Cum am decis să mă aleg pe mine

Am tot scris în ultima vreme despre lupta prin care trec, despre cum încep să revendic ceea ce ar fi trebuit mereu să fie al meu. Despre cum îmi iau viața înapoi și încerc să o transform în ceva de care să nu îmi mai fie frică. Au fost mereu cuvinte vagi, care au lăsat loc interpretărilor și care, poate, au indus confuzie. Cred că este foarte greu ca cineva ce nu mă cunoaște să înțeleagă exact despre ce vorbesc, mai ales când nici măcar unii dintre cei ce mă cunosc cel mai bine nu au făcut-o. Însă astăzi am hotărât să vorbesc clar si răspicat despre ceea ce trăiesc de ceva vreme. Sunt multe subiecte de atins, dar voi începe cu cel mai important. Celelalte mai pot aștepta.

Cuvintele pe care le voi scrie de acum încolo nu vin ca o explicație. Nu datorez nici una nimănui. Refuz să îmi mai trăiesc viața găsindu-mi scuze și fiindu-mi frică de a-mi trăi viața pentru a nu dezamăgi pe cineva. La fel de bine, nimic din ce se va spune poate, nu îmi va schimba opinia. Însă aleg să scriu despre asta, pentru că așa am făcut întotdeauna și pentru că în minte am un plan bine pus la punct despre ceea ce vreau să fac, iar lucrul acesta face parte din el, dar și pentru că devine mai real cu cât mai mult vorbesc despre asta.

Am cântat la vioara paisprezece ani de zile. Nu este nici un secret. Nu a fost, nu este, și nu va fi. Oricine m-a citit sau mă citește știe că vioara mi-a format întreaga viața. De la șapte ani, de când am pus mâna pe vioară prima dată, totul s-a învârtit în jurul acestei activități. Orice mișcare, orice alegere, orice pas a fost cu gândul la și înspre muzică.
Dar câți dintre acești pași au fost spre binele sufletului meu?

Nu voi pune nici o mască de falsă modestie, și voi spune că am un talent enorm la vioară. Chemarea mea teoretică este muzica. Știu asta și am știut-o de la începutul vieții mele. Într-un fel, sunt norocoasă pentru că este un dar să cunoști lucrul pe care cu siguranță îl poți face în viață. Am știut de mică că am abilitatea de a cânta la vioară cu ușurință întreaga viață, și că aș putea-o face într-un mod special. Însă am crezut vreodată că voi face asta cu adevărat toată viața? Sau, mai degrabă, mi-am dorit asta cu adevărat?

Nu cred. Sau poate că am făcut-o. Poate că la un moment dat, între sutele de repetiții, concerte, audiții și concursuri, chiar am crezut că voi face asta toată viața.

Nu mi-a plăcut vioara de la început. Îmi aduc aminte de o scenă din clasa a doua, în care studiam cu mama lângă mine, m-am oprit din cântat și I-am spus că mie nu îmi place vioara. Ea mi-a zis să mai vedem un pic, și dacă chiar nu îmi place, mă pot opri. Apoi am fost la o oră de vioară unde am fost foarte apreciată și unde, în momentul respectiv, mi-a mers foarte bine, și am uitat de toate supărările. Copil fiind, îmi plăceau foarte mult aprecierile, aplauzele, premiile, sentimentul de aprobare din partea tuturor. Îmi plăcea să fiu specială în fața unei mulțimi de sute de oameni. Uram momentele în care dădeam greș, iar asta mă făcea să țintesc mereu spre reușită. Însă aceasta, pentru mine, nu era procesul de a face muzică, ci rezultatul, adică aprecierile.

Ceva în mine m-a făcut mereu să am nevoie de aprobarea și aprecierea celorlalți pentru a fi mulțumită de mine, fapt care m-a și ținut lângă vioară atât de mulți ani. Îmi oferea aprobarea tuturor celor din jurul meu.

Am trecut printr-o perioadă în care am fost foarte pasionată de vioară. După ce am ascultat concertul de vioară de Tchaikovsky, am fost efectiv fermecată de partitura respectivă și voiam neapărat să o cânt. Începuseră să mi se creeze în mine visele potrivite, cele ce se conformau cu imaginea celorlalți asupra persoanei mele și a viitorului meu, ceea ce pentru mine era un plus de motivație. Știam că așa nu voi dezamăgi pe nimeni. Era ușor să aleg calea care mi se potrivea. Consideram că este cumva firesc să fac ceva la care am un mare talent, nefiind conștientă dacă îmi place cu adevărat sau nu, dacă mă bucură procesul de a face muzică în sine, sau alte idei preconcepute despre genul acesta de viață.

Așa am ajuns să studiez la conservator în Salonic la 14 ani și să absolv la 17, cu diplomă de merit. Tot așa am ajuns și să studiez cu un profesor de renume din același oraș. Și tot prin același proces de a căuta aprobare am ajuns și în Olanda, la studii.

Zău că am luptat pentru muzica mea mai mult decât pentru orice altceva în viața mea. Am vrut să-mi doresc cu disperarea asta. Să fac muzică cu o pasiune și cu o dorință care să șteargă totul în jurul meu. Mi-am programat mintea să creadă că ceea ce simțeam este pasiune, când era, de fapt, dorință pentru pasiune.

Nu cred că mi-am dorit niciodată cu adevărat să cânt la vioară o viață întreagă. Undeva în interiorul meu, știam asta. Dar pentru mine, muzica a fost un vârtej în care am fost prinsă. Pașii mi-au fost ghidați de oameni care au considerat că talentul trebuie să îți fie și pasiune. Și nu îi judec, pentru că știu că au făcut-o pentru binele meu, și apreciez și iubesc enorm fiecare persoană care a contribuit la formarea mea. Când spun asta, mă refer la mine ca și persoană, pentru că știu că persoana care sunt acum se datorează stilului de viață pe care vioara mi l-a oferit.

Dar visul de a fi o personalitate în lumea muzicii clasice nu a fost niciodată al meu în totalitate. A fost creat de alte persoane și adoptat de mine ca fiind firesc. Atunci când faci ceva o viață întreagă, nu poți să îți dai seama dacă acest lucru provine din interiorul tău sau nu. Din fericire, natura are mereu o cale de a-ți arăta ce este și ce nu este pentru tine.

Am plecat în Olanda în 2017. După șase luni de facultate și muncă intensă, am clacat. Am căzut într-o depresie profundă, din care de-abia acum încep să ies. Mi-am urât viața cu ardoare, am vrut să scăp de ea de multe ori, m-am gândit de foarte multe ori că nu este pentru mine. Că este firesc ca viața să nu fie pe placul meu. Că așa trebuie să fie. Am trecut prin atacuri de panică, prin zile când eram prinsă la pat, îngrozită de ideea de o altă zi trăită în același stil, negându-mi fericirea și orice dorință care ar fi putut veni în contrast cu ceea ce știam că ar trebui să fie al meu.

Am iubit vioara și încă o fac. Îmi place să cânt la vioară. Am momente când, de fapt, ador să fac asta. Uneori, nu există nici un sentiment mai bun decât acela când uiți de tine în muzică. Însă un moment din viața mea mi-a arătat că stilul acesta de viață nu este pentru mine, și mi-a luat trei ani de zile să accept asta în totalitate. Iar momentul acela a fost examenul de absolvire de la facultate din Grecia, atunci când a trebuit să las tot ce însemna viață, dorințe, plăceri și personalitatea mea, pentru un țel. Pentru muzică. Și atunci mi-am dat seama că nu pot face asta.

Nu mă înțelegeți greșit. Consider că în viață, chiar trebuie să dai totul pentru ceea ce îți dorești. Dar tocmai aici stă șpilul: ca să dai tot pentru un lucru, trebuie să ți-l dorești cu adevărat. Iar eu, în adâncul meu, știam că nu îmi doream asta cu adevărat. În mine se ducea o luptă continuă, pentru că m-am gândit ani întregi la toți anii de muncă, la visele ”mele” și a altora, la sacrificiile lor și la faptul că îmi irosesc un talent pe care nu mulți îl au.

Am reușit să mă mint multă vreme, până când nu s-a mai putut. Adică până prin Octombrie anul acesta, într-o zi de miercuri, când m-am trezit la 6:30. Era încă întuneric afară, dormisem vreo cinci ore, trebuia să ajung la istorie la ora nouă, să mă spăl pe păr, să mănânc, să merg la cursuri și să studiez o zi întreagă.

Cine mă cunoaște, știe că nu suport să mă trezesc dimineața, și mai ales când este frig și încă întuneric afară. Iar dacă trebuie să fac asta pentru ceva ce nu îmi place, este și mai rău.

În ziua respectivă, am făcut baie plângând. Am mâncat micul dejun înghițindu-mi lacrimile și întrebându-mă care este sensul în a trece prin încă doi ani de chin, la o facultate pe care nu o prețuiesc atât de mult, ca să ce? Să ies cu o hârtie pe care o voi lăsa într-un sertar și nu voi face nimic cu ea? Câte lucruri aș putea face, oare, în acești doi ani pe care simt că I-aș fi pierdut dacă continuam în aelași stil?

Deși mă durea sufletul, inima și corpul, mi-am luat vioara și am pornit la drum. Am sărit peste istorie, și m-am dus la o cafenea să citesc o oră înainte de a începe studiul, și acolo s-a terminat cel mai lung capitol din viața mea. Mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe în momentul în care încercam să citesc și nu reușeam, pentru că mă uitam încontinuu la ceas, nevrând ca timpul să treacă și să ajung din nou în aceeași sală de studiu. Gândurile mi-o luau razna. Nici nu îmi amintesc exact tot ce mi-a trecut prin minte atunci. Știu clar că mă gândeam doar ”nu mai vreau, nu mai pot, vreau să plec, o să mor, vreau să ies din asta, nu mai vreau”.

Mi se părea totul un zgomot infernal, o ploaie de gânduri ce mă lovea din plin în față ca niște lovituri. Efectiv o furtună din care nu puteam să ies. Stăteam înțepetină pe acel scaun,și nu reușeam să fac nimic. Mă luptam cu lacrimile, pentru că mi se părea penibil să plâng într-o cafenea, nu reușeam nici să mă ridic să plec, nu puteam să fac nimic. Nu mai știu cum am reușit să plătesc și să ies, dar știu că am ieșit în stradă și am crezut, pentru prima dată în viața mea, că voi muri. Oboseală și amețeală de genul acela nu am simțit în viața mea. Stăteam în stația de autobuz și nu îmi dădeam seama cum să ajung acasă. Am avut inspirația de a-mi suna una dintre cele mai bune prietene, iar ea a reușit să mă calmeze.

Primul lucru pe care i l-am spus, cu o voce care semăna cu cea a Biancăi din clasa a doua, a fost ”nu-mi place să fac asta”. Și atunci am știut că s-a terminat totul.

De atunci, nu am mai pus mâna pe vioară. Nu știu exact cât timp a trecut. Dar știu că în ziua aceea, am decis ca anul acesta să fie anul meu sabatic. Am discutat cu toată lumea din viața mea și le-am explicat situația. Au fost cât se poate de susținători și de înțelegători, mai ales tatăl meu, de a cărui dezamăgire mi-a fost mereu cel mai frică. Dar el mi-a trimis un mesaj scurt în ziua aia, în care mi-a zis că mă iubește și că tot ce este important este ca eu să fiu fericită.

blog post

Și chiar asta am decis să fac. Am decis să îmi ofer un an în care să văd exact unde este fericirea mea în carieră. Fericirea mea proprie, care să rămână indiferent de cine vine și pleacă din viața mea. Pe zi ce trece, insă, sunt din ce în ce mai convinsă că mulțumirea și viitorul meu nu stau în muzica clasică.

Nu am de gând să vorbesc despre ceea ce fac acum. Nu are sens, asta trebuie spus altă dată. Cert este că alegerea de a pune vioara jos și de a îi spune, cu cea mai mare dragoste, că nu o părăsesc, ci că schmb genul de relație pe care o am cu ea, a fost probabil cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, dar și cea mai grea. Am reușit, de atunci, să îmi pun cumva viața în ordine, iar asta începe de la a îmi face curățenie în dulapul de la baie și bucătărie, până la a-mi face tot felul de examene medicale. Să am grijă mai multă de mine. Să aleg cu cine mă înconjor și să mă gândesc la sufletul meu mai mult. Să elimin orice fel de energie negativă din viața mea. Dar sunt multe momente în care mă gândesc că am înnebunit, în care îmi spun să îmi revin și să o regăsesc pe Biancuța care avea să ajungă cea mai mare violonistă.

Refuz să mai trăiesc o clipă din viața aceasta forțându-mă să fac ceva ce nu vreau și fiindu-mi cel mai mare dușman. Nimeni, niciodată, nu a murit dacă a ales o altă cale. Și nici din cauza dezamăgirii pe care a provocat-o altora. Sunt de părere că dacă explici cuiva prin ce treci, și respectivul continuă să fie dezamagit, nu are ce căuta lângă tine, indiferent de cine vorbim.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu sinceră cu mine. Să îmi iau viața în mâini. Să profit de sentimentul de libertate pe care îl obții atunci când decizi că nimeni altcineva în afară de tine nu îți trăiești viața, și că seara, când pui capul pe pernă, tu trebuie să fii mulțumit cu și de tine, nimeni altcineva.

Am cel mai mare respect pentru muzica clasică. Va fi o parte din mine pe care nu o voi uita, și care nu va muri niciodată. Dar viața este un continuu proces de evoluție, iar eu nu pot face asta dacă nu sunt sinceră cu mine. Și poate într-o zi voi regreta decizia luată acum, dar mă îndoiesc, pentru că știu că nimic nu este mai important ca sănătatea mea fizică și mintală.

Voi iubi vioara mereu și mereu voi fi violonistă. Dar un talent se poate transforma repede într-un blestem, iar la mine asta s-a întâmplat. Nu renunț la vioară, ci aleg să o transform în plăcere personală. Și cu cât mai des spun aceste lucruri, cu atât mai liberă și mai împăcată cu mine mă simt.

Despre procesul emoțional prin care am trecut în această perioadă, mai târziu.

Pe curând,
Bianca

Început de viață

Există multe lucruri care îmi plac în viață. În general, mă bucur de lucrurile mici, pentru că mi-au lipsit cel mai mult. Momentele acelea ce par a fi banale, dar care fac viața să pară cu adevărat extraordinară. Să mă plimb prin Amsterdam o zi întreagă. Să beau o cafea și să citesc într-o librărie pe care o iubesc. Să mă uit la copaci în timp ce mă plimb. Să merg cu trenul, și să mă uit pur și simple pe geam. Să nu mă grăbesc, și să nu mă ascund. Să fiu complet transparentă despre intențiile, dorințele și nevoile mele. Complet transparentă în ceea ce privește persoana mea.

La fel de bine, există și destule lucruri care îmi lipsesc. De cele mai multe ori, totul se rezumă, din nou, la lucrurile mici din viață. O îmbrățișare, un sărut, o vorbă bună. Am ales calea aceasta și mi-am asumat, însă de multe ori îmi doresc să fi avut acces continuu la ele. Să fi fost aceleași personaje, dar un scenariu diferit.

Toate lucrurile acestea mi-au lipsit toată viața. M-am hrănit cu momente grandioase, cu realizări la care unii nici măcar nu visează. Am făcut tot ce am dorit, pentru că am putut și pentru că am muncit. Însă, în tot jocul acesta, am pierdut ceva mult mai important: viața însăși, de care mi-a fost foarte dor și pe care, poate, nici măcar nu am cunoscut-o cu adevărat până acum.

Dar cel mai mult mi-a fost dor să fiu eu. Să fiu persoana care să se bucure de tot ce oferă viața, oricând și oriunde. Cumva, reușeam să o fac în trecut, dar când am plecat de acasă, nu am mai reușit. Momentul acela a produs o schimbare ușor iremediabilă în mine. Bineînțeles, este firesc ca atunci când îți iei viața în mâini, să te schimbi ca persoană, dar aici a intervenit greșeala mea. Am considerat că viața și schimbarea din mine trebuie să fie după un anumit tipar, după niște reguli nespuse, dar induse de tot parcursul meu de până atunci.

14 ani de zile, au trăit în mine două persoane. Sau, cel puțin, așa simt acum. Cea care eram în exterior – violonista Bianca care nu se oprea niciodată, căreia îi păsa numai de cariera ei și care nu zicea nu niciodată. Și Bianca cea din interior, un copil speriat, o adolescentă stresată, o tânără depresivă. Persoana care visam să fiu era înăbușită de comportamentul pe care trebuia să îl am în viața de zi cu zi, iar acesta era bazat pe țelurile și valorile impuse de ceilalți. Pe aprecierilor lor – mă hrăneam cu acestea, pentru că de mine îmi plăcea prea puțin ca să mă mulțumesc cu părerea mea despre mine.

Trăiam cu Bianca de zi cu zi și cu cea din imaginația mea, persoana ce voiam să fiu. Am trăit în stilul acesta cel puțin trei ani de zile, și în tot timpul acesta, ceva era mereu deranjant la mine și la viața mea. Îmi programasem un fel de gândire și de comportament care se conforma standardelor pe care mi le-a impus lumea muzicii, talentul meu și așteptările celorlalți de la mine. Mi-am format toată viața pe baza acestor trei considerente.

E frumos să ai un talent la care să fii bun, care îți poate aduce faimă, bani, călătorii, o viață diferită, de intelectual, care să te includă în cele mai bune cercuri. În elită. Dar apoi a apărut, încet încet, o altă Bianca, una care voia cu totul altceva, care avea nevoi diferite, care o făcea pe Bianca din viața de zi cu zi să fie depresivă, supărată, mereu tristă și să simtă o greutate imensă în a trăi în general.

Nu există ideologia de două persoane în una, decât dacă ne referim la tulburare de dublă personalitate. În general, oamenii au mai multe laturi și-atât. Problema este că, de cele mai multe ori, ignorăm cine suntem cu adevărat, sau alegem să fim o persoană greșită, diferită de ceea ce vrem noi să fim, influențați fiind de anumiți factori sociali. Iar eu, oricât de mult am crezut că sunt stăpână asupra persoanei mele și a alegerilor mele, pe zi ce trece îmi dau seama că nu a fost așa.

De-abia când mi-am dat voie să mă întreb ce vreau eu cu adevărat, am aflat că răspunsul este diferit de cel pe care l-am rostit mai bine de un deceniu. Când mi-am dat voie să mă trezesc dimineața și să aleg ce să fac cu ziua mea, cum să mi-o petrec și asupra căror lucruri să mă concentrez, atunci m-am îndreptat într-o altă direcție în fiecare zi. Iar când am căutat atent înăuntrul meu, mi-am dat seama câte capacități și talente am pe care le-aș putea dezvolta.
Și cât de bine este să aleg în fiecare zi cine să fiu! Am crezut o viață întreagă că lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat sunt în afara puterilor mele. Acum, îmi dau seama din ce în ce mai clar, că tot ce îmi doresc să fiu și să fac este la un singur pas distanță: acela de a alege, pur și simplu, să fac ceea ce îmi doresc.

Nu este ușor, recunosc. Am cântat la vioară 14 ani de zile. Mi-am setat mintea să fie acea persoană. Am avut vise, indiferent de cum le-am creat în mintea mea, de a fi muzician. Am un talent enorm pentru muzică, iar asta este cel mai greu de ignorat. Talent care știi că a fost oferit unui număr limitat de oameni. Cum să îl ignor? Cum să fii atât de inconștientă încât să ignori talentul acesta divin? Revino-ți, întoarce-te la școală, lasă prostiile, vioara te va face fericită, astea sunt doar prostii.

Mi se ridică tensiunea când mă gândesc la cuvintele asta, pe care le-am auzit din partea cuiva care ar fi trebuit să mă cunoasă mult mai bine de-atât. Mă gândesc în general la cât de mult curaj mi-a trebuit să spun, în sfârșit, că nu mai vreau, că eu nu sunt persoana pe care o vedeau toți în mine, și că eu sunt singura care poate decide dacă vreau sau nu să continui pe acest drum. Pentru că, la sfârșitul zilei, eu trebuie să trec prin toate încercările și să trăiesc cu această carieră. Nimeni altcineva.

Este un drum lung, dar frumos. De cele mai multe ori, mă simt liberă să aleg cine vreau să fiu. Mai sunt și zile în care nu mă dau jos din pat, pentru că tot ce mi s-a întâmplat până acum mă pune din nou la pământ. Însă, pe zi ce trece realizez că nu este atât de greu să te schimbi, și că a fi fericit, sau măcar mulțumit, este o alegere proprie, nu ceva ce îți oferă cineva în dar.

Cred că, mai mult ca orice, m-am săturat de depresia și de anxietatea care m-au urmărit aproape toată viața. M-am săturat să fiu nemulțumită cu mine și să scriu numai despre lucruri urâte. Îmi doresc să am un loc al meu pe internet care să inspire, să facă măcar o persoană să fie mai bună cu ea, mai mult ea însăși. Și îmi doresc, mai mult ca orice, să am parte de mai multe zile ca aceasta, în care viața să îmi amintească cât de frumos este să trăiești.

M-am trezit târziu, fără să mă gândesc la nimic altceva decât la mic dejunul pe care urma să mi-l fac. Fără zgomot inutil, fără senzația că îmi vine încontinuu să plâng, fără să mă gândesc cum să fac să vorbească din nou cu mine. Apoi m-am gândit la ce vreau să fac, și mi-am dat seama că vreau să fiu într-un tren, să merg la librăria aceea de lângă muncă, care se întinde pe trei etaje și are și o cafenea, să străbat fiecare raft cu privirea, să beau o cafea și să citesc. Să privesc Amsterdamul cu ochi de turist. Să mă duc la gară pe jos, prin aerul rece de toamnă, și să mă uit la soare. Să nu citesc pe tren, ca să mă pot uita pe geam și să admir peisajul. Să îmi beau cafeaua și să o savurez cu adevărat. Să îmi inchid telefonul și doar să mă plimb pe străzi. Să aleg ce gânduri să las să îmi străbată mintea. Să mănânc mâncarea mea preferată cu un prieten bun. Iar acum, să stau în acest moment, să mă bucur de un pahar de vin bun și să mă concentrez doar pe aceste cuvinte, pe ce vreau să transmit, și să mă hrănesc cu senzația de a face ceva care să mă facă să fiu mulțumită de mine, ceva ce îmi doresc.

Cred că, cel mai mult, mi-a fost dor de zilele acestea frumoase. Mi-a fost dor să nu îmi lipsească nimic.
Nimic în afară de tine, dar cred că totul este o chestiune de obișnuință. Însă, de altfel, nu mi-am dorit niciodată să mă obișnuiesc fără tine.

Și nici acum nu vreau.

Dar ce îmi doresc cu ardoare, este să învăț cum să îmi creez o viață care să se conformeze valorilor mele, care să nu deranjeze pe nimeni și, mai ales, o viață cu care să mă mândresc pentru că m-a făcut fericită.

Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață.