Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Advertisements

Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Lipsa ta

tumblr_nk37zom6ya1tx0fwxo1_500Lipsa ta se simte peste tot. Este o prezență aproape fizică, contrastând cu lipsa corpului tău de lângă al meu. E un spațiu gol, pe care nu reușesc să îl umplu cu nimic. Și este sufocant, într-atât încât nu mai simt aerul în plămâni de luni întregi. Mă întreb, oare, cum ar fi dacă ai fi lângă mine în felul în care vreau eu să fii? Oare aș putea sa respir normal atunci?
Lipsa ta este în tăcerea de după cafeaua de dimineață. Este în lucrurile nespuse, pe care le simt în gât,  gata să iasă în orice moment. Doar că eu niciodată nu o fac. Niciodată nu deschid gura să îți spun ce vreau. Mă ascund în fiecare clipă, în fiecare minut. Ceva în mine este terifiat să îți spună adevărul, să ceară ce vrea de la tine.
Îți simt lipsa în orice moment, în orice lucru simt pe care aș vrea să îl împart cu tine. Sunt plină de lipsuri, absențe și căderi în momentul acesta. Iar lipsa ta este peste tot, la fel ca o fantomă care mă bântuie de luni de zile și de care simt că, Dumnezeule, nu voi scăpa niciodată.
Lipsa ta este în muzică. În ritmurile pe care știu că degetele tale sunt capabile să le scoată, în pașii de dans pe care aș vrea să îi învățăm împreună. Melodiile frumoase mă duc mereu cu gândul la tine. La naiba, orice mă duce cu gândul la tine. Este de-a dreptul obositor, să fii atât de concentrată pe un lucru în fiecare clipă încât devine o obișnuință.
Poate că asta-mi și ești. O obișnuință de care nu vreau să scap, pentru că puținele clipe cu tine sunt mult mai dulci decât zile întregi cu oricine altcineva. Știu că dacă te-aș pierde, tu tot ai fi prezent, pentru că tu ești prezent chiar și atunci când lipsești. Ești prezent mereu în mine și în tot ce însemn eu.

Îmi este mereu dor de tine, chiar și atunci când nu ar trebui. Îmi este dor să facem lucruri pe care nu le-am făcut niciodată împreună, dar cel mai dor îmi este să facem puținele lucruri pe care am apucat să le împărtășim. Dar știu că momentele din urmă nu le poți readuce la viață în prezent. Mi-aș dori, totuși, să creem noi amintiri.
Uneori există speranță în dor. Ore întregi îmi spun că acest chin nu poate fi fără temei, fără un rezultat bun. Încerc să mă conving singură că trebuie să cad pentru a mă ridica, că toată această suferință va duce la ceva frumos într-un final. Dar la fel de bine știu că nu există finaluri fericite, nu pentru oamenii ca noi.
Mi-e dor de tine când nu pot dormi, chiar dacă tu ești motivul pentru care stau cu ochii deschiși toată noaptea. Mi-e dor de tine în visele mele, în imaginile care îmi vin în minte fără voia mea, atunci când pierd vremea, sau când merg cu autobuzul, sau când studiez. Lipsa ta se sime acut în sărutările pe care le văd pe stradă, în mângâierile pe care mi-aș dori să le simt pe piele și în vorbele ducli șoptite la ureche. Îmi este dor de tine în banca din spate, îmi este dor să nu ne fi cunoscut atât de bine și îmi este cel mai dor de tine din perioada aceea. La naiba, lipsa ta se simte în absolut orice. În farfuria goală din fața mea, în hamacul care se mișcă singur, aproape mai trist decât mine, în telefonul care nu mai sună. Peste tot, ești peste tot. Ai pătruns în toate locurile și oriunde m-aș întoarce, tot de tine dau. Orașul acesta este plin până la refuz de tine. Eu sunt plină până la refuz de tine și totuși întreaga mea ființă țipă după tine. Este aproape ca o durere fizică, ca și cum aș fi pierdut o parte din mine pe care nu am avut-o de fapt, niciodată. Este un gust pe care de-abia l-am încercat și deja mi-a fost smuls.
Mi-e atât de teribil de dor de tine, și în același timp sunt sătulă până peste cap de gluma noastră ce se cheamă ”prietenie”. Nu te mai vreau, dar am nevoie de tine. La fel ca și cu nicotina, dacă stau bine să mă gândesc. Ești o nevoie fizică pe care am, ceva de care nu pot scăpa fără un chin și mai mare. Iar eu de chinuri m-am săturat.
Să dispari? Nici gând. Să lupt pentru tine? Am obosit. Nu pot lupta pentru o persoană care nu vrea acest lucru. Să te las în pace? Am încercat, dar nu merge. Să mă lași în pace? Amândoi știm că nu poți. Să fim împreună? Niciodată.

Fericire temporară

grunge-tumblr-girls-random-Favim.com-3849236Uneori îmi doresc să nu fi intrat niciodată pe ușa aceea. Să fi trecut ziua respectivă fără să se fi întâmplat ce simțeam de dimineață că se va întâmpla. Nu cred în premoniții, dar în ziua aia am știut că ceva major se va întâmpla. Și într-adevăr, ca în filmele proaste, ai intrat tu în clasă și mi-ai dat lumea peste cap. Ai intrat cu picioarele în viața mea și m-ai schimbat complet, dar nu tocmai în bine.

Din cauza ta am suferit mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate din cauza mea, nici nu mai știu. Poate că tot ce mi se întâmplă este din vina mea și al sufletului meu. Al alegerilor mele proaste, pe care nu am nici cea mai mică idee cum să le îndrept. O parte din mine este conștientă că tot ce îmi faci, toate dățile în care mă rănești, intenționat sau nu, se datorează mie. Eu îți dau voie să mă calci în picioare de nenumărate ori.

Prezența ta în viața mea m-a schimbat complet. Nu mai sunt ce am fost. Nu mai știu cum să mai fiu fata care ți-a țipat Crăciun fericit în ureche. Ai distrus fata aceea de atât de multe ori încât și umbra îi este de mult pierdută printre speranțe deșarte.

Am obosit. Sunt atât de obosită de tot. De tine, de mine, de noi. Dar de fapt, nu există nici un noi. Nu va exista niciodată un noi.

M-ai învățat să mint. Am mințit de atât de multe ori de când te-am cunoscut încât am pierdut șirul. Mi-am mințit prietenii, familia, apropiații. Însă, cel mai important, m-am mințit pe mine însumi. M-am uitat de nenumărate ori în oglindă și mi-am repetat că pot face asta, că sunt destul de puternică și că tu nu însemni nimic pentru mine.

Mă enervezi, auzi?! Mă enervezi, pentru că ești imatur, și iresponsabil, și laș! Ești atât de laș, mai laș ca o puicuță! Și mă enervez și eu singură, pentru că te las să mă transformi într-o persoană pe care o disprețuiam. De ce te lași să îmi faci asta? Pentru ce? Pentru o zi pe lună, maxim două? Pentru o amărâtă de cafea? Ei, zi-mi! Nu le știi tu pe toate? Nu te dai tu mai deștept decât mine? Mai matur. Sau nu, mai experimentat.

Mă disperțuiesc pe mine pentru toate astea. Nu regret nimic, decât toate gândurile și toate dățile în care am fost proastă. De ce nu pot fi ca tine, psihopată? De ce nu mă pot juca cu inima ta, cu mintea ta! Pentru că mi-e frică, de-aia. Mi-e frică că într-o zi te vei enerva și vei decide să nu mă mai vezi niciodată. Și ce dacă? Ce-aș fi pierdut, până la urmă? Suferință? Nervi? Plânsetele de pe podea, din mijlocul zilei? Durere?

Cu tine mi-a stat în loc inima de mii de ori. Nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu știu când să mă aștept să mă atingi, să vorbești cu mine ca și cum aș fi cea mai sexy femeie pe care ai văzut-o vreodată sau când vei vorbi cu mine ca și cu un copil. Mi-aș dori să nu faci asta. Mi-aș dori să încetezi să mă mai vezi ca o fată mică, neexperimentată. Nu mai vreau să îți fie frică că mă rănești, pentru că tu chiar nu-ți dai seama că mă rănești mai tare încercând să mă protejezi? Nu o mai fă, încetează!

Nu mi-aș dori să mori. Mi-aș dori să mori din inima mea. Mi-aș dori să mă pot uita la tine fără să simt nimic. Mi-aș dori, de fapt, să mă pot uita la tine. Chiar nu ai observat niciodată că nu te privesc în ochi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Ei bine, pentru că mi-e frică. Din nou, mi-e frică că vei înțelege tot cu o singură privire. Știu ce se vede în ochii mei. Ceea ce vreau eu să ascund.

Te urăsc. Nu pentru toată durerea pe care mi-o provoci, intenționat sau neintenționat, ci pentru că nici o parte din mine nu te poate urî cu adevărat. Este doar o idee în mintea mea, ceva ce îmi impun să cred. Dar nimic din mine nu crede în ura pentru tine. Absolut nimic! Nici chiar când ar trebui, nu te pot urî. Eu te iubesc chiar și când nu pot respira de atâta plâns.

Cred prea mult în tine, asta este problema. Cred că îți pasă de mine, că nu vrei să mă rănești, că ceva înăuntrul tău mă vrea în același fel în care te vreau eu. Sunt nebună să cred asta. Sunt nebună să sper, să cred în tine, să am impresia că schimbarea vine. Am obosit atât de tare să fiu dezamăgită, să îmi înfing unghiile în palme de fiecare dată când sunt cu tine, să mă uit în ochii tăi și să văd goliciune.

M-am săturat să îmi tresare inima de fiecare dată când îmi sună telefonul și deja mi s-a urât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis un mesaj. Să sper că lucrurile se vor îndrepta și că te vei trezi, asta este cea mai mare dezamăgire. Să nu pot face cu tine toate lucrurile pe care vreau să le fac, asta mă ucide.

Și nici măcar nu mă refer la sex, la naiba! Aș vrea să vii să mă iei cu mașina într-o noapte și să conducem până rămânem fără benzină. Aș vrea să mergem la cumpărături când sunt reduceri și să mâncăm prea multă înghețată proastă. Să ne uităm la un film siropos și să asultăm muzică proastă. Să nu ne mai ținem în frâu, să lăsam la o parte orice teamă și reținere. Aș vrea să avem curaj.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai ști? De multe ori mă întreb, de fapt, ce s-ar întâmplat dacă ai ști tot ce simt. Dacă aș înceta să mă prefac că sunt o dură pentru o singură secundă, cum ai reacționa? Însă nu vreau să risc.

Dar până la urmă, să risc ce? Să pierd cercul ăsta nenorocit, din care nu mai pot ieși? E ca un vortex care mă trage din ce în ce mai repede în adâncul lui și nu există nici un mod de scăpare. Oare dacă aș găsi ieșirea, ce s-ar găsi pe partea cealaltă?

Tu îmi ești în același timp și Iad, și Rai. Durere și fericire. Chin și ușurare. Tu ești tot și nimic, iar noi suntem mai puțin decât ceva și mai mult de nimic.

Nu regret că te-am cunoscut. Însă regret că m-ai cunoscut tu pe mine.

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

Camera fără ieșire

Patru pereți. Aceeași în fiecare zi. Și o simfonie care e dulce amăruie. Genul acela de melodie care e atât de frumoasă, dar care doare atât de tare.

Mi-e frig. Iarăși mi-e frig. E Aprilie și eu tremur de frig. Știu că vine răul din nou când eu tremur de frig când ar trebui să îmi fie cald.

E ca un cerc în care mă învârt din nou și din nou, fără cale de ieșire. Câteva momente care mi se repetă mereu în minte și de care nu mă pot desprinde. Senzații, mirosuri, melodii, oameni, sentimente. Toate de multe trecute, toate în afara cercului meu. De mult uitate și la fel de dureroase în fiecare zi. Din nou și din nou, prinsă între patru pereți care se apropie din ce în ce mai mult de mine.

Se apropie totul de sfârșit. Ce fel de sfârșit, nu știu. Bun, rău, sfârșitul e întotdeauna greu. Și mi-e atât de frică de sfârșitul ăsta că-mi vine să mă ascund sub o pătură și să nu mai ies de-acolo niciodată. În special în seara asta, când mi-e greu.

Se lasă lumea pe mine din nou. E senzația aceea că ești prinsă sub ceva de sub care nu poți ieși. Și-mi vin în minte câteva momente în care nu mai eram prinsă și mă urăsc pe mine că doar atunci mă simțeam liberă.

Nu știu ce nu e bine. Totul e frumos, și totuși nimic nu e bine. Mă presează tot. Dacă aș putea, aș fugi. Dar la naiba, nici să fug nu pot.

Mă gândesc din ce în ce mai mult la asta. Să fug și să las totul în urmă. Să-mi pun câteva haine într-o geantă și să fug naibii de-aici. Să nu ma mai uit în spate niciodată. M-aș descurca cumva, știu că aș face-o. Sau poate că nu aș face-o și când aș obosi de atâta fugă, m-aș întoarce înapoi. Și-atunci n-aș mai găsi nimic la care să mă întorc și aș fi prinsă din nou într-un cerc.

E senzația aia că nu știi pe unde să scoți cămașa. Că nu mai poți să respiri și că te trage ceva în jos. Că ai vrea sa dormi tot timpul și că ești prinsă într-un singur loc, în afara căruia nu mai există nimic. În momentul acesta există doar senzația asta.

E atât de claustrofobic locul ăsta. N-ar trebui să fie așa. Fiecare loc are și o portiță de scăpare. Numai locul ăsta nu. Sau poate că există, dar are un lacăt nou. Poate că nu mai vrea să mă ajute să ies. Poate nu mă mai lasă.

Nu prea știu. Nici nu-mi arde să încerc să înțeleg. Mi-ar plăcea tare mult, extrem de mult, să fiu o persoană nouă. Să-mi șterg câteva amintiri în momentul acesta și să șterg o parte din mine. Ar fi atât de ușor.

E al naibii de urâtă senzația asta. Atât de urâtă că aș vrea să îmi smulg inima din piept. Aș vrea să-mi smulg fiecare organ din mine până când nu ar mai fi nimic rămas din mine. Doar puțină piele și un schelet.

E mai rău decât atunci când eram mică și mă loveam la picior. Atunci măcar puteam plânge. Îmi curgeau râuri întregi de lacrimi pe față și totuși eu zâmbeam și râdeam. Poate asta a fost greșeala mea. Poate că atunci trebuia numai să plâng. Poate dacă învățam să plâng de mică mi-ar fi fost mai ușor acum. Însă nici să plâng nu pot. Parcă mi-au secat lacrimile. Nu știu. Aș vrea să plâng cu sughițuri, dar nici asta nu pot face.

NU POT FACE NIMIC ȘI E GROAZNIC E GROAZNIC E GROAZNIC.

Măcar de m-ar lăsa toată lumea în pace. Să nu aud de nimeni, asta aș vrea. Să fiu singură undeva departe, doar eu și cu mine, pentru câteva zile. Și-atunci aș căuta mulțimea. Pentru că așa-s eu. Vreau întotdeauna ce nu pot avea și atunci când am ce vreau, nu-l mai vreau. Vedeți, tot ca un cerc. Revin mereu la cercuri care mă țin captivă. Pereți și cercuri. Cercuri și pereți. Nu mai știu combinații.

La naiba, nu mai știu nimic. NIMIC.

Vă rog să mă lăsați în pace. E prea mult.

Iubite

Îți mai aduci aminte de mine, iubite? Îți amintesti de mine chiar si când eu uit sa o fac? Mă mai știi fără să mă vezi?

Îți aduci aminte tu, iubite, de când ne-am cunoscut? Te-ai uitat fix in ochii mei și ai zâmbit, ca și cum îmi știai toate secretele, ca și cum îmi cunoșteai deja sufletul. Și totuși te uitai atât de adânc in ochii mei încât mi se părea că vrei să mă dezbraci de toate măștile și de toate hainele pe care le purtam. Mă ardea privirea ta și nu mă puteam uita la tine. Mă vedeam pe mine în ochii tăi și nu voiam să mă obișnuiesc cu imaginea aceea. Era atat de frumoasa…

Erai atât de frumos, iubite. Ești atât de frumos. Chiar și acum, după ani și ani, tot la tine m-aș uita într-o lume plină de artă. Te-aș recunoaște după pași. Dacă ai veni la mine te-aș recunoaște după pașii ușori,  săltați. Nu ar trebui să mă uit ca să știu că ești tu. Aș recunoaște prezența ta oriunde.

Îți mai aduci aminte, iubite, când îmi șopteai la ureche că lumea e a noastră? Când mă țineai în brațe și îmi spuneai asta, atunci chiar puteam  crede că așa este. Mă înveleai în sărutări și uitam să mai respir. Apoi ne îmbrăcam cu cele mai simple haine pe care le găseam si ieșeam pe stradă și dansam ca doi copiii. Și urlai din toți rărunchii că mă iubești și că lumea ne aparține. Nouă, iubite…

Iubite, de ce-ai plecat? De ce-ai plecat exact când am văzut marea în ochii tăi? Mai ții minte când stăteam pe o plajă pustie și îți spuneam că tu ești marea și că nu am nevoie să văd o alta mare? Mi-ai zâmbit și îmi amintesc și acum cum zâmbetul tău semăna cu nopțile târzii de Mai.

Mai ții minte când ne-am ținut prima dată de mână? Eram atât de emoționați! Era iarna. Ger. Ne transpirau palmele și ne era frig la amândoi și nu voiam să îți las mâna niciodată. Nu puteam să o fac. Nu după ce cunoscusem senzația mâinii tale într-a mea. Nimic nu ar mai fi fost la fel dacă ți-aș fi dat drumul atunci și drumul ar fi fost atât de greu, atât de pustiu.

M-ai ținut de mână până acasă și tot drumul am simțit că aș putea să îmi petrec toată viața tinându-te de mână și aș fi fost fericită. Atât de fericită…! Când am ajuns la poarta casei m-ai sărutat și am simțit cum mi-ai luat sufletul cu totul si mi s-a făcut frica. Aproape că am fugit, însă picioarele mele erau înțepenite acolo, în acel moment perfect, fără sfârșit, fără moarte.

M-ai sarutat timp de câteva minute. Nu voiam să mă desprind din sărutul acela atât de pur. Totuși tu ai făcut-o. Am deschis ochii și ți-am văzut buzele roșii și umflate și ochii încă închiși. Zâmbetul mic de pe față m-a făcut să vreau să te sărut din nou, însă ai deschis ochii și ți-am văzut sclipirea din ochi. Aș fi vrut să fi putut fura sclipirea aceea, să fie doar a mea. Să nu o mai vadă nimeni. Mi-ai mângaiat fața și mi-ai lăsat un sărut pe frunte și ai plecat cu aceiași pași săltați cu care ai venit.

Iubite, mai știi când mă înveleai în dragoste? Când nopțile erau nesfârșite și întunericul era secretul nostru. Lumea era a noastră. Eram invincibili. Doi eroi dintr-o poveste cu final neclar. Doi copiii neînfricați.

Sfârșitul a venit prea repede și a măturat tot în calea lui, ca o tornadă. Știi, iubite, tricoul pe care l-ai uitat la mine in dulap? Încă îl am… Dar nu mai miroase a tine și e mai dureros decât atunci când o făcea.

Ai plecat și m-ai lăsat singură pe lume, singură cu vântul si cu Calul Alb. Ți-l amintești? Calul Alb pe care îl călăream înspre visele noastre. Acum nu mai e Alb. Are pete negre și se mișcă greu. Obosește repede și se poticnește des. A imbătrânit, iubitule…

Și la fel am făcut și noi. Am îmbătrânit și am lăsat în urma lumea noastră invincibilă. Sunt tare obosită. Sunt obosită să nu te simt, să nu-ți miros parfumul cu care te dădeai în fiecare dimineață. Am obosit ca perna ta să nu mai aiba forma și căldura corpului tău. Am obosit să-mi fie frig si să nu găsesc căldura. Am obosit să simt greutatea lumii apăsându-mă. Unde ești să ridici întreaga lume de pe umerii mei? Lumea era atât de ușoară când zburdam cu tine pe pajiști de vise și speranțe.

Am obosit.

De ce-ai plecat, iubite…?

Jurnalul unei liceene – Impresii din liceu

Daca va aduceti aminte, acum cateva saptamanai v-am promis sa va tin la curent cu tot ce se intampla in viata mea acum. Ei bine, incerc sa imi tin promisiunea si astazi vreau sa va spun despre weekend-ul trecut.

Un lucru pe care trebuie sa il stiti despre scoala din Grecia este ca se invata mult si bine. Liceul general este extrem de greu, in special clasa a 12-a. BAC-ul e mai greu decat in Romania. Cert este ca elevii ies de pe portile scolii cu multe cunostinte.

Dar si cu foarte multe amintiri.

Oricat de mult s-ar invata, grecii stiu sa se si distreze. Scoala nu este niciodata plictisitoare aici, pentru ca se organizeaza fel de fel de activitati in fiecare saptamana, activitati care starnesc interesul copiilor si care ii fac sa interactioneze intre ei si sa vina la scoala cu inima mai usoara.

Una dintre activitatile acestea este o petrecere intr-un club, petrecere ce se organizeaza cam de 3 ori pe an. Intr-o seara de vineri sau sambata, se inchiriaza un club, iar toti cei care au chef,  vin si petrec o noapte distractiva cu prietenii si colegii de la scoala. La intrare se platesc cam 15 euro, bani care iti acopera transportul pana la club, un pahar cu orice bautura vrei – deobicei fara alcool si intrarea in club. Petrecerea este exact ca si o noapte in club – muzica, dans, dj, distractie. Singura diferenta este ca esti printre cunoscuti si nu iti este frica ca cine stie ce ciudat te va acosta.

Asta s-a intamplat si sambata trecuta. Scoala noastra a gazduit un astfel de ‘dans’, asa cum il numesc ei, la cel mai mare club din Salonic, in capatul celalalt al orasului. Petrecerea a inceput la 10 si s-a terminat la 3 sau la 5, depinde cu ce autobuz ai ales sa te intorci.

Deobicei nici nu ma gandesc la lucruri de-astea. Nu ma inacanta deloc, pentru ca sunt constienta de tot ce se intampla acolo, lucruri care nu sunt deloc pe gustul meu.

Insa de data asta, cand m-a anuntat prietena mea de acest dans, am fost foarte entuziasmata. Nici n-am stat sa ma gandesc – am acceptat. “Da, mergem!”. Binenteles, au existat mai multe motive in spatele raspunsului meu. In primul rand, am considerat ca a venit vremea sa incerc ceva nou. In cazul asta, clubbing-ul. Intotdeauna am vrut sa merg intr-un club, sa vad care e treaba. Am considerat ca este ceva ce trebuie sa incerc. In al doilea rand, am vrut sa ma distrez. In al treilea rand, mi-am promis sa incerc mai multe lucruri anul asta, ca sa stiu ce sa evit. Clubbing-ul printre ele.

Asa ca o saptamana intreaga am planificat marea seara de dans! Tinuta, machiaj, accesorii, tot. Cu cateva dificultati, a venit vremea! Sambata, la 11 noaptea, ma aflam la locul de intalnire cu prietena mea. Urma sa ne duca mama ei, impreuna cu cateva alte fete.

La locul de intalnire urma sa aiba loc si “imbarcarea” celorlalti copii, care se duceau cu autobuzul. Asa ca am avut ocazia sa vad cam 50 de adolescenti pretinzand ca sunt adulti.

Cand am ajuns la club, am avut un soc.

Clubul era plin ochi. Nu aveai unde sa te misti. Insa nu asta era problema. Problema era ca mai erau vreo alte doua scoli. Deci straini. Noua altceva ne-a fost promis. O seara de distractie intre prieteni, mai exact. Insa acolo altceva ne-a fost oferit. Adica un club ticsit de adolescenti pe care nu ii cunoastem.

Cand am intrat in club, am vrut imediat sa ma duc acasa. Muzica era mult prea tare, inauntru era mult prea cald, lumina aceea albastra, atat de enervanta, ca sa vorbesc cu prietena mea trebuia sa tip, era multa lume, ca sa ma duc undeva trebuie sa calc pe toata lumea si sa dau din coate mai rau ca la Gara de Nord (amintiri din copilarie…) si atmosfera nu mi-a placut deloc. Pur si simplu, nu era locul meu. Tot ce vroiam sa fac era sa ma duc acasa, sa ma bag in pat si sa ma bucur de o carte. Dar eram prinsa acolo pentru inca 3 ore.

Am incercat sa ma distrez. Insa nu ai cum sa te distrezi cand simti ca te sufoci, cand nu auzi nimic, cand iti vine sa tusesti de la fum, cand pur si simplu stii ca ai facut o greseala si ca nu este locul tau acolo.

Asa ca, impreuna cu prietena mea (care este tot violonista si care mi-a fost clar ca nu s-a simtit bine) am decis sa ne retragem intr-un colt, pentru inceput, si sa analizam lumea care se perinda.

Am fost socata, din nou. Fete cu varste curprinse intre 15 si 18 ani, machiate strident, cu fuste scurte si mulate, cu tocuri de 20 de cm, cu bluze aproape inexistente, cu tigari in mana, cu fundurile in poala mai multor baieti, rasete stridente, buze rosii. Adica exact ce nu imi place mie. Fete care se comportau – si acum va rog sa imi scuzati limbajul – exact ca niste curve de pe centura.

Okay, inteleg ca in club nu te poti duce ca la scoala. Si eu m-am machiat, dar am facut ceva potrivit pentru varsta mea. Si eu m-am imbracat mai sexy, dar in limita bunului simt. Nu poti sa te duci intr-un club, imbracata ca pe centura si apoi sa te intrebi de ce te vede toata lumea ca pe o tarfa, de ce nu ai o relatie stabila, de ce se folosesc baietii de tine. Daca vrei sa fii tratata ca o domnisoara, comporta-te ca una. Nu te du in cluburi, la nici macar 18 ani si nu dansa pe masa, cu fuste scurte si sosete pana la genunchi si tocuri imense.

M-a uimit cat de obisnuiti si de in largul lor se aflau intr-un mediu in care eu ma simteam exact ca si un extraterestru. Am urat fiecare secunda din seara aceea. Ei, bine, poate nu chiar fiecare secunda, dar 99% din momentele petrecute acolo mi s-au parut irosite. Ma simteam murdara, plictisita, nervoasa, obosita.

Nici nu prea inteleg rostul clubbing-ului. In primul rand, nu inteleg care este distractia in a sta cu un pahar in mana si a da, practic, din maini si din fund ca o nebuna. Nici macar nu am avut cum sa dansez, pentru ca clubul acela era atat de plin, incat nu aveai unde sa te misti. Nici un ac nu mai incapea acolo.

Am fost cel mai uimita de cat de matura aratau toti acei copiii pe care ii vezi in fiecare zi la scoala si care ti se par doar atat. Copiii. Tocurile care puteau fi folosite ca si arme albe m-au uimit, de asemenea. De ce naiba vii incaltata cu ceva pe care nici macar nu poti merge, d-apai sa mai si dansezi?!

Am fost complet uimita si de faptul ca, oriunde m-as fi intors, cate un “cuplu” isi rupea, practic, hainele si mai mai ca aveau nevoie de un prezervativ. Fratilor, am inteles ca e club, dar putin respect pentru ai’ mai nefericiti decat voi. Nu-i bai, vine si randul nostru, dar sa speram ca nu intr-un colt intunecat de bar.

Ideea e ca ma asteptam la altceva. Ma asteptam la distractie, nu la parada modei si cu siguranta nu la o harmalaie ca aia. Nu imi pare rau ca m-am dus, totusi. M-am distrat un pic, dar tot consider ca mi-am pierdut timpul. Ideea e ca am invatat ceva despre mine in seara aceea. Si anume:

1. Nu-mi plac cluburile. Sau poate ca acel bar nu imi place.

2. La un dans nu te duci niciodata numai cu o prietena.

3. Ador muzica, dar sa trebuiasca sa tip ca sa ma aud nu este stilul meu.

4. Multimile care danseaza, fumeaza si beau ma fac sa ma simt ciudat.

5. Prefer sa imi petrec serile de Sambata cu o carte, la linistea dormitorului meu.

Am apreciat, totusi, ca nu a incercat nimeni sa ma… cucereasca, sa spunem. Din fericire, nu am simtit nici o mana straina pe nicaieri, nimeni nu a facut pe desteptul si nimeni nu m-a tratat ca pe un caine care raspunde la fluieraturi. Binenteles, nu pot sa spun si acelasi lucru despre celelalte fete, dar banuiesc ca dormi asa cum iti asterni, nu?

Sunt un pic trista sa spun ca liceul m-a dezamagit la capitolul asta. Ma asteptam la altceva, la mai multa maturitate si chibzuinta. Nu consider clubul o distractie si probabil ca urmatorului dans voi spune ‘pas’. Probabil sunt singura eleva de liceu care nu apreciaza genul asta de distractie, dar asta sunt eu. 🙂