Recenzie: ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia

Descriere:

Anca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!
Ironia rămâne unul dintre punctele forte al acestui volum. E mereu surprinzătoare, vie: „nu-i frumos/să visezi la nemurire/atunci când știi că ești/mort“; „Mata Hari era și ea superbă/cu șoldurile dezgolite ca de amazoană/chiar și puțin după trecerea în veșnicia/pe care și-o petrece complet răvășită/din cauza dezaxaților care îi fură capul/bijuteria ce i-a mai rămas/din muzee//după ce mor voi afla/din păcate abia atunci/dacă tot ce am simțit de-a lungul vieții /a însemnat că așa îți pierzi capul/sau există și alte moduri“; „în loc de bibelouri am pus cărți/m-am învelit în păturica nouă și i-am mulțumit lui tataia/că e bun și mort și face cadouri la fel ca atunci când trăia și-mi era frică de el“ sau „uneori vezi clar că nu ești el/te minți că sigur te-au adoptat, te-au furat/ți-au zdrelit creierii în copilărie/de nu mai știi de tine//nu ești tac-tu mereu/și asta/abia asta/e o minune“. Când scrie despre iubire, tonul e cald, firesc, original: „marți noaptea vor fi/- 20 de grade, ai zis/nu-i nimic/te despic și dorm în tine/unde e cald/e mereu cald/va fi bine să mă îmbrac cu tine/să mă înconjor cu sângele tău/fierbinte încă și apos aproape transparent//doar pentru o noapte/noaptea de marți/așteptând ziua de după/când nu voi mai suferi de frig/și te voi plânge convulsiv/dorindu-mi să nu te fi făcut /haina mea de zile negre albe /gri grele“.
Sertarul cu ură te contaminează, într-un final, de viață, dar nu una îmbrăcată regulamentar și decent în haine care nu i se potrivesc, menite doar să dea bine în ochiul privitorului, ci una dezgolită și reală, așa cum poate fi și a ta, dacă ai avea curaj s-o privești în față. Iar ăsta e cel mai important și mai sincer lucru pe care-l poate face poezia pentru tine.

Cristina Nemerovschi

Detalii tehnice:

ISBN: 978-606-8611-39-6
Data apariției: septembrie 2015
Număr de pagini: 96
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Imprint Karth – Poezie

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet, cu un click aici.

Recenzie:

Pe Anca am cunoscut-o acum aproximativ doi ani, când am început să scriu pe blog-ul Serial Readers, unde scrie și ea. De atunci i-am citit fiecare articol, m-am bucurat de fiecare povestire din cadrul seriei ”Jurnal de librar” (care, dacă nu știați, va apărea în curând sub formă de carte, la editura Herg Benet) și am descoperit cărți minunate datorită ei (a se nota Karl Ove Knausgard, de care am aflat de la ea). Era, deci, absolut normal să îi citesc cartea de debut, Sertarul cu ură și îi mulțumesc că mi-a oferit șansa să o fac. Aș vrea, totuși, să menționez că faptul că o știam pe Anca dinainte și că îi apreciez munca în lumea literară nu mi-a influențat nu mi-a influențat sub nici o formă opinia despre carte.

”Sertarul cu ură” este o carte cum rar întâlnești. O colecție de 73 de poezii, scrise fără semne de punctuație, majuscule sau rimă. Trebuie să recunosc că nu sunt fana poeziilor și nici nu mă pricep la ele, însă mi-am dat seama de la prima pagină că sunt pusă în fața unor lucrări diferite de celelalte. Anca reușește un lucru pe care nu mulți scriitori îl pot face: ea îți spune povestea ei, folosind sentimentele și cuvintele proprii, însă îți dă ocazia să interpretezi fiecare poezie așa cum o simți tu. Practic, sentimentele ei trezesc în tine ceva unic, folosindu-se de poezie și de un realism aproape izbitor. Scrisă în formă de jurnal, cartea ascunde între paginile ei secrete despre ea, dar și despre cititorul ei. Bănuiesc că ce încerc eu să explic aici e că fiecare cititor se poate regăsi în ce scrie Anca, într-un fel sau altul.

Am citit volumul într-o oră jumătate, aproximativ. Trec printr-o perioadă în care cu greu citesc, însă am luat cartea Ancăi și nu m-am oprit decât la final, iar când am dat pagina după poezia cu numărul 73, am fost complet șocată și deranjată că se terminase și că nu mai era nimic de citit. Chiar dacă nu obișnuiesc să citesc poezii, ”sertarul” Ancăi m-a captivat, m-a făcut să uit de mine și m-a făcut să o apreciez și mai mult ca om și ca scriitoare.

Sertarul cu ură spune povestea unui om simplu, folosind o scriitură cât se poate de frumoasă. Anca creează o imagine a realității cotidiene clară, ajungând la barierele firescului și transmițând cu ușurință și cu naturalețe sentimentele ei. Poezia ei e dură, dar delicată, și te face să te trezești, parcă, dintr-un somn adânc. Vocea Ancăi, sentimentele ei și lucrurile pe care aceasta le arată sunt pe cât de firești, pe atât de stranii și de înfricoșătoare, pentru că trezesc în tine ceva ce nu multe cărți reușesc. În timp ce citeam, îmi dădeam seama cât de tare mă regăsesc în ura din acest ”sertar”, în toate sentimentele pe care Anca le transmite (nu întotdeauna frumoase sau luminoase) și cât de mult mă influențează cuvintele ei. Nu știu cum reușește Anca să își facă cititorul să simtă totul atât de profund, însă de un lucru sunt sigură. ”Sertarul cu ură” este cea mai realistă și mai autentică carte pe care am citit-o în ultima vreme, vorbind despre o România pe care toți o cunoaștem, și despre o Moldova (trăiască-mi plaiurile natale!) pe care toți o știm de la TV și despre care puțini alegem să vorbim.

Volumul este, prin urmare, puternic și personal, punând stăpânire pe tine încă de la primele poezii. Cartea se citește ușor, iar când ajungi la final, realizezi că ce scrie Anca e mai mult decât o poezie mișto, care redă sentimente puternice. Ajungi să îți dai seama rapid că cele 85 de pagini care conțin gândurile și stările scriitoarei te contaminează și nu îți vor da pace multă vreme de-acum încolo. Dacă căutați o poezie romantică, frumoasă, învelită în tot felul de metafore bune pentru inimă, nu vă sfătuiesc să vă aventurați în ”Sertarul cu ură”, pentru că veți da de niște rânduri care te trezesc la viață într-un mod dur, fără bariere și milă.

Recomand Sertarul cu ură? Bineînțeles! Îl recomand tuturor? Aș vrea să pot, dar mă tem că unii oameni nu vor reuși să iasă din cutia în care anumite reguli literare i-au pus, și nu vor înțelege că ce a scris Anca este, poate, mult mai important decât orice carte scrisă de clasicii pe care ei îi venerează. Spun asta pentru că poeziile Ancăi descriu o societate, o țară și o persoană cât se poate de reale și de contemporane, o lume în care fiecare cititor a trăit la un moment dat și în care se poate regăsi. Un debut mai mult decât promițător și o voce care merită să se facă auzită!

Notă: 5 stele din 5

Despre autoare:

”M-am născut acum niște ani într-o zonă pe care regret că o știu. Toate explicațiile pentru varianta prezentă se găsesc acolo, în Moldova copilăriei mele, deci nu dați vina exclusiv pe mine. Nu-mi place că mă cheamă și Elena, dar am altele de rezolvat în viață, nu schimbarea unui prenume.
Citesc și scriu de pe la 2-3 ani, acestea erau alternativa la trăit în realitatea tristă de sat din Bacău.
Am făcut multă școală, toată pe la Facultatea de Litere (Universitatea Transilvania, Brașov), și evident că voi fi mereu o vânzătoare cu mare pasiune pentru citit. Am scris pe Hyperliteratura.ro timp de aproape 2 ani, scriu pe Serial Readers tot de vreo 2, am lucrat ca librar aproape 3 ani, încep zilnic câteva proiecte pe care nu le voi finaliza niciodată, dar toate au cumva legătură cu literele și hârtia. Blogul Irrefutabilis este cel mai longeviv proiect personal.
Am câștigat, în adolescență, premii la diverse concursuri de creație literară – fain mod de a-mi petrece timpul. Îmi place să citesc (și asta e ușor), îmi place să scriu (asta e ceva mai greu), dar lucrul în care cred cu tărie acum, la 20 și puțin de ani, e că scrisul e singura activitate constantă din viața mea. Nu-mi plac oamenii, dar îmi plac cititorii!”

În încheiere, aș vrea să vă reamintesc de interviul pe care l-am realizat cu Anca acum un an și pe care, dacă nu l-ați citit încă, vă sfătuiesc să o faceți!

Advertisements

Interviu cu Anca Zaharia: ”Am început să scriu pentru că nu-mi mai încăpeau gândurile în cap”

anca zahariaAnca este colega mea de la Serial Readers. Acolo scriem ambele despre cărți, iar ea ne înveselește mereu cu Jurnalul de librar, o rubrică săptămânală în care Anca își povestește aventurile prin care trece la librăria unde lucrează. Articolele ei sunt inteligent scrise, ușor ironice, spun mereu lucrurilor pe nume și cu siguranță nu sunt plictisitoare.

Ea a scris, de asemenea, o carte. Un sertar plin cu poezii despre ură. Nu am avut încă ocazia de a-i citit ”Sertarul cu ură”, dar o voi face cu prima ocazie. Pentru că știu că merită citită. Anca este un om fain, deștept, amuzant, care vede viața într-un mod inedit, iar poezia ei nu poate fi decât aşa: inediată.

Am hotărât să îi răpesc Ancăi puțin timp pentru un interviu. Pentru că este om fain, pentru că scrie și pentru că iubește cărțile.

Bună, Anca! Spune-ne câte ceva despre tine, te rog.

Bună! 🙂

Am 25 de ani, mă simt când ca de 5, când ca de 80 de ani. M-am născut într-un sat din Bacău, trăiesc în Braşov de 6 ani şi sper ca într-o zi să-mi permit o cabană izolată la munte şi ceva căsuță pe o plajă pustie.

Când ai început să scrii și de ce?

Scriu chiar de când mă ştiu, am început să fac asta pentru că nu-mi mai încăpeau gândurile în cap şi am simțit nevoia, prin primii ani de şcoală mai ales, de a pune versurile pe hârtie şi de a începe, în fiecare lună, câte un roman. Şi… primul care se pare că va fi şi gata e ceva scârbos la care lucrez acum. Asta dacă nu vine altă idee luna viitoare.

Cum a apărut ideea cărții ”Sertarul cu ură”?

Scriam ceva mai serios (mai studiat un pic) din primii ani de facultate, iar la masteratul de creative writing am fost încurajați să cercetăm, să explorăm, să ne eliberăm de orice ne trecea prin cap. Iar la mine a fost ură. Foarte puține dintre acele poezii au fost scrise la cursuri, dar ideea centrală – ura – cred că am găsit-o datorită unor capacități dobândite pe la şcoală (altfel, se ştie că Zaharia e groaznică la dat titluri).

Știu că ești o cititoare înrăită. Cum a început pasiunea ta pentru cărți?

Cât eram mică, altă îndeletnicire nu puteam avea. Nu calculator, nu mare lucru la televizor, nu prieteni, nu voie la ieşit din casă. Doar un îngăduitor „citeşte, să ajungi om”. S-a întâmplat să îmi placă din prima să devin om, aşa că ăla chiar era cel mai bun lucru posibil. Aşa aveam şi prieteni, călătoream, aflam tot ce îmi era altfel interzis.

Ai de gând să continui într-o carieră literară?

Cât o să pot, fizic adică, o să tot scriu, fie că vor fi bălării sau nu. Dacă va fi ceva publicat, cu atât mai bine. Iar de nu, tot bine va fi. Dar de scris voi scrie, asta e ce pot spune cu certitudine, condiția fiind să am cele necesare: pix, hârtie, mână, cap.

Acum scriu un roman, după cum spuneam, despre un restaurant (cam în mijloc de degradare pre-apocaliptică) în care se serveşte carne umană. Poate că romanul ăsta îmi va continua, pe termen mediu, aşa-zisa carieră literară.

De ce poezie și nu proză?

Doar pentru că aşa s-au aliniat planetele. A fost să fie să iasă poezia prima, dar acolo undeva este şi multă proză care s-a scris sau se scrie şi care va ieşi, poate, la suprafață.

De ce ai recomanda cartea ta cuiva?

Pentru că nu e „Fluturi” şi nici „De vorbă cu Emma”. Dacă există interes pentru ceva care nu are nicio legătură cu tematica şi stilul celor două, pot recomanda „Sertarul cu ură”. Dacă nu, cărți există oricum pentru toate gusturile, nu am nevoie de cititori care să rămână cu vreo frustrare post-lectură din cauze care, poate, nu-mi aparțin. Pe scurt: vrei iubire, citeşte truismele altora şi lasă-le în pace pe ale mele, că e enervant să te aud apoi că sertarul meu nu e fain, că are atâââtaa urăă… de parcă e greu să te prinzi de asta de la început.

Consideri că lumea literară din România are nevoie de o schimbare?

Nu. Mie chiar îmi place aşa cum e. Are sugar and spice. Şi e nice. Vorbesc, desigur, din perspectiva cititorului înrăit.

Cred că toți am citit măcar un ”episod” din jurnalul tău de librar. Ți-a schimbat meseria aceasta relația pe care o aveai cu cărțile?

Nu. Şi chiar mă gândesc uneori la asta. Iubesc cărțile ca-n prima zi, iar pe oameni îi urăsc la fel. Cărțile sunt ok chiar dacă-s proaste, tot deschid uşi şi perspective. Un om prost (nu cu vreo problemă medicală, nu care nu are acces la informație), un dobitoc meltean autosuficient nu are şanse să îşi revină, nu recunoaşte că e imbecil sau prost informat, încăpățânat şi cu jigniri gata de împrăştiat sclavelor lui, vânzătoarelor. Pe când eu ştiu că-s doar sclava cărților, iar asta mă bucură. Şi mă bucură şi gândul că va fi şi mâine cartea acolo, dar dobitocul poate uită să respire, deci va fi cu unul mai puțin.

Cine sau ce te inspiră atunci când scrii?

Oamenii naşpa, trişti, dobitoci, răi. Lucrurile negative, triste. Ştii tu, eu sunt omul care scormoneşte în gunoi şi se bucură sincer.

Care este cea mai mare frică a ta?

Frica de moarte, banal. Dar îmi e atât de groază uneori încât m-aş sinucide doar ca să scap de gândul că voi muri într-o zi. Dar, ironic, nu aşa rezolv problema.

Dar cel mai măreț vis?

Să fiu mulțumită. Să nu lupt şi să sper şi să caut, să-mi dau voie să exist pur şi simplu şi să nu mai vreau nimic de la mine. Sau să ajung freelancer de succes (adică să pot face minimu’ pe economie fără să ies din casă pentru a sta 8 – 12 ore în picioare pe undeva). Una din două.

Ce alte pasiuni mai ai?

Am croşetat tâmpenii multă vreme; cred că m-am lăsat.

Unde te vezi peste 5 ani?

În casa de pe plajă, mai slabă cu 20 de kile, blondă, cu mult mai multe tatuaje, cu un pahar de limonadă în mână, bronzată, trăind din scris, făcând sport şi stând de vorbă cu Hugh Howey, de exemplu, despre noutățile literare ale anului.

Care consideri că este cea mai mare realizare a ta de până acum?

N-am realizări. Când o să am, mă voi lăuda sigur. Poate faptul că nu m-am măritat la 15 ani şi că nu am 3 copii, dar asta chiar poate fi realizare, în funcție de persoana pe care o întrebi.

Eu, una, sunt extrem de curioasă să citesc ”Sertarul cu ură”. Ne poți împărtăși fragmentul tău preferat din carte?

Nu am ceva preferat, dar dacă ar fi să recomand, aş zice de cel cu visele care-s nisip pe care-l bagi în gură şi coşi cu ac murdar şi ață groasă, că e simplu şi concis şi tăios totul în poemul acela.

Cristina Nemerovschi a spus despre Sertarul cu ură:

sertarul cu urăAnca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!

Dacă nu ați citit cartea încă, ca și mine, o puteți comanda de pe site-ul editurii Herg Benet. Iar dacă ați citit-o, nu vă sfiiți să lăsați o părere despre carte în comentarii! 🙂

 

Despre Kavafis si a lui ‘Ithaca’ :)

Una dintre lectiile care, mie, personal, imi da batai de cap la scoala este literatura greceasca. Este o lectie pe care o avem de 2 ori pe saptamana, in care citim si analizam literatura greaca, atat poezie, cat si proza.

De ce zic ca ‘imi da batai de cap’? Pentru ca, desi imi place sa citesc si e, uneori o lectie relaxanta,  literatura pe care o citim anul asta e, in mare parte, in greaca veche. E greu de inteles greaca veche si literatura din perioada aceea nu e extrem de frumoasa, nici foarte usor de inteles. Nici sa le analizezi nu e foarte placut, iar toata proza si poezia pe care am facut-o anul asta a fost greu de inteles si foarte plictisitoare.

Dar, lucrurile incep sa devina mai interesante. Saptamana asta, dupa ce saptamana trecuta am dat teza, am inceput sa il studiem pe K.P. Kavafis si poeziile lui.

Konstantionos Petrou Kavafis ( Κωνσταντίνος Πέτρου Καβάφης  in greaca) s-a nascut in Alexandria, in Egipt pe 29 Aprilie 1863. A fost unul dintre cei mai importanti si mai cunoscuti poeti greci, lucrarile lui fiind traduse in peste 100 de limbi. Kavafis este un fel de simbol al Greciei in lumea literara, grecii mandrindu-se cu el peste tot. K.P. Kavafis a murit pe data de 29 Aprilie 1933, dupa ce a avut o viata destul de interesanta. O biografie mai amanuntita puteti citi aici.

Miercuri, adica ieri, am citit, la ora de greaca, o poezie care mi-a ajuns direct la suflet. Haideti sa lamurim ceva: eu nu citesc poezii. Nu pentru ca nu imi plac, ci pentru ca nu le inteleg si pentru ca mi se par dificile. Dar poezia asta a lui Kafavis, ‘Spre Ithaca’, mi s-a parut extraordinara. Am ascultat-o in engleza, citita de Connery, apoi am cautat-o in romana, acasa.

Mi se pare o poezie extrem de frumoasa, cu toate metaforele astea care, deobicei, m-ar enerva enorm. Are un inteles si transmite un mesaj genial! Si da, Kafavis mi se pare un poet pretios!

Desi nu e obiceiul meu sa postez poezii pe blog, am tinut, inca de cand am ascultat poezia pentru prima data, sa v-o arat. Citit-o, mai intai, in romana:

Cand vei pleca înspre Itaca
fie-ţi lunga călătorie
plină de aventuri , plină de învăţaminte
Nu te teme de Lestrigoni si de Ciclopi, nici de furiosul Poseidon;
Nu-i vei întâlni în drumul tău dacă
te vei înălţa cu gândul, dacă simţirea-ţi
nicicând nu îţi va părăsi trupul ţi sufletul.
Lestrigoni si Ciclopi, nici furiosul Poseidon
nu îti vor ieşi în cale
dacă tu însuţi nu-i vei purta cu tine-n suflet,
dacă nu-ţi vei aşeza sufletul înaintea paşilor lor.
Sper ca drumul sa-ţi fie lung,
fie-ţi multe dimineţile de vară,
Iar plăcerea de a zări primele porturi
să-ţi aducă o bucurie de nespus.
Încearcă să vizitezi emporiul Feniciei
culege tot ce e mai bun.
Du-te în oraşele Egiptului
învaţă cu un popor ce are atâtea să te-nveţe.
Nu pierde Itaca din vedere,
căci ţinta ta e să ajungi acolo.
Dar nu-ţi grăbi pasii;
e mai bine calatoria-ţi să dureze ani,
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă
cand te vei fi-mbogaţit deja
cu tot ce ai cunoscut pe drum.
Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogatii.
Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată;
fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat.
Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.
Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă,
să nu gândeşti că te-a înşelat
pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină,
şi acesta este înţelesul Itacăi.
Geniala, nu?
Iar acum, o puteti asculta in engleza:

Sau in greaca,in limba in care a fost scrisa:

Jee, e superba! ❤