și el să nu simtă nimic. Am continuat să fiu prietena lui și astfel am ajuns să îl cunosc mai bine. Am aflat deci, că m-am îndrăgostit de un psihopat care nu știe ce vrea, care crede că fiecare femeie care se uită la el vrea să îl bage în patul ei și care e incapabil să se atașeze de cineva. Cineva care s-a despărțit de prietena lui pentru că nu suporta legătura dintre ei și care avea impresia că profa noastră de la conservator îl place.

Cu toate astea, ne-am apropiat mult după. Ne-am cunoscut mai bine, am găsit foarte multe asemănări între noi, am petrecut timp împreună, am făcut amintiri și am experimentat lucruri împreună. Am învățat de la el multe lucruri, dar asta nu înseamnă că de cele mai multe ori nu voiam să îi dau cu un scaun în cap și să îl trezesc. Voiam să îi spun că treburile nu stau așa, că nu poate avea pe cine vrea el și că trebuie să se hotărască o dată ce vrea să facă cu viața lui sentimentală. Uneori voiam să îi țip în față și să îi spun să se uite naibii la mine. Că sunt și eu aici, la naiba. Doar uită-te la mine. Atât.

Multe luni m-am luptat cu sentimentele mele. M-am urât pe mine pentru faptul că îl acceptam în viața mea așa cum era el, chiar și când îmi făcea rău fără să își dea seama. Mi-am jurat de multe ori că nu îi voi mai răspunde la telefoane, că nu voi mai petrece timp cu el, că nu îi voi mai da importanță. Dar în același timp nu voiam să pierd o persoană cu care mă potriveam atât de bine. Pentru că noi, uneori, suntem aceeași persoană. Dacă ne pui în fața unui psiholog care să ne facă o analiză psihologică, ne va spune că suntem 85% la fel. Așa că am ales să lupt cu mine și să am o persoană care să mă înțeleagă în viața mea.

Până la urmă, am reușit. Acum câteva luni m-am uitat la el și parcă m-am trezit. Mi-am dat seama că el este prietenul meu toboșar și nimic mai mult. El deja nu mai înseamnă același lucru ca la începutul anului pentru mine. Este doar un foarte bun prieten, cu care râd și mă distrez și căruia i-am împărtășit visele mele. Dar nu mai sunt îndrăgostită de el și nici nu mai vreau să fiu eu fata cu care se trezește în minte dimineața. Nu vom fi niciodată numai prieteni, dar nici iubiți nu vom fi. Pentru că noi nu suntem în viața celuilalt pentru asta. Noi ne suportăm unul pe altul, dar dragostea și partea romantică a vieții noastre ne-o împărășim cu altcineva. M-a suportat enorm anul acesta. Mi-a arătat o altă lume. A fost gura mea de aer proaspăt, m-a făcut să înțeleg cine sunt, ce vreau și ce merit. Iar pentru toate acestea îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dar tot un psihopat rămâne și i-am spus-o și lui. O știe și el. Știe și el că nu e normal la cap. Deja nu mă mai deranjează, pentru că prietenii îi acceptăm așa cum sunt. El nu știe nici acum prin ce-am trecut din cauza lui. Două persoane mai știu. Mama și frate-miu. Și acum voi. Multă vreme nu am putut și nu am vrut să vorbesc despre asta. Însă acum că sunt bine și că ochii mei îl văd într-un altfel, nu îmi este greu să accept faptul că am fost îndrăgostită de un psihopat care s-a transformat între timp într-unul dintre cei mai buni prieteni ai mei cu care recent am împărtășit un moment destul de important pentru mine. Dar despre asta altă dată. E prea devreme deocamdată.

Cert este că nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Da, am fost rănită, dar din lucrurile acestea învățăm și câștigăm mereu. Eu am câștigat un prieten bun, experiențe multe și amintiri frumoase. Mă simt foarte bine că v-am spus toate astea. Mai liberă, mai ușoară ca înainte. Poate că o dată îi voi spune și lui. Peste mulți, mulți ani, când voi merge la concertul lui de la stadionul Wembley.

Iar dacă tu, bastardule, găsești vreodată asta și folosești Google Translate să citești, ești un psihopat și mai mare ca înainte, să știi. Și să-ți fie rușine. Hai, la reptiții cu tine că deja întinzi coarda mai mult decât ține.  Μην σε γαμήσω τώρα ξανά.

10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta

Deși suntem deja în luna Iulie, pentru mine vara de-abia acum începe. De fapt, vara își va intra în drepturi  pe 9 Iulie, când voi termina cu masterclass-ul pe care îl am săptămâna viitoare. Deși masterclass-ul este o experiență frumoasă și o șansă importantă, sunt atât de obosită de muzică, de vioară, de ore și de repetiții, încât nu mă pot bucura cu adevărat de el. Aștept să treacă, ca să mă pot bucura de vară și de viață.

Bineînțeles că a trebuit să fac o listă cu 10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta, ca să fiu sigură că îmi amintesc tot și ca să am grijă ca, la sfârșistul verii, să fi făcut tot ce mi-am propus. Fără altă introducție, aceasta este lista mea cu lucruri pe care vreau să le fac în vara anului 2016:

1. Vreau să mă las de fumat

Scopul meu principal pentru această vară este să mă las de fumat. Fumez de mai bine de un an jumătate și cred că a venit timpul să mă opresc. Nu pentru că aș vrea, pentru că nu vreau. Mie-mi plac țigările, nu numai gestul sau obișnuința. Însă respirația mea devine din ce în ce mai grea, dealul mult mai abrupt și alergatul mult mai dificil. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să le arunc la gunoi.

2. Să mă relaxez

Nu știu dacă mai știu cum să mă relaxez. După doi ani în care am avut grija diplomei, nu prea mai știu cum vine treaba asta cu relaxarea. Mi se pare că trebuie să fac mereu ceva, altfel pierd timpul degeaba. Însă pentru mine va veni din nou o perioadă grea, așa că trebuie să învăț din nou să mă relaxez. Pe plajă, în pat, cu o carte, în parc, la o cafenea. Oriunde, numai să nu mai am impresia că mă urmărește ceva de la spate.

3. Să mă găsesc pe mine

Din cauza diplomei, m-am lăsat pe mine în spate. Mi-am înăbușit fiecare dorință, fiecare nevoie și am uitat să fac lucrurile care îmi fac mie plăcere. Mă aflu, într-un fel, sub influența diplomei încă, și mi se pare că nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai știu să fac ce îmi place. De fapt, nu prea mai știu nici ce îmi place să fac. Așa că vara aceasta vreau să mă găsesc pe mine și să-mi aduc aminte de lucrurile care mă definesc.

4. Să citesc

Bookshop Bokeh

Nu am mai terminat o carte de vreo lună. Deși ziceam că după diplomă încep să citesc, cărțile stau încă pe birou, neatinse. Parcă nu-mi vine să mă ating de ele, deși vreau. Îmi vine să dorm tot timpul. Așa că vreau, încet încet, să intru din nou sub influența cărților și să citesc cât mai bine și cât mai mult.

5. Să mă distrez

Deși vreau să mă odihnesc, vreau să mă și distrez. Vreau să ies cu prietenii mei, vreau să râd, vreau să simt că trăiesc și să adun cât mai multe experiențe frumoase, de orice fel. Vreau să fac baie în mare noaptea, să ies la o cafea și să fac orice altceva este sinonim cu distracția.

6. Să studiez

Chiar dacă acum sunt foarte obosită și nu mai vreau să aud de vioară pentru un timp îndelungat (cel puțin două săptămâni), plănuiesc ca vara aceasta să studiez. Nu voi lăsa niciodată vioara la o parte, iar după pauza pe care plănuiesc să o fac, am de gând să încep un nou repertoriu și să îmi aduc aminte de frumusețea viorii.

7. Să scriu

Mi-e dor să scriu. Aș scrie oriunde  și oricât. Scrisul m-a ajutat foarte mult anul acesta, dar a trebuit să las la o parte și această activitate. Am foarte multe cuvinte în mine pe care trebuie să le aștern pe o foaie, așa că vreau ca vara aceasta să scriu cât mai mult. writing

8. Să scriu articole și recenzii cât mai bune

S-a pus praful pe toate articolele și recenziile pe care trebuie să le scriu. Mai ales pe blog. Mi-e dor de lumea aceasta a blogging-ului, dar deocamdată sunt încă obosită și nu-mi stă mintea la scris articole bune. Trebuie, totuși, să îmi intru din nou în mână și să scriu cât mai multe articole și recenzii bune.

9. Să învăț să-mi fie bine singură

Nu m-am gândit niciodată că voi fi una dintre persoanele care trebuie să aibă constant o altă persoană în jur ca să se simtă bine. Nu este vorba neapărat de faptul că am nevoie de cineva pentru a mă simți bine în pielea mea, dar nu prea știu cum să mă distrez singură. Cred că trebuie să învăț să mă distrez cu mine și cu persoana mea. Nu vreau să depind de alții și nici să am nevoie de ei.

10. Să mă uit la filme și seriale

Mi-e atât de dor să mă uit la filme și la seriale! Am o mulțime de recuperat în materie de seriale, dar nici cu filmele nu mi-e rușine. Însă din nou, parcă nu îmi vine. Nu știu de ce.

Cred că scopul principal al acestei veri este să învăț, din nou, să fac lucrurile pentru mine. Să fac ce îmi place și să nu îmi fie rușine să zic nu. Scriind acest articol, am realizat cât de mult îmi doresc să fac toate lucrurile de mai sus. Poate că odihna, totuși, nu este numai despre a dormi, ci și despre a face lucrurile care îți plac.

Voi ce aveți de gând să faceți în aceste două luni de vară care au mai rămas?

summer