Recomandarea săptămânii – This is us

Scurte aplauze, vă rog, pentru faptul că am reușit să îmi impun să las un pic învățatul pentru o postare care să nu aibă legătură cu viața mea trist de încărcată. Bineînțeles, ce citiți acum nu va fi o recomandare lungă și elaborată, pentru că sâmbătă dau examenul IELTS pentru a-mi lua certificatul de proficiency în engleză și nu vreau să întind coard prea mult. Trebuie să și învățăt. Am hotărât, totuși, ca astăzi să vă ofer o recomandare la care mă gândesc încă de când am descoperit serialul în cauză. Este vorba de This is us, un serial care are în roluri principale actori ca Mandy Moore, Sterling K. Brown și Milo Ventimiglia.

Am descoperit acest serial în ziua de Paște. Nu știu ce mă apucă în fiecare vacanță de primăvară, dar tot ce fac este să mă uit la filme și seriale. Îmi amintesc că prin 2014 am văzut 3 filme într-o singură zi. De data aceasta, serialul ce mi-a ținut companie pe durata zilelor de leneveală a fost This is us, pe care bineînțeles că l-am mai văzut pe la prietenii de pe Facebook, dar căruia nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Știam, totuși, că este foarte bun, așa că m-am hotărât să văd despre ce este vorba.

Ei bine, This is us este un serial excelent. Sincer, eu nu spun asta despre orice serial sau film, însă acesta chiar își merită laudele. În afara faptului că are o poveste superbă, care este în același timp dramatică și amuzantă, actorii m-au impresionat de la primul episod. Serialul acesta este plin de actori geniali. Spre exemplu, Sterling K. Brown a devenit imediat unul dintre actorii mei preferați. Felul în care joacă omul ăsta te lasă fără cuvinte! La fel de mult mi-au plăcut și Milo Ventimiglia, Chrissy Metz și Justin Hartley. De fapt, singura actriță care nu mi-a plăcut absolut deloc a fost Mandy Moore.

Povestea are în prim plan trei frați. Doi dintre ei sunt gemeni, iar celălalt este adoptat. Și negru. Primele scene ne fac cunoștință cu părinții lor, iar restul ne pun la curent cu viețile lor ca și adulți. Pe parcursul fiecărui episod, ajungem să cunoaștem atât copilăriile lor, cât și perioadele de maturizare și, până la urmă, viețile lor de adulți. În același timp, acțiunea se concentrează foarte mult pe părinții acestora, astfel făcând legătura cu anumite decizii și evenimente din viețile celor trei frați.

Povestea are de toate: profunzime, dramă, romance și umor. Ce să mai, eu am stat lipită de calculator timp de 18 episoade fără să mă plictisesc deloc. Mi s-a părut fascinant felul în care povestea dezvăluie viața unei familii și laturile acesteia în care cu toții ne putem regăsi. Experiențele personajelor, puse într-o lumină atât de normală, te fascinează tocmai pentru că te poți regăsi în ele. Personajele sunt oameni normali care trec prin niște întâmplări cât se poate de obișnuite.

Mi-a plăcut la nebunie emoția pe care serialul mi-a transmis-o. M-am atașat rapid de personaje, iar asta se datorează interpretărilor excelente ale actorilor. Absolut fiecare scenă cu Sterling L. King m-a emoționat foarte mult, iar restul actorilor fac și ei o treabă incredibilă. Am râs împreună cu ei, am plâns, am trăit amintirile lor din trecut și am stat cu sufletul la gură  până la final.

This is us este serialul pe care trebuie să îl vedeți cât mai repede. Este o poveste superbă, excelent spusă, iar interpretările actorilor te răvășesc. Personal, mor de nerăbdare să apară sezonul doi, care sper să fie la fel de bun ca și primul! Între timp, vă las mai jos trailer-ul, în speranța că vă va convinge să urmăriți serialul:

Pentru mai multe detalii despre serial, puteți intra pe pagina oficială de IMDb.

Advertisements

Fericire temporară

grunge-tumblr-girls-random-Favim.com-3849236Uneori îmi doresc să nu fi intrat niciodată pe ușa aceea. Să fi trecut ziua respectivă fără să se fi întâmplat ce simțeam de dimineață că se va întâmpla. Nu cred în premoniții, dar în ziua aia am știut că ceva major se va întâmpla. Și într-adevăr, ca în filmele proaste, ai intrat tu în clasă și mi-ai dat lumea peste cap. Ai intrat cu picioarele în viața mea și m-ai schimbat complet, dar nu tocmai în bine.

Din cauza ta am suferit mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate din cauza mea, nici nu mai știu. Poate că tot ce mi se întâmplă este din vina mea și al sufletului meu. Al alegerilor mele proaste, pe care nu am nici cea mai mică idee cum să le îndrept. O parte din mine este conștientă că tot ce îmi faci, toate dățile în care mă rănești, intenționat sau nu, se datorează mie. Eu îți dau voie să mă calci în picioare de nenumărate ori.

Prezența ta în viața mea m-a schimbat complet. Nu mai sunt ce am fost. Nu mai știu cum să mai fiu fata care ți-a țipat Crăciun fericit în ureche. Ai distrus fata aceea de atât de multe ori încât și umbra îi este de mult pierdută printre speranțe deșarte.

Am obosit. Sunt atât de obosită de tot. De tine, de mine, de noi. Dar de fapt, nu există nici un noi. Nu va exista niciodată un noi.

M-ai învățat să mint. Am mințit de atât de multe ori de când te-am cunoscut încât am pierdut șirul. Mi-am mințit prietenii, familia, apropiații. Însă, cel mai important, m-am mințit pe mine însumi. M-am uitat de nenumărate ori în oglindă și mi-am repetat că pot face asta, că sunt destul de puternică și că tu nu însemni nimic pentru mine.

Mă enervezi, auzi?! Mă enervezi, pentru că ești imatur, și iresponsabil, și laș! Ești atât de laș, mai laș ca o puicuță! Și mă enervez și eu singură, pentru că te las să mă transformi într-o persoană pe care o disprețuiam. De ce te lași să îmi faci asta? Pentru ce? Pentru o zi pe lună, maxim două? Pentru o amărâtă de cafea? Ei, zi-mi! Nu le știi tu pe toate? Nu te dai tu mai deștept decât mine? Mai matur. Sau nu, mai experimentat.

Mă disperțuiesc pe mine pentru toate astea. Nu regret nimic, decât toate gândurile și toate dățile în care am fost proastă. De ce nu pot fi ca tine, psihopată? De ce nu mă pot juca cu inima ta, cu mintea ta! Pentru că mi-e frică, de-aia. Mi-e frică că într-o zi te vei enerva și vei decide să nu mă mai vezi niciodată. Și ce dacă? Ce-aș fi pierdut, până la urmă? Suferință? Nervi? Plânsetele de pe podea, din mijlocul zilei? Durere?

Cu tine mi-a stat în loc inima de mii de ori. Nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu știu când să mă aștept să mă atingi, să vorbești cu mine ca și cum aș fi cea mai sexy femeie pe care ai văzut-o vreodată sau când vei vorbi cu mine ca și cu un copil. Mi-aș dori să nu faci asta. Mi-aș dori să încetezi să mă mai vezi ca o fată mică, neexperimentată. Nu mai vreau să îți fie frică că mă rănești, pentru că tu chiar nu-ți dai seama că mă rănești mai tare încercând să mă protejezi? Nu o mai fă, încetează!

Nu mi-aș dori să mori. Mi-aș dori să mori din inima mea. Mi-aș dori să mă pot uita la tine fără să simt nimic. Mi-aș dori, de fapt, să mă pot uita la tine. Chiar nu ai observat niciodată că nu te privesc în ochi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Ei bine, pentru că mi-e frică. Din nou, mi-e frică că vei înțelege tot cu o singură privire. Știu ce se vede în ochii mei. Ceea ce vreau eu să ascund.

Te urăsc. Nu pentru toată durerea pe care mi-o provoci, intenționat sau neintenționat, ci pentru că nici o parte din mine nu te poate urî cu adevărat. Este doar o idee în mintea mea, ceva ce îmi impun să cred. Dar nimic din mine nu crede în ura pentru tine. Absolut nimic! Nici chiar când ar trebui, nu te pot urî. Eu te iubesc chiar și când nu pot respira de atâta plâns.

Cred prea mult în tine, asta este problema. Cred că îți pasă de mine, că nu vrei să mă rănești, că ceva înăuntrul tău mă vrea în același fel în care te vreau eu. Sunt nebună să cred asta. Sunt nebună să sper, să cred în tine, să am impresia că schimbarea vine. Am obosit atât de tare să fiu dezamăgită, să îmi înfing unghiile în palme de fiecare dată când sunt cu tine, să mă uit în ochii tăi și să văd goliciune.

M-am săturat să îmi tresare inima de fiecare dată când îmi sună telefonul și deja mi s-a urât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis un mesaj. Să sper că lucrurile se vor îndrepta și că te vei trezi, asta este cea mai mare dezamăgire. Să nu pot face cu tine toate lucrurile pe care vreau să le fac, asta mă ucide.

Și nici măcar nu mă refer la sex, la naiba! Aș vrea să vii să mă iei cu mașina într-o noapte și să conducem până rămânem fără benzină. Aș vrea să mergem la cumpărături când sunt reduceri și să mâncăm prea multă înghețată proastă. Să ne uităm la un film siropos și să asultăm muzică proastă. Să nu ne mai ținem în frâu, să lăsam la o parte orice teamă și reținere. Aș vrea să avem curaj.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai ști? De multe ori mă întreb, de fapt, ce s-ar întâmplat dacă ai ști tot ce simt. Dacă aș înceta să mă prefac că sunt o dură pentru o singură secundă, cum ai reacționa? Însă nu vreau să risc.

Dar până la urmă, să risc ce? Să pierd cercul ăsta nenorocit, din care nu mai pot ieși? E ca un vortex care mă trage din ce în ce mai repede în adâncul lui și nu există nici un mod de scăpare. Oare dacă aș găsi ieșirea, ce s-ar găsi pe partea cealaltă?

Tu îmi ești în același timp și Iad, și Rai. Durere și fericire. Chin și ușurare. Tu ești tot și nimic, iar noi suntem mai puțin decât ceva și mai mult de nimic.

Nu regret că te-am cunoscut. Însă regret că m-ai cunoscut tu pe mine.

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

De ce nu mi-ați vorbit despre durere?

pain De ce nu mi-ai zis, mamă, că ochii căprui dor? Că ei iau tot și nu lasă nimic? De ce nu mi-ai zis de drogurile vii, cu puls și ochi care sfredelesc totul în calea lor?

De ce nu mi-ai zis că oamenii nu se schimbă? Că, oricât am vrea noi să credem că s-au schimbat pentru noi, ei nu se schimbă nici măcar pentru ei? De ce nu mi-ai zis să nu dau tot, să nu pun tot pe tavă pentru cineva care nu poate să suporte un platou întreg?

De ce nu mi-ai zis că e atâta durere în lumea astea? De ce nu mi-ai zis că oamenii iubesc ura? Că ei se omoară între ei și se mândresc cu asta?

De ce nu mi-ai zis că oamenii se sperie în fața lucrurilor mărețe? Că lor le este frică să simtă și să arăte asta? De ce nu m-ai avertizat să nu arăt asta, să nu mă dau lor? Să nu dau tot ce am unor oameni? De ce nu mi-ai zis că nu sunt specială pentru el și că vorbele acelea le spune în fiecare zi și că mâna aia o întinde în fiecare zi unei noi fete frumoase, în fiecare zi una mai frumoasă ca cealaltă? Nu mi-ai zis că oamenii ăștia nu se satură niciodată, că vor întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Ei se îndrăgostesc de clipă, nu de persoana de lângă ei. Nu mi-ai zis să nu mă uit în ochii lor și să cred că văd dragoste, când acolo se ascunde, de fap, un gol imens.

De ce nu mi-ai zis să mă feresc de oamenii care se simt ca niște droguri? De ce nu mi-ai interzis să ies din casă în ziua aia? De ce nu mi-ai prezentat un pretext absurd, doar ca să mă faci să nu mă duc? Pentru că tu știi mai bine decât mine, însă nu mi-ai zis nimic din ce știi! Nimic, mamă!

De ce nu mi-ai vorbit despre cât de greșit este să încerc să umplu un gol din mine cu o persoană trecătoare, cu un actor grăbit? N-ai știut că la final golul acela va fi mai mare și mai adânc decât la început?

De ce nu mi-ai zis că o oglindă nu mă definește? De ce nu mi-ai vorbit despre pericolele de a te compara cu alții? De ce nu mi-ai zis că fiecare este diferit și că o să vină vremea mea?

De ce nu mi-ai zis, tată, că unii oameni te mănâncă de vii? Că trebuie tu să lupți pentru tine, să îți crești zece, douăzeci, treizeci de perechi de piele ca să nu te rănească nimeni?

De ce nu mi-ați zis ca nu e așa ușor? De ce nu m-ați avertizat că există un motiv pentru care uraganele poartă nume de om? Că unii te vor săruta în fiecare colț al orașului până când tot orașul va fi impregnat cu ei și nu va fi loc în care să te duci și să nu dai cu ochii de ei, asta trebuia să-mi ziceți. Trebuia să-mi vorbiți despre dățile când voi cădea și nu voi ști să mă ridic, nu despre bani și politică și istorie. De ce nu m-ați învățat cum să îmi confrunt demonii și cum să fac să tacă vocea aia care îmi spune în fiecare dimineață că nu e bine? Nu mi-ați zis niciodată cum să zâmbesc din toată inima.

Doamna profesoară, nu v-ați gândit să-mi spuneți niciodată cum se rezolvă o problemă de inimă, nu? Nu v-a dat prin minte să mă învățați cum să fiu eu și cum să nu îi las pe alții să mă transforme în opera lor?

Frate, de ce nu mi-ai povestit despre dor? Nu mi-ai vorbit niciodată despre catastrofele pe care le lasă dorul în urmă. Nu mi-ai zis niciodată cum este să te doară un om, să te doară prezența și absența lui. Să fii cu un om și să știi că el e în altă parte, că nu e cu tine, că nu va fi niciodată 100% cu tine. Nu mi-ai zis niciodată de cum să fac să mă păzesc de asta. Nu mi-ai zis cum să nu mă las folosită, cum să nu devin doar un obiect ușor de schimbat.

Nu mi-ați zis niciodată că lumea asta doare. Nu mi-ați zis că vor fi zile în care orașul ăsta va fi prea mic și că nu va exista nici un loc în care să fug de mine, de voi, de el, de ea, de noi toți. Nu mi-ați zis niciodată că pereții vor fi din ce în ce mai strâmți și camerele din ce în ce mai mici. Mi-ați vorbit toți de marijuana și de tutun, dar nimeni nu mi-a zis cât de rău face viața și a trebuit să aflu asta pe pielea mea. Și Doamne, câte vânătai am! Mi-e acoperit tot corpul în vânătăi care nu se văd și fiecare semn e o lecție.

Ne-ați împuiat capul cu istorie. Ne-ați zis de turci și ne-ați învățat să conjugăm verbul ”a fi” în franceză fără să ne învățați cum să fim de fapt. Cum să existăm. Nu ne-ați învățat nimic. Ne-ați vândut niște povești. Ne-ați spus mereu că trebuie creștem mari, să luptăm, să învățăm, să avem un serviciu bun și o familie frumoasă și să fim fericiți. Dar nu ne-ați spus niciodată cum să facem asta. Nu ne-ați învățat niciodată cum să ne ferim de nefericire și de prea multă fericire falsă.

De ce nu v-a dat prin minte niciodată să creșteți copii care nu vor trebui să meargă la psiholog în facultate? Nu v-ați gândit niciodată că este mai bine să creșteți copii care să nu vor să se refugieze în alcool și țigări decât să creșteți niște copii cu 10 pe linie și cu zâmbete forțate? Nu știați că puștii ăia pe care îi călcați voi în picioare în fiecare zi vor crește să facă același lucru, iar lumea asta nu va deveni niciodată un loc mai bun.

Nu m-ați învățat niciodată cum să fiu mereu victorioasă, chiar și când pierd.

Pro sau contra…? (15)

Astazi este sambata, asa cum cred ca toti stiti.Plus, e si vacanta.Perfecta zi,nu? Well, inainte sa merg la ultima ora de conservator de anul asta, am zis sa scriu post-ul asta, pentru ca astazi nu stiu cat timp voi avea.Eh, in fine.

Despre ce vreau sa vorbim astazi? Despre site-urile unde iti poti scrie proporiile povesti. Site-uri ca Wattpad si Movellas, unde iti poti scrie propriile povesti, dar poti citi si alte povesti scrie de altii.

wattpad-300x237

movellas

Parerea mea despre acest gen de site-uri este total PRO! Este o modalitate buna sa iti publici povestile si sa vezi daca, intr-o zi cand vei ajunge sa o publici pe bune, vei avea fani.Plus ca, daca esti destul de norocos, un editor sau o editura iti poate citi povestea si poate decide ca e atat de bune incat sa  o publice.De fapt, asta i s-a si intamplat unei fete care a scris un fan-fic cu One Direction pe movellas, iar Penguin au decis sa ii publice cartea. Abia astept sa am ocazia sa citesc cartea, chiar daca trupa de care se vorbeste nu este One Direction, ci o trupa imaginara.

De ce imi mai plac aceste site-uri?Pentru ca poti citi povesti foarte frumoase si poti cunoaste oameni ca tine, adica cititori si scriitori inraiti. 🙂

Voi ce parere aveti despre site-urile acestea?Suneti PRO sau CONTRA?