Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte

Am visat de mică să trăiesc o prietenie cum vezi în filme. Să am genul de prietenă pe care, dacă o suni la ora trei dimineața plângând, se ridică din pat și vine în cinci minute la tine, cu o tonă de înghețată și un umăr pe care să plângi. O persoană care la început să fie complet străină și cu care, până la urmă, să ajungi să împarți orice lucru din viața ta – oricât de dureros sau de rușinos ar fi acesta – fără să fii judecat.

Nu am putut găsi pe nimeni de genul acesta ani întregi. Am trecut prin multe lucruri cu aparenții mei prieteni. Am fost bârfită, am fost dată la o parte fără nici o explicație, am fost rănită de persoane în care am avut încredere, fiind prea naivă și prea mică pentru a le vedea adevărata față. Aceasta a fost una dintre suferințele mele constante – faptul că la vârsta de 13 ani îmi pierdusem orice fărâmă de încredere pe care o mai aveam în prietenie și mă împăcasem deja cu ideea că voi fi una dintre persoanele care nu a avut parte niciodată de așa ceva. La fel de bine, mama îmi spunea că trebuie doar să găsesc pe cineva de seama mea, cu aceleași ocupații, valori și cu același stil de gândire.

Nu am crezut-o, bineînețeles. Nu am crezut-o nici când îmi spunea că liceul îmi va aduce așa ceva sau, în cel mai rău caz, facultatea. Îmi spunea că Trebuie doar să am răbdare și să nu caut, sfat pe care l-am auzit și când a fost vorba despre iubirile mele ratate.

Dar s-a dovedit că mama a avut dreptate, pentru că, în clasa a 10-a, în primul an de liceu, am cunscut-o pe Nefeli. Eram toți noi la școală, însă ea era și mai nouă, pentru că s-a mutat la liceul nostru în a doua săptămână de școală. Prietenele mele o știau deja – crescuseră împreună și fuseseră la aceeași școală primară. Apoi, Nefeli a intrat cu bursă la un gimnaziu privat, așa că drumurile li s-au despărțit până la liceu, când s-au reîntâlnit, iar într-un colț mic mă aflam și eu. Eram un fel de intersecție între viața de copilărie și adolescență, între familiar și necunoscut.

Îmi aduc aminte și acum cum ne-am cunoscut. Stăteam sub acoperișul intrării de la școală, în prima pauză. Ploua atât de tare, încât aproape că nici nu ne auzeam și trebuia să ridicăm vocile, ceea ce a creat un vuiet asurzitor. Nefeli stătea în stânga mea, aruncând câte o privire curioasă și insistentă spre mine, prea timidă pentru a-mi pune întrebarea care îi stătea pe limbă. Până la urmă, după ce am surprins-o holbându-se la rana mea provenită de la anii de studiu la vioară, a deschis gura și mi-a pus întrebarea care o frământa de dimineață. Tu cânți la vioară?

Uimirea pe care am simțit-o (cauzată de ani întregi în care nimeni nu și-a dat seama că nu, rana respectivă nu provine de la altceva decât de la vioară) aproape că m-a lăsat mută. I-am zis că da și, surpriză, mi-a zis că și ea cântă tot la vioară.

Nu-mi pot da seama dacă acela a fost momentul în care am decis că noi două trebuie să fim prietene sau dacă asta s-a întâmplat undeva pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de bine semănăm. Cert este că întrebarea pe care mi-a pus-o și răspunsul pe care mi l-a dat au fost click-ul magic care ne-a făcut să începem să vorbim. Și am vorbit toată ziua, și ziua următoare, și tot așa. Și de-atunci nu ne-am mai oprit din vorbit. Am vorbit despre orice, spre deosebire de celelalte prietene ale mele, cu care vorbeam strict lucruri banale, cum ar fi băieții, ieșirile în oraș și sexul. Cu Nefeli am vorbit despre orice, am filozofat cât în lună și în stele și cred că oricât timp am avea la dispoziție tot nu ne-ar fi de-ajuns. Și chiar când nu suntem de acord și începem să ne certăm exact ca un cuplu căsătorit de 30 de ani, o facem tot pentru că știm că merită.

Asta e prietenia la care am visat tot timpul. O prietenie în care ne înțelegem dintr-o privire, în care cealaltă se ridică din pat când una dintre noi se simte rău, în care putem vorbi despre absolut orice, fără a judeca. Orice i-aș spune ei, oricât de nebun ar fi acel lucru, nu numai că nu mă va judeca, dar mă va completa în așa fel încât vom ajunge să scriem un roman întreg pornind de la respectiva idee. Nefeli e printre puținele persoane care știu exact ce gândesc și este capabilă să îmi completeze fiecare propoziție.

Bineînțeles, nu a fost așa de la început. Ne-a luat mult timp să devenim inseparabile și a fost nevoie de muncă și de încercare din partea amândurora, exact ca într-o relație amoroasă. Chiar dacă avem aceleași ocupații și valori (eu sunt violonistă, ea balerină care cântă la vioară), suntem două personalități complet diferite. Spre deosebire de ea, eu mă pun pe mine pe primul loc, având mereu grijă să fac ceea ce mă avantajează pe mine când vine vorba de carieră. Ea este mult mai altruistă și crede că relațiile cu ceilalți sunt cel mai important aspect al vieții cu o convingere care mă uimește încă. Nefeli e o persoană cu adevărat bună pentru că așa s-a născut, pe când eu sunt o persoană destul de bună pentru că învăț să fiu.

În primul an nu eram mereu împreună. De fapt, diferențele dintre noi ni se păreau amândurora uriașe și greu de trecut cu vederea. Nu neapărat imposibil, însă nu eram sigure una de cealaltă – nu știam dacă merită să luptăm. Așa că pur și simplu ne petreceam tot timpul împreună la școală, încercând să nu luăm foc de la diferențele de opinii și faptul că nici una dintre noi nu se putea deschide complet.

Cea mai mare problemă a fost, la început, neputința mea de a avea încredere în ea. După toate dezamăgirile din trecut, îmi era imposibil să cred că aș putea avea norocul să cunosc o persoană care îmi poate reda încrederea în prietenie. Așa că nu mă deschideam deloc în fața ei și, datorită diplomei mele care venea, nu ieșeam deloc cu ea în oraș. Preferam să mă odihnesc uitându-mă la un film, în timp ce ideea ei de odihnă era să iasă la o plimbare. Mi-a spus mai târziu că faptul că eu îi spuneam că nu am timp să ies, când ea de fapt vedea pe Facebook că eu mă uitam la filme era ceva ce o deranja. Apoi i-am explicat și eu că la vremea aceea, ieșirile în oraș mă oboseau foarte tare și că nu erau deloc stilul meu.

În vara dintre clasa a 10-a și a 11-a nu am văzut-o deloc. Când a început școala, am decis să încerc să am încredere în ea și să mă deschid în fața ei, dar nu a fost ușor. Am încercat marea cu degetul, până când am văzut că într-adevăr pot face asta. Vorbesc acum despre anul trecut, în care eu aveam diploma, eram stresată, ocupată și morocănoasă mai tot timpul. În plus, eram îndrăgostită de cineva care nu era dispus să mă iubească, în timp ce Nefeli era complet îndrăgostită de cineva cu care avea o relație frumoasă și, ca fapt divers, cu care este încă împreună. Fericirea ei evidentă era aproape că mă izbea în comparație cu nefericirea mea profundă de anul trecut. Toate lucrurile acestea combinate m-au făcut pe mine să o evit sufletește și să nu mă implic atât de tare. Până la un punct prin Aprilie, când i-am zis tot și am văzut că, spre deosebire de ce credeam eu, ea mi-a înțeles și sentimentele, și fricile, și nemulțumirile. Așa că mi-am promis mie să încerc mai mult.

Am început să îi spun mai multe despre mine, despre ce gândesc și simt și am început să împart totul cu ea. Sincer, nu mă pot bucura mai mult de această decizie, pentru că am câștigat o prietenie incredibilă, la care nici nu speram. După multe încercări și momente dificile peste care am trecut împreună, am învățat să ne fim alături una celeilalte orice ar fi, pentru că nu suntem chiar atât de diferite pe cum credeam la început. Bineînțeles, ambele ne-am schimbat de când ne-am cunoscut și am împrumutat câte ceva de la cealaltă, astfel încât am ajuns să simțit că suntem două surori.

De fapt, mi-e foarte greu să scriu despre prietenia noastră. Simt că orice aș spune nu poate descrie nivelul de intimitate, confort și încredere la care am ajuns cu Nefeli. Acest ceva este doar al nostru, în care nimeni nu poate interveni și pe care nimeni nu îl poate înțelege. Așa ceva trebuie trăit, nu descris.

Anul trecut, când am dat de diplomă, Nefeli a fost persoana care m-a susținut cel mai mult în afară de părinții mei. Ea a fost cea care a stat cu mine și m-a ascultat plângând și spunând că nu știu dacă pot face asta și tot ea mi-a zis ”mă, uite care-i faza, te iubesc, dar poți fi proastă tare câteodată. Cum să crezi că nu poți face asta?”

Tot ea s-a dus și mi-a luat țigări cu o ora înainte de diplomă, când rămăsesem fără țigări, intrasem într-o panică absurdă, nu-mi puteam simți mâinile de emoții, mai aveam o oră până la examen și trebuia să mă încălzesc. Apoi tot ea a fost prima persoană care m-a felicitat după, cu ea m-am întors acasă și  ea a fost alături de mine când mă simțeam al naibii de rău și nu mă puteam ridica din pat. Ea a stat cu mine până la ora 3 dimineața când trebuia să plec la Paris. Și tot ea m-a smuls de pe marginea prăpastiei de care mă apropiam cu pași repezi recent, de locul întunecat din care m-am chinuit atât de mult să ies și care mă sperie mult mai mult decât motivul pentru care aproape că mă întorsesem acolo.

Fata asta crede în mine cu toată ființa ei și-mi cântă în strună oricât de absurdă aș fi. Și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare, la fel ca și pentru toate lucrurile pe care mi le-a oferit, lecții pe care nu le-aș fi putut învăța altfel.

În curând o voi lăsa în urmă. Voi pleca de-aici și ea va rămâne să se lupte singură cu sistemul ăsta de rahat. Și mi se rupe inima că nu pot fi alături de ea, însă mi-a zis că nu-i nimic, că știe că e mai bine pentru mine și că pe oamenii pe care-i iubești trebuie să îi lași să plece dacă de asta au nevoie. Așa știu că ea îmi va fi alături mereu și sper din toată inima că viața nu ne va duce inevitabil în direcții diferite. Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu un pic mai norocoasă decât ceilalți, pentru că am cunoscut prietenia adevărată, cea care nu se descrie în cuvinte.

 

Când știi că s-a terminat o prietenie?

friendship-1Mă întreb de mult timp. Când și cum știi că s-a terminat o prietenie? Una care seamănă cu o legătură adevărată, care va ține o viață întreagă. Cred că am aflat, în sfârșit, răspunsul.

Am trecut prin multe cu așa-zișii prieteni ai mei. Am fost trădată, bârfită și, mai presus de toate, rănită de oameni pe care îi consideram ai mei și la care țineam. În copilărie n-am avut nici un prieten, deși eram mereu înconjurată de o mare de oameni. Colegi, prietene care au dormit în patul meu, amici cu care am ieșit la un ceai, toți mi-au arătat la un moment dat de ce nu trebuie să mă atașez de oameni. Tocmai din cauza experiențelor mele am multe probleme de încredere. Analizez omul mult timp înainte de a decide dacă merită sau nu să fie în viața mea și recunosc că leg prietenii cu greu pe care le consider adevărate. Sunt o persoană sociabilă, însă prieteni adevărați îi consider pe foarte puțini dintre cei cu care îmi place să îmi petrec timpul.

Am două persoane în viața mea care mi-au demonstrat că prietenia adevărată există, dar cere timp și muncă din partea amândurora, la fel ca într-o relație amoroasă. Poate și mai multă muncă, pentru că de un prieten te desparți mai greu decât de un iubit. Prietenul te vede așa cum nimeni altcineva nu mai are ocazia de a o face. Îți vede adevărata față, îți șterge lacrimile, te vede în pijama, nemachiată, neepilată și nepieptănată, te vede cu nervi și cu necazuri și, cu toate astea, alege să rămână lângă tine. Asta, bineînțeles, dacă legătura voastră este puternică și adevărată din partea ambelor părți. El alege să rămână lângă tine chiar și când îți verși nervii pe nedrept pe el și îți spune ”uite, te iubesc, dar nu ai dreptate de data asta și ești un pic prostuță. În plus, pantalonii ăștia îți ascund fundul ăla demențial”.

Sunt rare prieteniile ca acestea, iar eu am fost atât de norocoasă încât să trăiesc, într-un final, așa ceva.

Problema este că, la fel ca și relațiile amoroase, la un moment dat prieteniile se termină. Nu toate, dar majoritatea. Chiar și cele foarte strânse ajung la un moment dat să se răcească. Poate dintr-un motiv comun, dintr-o neînțelegere sau datorită unuia dintre prieteni. Uneori o prietenie încetează de la sine, fără să îți dai seama și fără să te gândești la asta. Pur și simplu te trezești într-o zi și realizezi că nu vă mai puteți numi prieteni, că el/ea a fost absent/ă fizic sau sufletește din viața ta cu mult timp înainte ca tu să îți dai seama și nu îți lipsește deloc. Practic, sunteți doi cunoscuți cu amintiri, care la un moment dat și-au jurat eternitate. Dar prietenia voastră nu mai merge. Fără certuri sau prea multe discuții, pur și simplu nu mai există chimie între voi. Vorbești cu cel din fața ta și realizezi că nu te mai afectează cuvintele lui și că nu mai există dorința de a-l căuta și de a-i cere părerea.

De fapt, nu-ți mai umple golul. Poate că nu mai există un gol sau poate că îl umple o altă persoană cu ceva mult mai potrivit ție. Sau poate, pur și simplu, s-a oprit din oferit.

De multe ori, totuși, ne este greu să realizăm sau să acceptăm sfârșitul unei prietenii. Poate că momentul te va izbi din plin sau poate nu. Poate deja știai că s-a pierdut frumusețea prieteniei și ai puterea să accepți asta într-un sfârșit. Oricum ar fi, va durea. Va fi un gol. Mereu doare când realizezi că există persoane în viața ta care sunt acolo degeaba și că îți fac mai mult rău decât bine. Însă mai mult doare să tragi de ceva care nu mai are nici un viitor. Mai ales când celălalt nu vede ce se întâmplă și tu practic lupți singur, atunci este mai greu și mai dureros și chiar nu are nici un rost, pentru că dacă el/ea nu realizează asta, înseamnă că nu oferă destulă atenție legăturii dintre voi.

Asta am realizat și eu acum ceva vreme. Una dintre prieteniile cu care mă mândream nu mai exista, chiar dacă persoana respectivă continua să fie în viața mea și dispărea în fiecare zi din ce în ce mai mult din peisaj. Simțeam asta de luni întregi, dar de-abia acum mi-am făcut curaj să accept adevărul și am hotărât să fac ceva în legătură cu asta. Fără să mai lupt, pentru că am făcut asta prea mult. Am tras de prietenia asta aproape un an până să realizez că îmi face rău și că îmi pierd timpul degeaba. friendship-2

Deci, cum știi că s-a terminat o prietenie și cum scapi de obișnuința de a vorbi cu o anumită persoană?

Bănuiesc că atunci când înțelegi că celălalt nu luptă pentru voi. Poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar și ăsta e un semn. Dacă celălalt nu simte absența ta, înseamnă că nu îl interesează prea mult prezența ta. Sau poate că simți că celălalt te trage în jos, intenționat sau nu. Că, în loc să te urmărească el când avansezi, încearcă să te tragă după el doar pentru că nu poate – sau nu știe – cum să se ridice, cum să crească și să devină mai bun împreună cu tine. Atunci îți dai seama că îl lași în urmă, că tu mergi mai repede și că el refuză să te prindă din urmă. Se așteaptă ca tu să te iei după el. Într-un fel, îl simți ca pe o greutate, iar o prietenie bună ar trebui să îți dea aripi, să te împingă în față și să te învețe cum să fii mai bun.

Atunci înțelegi că prietenia respectivă este toxică și că nu îți aduce nimic în afară de nervi, durere și griji. Mai rău este când în același timp realizezi că persoana respectivă te folosea și te căuta numai când avea nevoie de ceva – fie un sfat sau ceva material –  iar când era vorba de tine, nu era niciodată disponibil. Asta este și problema. Este întotdeauna vorba de ei, niciodată de tine.

Atunci trebuie să ai puterea de a încheia acest capitol al vieții tale, pentru că nu te mai ajută și nu îți mai aduce nimic bun. Doare, dar adevărul este că mai tare doare să încerci să repari ceva ce nu mai poate fi reparat. Persoana din fața ta este alta decât cea pe care ai cunoscut-o tu și tot ce vă mai unește este trecutul. Uneori, însă, trecutul nu poate salva prezentul.  

 

 

Învățați-mă ce e prietenia

În general, știu să fac alegerile cele mai bune pentu mine. Rar gândesc cu sufletul. Calculez tot, îmi cântăresc opțiunile și o aleg pe cea mai bună pentru mine. Un singur lucru nu am știut niciodată să fac. Să-mi aleg prietenii. Mă lupt cu problema aceasta de când mă știu. Literalmente de când mă știu. Nu-mi aduc aminte de o Bianca care să aibă inspirație la prieteni sau norocul de a da peste o persoană care să fie acolo pentru ea orice-ar fi.

Recunosc, în sfârșit, că nu știu să îmi aleg prietenii, iar dacă cineva știe să o facă, rog să mă anunțe și pe mine cum se face, pentru că m-am săturat să trăiesc același scenariu din nou și din nou. M-am săturat să cunosc persoane, să mă entuziazmez, să mă atașez un pic de ele și apoi să plece, să mă lase cu niște amintiri și multe, multe regrete. Nu că s-a terminat, ci că i-am lăsat în viața mea.

Poate că aceasta este marea mea problemă. Las pe toată lumea să intre în viața mea. Iau orice persoană mi se dă, fără să aleg. Dorința aceasta a mea de a trăi o prietenie ca în filme m-a făcut să mă atașez de niște persoane care nu aveau ce căuta lângă mine.

Eu nu știu cum unii oameni au parte de prietenii de-o viață. Nu cred în așa ceva. Nu că e tragic? Să nu crezi într-un lucru atât de simplu, atât de esențial. Mai degrabă cred în dragoste decât în prietenie. Și totuși, prietenia nu este un fel de dragoste? Un sentiment minunat de dragoste frățească. Să uiți de tine, să ajuți pe altcineva, să fii alături de acea persoană la bine și la greu. Să îi spui adevărul chiar și când este urât. Ori persoanele cu care mă înconjor nu au nici cea mai mică ideea ce înseamnă prietenia.

Nu-mi vorbiți de prietenie! Nu mai faceți promisiuni deșarte, nu-mi dați speranțe, nu vă prefaceți! Spune-mi cât sunt de urâtă când mă trezesc, zi-mi că sunt proastă când mă pun în situații penibile și adu-mi aminte cât de puțin timp avem împreună până când te hotărăști să pleci.

Prietenie, în zilele noastre? Vă rog, treziți-vă la realitate! Prietenia în zilele noastre să definește prin zâmbete forțate, vorbe false, pe care celălalt vrea să le audă, fericire aparentă și profit. Dai tot pentru o persoană care ia ce i se oferă fără să dea înapoi. Și când nu mai ai ce da, nu mai ești bun. Când spui adevărul urât, urechile se închid, zâmbetele dispar și se dă block peste tot.

Cred că degeaba mă chinui. Sinceritatea nu mai este prețuită în 2016, era fotografiilor pline de fericire postate pe rețele de socializare, care în spate ascund mizerie. Iar eu? Eu nu știu să mint. Eu nu știu să nu mă implic și nu știu să nu mă atașez și nu știu nici să zic ce vor să audă urechile unei persoane. Eu spun ce văd, ce aud, ce simt. Și nu știu nici să mă despart atât de ușor, să dau block cu ușurință și nu știu să mă prefac.

Oare cum pot anumiți oameni să dea cu piciorul la alte persoane atât de ușor? Să mă învățați și asta, vă rog. Și să nu mă mai implic. Să rămân indiferentă, asta ar trebui să învăț, chiar dacă nu vreau. Și să nu mai iau pe toată lumea. Să cunosc persoanele pe care le las în viața mea înainte de a o face. Să nu mai am așteptări de la alții.

Am urât dintotdeauna nevoia aceasta a mea de a avea persoane în jurul meu. Deși în majoritatea timpului îmi place să fiu singură, vreau să știu că, la sfârșitul zilei am pe cine suna, că am cui să-i spun realizările, eșecurile, visele și coșmarurile mele. Iar nevoia asta de prieteni, de sprijin, de lume, mă face să fiu foarte slabă și să nu-mi aleg prietenii, ci să îi las pe ei să mă aleagă pe mine. Poate că mai întâi ar trebui să învăț cum să fiu mulțumită cu mine și apoi să las alte persoane în viața mea. Până atunci, să nu-mi mai vorbiți de prietenie, sunt foarte supărată pe ea. Nu ține niciodată. Cu nimeni. Oricât de sigură aș fi la un moment dat că o anumită persoană va fi mereu în viața mea, vine un moment când ea se rupe de mine. Poate temporar, poate definitiv, oricum ar fi, o ruptură este o ruptură. Și cusută să fie, tot se vede că a fost acolo. Ca o cicatrice care îți amintește în fiecare zi prin ce ai trecut.

Și totuși, ce e aia prietenie și cum se găsește?