Live blogging: La Predeal

Vineri: Am ajuns. Cuvintele acestea le scriu de la o masă dintr-o pensiune din Predeal. În stânga mea, munții plini de zăpadă. Brazi înalți, cu ramurile lăsate de zăpadă. Un soare puternic luminează tot acest peisaj de vis. Oameni veseli pe pârtii, muzică în fiecare colț. Țipete și fericire. Relaxare. Peisaj mirific.

În dreapta mea, îi văd pe ai mei. Dacă întorc capul sau dacă ridic privirea, sunt acolo. În carne și oase, așa cum îi știu, cu puține schimbări. Ăsta e un peisaj și mai mirific decât cel anterior și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Am o senzație că trăiesc un vis încă de aseară, de când am ajuns. Am așteptat atât de mult să trăiesc momentul acesta, și acum îmi este frică că nu trăiesc cu adevărat totul și că se va termina prea repede. Încerc să nu las gândul acesta să mă alerge de la spate. Foarte des îmi vine în minte, și îl alung mereu. Mi-am imaginat zile întregi cum va fi să fiu aici, cum va decurge totul, iar realitate bate imaginația, cu siguranță.

De o zi mă bucur de orice. De fiecare lucru mic, nesemnificativ. Mă bucur de un suc pe care îl beam când eram mică, mă bucur să dorm cu mama în același pat, așa cum mă obișnuisem. Mă bucur de mâncare (oho, și încă cum!), de companie, de mirosuri, de soare, de zăpadă, chiar și de frig. Vreau ca prima mea vacanță să fie memorabilă, și știu că va fi.

Am mâncat deja bulz, mici, papanași (pentru prima dată în viața mea, de fapt) și salam de Sibiu. Am băut prea multă cafea, ceai și suc. Nu mă interesează absolut nimic. Totul este absolut în regulă acum și aș vrea ca mereu să fie la fel. Vreau să îngheț acest moment în timp și să îl trăiesc din nou și din nou, chiar dacă știu că la un moment dat ar înceta să mai fie ok, sau măcar acceptabil.

A fi în România este ciudat. O sa fiu sinceră și o sa spun că mă simt mai străină aici ca niciodată. Nu mai venisem în România de trei ani, iar când am ajuns și am observat totul în jurul meu, m-am întrebat dacă eu într-adevăr m-am născut aici. Nu vreau ca asta să sune arogant, dar mi se pare totul atât de străin aici! Abia acum îmi dau seama că în momentul în care am plecat, m-am desprins de tot. Bineînțeles, există lucruri (în marea majoritate mâncarea) de care îmi este dor, dar zilele acestea redescopăr totul. De la sucul Granini, până la nepolitețea oamenilor, care mi se pare că nu știu ce înseamnă cuvintele ”vă rog” sau ”mulțumesc”.

Am intrat în câteva supermarket-uri și m-am plimbat printre rafturile pline cu dulciurile copilăriei, și am observat totul cu o bucurie ciudată. Nu dor, și nici jind. Am simțit o bucurie să îmi reamintesc de toate lucrurile cu care am crescut și pe care le-am lăsat în urmă, dar pe care nu le vreau înapoi. Și chiar dacă am crescut, mă bucur extrem de mult de fiecare lucru pe care îl văd sau pe care îl mănânc, mai ales dacă vorbim de lucruri pe care nu mi le puteam permite pe vremea aceea.

Sincer, am avut un mic șoc când am ajuns în România. Prima mea impresie a fost destul de proastă, având în vedere că am avut o întârziere considerabilă la avion, fără ca cineva să ne spună nimic. Am zburat cu o companie românească, deci mi s-a părut explicabil, chiar dacă nu scuzabil. Apoi, în momentul în care am urcat în avion, mă simțeam destul de inconfortabil auzind numai română în jurul meu. M-am dezobișnuit de asta, și cu siguranță percep altfel lucrurile. Auzeam glume în jurul meu pe care nu le înțelegeam, bârfe pe care nu le prindeam și ironii care nu îmi plăceau. Nici nu știu cum să explic ce am simțit în momentul respectiv.

O surpriză fantastică pentru mine a fost faptul că a trebuit să îmi aștept valiza timp de 45 de minute. Maximul pe care l-am petrecut așteptând să îmi vină bagajul a fost 20 de minute, în Amsterdam. Atunci îmi amintesc că m-am plâns foarte mult, dar universul îți dă întotdeauna o lecție.

Sâmbătă: Nu am terminat de scris ieri, pentru că sunt mereu distrată de lucruri pe care le văd în jurul meu. Și nici nu-mi vine să îmi petrec timpul cu capul în laptop sau într-o carte, chiar dacă tocmai acum am terminat ”Turtles all the way down”, de John Green. Destul de slabă, sinceră să fiu. Dar despre asta, într-o postare separată.

Ideea este că ai mei nu au liber de la muncă, așa că plec dimineața cu ei spre restaurant, mă așez la o masă, și-mi petrec timpul acolo. Scriu, citesc, stau cu lumea de pe aici. Mai ies la frig, mă uit pe geam și contemplez. Mă plictisesc. Doamne, voi înțelegeți că mă plictisesc în cel mai frumos mod?! E genial!

Continuând cu ce vă povesteam ieri despre călătoria spre România de joi…

De fapt, zborul acesta mi s-a părut de-a dreptul hazliu. În momentul în care am primit porția de mâncare în avion, m-am distrat copios pe seama sandwich-ului: o imitație de baghetă, extrem de sfărâmicioasă, câteva bucățele fierte de piept de pui, o chestie verde ce aducea a salată ofilită, și o felie de roșie. L-am mâncat, totuși, pentru că e fain să îți aduci aminte de unde ai pornit. În același timp, realizezi de unde ai plecat.

Nu m-am putut abține din râs în momentul în care am primit o cafea, tot în avion. Mi s-a trântit în față un pahar cu apă fiartă, un pliculeț de cafea, niște lapte în recipientul acela ce aduce a capac,  și un pliculeț de zahăr. Nu este nimic greșit cu asta, dar uitasem complet de pliculețele de cafea instant, iar modalitatea de a servi băuturi călătorilor din avion nu numai că este extrem de vechi, dar este și mai dificil. A face tot procesul acesta de a pune apă într-un pahar, apoi de a da un pliculeț de cafea, zahăr și lapte mi se pare mult mai obositor decât de a pregăti cafeaua înainte, de a o pune într-un termos și de a servi cafeaua direct la pahar.

Mă dă gata frigul. Dacă credeam că este frig în Olanda, mi-am schimbat părerea. De fapt, cred că atunci când voi ajunge înapoi acolo, mă voi plimba în tricou. Bineînțeles, frigul de acolo este umed și înțeapă. Și nici nu ninge. Mor după zăpadă, chiar dacă face lucrurile mult mai dificile într-o țară ca România. Dar măcar îți dă un sentiment de lumină continuă și de un Crăciun prelungit.

În rest, este la fel de frumos cum mă așteptam. Priveliști incredibile, de care consider că am fi putut profita mult mai mult dacă aveam mintea să o facem. Mâncăruri bune, și o țară cu tradiții puternice, dar care tare îmi este frică că vor fi acaparate de snobismul care planează în aer. Nepolitețea este, mi se pare, ultima modă aici.

Cum e să fiu cu ai mei? Este foarte bine. Nimic nu s-a schimbat între noi, decât eu. Mama are tendința de a mă proteja. Să nu pierzi cheia, să nu te întorci pe întuneric, nu ți-e foame? Iar mie mi se pare ciudat ca cineva să aibă grija mea, și ușor hilar că ea nu își dă seama că de cinci luni de zile răspund întru totul de persoana mea. Că, slavă Domnului, nu am pierdut niciodată cheia, că și dacă mă întorc pe întuneric, am ochii și urechile deschise, că dacă mi-e foame mănânc, și dacă nu, nu.

Mi-ar plăcea să fi putut sta mai mult, dar la fel de bine știu că voi fi cu totul în regulă când mă voi întoarce. Viața voi continua, iar eu sunt ok. Poate nu întotdeauna, dar sunt. Îmi găsesc drumul, iar înapoi nu m-aș mai putea întoarce niciodată. Este extraordinar să vii în vacanță, dar realizezi la un moment dat că strict asta este. O vacanță. Viața dinainte nu o vei putea aduce înapoi niciodată, iar asta se întâmplă cu un motiv. Iar viața mea, cu bune și cu rele, este frumoasă și sunt recunoscătoare pentru ea. De-abia a început, și tot ce trăiesc acum este complet natural și va trece.

Nu mai am ce să scriu deocamdată. De fapt, aș avea multe de spus, dar nu mai vreau să stau cu ochii într-un laptop. Vreau să mă bucur de tot cât mai pot. Vreau să adun cât mai multe amintiri, să mă încarc cu cât mai multă energie. Să păstrez în sufletul meu o părticică din experiența Predeal 2018 pentru totdeauna.

Până data viitoare,

Bianca

 

 

Advertisements

Generația care rezistă

Mi-am promis mie să nu scriu niciodată despre politică pe blog, dar dacă nu scriu acum despre ce se întâmplă la ora actuală în România, simt că explodez. La fel ca o națiune întreagă, nu mai pot să tac. Iar ce scriu acum nu mai este despre politică, ci despre omenie, curaj, îndârjire și o frumusețe pe care nu am mai văzut-o în mica Românie de ani de zile.

De aproape o săptămână mii de oameni ies în stradă și își strigă drepturile după care tânjesc de ani întregi. Aceleași drepturi pentru care în 1989 au murit mii de oameni și care ne-au fost furate an după an de un grup de tâlhari.

Aseară, 250.000 de oameni din toată țara s-au strâns în Piața Victoriei. Imaginea pe care am văzut-o dis de dimineața la cafea mi-a dat fiori și m-a lăsat fără cuvinte. Am simțit poate pentru prima dată mândrie pentru un popor pe care l-am blamat și pe care aproape l-am urât ani întregi. Am văzut o piață luminată de o mare de oameni uniți pentru aceeași cauză: viitorul următoarelor generații. Viitorul lor a fost furat, așa că acum luptă pentru cei care vin din urmă. Și o fac cu îndârjire, cu tupeu și cu inteligență pentru că s-au săturat să fie călcați în picioare. România se trezește, fraților! Se face lumină încet încet și nu știu dacă există o afirmație mai frumoasă decât aceasta.

protest

Spre deosebire de protestele din trecut, acestea sunt liniștite, dar în aer se simte o energie fantastică. O pot simți eu, care mă uit la ei, la revoluționarii ăștia superbi, la televizor și pe internet. Și mi-e ciudă, mi-e al naibii de ciudă că nu pot fi printre ei. Totul se datorează deceniilor de tăcere, de frică, de hoție și de trai prost. Legea lui Dragnea a fost picătura care a umplut paharul sau care, mai degrabă, a făcut o țară întreagă să răbufnească.

Tot ce se întâmplă acum în România mi se pare de o frumusețe rară, și nu cred că mi-a părut vreodată mai rău decât acum că nu sunt în țară. Mi se pare strigător la cer că i-am lăsat să ne vândă țara. Dacă aș fi putut, aș fi fost acum pe stradă, alături de revoluționarii aștia care vor să schimbe ceva. Pentru că și mie mi-a fost furat viitorul așa cum mi-l imaginasem când eram copil. Și nu are nici o importanță că nu mai stau în țară sau că nu plănuiesc să mă întorc vreodată. Vreau ca strada să ne răzbune pe noi toți ăștia care am fost dărâmați la un moment dat de un sistem infect. Și-aș vrea să mă pot uita în ochii criminalilor ăștia și să le spun cât de tare doar să fii copil și să îți vezi familia despărțită, să te întrebi dacă ai să reușești vreodată, să fii pus în coada listei doar pentru că nu ești copil de bani gata. Mă-ntreb dacă știu cum e să ai 13 ani și să lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată. Nu mai vreau nimic de la România. Vreau doar ca ei să știe. Vreau să ne aibă pe toți pe conștință. Vreau să știe că au pierdut doctori, scriitori, avocați, matematicieni, muzicieni, oameni care ar fi putut duce România pe culmi. Și mai vreau ca, atunci când vor intra acolo unde le este locul, adica la pușcărie, să știe că națiunea pe care au încearcat să o controleze i-a ÎNVINS.

protest-1Ieri, când am văzut la TV cum studenții din toată țara vin în București la protest și sunt așteptați la gară cu mâncare și băuturi calde de niște străini, efectiv am amuțit. Acum, când scriu asta, îmi dau lacrimile când mă gândesc câtă lume unită am văzut. Mi se pare imposibil să nu te emoționeze tot ce se întâmplă acum în țară, mai ales când nu mai sperai să vezi vreodată așa ceva în mica Românie. Exact în momentul în care îți pierzi orice speranță pentru un sistem normal, vine o mână de oameni și îți arată că se poate. Până la urmă, ordonanță asta a adus ceva bun. Un spirit civic și un patriotism care au lipsit timp de 27 de ani.

Faptul că mii de oameni sunt uniți pentru o cauză mi se pare superb și mă înclin în fața lor. Măcar pentru asta să se schimbe ceva, pentru curajul de care dă dovadă generația asta care nu acceptă ca hoția să fie legală.

Noi suntem generația pentru care au murit ai noștrii în ’89. NOI. Atunci ei au crezut că lupta se termină, dar de-abia începea. Ne-am lăsat pe o ureche, conduși de falsa libertate de după anii comunismului, fără să ne dăm seama că lupta trebuie să continuie. Așa am ajuns să fim o generație de studenți săraci, cu vise mari, speranțe puține, genii alungate și luptători prea puțini și prea obosiți. Ei, tâlharii, au crezut că pot face ce vor cu țara aceasta. Au avut impresia că îți pot însuși o țară de care nici măcar nu le pasă. Dar au uitat că se pun cu un popor a cărui desert preferat e coliva, iar cu ăștia nu te pui. Nu au realizat că generația care este acum în stradă a suferit datorită lor și, mai presus de toate, s-a săturat de mizeria lor.

16473877_1193850277336394_4772187718831384459_n

Eu una vă mulțumesc vouă, celor care ați ridicat capul și le-ați arătat ce înseamnă să fii român. Mi-ați arătat că țara asta nu este pierdută și că se mai poate schimba ceva. Poate că trupul îmi este în Grecia, dar sufletește sunt pe stradă, acolo cu voi, și îmi strig drepturile de mult pierdute.

Sufletește, #rezist.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli. Nu am chef să corectez. Postarea aceasta vine din suflet și vreau să fie autentică, fără bariera corecturilor. De data asta, nu vreau să fie perfectă.

 

 

8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

#remembercolectiv – Un an de la tragedia care a zguduit România

colectiv30 Octombrie 2015, ora 22:32. Data la care trupa Goodbye to Gravity a vrut să își lanseze noul album. În schimb, au lansat o revoluție. Întreaga Românie a fost zbuciumată de focul care a izbucnit în clubul Colectiv. A trecut un an de-atunci. Un an care pentru mine a trecut într-o clipită, dar pentru apropiații victimelor fiecare zi din acest prim an după ce viețile lor au fost schimbate a fost un adevărat Iad. Nu numai pentru că le-au fost furați copii, prietenii, iubiții, ci și pentru că nimeni nu a plătit pentru drama pe care au produs-o din dorința lor de a se îmbogăți.

Nici măcar nu știu ce să scriu. Mii de cuvinte îmi zboară prin cap, dar nu pot să le prind. Aveam o grămadă de lucruri de spus, o mulțime de nervii și durere de pus pe hârtia asta, dar nimic nu îmi vine în minte la ora actuală. Însă trebuie să scriu asta. Le-o datorez lor, celor care au fost victimele unui sistem pe care toți l-am tolerat mult prea mult timp. Victimele unor politicieni corupți și a unei națiuni care se complace.

Îmi aduc aminte foarte clar durerea care a pus stăpânire pe întreaga Românie anul trecut. Îmi aduc aminte și cât de afectată am fost de toată povestea asta. Îmi era groază să mă uit la televizor, pentru că nu voiam să aud poveștile supraviețuitorilor, nu voiam să văd fețele victimelor și nu voiam să trăiesc cu ideea că într-un fel suntem toți vinovați, că delăsarea noastră i-a omorât pe toți. Însă urmăream totul cu o fascinație morbidă. Am citit tot, am văzut tot ce se putea vedea și am ascultat tot ce mi s-a dat. Iar, la un an de la tragedie, durerea încă mocnește, așteaptă să izbucnească din nou. O durere care nu este a mea, dar pe care o împărtășesc cu o națiune întreagă.

Ce s-a schimbat de atunci? Ce a făcut mica revoluție pe care au trezit-o cei de la Goodbye to Gravity?

Absolut nimic.

Nimic. Pentru că i-am uitat, am uitat să vorbim de ei și doar cei care trăiesc în fiecare zi cu absența lor își aduc aminte că ar trebui să lupte. Ar trebui să luptăm și noi o dată cu ei, însă e greu să faci asta când durerea nu îți aparține ție direct, când nu ai fost nedreptățit tu.

Ne-am adus aminte de ei pe 30 Octombrie, când reportajele cu supraviețuitorii și cu rudele victimelor se vând bine. Ne-am amintit de ei o secundă în comparație cu timpul pe care ar fi trebuit să îl dedicăm lor. Însă viața merge mai departe. Nebună, nedreaptă, grea și oricum ar fi aceasta, viața merge mai departe și noi uităm pentru că este mai ușor. Închidem ochii și nu vorbim pentru că ne convine mai mult decât să acceptăm crudul adevăr, acela că suntem o națiune care se complace, care înghite minciuni fără să întrebe, care este încă orbită de anii de comunism și care refuză să se schimbe. Nepăsarea noastră va continua să facă victime și să taie aripile generațiilor care vin din urmă.

Eu nu cred că tragedia aceasta nu ne-a afectat deloc, cel puțin pe plan personal. Îmi place să cred că nu s-au pierdut 64 de vieți în van. Poate că schimbarea nu va veni acum. Este, de fapt, imposibil să se schimbe ceva atât de repede, să dărâmi un sistem și să construiești altul de la zero într-un an. Și totuși nimeni nu a plătit încă pentru 64 de vieți. 64 de oameni care au plecat prea devreme din cauza unei dorințe de bogăție a unor indivizi. Este absolut imposibil să omori atâtea suflete și să trăiești liniștit în timp ce zeci de familii suferă în fiecare zi din cauza ta. Sper, totuși că la un moment dat România se va trezi și ei vor plăti. Sau, dacă nu, sper ca ei să îi aibă pe conștiință în fiecare zi.

E important să nu îi uităm. Aș vrea să nu vorbim despre ei numai pe 30 Octombrie, pentru că degeaba o facem. O singură zi pe an sau cel mult o săptămână nu rezolvă nimic. Ei trebuie să fie mereu în conștiința noastră, să trăiască prin noi și să ne amintim să morțile lor nu trebuie sub nici o formă să fie degeaba. Fără voia lor au produs o schimbare, oricât de mică, care trebuie să crească în fiecare zi și care nu trebuie să dispară. Și trebuie, mai presus de toate, să îi facem pe ei să plătească prin schimbarea care nu îi va mai lăsa să ne impună să trăim într-un sistem corupt care omoară suflete nevinovate.

Cause the day we give in is the day we die! #remembercolectiv

De ce am plecat din Romania (sau de ce iubesc Grecia 2.0)

Dupa ce in Decembrie 2013 am scris un articol despre viata mea in Grecia si de ce iubesc tara asta mai mult am primit multe comentarii de la romani patrioti. Unii ma judeca, altii incearca sa imi bage Romania pe gat cu forta, fara sa ma inteleaga. Cert e ca, la aproape 7 luni de la momentul in care am apasat “publish” la acest post, primesc comentarii in continuarea si postul continua sa faca valva.

Multi dintre cei care mi-au scris m-au criticat si mi-au dat motive mai mult sau mai putin logice. Cert e ca nimeni nu ma intelege si nu stie povestea din spatele acestei afirmatii. Asa ca azi vreau sa clarific tema asta, ca sa nu mai existe discutii. Binenteles, stiu ca vor exista discutii, pentru ca asa-i omul.

Vreau sa spun, mai intai, ca nu intentionez sa jignesc pe nimeni si nici nu judec pe cineva. Vreau, de asemenea, sa va rog sa nu ma judecati si sa incercati sa va puneti in pielea mea. Poate asa veti intelege repulsia mea pentru Romania.

Totul a inceput in Septembrie 2005. Avem 7 ani, eram mica si nu purtam ochelari si incepeam scoala. Eram nerabdatoare si fericita ca fac ceva diferit decat ceilalti copiii. Eram entuziasmata sa incep orele de vioara si foarte, foarte curioasa. Nu stiam in ce ma bag. Nu stiam ca anul acela imi va schimba toata viata. N-aveam idee ca am sa devin violonist. Ma gandeam ca probabil voi deveni un om ca oricare altul.

Cat de tare m-am inselat!

Am devenit rapid cea mai buna eleva de la Scoala. Au urmat concerte, concursuri, olimpiade, emotii, aprecieri. Poate nu eram cea mai buna din tara, dar eram printre ei. Am avut parte de multe satisfactii, dar nu cred ca realizam, la 9 ani, cat de mari sunt realizari mele. Si nici acum nu cred ca o fac. Nu cred ca am s-o fac vreodata, nu intru totul, pentru ca intotdeauna am sa vreau ceva mai mult, ceva mai bun.

Dar o data cu varsta, a crescut si nivelul meu ca si violonist si, automat, si implicatiile. Asteptarile de la toata lumea cresteau. Asteptarile mele cresteau. Vroiam mai mult. Asta implica, automat, si o anumita suma de bani lunara pentru studiile mele. Am avut nevoie de viori. Si, in ciuda a ceea ce crede majoritatea lumii, ca si violonist de un anumit nivel, nu poti canta pe orice vioara. Nu te poti duce intr-un magazin si sa iti iei o vioara noua. Viorile cu adevarat bune nu se gasesc in magazine de muzica. Asta daca nu esti Joshua Bell si ai norocul sa gasesti un Stradivarius intr-un magazin. Anyway. Mi-au trebuit viori vechi, scumpe pentru vremea aia. Le-am cautat mult si m-am indragostit de fiecare in parte. Dar asta presupunea multi bani. Corzi (Care costa extraordinar de mult! Ca sa va faceti o idee despre cat platesc pe niste corzi, cu cateva saptamani in urma mi-am cumparat un set de corzi, Evah Pirazzi, si-am platit mai mult de 100 de euro pe ele.), arcuse, viori, partituri. Dar cele mai scumpe erau studiile.

Pe la 10 ani cred, dupa doar 3 ani de la primul moment in care am pus mana pe o vioara, a trebuit sa imi caut un alt profesor. Profesoul care ma indrumase pana atunci (si care continua sa o faca, chiar si acum, cand sunt mii de km distanta intre noi) ne-a spus ca pana aici ma poate duce el. Am cautat un profesor in Bucuresti, unul recomandat de el. Beno Schwartzman. E foarte cunoscut in Romania printre violonisti si a scos multi violonisti faimosi.

Eram mica, aveam 10 ani. Dar mama, ce emotii aveam! Imi aduc aminte si acum ziua in care ne-am dus sa il vedem. Era o zi ploioasa, pe 6 Decembrie cred. Eu, mama si tata am plecat dimineata devreme. Nu stiam unde sta, nu stiam cum sa ajungem acolo. Dar am bajbait si, mai cu indrumari, mai cu destinatii gresite, am ajuns intr-un final. Eram obositi, dar entuziasmati si emotionati. Domnul profesor nu stiam nici ca venim. Ne-am gandi ca, daca il luam prin surprindere, nu ne poate refuza. Cum poti refuza o pustoaica mica, timida, frumusica, venita de la 400 de km distanta? Am avut dreptate. I-am cantat si m-a acceptat! M-a acceptat! Cred ca asta a fost una dintre cele mai mari realizari ale vietii mele. Domnul Schwartzam are o anumita faima – e greu sa ajungi la el, dar o data ce ai ajuns, poti sa fii sigura ca nu vei fi numai un violonist.

Am stabilit cu domnul Schwartzman sa ne vedem in fiecare sambata, in Bucuresti, la ora 4. Drumul era lung, eu eram mica si cateodata ma plictiseam. Era munca multa, alt nivel, cu care nu eram obisnuita, dar pe care am ajuns sa-l indragesc imediat. Imi placea sa merg la Bucuresti, dar era dificil. Erau implicati bani multi, mult prea multi decat era posibil uneori. Si am studiat cam 3 ani. Plecam dimineata devreme. Cand nu muncea tata, mergeam cu el, cu masina si era mai usor. Cand era la munca si dupa ce a plecat in Grecia, lucrurile erau dificile. Plecam cu trenul, ajungeam devreme, stateam in gara de Nord, printre toti oamenii ciudati. Imi pazeam vioara, macam sandwich-uri de care ma plictisisem la un momentdat, mergeam la toaleta pe unde se putea. Apoi mergeam pana in Dristor, faceam ora (care tinea cam 2 ore), apoi plecam acasa. Trebuia sa ajungem la autogara repede. Nu stiam daca aveam loc in autocar. Daca se intampla sa nu avem, trebuia sa ne intoarcem in gara, si sa asteptam trenul de 11. Ajungem acasa Duminica, la 4 dimineata.

Am dus-o asa cam 3 ani jumatate. Era greu, pentru ca eram eu si cu mama, printre straini, printre tigani si oameni ai strazii.

La un momentdat, cerintele si banii erau prea multe. Am inceput performanta cand a inceput criza. A trebuit sa facem ceva, ceva mai mult. Asa ca frate-miu si taica-miu au plecat din tara.

Sunt perfect constienta ca tot ce am facut a fost pentru mine. Dar in biografia mea, oriunde ma voi duce, va scrie intotdeauna povestea mea din Romania. Lumea ma va numi “romanca”, fie are vreau sau nu. Rerezentam tara si, fara voia mea, o reprezint in continuare, pentru ca orice persoana importanta care m-a vazut cantand stie de unde vin. Si ce m-a deranjat pe mine, intotdeauna, a fost faptul ca nimeni, niciodata, nu ne-a ajutat. Duceam numele tarii mai departe, la fel cu Simona Halep si altii il duc, dar nimeni nu ma baga in seama decat cu laude. Taica-miu are o vorba buna, dar pe care nu v-o pot spune acum. Bursele se duceau pe pile. Altii erau recunoscuti mai mult, altii care faceau parada modei pe scena.

Am mers la multe concursuri si toata lumea imi stia valoarea. Numai ca pilele erau mai importante. Am fost ranita de multe ori, pana cand am ajuns la domnul Schwartzman, care mi-a explicat ca nu sunt importante concursurile si ne-am lasat. A fost mai bine asa.

Nu cred ca puteti intelege dezamagirea si nervii pe care ii aveam cand se faceau nedreptati de-astea. Eram copil si oricat de matura as fi fost, tot aveam momente in care imi venea sa dau cu toti de pereti, pentru ca nu era corect. Stiam unde ma aflam si stiam unde se aflau ceilalti si pe clasamentele lor, nu ma aflam unde trebuia. Nedreptatea era mare.

Dar poate ca mi-a facut bine. Fiecare sut in fund la un concurs a fost un pas inainte, pentru ca eram determinata sa ajung, intr-o zi, sa fiu in top.

Am plecat din Romania, in principal, din cauza problemelor financiare. La un momentdat, mi-a fost amenintat viitorul. Era prea greu si viitorul meu cu o vioara a fost neclar.

Am plecat din Romania din cauza ca nu eram cu ai mei. Cam 6 luni pe an nu eram cu frate-miu si cu taica-miu. Nici cu mama nu eram, desi era acolo, cu mine. Dar nu era, de fapt. Fizic era. Pisihic, mai putin. Avea grija de mine, dar nu era in totalitate cu mine.

Nu mai aveam o familie normala.

Inca imi aduc aminte lunile de vara, cand mama era trista, cand eu ma plictiseam. Inca imi aduc aminte jena pe care am simtit-o cand directorul scolii s-a atins de mine si felul in care m-a marcat. Imi aduc aminte invidia, felul in care eram batjocorita si vorbita de “prieteni” si colegi, frica si scarba pe care o simteam fata de scoala. Imi aduc aminte lipsa prietenilor. Imi aduc aminte momentele in care treceam prin haite de tigani in Bucuresti si felul cum strangeam vioara la piept de frica. Imi aduc aminte ca nu imi permiteam sa imi iau tot ce vreau. Imi aduc aminte felul in care ma simteam, felul in care lumea se uita la tine pe strada si susoteau. Imi aduc aminte faptul ca nu eram niciodata libera, ca nu imi gaseam locul. Imi aduc aminte ca, in ultimele luni petrecute in Romania, eram satula, obosita, plictisita si mereu nervoasa. Nu ma puteam bucura de nimic, pentru ca ma urmarea mereu frica ca puteam pierde ce aveam.

Am incercat. Am dat din coate si ne-am zbatut cat s-a butut. Dar trebuie sa intelegeti ca in momentul in care viitorul si familia iti sunt amenintate, nu-ti mai arde sa o faci pe al’ curajosul. Dai naibii tot si cauti un loc mai bun.

Nu vreau sa intelegeti ca acolo nu am intalnit oameni frumosi, pentru ca am facut-o. Profesorul meu de vioara, fii lui, parintii anumitor colegi de scoala, chiar si unii elevi. Excluzand familia, binenteles. Dar erau putini. Si, sincera sa fiu, momentele frumoase si oameni frumosi nu-ti platesc studiile, la fel cum nici patriotismul si peisajele frumoase nu o fac. Pentru mine cariera si familia au fost intotdeauna mai importante decat curajul, patriotismul si alte sentimente care unii cred ca ii fac oameni. Am ales sa ma ajut pe mine.

Displac Romania pentru ca imi amintesc fete, imi amintesc momente, imi amintesc sentimente si senzatii pe care nu vreau sa mi le aduc aminte. Imi aduc aminte ca totul era dificil acolo. Si doamne, daca nu-s eu persoana careia sa ii placa complicatul, atunci nu stiu cine e! Dar exista o diferenta intre complicat si imposibil. Complicatul se rezolva si te poate ajua, pe cand imposibilul te ameninta. Daca ar fi sa stau sa va povestesc in parte tot ce m-a ranit, mi-ar trebui zile intregi si postari multe. Dar nu are rost.

Cand am sa am o familie, am sa ii povestesc prin tot ce am trecut acolo. Si daca am sa am copiii, n-am sa ma chinui sa-i invat romana. Dar n-am sa-i invat nici sa urasca tara. Am sa le explic si am sa ii las sa judece singuri sa sa faca ce vor, asa cum si ai mei m-au lasat.

Vreau sa mai stiti ca nu judec romanii care raman acolo. Dar displac profund romanii care judeca fara sa stie, care dau cu pietre, care-mi vorbesc urat pentru ca am atentat sa zic ca tara lor de vis nu e cea mai buna. Tara pe care, hai sa fim seriosi, ar abandona-o in secunda doi daca li s-ar oferi un loc mai bun.

Cum sa-mi placa Romania daca am trecut prin atatea? Va rog sa nu incepeti sa imi spuneti de peisaje, si de oameni pe care nu i-am intalnit si pe care nu-i voi intalni, sau de istorie, pentru ca nu ma intereseaza. Tot ce stiu e ca Romania m-a dat afara, la fel ca pe milioanele de romani care sunt plecati din tara.

Pentru mine Romania e doar locul in care m-am nascut. Nu zic ca e oaia neagra a lumii, dar este oaia neagra a lumii mele, a memoriei mele. Si nu, nu ma trezesc romanca. Nu ma consider romanca. Prefer sa ma consider rusoaica, ca si-asa am cam jumatate de sange de rus in mine. Inima mea nu bate romaneste. Inima mea bate pompand sange, tinandu-ma in viata.

Sper ca asta a mai lamurit situatia. Multumesc.

Experienta ‘Romania 2014’

Dupa cum stiti, saptamana trecuta am fost plecata in Romania. Sambata dimineata, adica 25 Ianuarie 2014, am plecat de-acasa, cu masina, cu parintii si fratele spre Romania. M-am intors ieri, Marti, 4 Februarie. Iar azi m-am hotarat sa vorbesc despre experienta pe care imi place sa o numesc “Romania 2014”.

Dinainte de a pleca de-acasa am fost “avertizati” de Nenea Televizor de zapada si de drumurile blocate din Romania. Asa ca ne-am asteptat sa avem un drum greu, cu peripetii. Totusi, de nevoie, am plecat. Trebuia neaparat sa ajungem in Romania pana luni, asa ca ne-am luat inima in dinti si am plecat.

Am fost extremde reticenta si de nefericita sa plec din Grecia pentru o saptamana. Si m-am simtit extrem de ciudat cand am aflat ca voi fi in Romania, pentru ca acum 2 ani, cand am plecat de acolo, am incercat sa ma detasez cat de mult am putut si sa uit multe amintiri neplacute de acolo. Am fost, totusi, extrem de entuziasmata sa vad persoane dragi mie de care mi-a fost dor. De cum am iesit din Grecia am vrut sa ma intorc.  Deja din Bulgaria se simtea aerul ala gri, apasator, pe care il simt de fiecare data cand ma gandesc la Romania sau cand sunt acolo. Totusi, am incercat sa nu ma gandesc si am mers mai departe, cu inima grea totusi. Am incercat sa ma distrez pe cat posibil si sa citesc cat mai mult. Si am citit… aproape 70% din “It’s kind of a funny story”.

Pana la Sofia totul a mers brici. Am mers repede (cu viteze legale, totusi! Si fara depasiri! :)) ) si am ajuns la Sofia in cam 3 ore dupa ce am trecut de vama.  Insa, de cum am ajuns acolo, am inceput sa simtim frig. Ger. Ne-a inghetat gelul de parbriz, a trebuit sa dam caldura la maxim si ne era groaza cand trebuia sa ne dam jos din masina. In schimb, am vazut o zapada extrem de frumoasa. Fulgi mari, albi si care se topeau imediat ce ajungeau pe parbriz. Zapada se punea extrem de repede, formand un strat gros, de un alb impecabil. Brazii erau magici! Uriasi si plini de zapada. Imi pare extrem de rau ca nu am reusit sa scot fotografii, dar mintea mea numai la fotografii nu era atunci. Dar cred ca toti stim cum e sa te aflii in munti si sa vezi numai zapada si brazi lasati de zapada, nu?

Dupa ce am trecut de Sofia, vremea s-a inrautatit. Era din ce in ce mai multa gheata si zapada pe jos si mergeam din ce in ce mai greu. Deci, trebuia sa mergem cu 40 de km.

Am mers de ne-am plictisit. Incet, incet, cu atentie si restrictii de viteza. Dar am mers, totusi. Si, intr-un final, pe la vreo 2 sau 3 am ajuns la granita cu Romania.

De cum am mers pe podul care traverseaza Dunarea si in Bulgaria si Romania am inceput sa “simt” Romania. Gropi multe, multe. Iar la granita, atmosfera mi s-a parut gri. Parca totul era intunecat si linistit. Am intalnit un vames plictisit, care, in momentul in care l-am intrebat cum sunt drumurile, ne-a raspuns, putin scarbit si enervat, ca sunt inchise. Trecand peste asta, am aflat ca nu putem trece de vama de la Giurgiu si, spre deosebire de alti “smecherasi” de Bucuresti care se vad zmeii-zmeilor, am ramas la un hotel exact la granita. Cand m-am dat jos din masina, imbracata subtire, cu o geaca relativ groasa, mi-am blestemat zilele. Era atat de frig, si batea un vant de te lua pe sus! Si unde mai pui ca si ningea! Imaginati-va ca eu nu am mai trait ger si zapada de mai bine de 3 ani, asa ca am fost destul de socata cand am dat cu nasul de ger si l-am suportat greu. Vroiam sa ma intorc acasa si sa stau la caldurica. Din pacate, eram la cateva sute de km distanta, asa ca tot ce am putut face a fost sa imi duc bagajul in camera de hotel din Sunny Complex au ceva de genul. A fost extreeeeem de ciudat sa intreb receptionista la ce e etaj e camera in romana si m-am cam balbait. La inceput, vorbeam tare si tresaream de fiecare data cand auzeam romana in jurul meu. Pana la urma, m-am obisnuit, si a fost placut sa vorbesc romana cu altcineva in afara de parintii mei, dar imi gaseam extrem de greu cuvintele si ma balbaiam, din cauza ca imi era frica sa nu scap cuvinte in greaca sau in engleza si sa par penibila.

La hotel am dat de o receptionista si de niste barmani putin incurcati si rusinosi. Dar draguti si amabili. Iar mancarea a fost buuuuna!

In dimineata urmatoare am reusit si am plecat spre casa, adica spre Barlad. Era ger si ninsoare si noi nu aveam lanturi la masina. Asa ca a trebuit sa mergem cu 40 de km/h. La iesirea din Giurgiu am fost opriti toti in coloana, de politie, iar un agent a mers la fiecare masina si ne-a spus sa mergem in coloana, cu viteza redusa, fara depasiri si cu multa atentie. Am inteles, si am pornit-o, incet incet, spre Barlad. Am mers in coloana, incet si cu atentie, asa cum am fost instruiti. Numai ca, binenteles, s-au trezit zmei cu masini mai mult sau mai putin puternice sa depaseasca si sa mearga cu viteza. Lucru pe care nu l-am inteles si nu il ineleg. Daca tu vezi ca toata lumea merge incet, in coloana, de ce te trezesti tu ssa depasesti si sa incalci instructiunile care ti-au fost date, riscand sa aluneci, sa e inzapezesti sau, mai rau, sa blochezi drumul? Daca vrei sa fii teribilist, du-te si arunca-te de pe o stanca si vezi daca mori sau nu, dar nu te juca si cu viata altora.

Anyway, am ajuns, cu chiu, cu vai, la Bucuresti. Am trecut si de Bucuresti, dar nu dupa ce am intrebat fiecare patrula de politie pe care am vazut-o daca drumul e deschis. Toti politistii au fost foarte draguti si ne-au dat instructiuni si informatii despre drumuri. Unii nu au stiut exact ce se intampla mai departe de Bucuresti, dar toti au fost cat se poate de draguti. Un lucru care mi-a placut? Am gasit multe patrule de politie, dispuse sa ea informatii despre vreme si despre drumuri. Si toata lumea a fost amabila.

Desi am fost avertizati sa s-ar putea sa nu fim lasati sa trecem de Afumati, am mers pana acolo, in speranta ca informatiile pe care le-a avut respectiva patrula care ne-a informat sunt eronate. Numai ca nu erau. Cand am ajuns la Afumati, am vazut bariere, patrule de politie si multe masini trase pe dreapta. Am mers si am intrebat ce s-a intamplat,  iar un politist pe jumatate inghetat, dar extrem de politicos si dragut ne-a spus ca nu se poate trece mai departe pentru ca sunt drumurile inzapezite. Respectivul politist a vorbit foarte frumos si ne-a dat cat de multe informatii posibile, inclusiv cum putem afla ruta libera spre Barlad. Am sunat la numarul respectiv si ne-a raspuns o doamna foarte draguta, dar probabil infometata, de vreme ce a ragait in telefon. Dar e de inteles, de vreme ce mii de oamenii probabil ca au sunat in continuu la telefonul ala si saraca femeie nu a mai apucat sa manance.  :)) Si respectiva doamna sau domnisoara a fost extrem de amabila si ne-a indrumat spre Brasov, de unde avea sa o luam spre Barlad. Ne-a spus toate rutele posibile si ne-a sfatuit sa mergem pe la Brasov, pentru ca drumurile sunt bune pe acolo.

Asa ca am plecat pe la Brasov, si am facut un ocol de vreo 150 de km.  Cu 40 de km/h, normal! :))

Un lucru care m-a surprins placut? Faptul ca lumea lucra. Autoritatile au luat masuri. Drumurile erau PLINE de lame, freze si tot felul de utilaje de deszapezire. Se lucra pentru a deszapezi drumurile. Nimeni nu statea degeaba si nu trebuie sa dam vina pe autoritati de data asta. Pentru ca ei chiar au luat masuri si au incercat sa previna eventualele tragedii. Drumurile erau deszapezite, iar utilajele de deszapezire lucrau in continuu, dar viscolul le facea treaba mult mai dificila. Chiar daca voi, cei care ati stat acasa si ati vazut cum cei de la TV dau vina pe autoritati, credeti ca autoritatile sunt de vina pentru drumurile inchise, nu ei sunt. In primul rand, e imposibil sa deszapezesti cand e viscol, pentru ca zapada se aduna din nou, iar banii sunt aruncati degeaba. Si da, drumurile sunt inchise, dar asta pentru a preveni accidentele. Si chiar daca s-au intamplat accidente, e din vina smecherasilor care nu au bagat in seama avertizmentele si care au crezut ca daca au un BMW, pot sa treaca si peste cele mai grele zapezi. Si daca politistul iti spune ca nu poti trece mai departe, de ce vii tu, smecher de Bucuresti cu un BMW, si minti ca te duci acasa, pana la colt? De ce nu poti sa respecti autoritatile, care incearca sa te ajute si sa evite accidentele? De ce nu poti sa fii si tu ca toata lumea? Daca e cineva de vina pentru accidente si pentru masinile inzapezite, sunt ‘smecherii’ care cred ca sunt Superman si care trec peste toate restrictiile! Credeti-ma, drumurile erau impanzite de utilaje de dezsapezit care lucrau, de muncitori care incercau sa ajute oamenii inzapeziti si de utilaje de politie care iti sareau mereu in ajutor si erau dispusi sa te informeze cum pot mai bine. Binenteles, am vazut si soferi educati, care respectau regulile si restrictiile.

Am fost uimita, de asemenea, de drumurile CURATE dintre munti. Jur, erau mai curate drumurile dintre munti decat drumurile din Bucuresti.

Intr-un final am ajuns, pe la 11  noaptea, pe Barlad. Dupa un drum  de 2 zile pe care normal il parcurgem in mai putin de-o zi.

La Barlad, domnul primar si-a bagat banii in buzunar si a uitat sa deszapezeasca. Ne-am impodmolit la 100 de metrii de casa matusii lui mama, urcand un deal deloc deszapezit, si a trebuit sa impingem masina pe deal.

A fost extrem de placut sa imi vad rudele, de care imi era dor. Am vazut, din nou, ce inseamna sa ai o familie unita. Si am avut parte de o multime de distractie. Da, cu rude intre 70-90 de ani, dar care nu isi arata varsta si care stiu cum sa petreaca si sa se distreze. Nu va puteti imagina ce rasete au fost in cele 3 zile in care ne-am intalnit si am mancat si baut (da, nu mi-e rusine sa recunosc ca s-a baut), am ras si am facut glume tot timpul. Mi-a facut bine sa imi intalnesc rudele si prietenii de familie si sa ne adunam asa, ca pe vremuri. 🙂

O mare bucurie a fost cand mi-am vazut profesorul de vioara care mi-a pus vioara in mana si m-a invatat cum sa ma descurc cu o vioara. Da, a fost profesorul meu si da, totusi mi-a fost dor de el. Mi-am petrecut o jumatate de copilarie cu el, in sala de cursuri in care studiam. A fost bine sa vad si alti profesori dragi mie si sa le vad expresia de surpriza de pe chip cand au vazut o fata atat de schimbata in fata lor. Multa lume, chiar si vecini, nu m-a recunoscut din start. Un moment extrem de amuzant a fost cand am mers la casa la care stateam inainte si m-am intalnit cu o batranica din bloc. Am salutat-o, mi-a raspuns, am intrebat-o ce face, m-a intrebat ce fac, am schimbat cateva vorbe, iar la un momentdat imi spune: “Stii, eu nu prea te recunosc pe tine. Nu cumva esti…?”, iar eu i-am spus: “Da, eu sunt, Bianca!”. A inceput sa rada si mi-a spus ca nu m-a recunoscut si ca m-am schimbat mult. :))

Mi-a placut sa ma plimb prin oras si sa vad locurile pe unde am copilarit, dar m-am simtit putin incatusata si claustrofobic. Mi s-a parut un oras extreeeem de mic, dupa doi ani traiti intr-un oras ca Salonic. Am mers mult pe jos si am intalnit multa lume cu care am copilarit. Un lucru foarte ciudat mi s-a parut ca orasul e neschimbat. E ca si cum totul a ramas in loc, iar eu n-am plecat niciodata, dar totusi totul e atat de schimbat! Asta poate pentru ca eu am crescut si vad totul prin alti ochi.

Situatia la magazine si la institutii ale statului a fost complet diferita. Am intalnit numai lume suparata, incruntata, nefericita, nervoasa. Salariati carora probabil nu le ajunge salariul si care isi varsa nervii pe clienti. A trebuit sa imi scot buletinul (in sfarsit!), iar la evidenta populatiei (in afara ca i-am raspuns unei tipe in greaca) am intalnit numai tipe suparate pe viata, care raspundeau in doi peri. Lucrul asta m-a enervat enorm. Cand te duci la magazine, gasesti vanzatoare inchistate. Cand te duci la evidenta Populatiei, tot aia e. Si-acum ma intreb: salariatii astia chiar nu se gandesc ca ar trebui sa ne zambeasca un pic?!

Un alt lucru care m-a socat a fost felul in care toata lumea se cearta, in continuu. Toata lumea e artagoasa si incepe sa se certe de la o vorba spusa in gluma. De asemenea, mi s-a parut ca toata lumea e suparata, ingandurata si plina de griji. Nu prea vezi oameni care sa iasa doar ca sa se plimbe; lumea iese din casa grabita, ca sa rezolve treburi. Putini oameni rad sau zambesc pe strada, pentru ca sunt toti acaparati de griji si de probleme.

Mi-am cumparat o multime de carti de la libraria mea preferata, dar despre asta voi vorbi maine sau poimaine.

Am intalnit lume neserioasa, suparata, dar si amabila si draguta. Da, mi-a placut aceasta vacanta in Romania si imi voi aminti cu placere de saptamana asta. Ma asteptam sa fie mai urat, dar m-am distrat si mi-a facut bine sa vad persoane dragi mie. Cu toate astea, am fost extrem de bucuroasa cand am ajuns acasa, in Grecia, la caldura si la cainele meu.  Am intalnit si bariere cand a trebuit sa rezolvam ce aveam de rezolvat, dar am avut parte de multa distractie. Totusi, nu planuiesc o alta vacanta in Romania prea curand. 🙂

Septembrie = Festivalul ‘George Enescu’ :)

ImageDin doi in doi ani, pentru toti muzicieni din Romania si din afara exista un eveniment special. Acel eveniment ia loc in Romania, in Septembrie, si se numeste ‘Festivalul George Enescu’. Nu stiu cati dintre voi ati auzit de acest festival, dar in ultima vreme tot mai multa lume a aflat de el, avand parte de o publicitate imensa. Asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa va scriu si eu despre el.

Ce este Festivalul George Enescu? Este unul dintre cele mai mari evenimente de muzica din lume. Cu un prestigiu international, festivalul George Enescu reuneste, inca din 1958, unii dintre cei mai mare muzicieni pe scena Ateneului Roman si nu numai. Din doi in doi ani, timp de o luna, Enescu este amintit de artisti ca Maxim Vengerov, Hilary Hanh, Laura Aikin, Vadim Repin,Emanuel Ax s.a.m.d.

Anul acesta are loc editia cu numarul 21. Prestigioase orchestre se intalnesc in concerte fabuloase, mari violonisti, pianist si nu numai pasesc pe scena Ateneului Roman si incanta melomanii cu muzica lor. De asemenea, si in acest an se organizeaza concursul George Enescu, unde tineri muzicieni isi dau concurs pentru marele premiu.

Personal, cred ca Festivalul George Enescu este unul dintre cele mai frumoase evenimente pentru melomani si pentru instrumentisti. Mi-as dori sa pot fi acolo, dar, din pacate, distanta dintre Salonic si Bucuresti e cam mare. Sper, insa, ca intr-o zi sa cant pe scena alaturi de alti muzicieni si alaturi de o orchestra ca si London Philarmonic. Maybe one day…

Anul acesta este descries de organizatori ca si:

Ediţia a XXI-a a Festivalului Internaţional “George Enescu” (1-28 septembrie 2013) este una deosebită din cel puţin şase motive.

  1. Oferă un mix cultural unic, care îl pune în valoare pe compozitorul român George Enescu, alături de compozitori faimoși precum Richard Wagner, Giuseppe Verdi şi Benjamin Britten (comemorați în acest an ), Arnold Schoenberg, Gustav Mahler, Ludwig van Beethoven etc.
  2. Creațiile lui George Enescu vor putea fi auzite la București în interpretarea unică a unor artiști și orchestre faimoase, precum Concertgebouw Amsterdam, Staatskapelle Berlin, London Philharmonic, Münchener Philharmoniker, Royal Philharmonic London, Royal Stockholm Philharmonic sau Academy Saint Martin in the Fields.
  3. Programul ediției a XXI-a se ridică la nivelul evenimentelor internaționale de acest gen, consolidând poziția României ca gazdă a unuia din cele mai importante festivaluri din lume. Vor urca pe scena Festivalului unele din cele mai importante personalităţi ale muzicii clasice internaţionale, precum dirijorii Daniel Barenboim şi Mariss Jansons, pianiştii Radu Lupu, Murray Perahia, Pinchas Zuckerman, Maxim Vengerov şi Evgeny Kissin. Cunoscutul actor român Victor Rebengiuc va fi narator în cantata “Gurre-Lieder”, unde, alături de Corul şi Orchestra Filarmonicii George Enescu, va participa la realizarea unei producţii muzicale fără precedent.
  4. Vor veni pentru prima oară în România, cu ocazia ediţiei a XXI-a a Festivalului, formații și artiști precum: orchestra Rundfunk Sinfonieorchester Berlin – care va prezenta Tetralogia lui Wagner, pentru întâia dată la București, în ultimii 50 de ani -, Pittsburgh Symphony Orchestra, National Philharmonic Of Russia, Harmonius Chamber Orchestra – Osaka, Camerata Salzburg, Vortice Dance Company şi celebrul actor John Malkovich, narator în spectacolul “Comedia Infernală. Confesiunile unui criminal în serie”, pus în scenă de Wiener Akademie.
  5. Ca o reconfirmare a valorii Festivalului, vor reveni pe scenele din România orchestre faimoase, prezente şi la ediţia precedentă, precum Royal Concertgebouw Amsterdam și Staatskapelle Berlin, Academia Santa Cecilia di Roma.
  6. De asemenea, în premieră, ediţia a XXI-a a Festivalului va fi însoţită de transformarea Bucureştiului într-un spaţiu magic, într-o capitală a creativităţii. Bucureştiul creativ este un proiect original, care va fi derulat în timpul Festivalului cu scopul de a arăta patrimoniul cultural, bucuria şi spiritul creativ al românilor.

În total, sunt programate peste 150 de evenimente culturale, care vor avea loc la București și în mai multe orașe din țară: Arad, Bacău, Braşov, Craiova, Cluj, Dorohoi, Iași, Oradea, Sibiu şi Timișoara

Din cate stiu, biletele au fost sold out cu mult inainte de inceperea evenimentelor. Adica acum cateva luni. Mi se pare o chestier extreme de graitoare. Inseamna ca romanii indragesc muzica clasica.

Mai sunt cateva ore pana la concertul de deschidere.concert ce va fi sustinut de orchestra

Mie imi pare rau ca cei de la TVR nu difuzeaza concertul lui Leonidas Kavakos (care e grec si e considerat unul dintre cei mai buni violonisti din lume), Maxim Vengerov,Hilary Hanh si Vadim Repin. Mi se pare o bataie de joc ca se difuzeaza atatea prostii la TV si evenimente ca si Festivalul Enescu nu au loc in grila. Ce sa mai, televiziunea romaneasca.

Exista cineva pe-aici care va merge la festival? 🙂

O noua aparitie pe piata editoriala din Romania: Editura Epica!

logo epica

header_img

Cred ca unii dintre voi au aflat deja, dar vreau sa va prezint o noua editura ce si-a facut aparitia de curand pe piata editoriala din Romania: editura Epica. Editura Epica ne aduce numai titluri noi pe care multi dintre noi ni le doream in Romana (printre care si “Easy” de Tammara Webber) si promite a fi una dintre cele mai bune edituri din Romania. Am vrut sa va prezint aceasta editura pentru ca merita mai multa atentie si toti cititorii trebuie sa afle de ea. Deja are in portofoliu o multime de carti foarte bune.

Curiosi cum a aparut aceasta editura?Cititi mai jos. 🙂

 

Editura EPICA a apărut din dorinţa de a le oferi tinerilor posibilitatea de a citi în limba română cărţi pe care ei deja le îndrăgesc – dar şi cărţi pe care eu, Anca Eftime, directorul editurii, le iubesc –, urmărind, în acelaşi timp, să îi conecteze la ce este mai nou şi mai valoros în domeniul literaturii Young Adult. Editura EPICA se străduieşte să publice autorii cei mai valoroşi din domeniu, bestselleruri devenite sau în devenire, cu milioane de fani în toată lumea, traduse în multe limbi şi cu filme apărute sau în producţie la mari studiouri cinematografice.

Cărţile Editurii EPICA se înscriu în genul Young Adult, dar şi New Adult, iar pentru început vor fi publicate ficţiuni contemporane cu tuşe proaspete de Love Story şi Romance, toate având la bază o scriitură de prim rang, Literary, valoroasă, plină de încărcătură emoţională, cu personaje şi situaţii în care se vor regăsi toţi cei ce le vor citi. „Poveştile” noastre sunt reflexii ale stărilor sufleteşti ale tinerilor din zilele noastre, care se confruntă cu situaţii dintre cele mai noi şi mai diverse: incertitudine, dragoste neîmpărtăşită, pasiune, dorinţă, zbuciumul definirii propriei identităţi,  dar în acelaşi timp ele descriu şi un mediu social realist – realitatea, uneori crudă, în care ei „aterizează”,  unii dintre ei fiind nepregătiţi. Însă „poveştile” EPICA  au întotdeauna happy-end sau un fel de happy-end, depinde din ce punct de vedere este el privit. Latura educativă, de formare a individului şi implicit a viitorului adult, este un aspect tot timpul luat în calcul de editor – atunci când alege cărţile spre a fi publicate. Niciodată EPICA nu va publica titluri cu valenţe morale discutabile, în care personajele dau dovadă de superficialitate, rea intenţie,  îşi fac singure rău, sau îl fac celor din jur.

Se scriu şi apar foarte multe cărţi în genul Young Adult în momentul de faţă în lume, dar voi, cititorii EPICI,  vă veţi convinge şi veţi şti, la un moment dat, că doar un anumit tip de carte va apărea sub sigla EPICA – cea fără cusur, care n-aţi fi vrut să se fi terminat vreodată şi pe care o veţi purta în suflet şi în minte mult timp după ce-aţi terminat-o de citit.

anca eftime

ANCA EFTIME şi-a început cariera de editor acum 10 ani, publicând cărţi pentru copii şi tineri sub siglele CORINT JUNIOR şi CORINTeens. Experienţa şi buna cunoaştere a pieţei de carte pentru copii şi tineri este rezultatul a peste 600 de titluri alese şi publicate în această perioadă. Înfiinţarea unei edituri proprii este visul devenit realitate al unui editor care nu va renunţa niciodată în a crede că tinerii şi copiii noştri trebuie să fie conectaţi în timp real la ce se întâmplă pe plan editorial în străinătate şi că o poveste care te-a marcat şi, implicit, o carte valoroasă nu te pot face decât o fiinţă mai bună şi mai înţeleaptă.

Daca vreti sa aflati ce carti are in plan Editura Epica, vizitati site-ul acestora.

Ei bine, nu pot decat sa urez succes acestei edituri!Sper sa reusiti tot ce va propuneti!

The Syndicate-Shelena Shorts

I received this book from Shelena as an ARC.Thanks,Shelena!

I really ,really enjoyed this book.I read it on the beach,and this made it very special for me.I have to recognize that I didn’t expect to like it THAT much.The blurb attracked me because of the Romanian names and because of the Syndicate.I was very curious to find out what’s the deal with the Syndicate.

Once I started it,I was surprised:better than I thought!First,it’s very easy to read.I read 100 pages in like 2 hours,which is a record for me.It’s very easy to read because Shelena excluded the long ,boaring describes.And the pace is sometime alert,sometimes slow.

In the beginning ,Shelena doesn’t share  a lot of things about the Syndicate.The book starts with a discussion between Henri and Vasi .In this discussion,the author didn’t put any information about the Syndicate or about what’s going on and the curiosity kept me reading.Everything it’s brought to light from the dialogues.

There were many dialogues ,which made the book easier to read.Some of the dialogues were funny,some intense and some…well,some were weird.

It was strange and funny to find Romanian names in a book written in English.Why strange?Because,well,you don’t read every day a story with so many Romanian names and so many connection with Romania.And funny because   sentences like “Vasile,it’s the time” sound funny,doesn’t it?

Shelena built a smart connection with Romania.It was interesting to read a story which revolves around Romania and I was very pleased when I found out that Vasi is Romanian.

The story and the concept of Hybrids are very cool.Shelena proved a lot of imagination creating this story.But I don’t think that the characters are very well created.Maybe I didn’t pay enough attention,but I can’t remember how does Vasi or others characters look like.Instead we get to know their behaviours by reading .

Another thing that I liked at this book was the love story between Vasi and Riley.The link between them was so strange,but so romantic.And I liked Riley very much.At some poing ,I suspected her for something,but I finally find out the turth.

In the conclusion,”The Syndicate” is a good book.I rated it with 5 stars on Goodreads!

Vasile “Vasi” Petrescu is an eightenn-years-old Romanian boy.His parents were murdered three years ago and now he is alone with his sister.They are part of the Syndicate,and they are living with the other members in the Syndicate.Oh,but you’re asking what the Syndicate is,right?The Syndicate is a secret organization which is formed by the Readers,the Elders,the Guards and other people with skills .They are killing the Hybrids.The Hybrids were humans who were infected by other Hybrids.Now they are something like werewolves and very dangerous for humans.The Syndicate kills them.

Now ,the Syndicate is “approaching some of their most trying times”,as Henri told Vasi.Henri is the leader there and that means that he’s the oldest and most powerful of the Circle and he takes all the decisions in there.

One day,Henri gathers all the members in a meeting.The Readers,who have visions with the Hybrids,write down every Hybrid they saw and then give the papers to Henri.He gives to all the Guards(including Vasi) a few papers.Vasi receives 2 sheets of paper.Rosie,his sisters is Vasi’s Scout  and she finds out everything about the 2 Hybrids.One of them is killed easily by Vasi,but the other one is a…female.And it’s not Hybrid.Vasi doesn’t want to kill her because the Syndicate has a rule which is not allowing them to kill females.When the main character asks Henri about what’s going on,Henri tells him that the entire Syndicate is in danger because of this girl.Vasi has to kill her,even if he doesn’t want to.

He tries to kill her.He goes to her house and try it.But he can’t.This girl is so innocent and so beautiful,and so…He just can’t kill her.

Riley is clueless about all these things with the Syndicate and the Hybrids and so on.Vasi tells her everything,and somehow,she belives him.

But the girl is in danger.While Vasi was at her house,more Hybrids try to kill Riley ,but Vasi,like a super hero,saves her.Now ,he tries to figure out why the Hybrids are haunting her and what is so dangerous at this innocent girl.In the meanwhile,without knowing why,Vasi protects her.And soon,they fall in love with each other.

Do you think that Vasi will find out everything?Do you wanna know if Vasi and Riley will be a couple?Then you have to read this book!

For centuries, the Petrescu family has been protecting society from a danger that moves among the population undetected. Eighteen-year-old Vasi Petrescu has never had a problem carrying out his duty, but, when ordered to eliminate an eighteen-year-old girl, he is immediately taken out of his comfort zone.

The Syndicate has never targeted a female before, yet somehow this one has ended up on more than one hit list. Vasi would like to find out why, but there may not be time.

Now, he’ll have to decide whether or not to keep her alive even if it means going against his own family.

The action, mystery, and conspiracy in The Syndicate will take readers on an immersing journey in which decisions are not only life changing, but irreversible.

You can order it from here.

An exciting and fascinating new novel,which will hook you from the very first page till the last one.Filled with action,romance and secrets,”The Syndicate” is a book to be recommended! ❤

Despre justita din Romania si despre editura cea “respectabila”!

Laura Frunza-cu totii cred ca ati auzit sau ati citit acest nume.Daca nu,va zic eu cine este Laura Frunza.Laura Frunza este,la ora actuala,dupa parerea mea,cea mai buna traducatoare din Romania.A tradus pentru Rao,Litera si si multe altele…toate parteneriatele au fost resuite,in afara unuia:cel cu RAO!Editura Rao,pe care noi o consideram ,sau cel putin eu o consider(o consideram) una dintre cele mai prestigioase edituri din Romania…dar cred ca e cea mai josnica.Sa va zic cum sta treaba: Laura Frunza le-a tradus un numar destul de mare de carti,ei i-au promis doi euro pe pagina,tot ei au publicat cartile,iar banii datorati d-nei Laura Frunza pe 5 dintre aceste carti-au ramas in cont la ei,cand trebuiau sa fie in cont la d-na Laura Frunza.D-na noastra a dat in judecata editura aceasta atat de “respectabila”…si a pierdut procesul!De ce ?Cititi aici de ce.Tot aici ii puteti lasa Laurei Frunza mesaje,incurajari si pareri!

Urat,foarte urat din partea voastra!Si din cauza editurii Rao,si din cauza “justitiei” din Romania!