Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

Advertisements

Cu un pas mai aproape de final

Ieri am făcut pozele de sfârșit de an. O poză de grup, cu toți elevii clasa a 12-a, una pe fiecare clasă și câte una personală. Cea de grup va fi înrămată și pusă pe un perete al școlii, unde va rămâne pentru mulți ani și va fi admirată cu jind de următoarele generații, de viitorii elevi de clasa a 10-a, a 11-a, care își vor dori cu toată inima să ajungă și ei la momentul în care vor fi în cadrul pozelor și vor fi atât de aproape de final. Finalul clasei a 12-a,  pe care toți îl așteptăm cu atât de multă ardoare și pe care iată-l că vine.

Știu toate acestea pentru că doi ani de zile m-am uitat la celelalte generații dinaintea noastră care făceau poze și îi invidiam. Îmi doream atât de mult să trăiesc momentul respectiv, încât simțeam că fiecare celulă din corpul meu țipă de disperare și de nerăbdare. Voiam să trăiesc finalul și încă vreau. Și poate că îl trăiesc, sau poate că nu. Nu-mi este clar dacă finalul este reprezentat de zilele acestea în care cei mai mulți colegi ai mei lipsesc, holurile școlii sunt goale și terminăm în fiecare zi mai devreme decât ar fi trebuit.

Îi spun final, pentru că asta este.  Nu-mi place să mă gândesc la acest eveniment ca la un sfârșit. Sfârșiturile sunt triste, însă finalurile reprezintă startul unei noi etape și vin cu o bucurie enormă și un entuziasm de nestăvilit. În cazul de față, startul vieții noastre. Fiecare ne alegem drumurile acum. Agitația e mare, toată lumea învață pe brânci acum, inclusiv eu, care m-am trezit cu două luni înainte că vreau să fac un pas enorm și trebuie să recuperez tot ce am pierdut. În aer poți mirosi, practic, frica, nerăbdarea, oboseala și dorința de a nu da greș.

Am așteptat atât de mult să facem fotografiile astea, încât am și uitat de ele. Vineri am fost anunțați că luni le vom face. Ieri, în ziua fotografiilor, toată școala era prezentă, toți colegii mei erau îmbrăcați frumos, tunși, cu parfum mult, fetele machiate și aranjate. Inclusiv eu, care am vrut ca această fotografie să rămână pentru totdeauna în amintirea tuturor ca fiind eu. Voiam să demonstreze personalitatea mea care îmi place să cred că și-a pus amprenta asupra școlii. Am purtat o ie, ca să arate că nu provin din același loc cu ei, blugi negrii rupți, care îmi reprezintă personalitatea ușor smintită, pantofii aurii, care îmi țipă, practic, nebunia, părul mi-a fost perfect aranjat, machiajul pus la punct.

Cred, de fapt, că toți am vrut ca aceasta să fie unul dintre ultimele momente petrecute împreună și să fie memorabil. Îmi place să cred că am vrut ca generația noastră să rămână în memorie așa cum am fost pe toată durata celor trei ani în care am fost împreună – nebună, de nestăpânit, cu diferențe multe și cu prea mult tupeu și umor.

Mă gândeam că va fi un moment memorabil, la care să mă gândesc peste douăzeci de ani și să zâmbesc cu dor. Din păcate, nu a fost așa.

Uitându-mă la generațiile din urmă, aveam impresia că este un moment care îi unește și mai mult și care face ca despărțirea să fie mai grea, în același timp anunțând, într-un fel, faptul că finalul liceului să apropie cu pași repezi.

Pentru mine, a fost un moment absolut banal. Nu m-am bucurat de el. Nici măcar nu am simțit că mă distrez. Voiam doar să mă duc acasă, să mă întorc la învățat și la studiat, la toate lucrurile care mi se par acum de o importanță maximă, aproape vitală.Nici faptul că Nefeli era acolo cu mine nu m-a mișcat, pentru că cele mai speciale momente cu ea le-am trăit în afara școlii, iar noi nu avem nevoie de un pretext pentru a ne face amintiri. Nu am simțit nici legătura pe care mă așteptam să o simt cu colegii mei, sentimentul acela că trăim ceva extraordinar împreună, care să ne lege pe veci. A fost un moment ca oricare altul, de fapt.

M-am întrebat de ce și aproape că am fost dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că toți suntem obosiți de fețele pe care le vedem în fiecare zi de trei ani, că pereții aceia ne-au devenit închisori, că simțim că așteptăm și vrem ceva care ne este răpit de pierderea de timp și energie numită ”școală”. Că deja toate momentele acestea și-au pierdut farmecul pentru că ne-am schimbat și am crescut și avem nevoie de mai mult.

Așa că suntem cu un pas mai aproape de sfârșit. Eu una de-abia aștept să ies de pe porțile școlii și să nu mă mai întorc și nu sunt deloc tristă că se termină. Mă sperie? Bineînțeles că da. Ar fi inuman să nu te sperie incertitudinea viitorului. Însă în incertitudinea aceasta se găsesc atât de multe posibilități și promisiuni, încât uiți ușor de frică.

Știu că îmi va fi dor, dar sentimentul acesta face parte din viața de zi cu zi și din procesul de maturizare. E parte a vieții de adult, iar noi pe asta o vrem și o așteptăm.

10 motive pentru care aștept cu nerăbdare să termin liceul

Ieri am aflat că mai am doar trei luni de liceul. Anul școlar se termină pe 26 mai pentru noi, cei care nu dăm examenele naționale pentru a intra la o facultate în Grecia. Tot ieri s-au împărțit declarațiile pe care fiecare elev trebuie să le completeze pentru a lua parte la examen. A fost, deci, primul pas decivis înspre viitorul pe care toți îl visăm. Iar nouă ni s-a spus că, practic, mai avem trei luni din viața pe care o cunoaștem atât de bine, pe care am trăit-o timp de 12 ani. Dacă scoatem din calcul toate zilele libere și cele două săptămâni de vacanță de Paște, nici trei luni nu mi-au mai rămas.

school-hallway

Sentimentele mele sunt contradictorii. Predomină, bineînțeles, nerăbdarea și ușurarea. Însă undeva, într-un colț al ființei mele, nu am cum să nu fiu absolut terifiată de faptul că termin liceul și că tot ce îmi este familiar se termină. Ieri am avut un șoc când m-am uitat în jur, mi-am văzut toți colegii glumind și râzâd în clasă, cu tipica lor nebunie, și mi-am dat seama că pe unii dintre ei nu îi voi mai vedea niciodată, după trei ani de zile în care am petrecut șapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână, cu ei.

Cu toate acestea, ziua de azi mi-a confirmat că liceul trebuie să se termine cât mai repede. Am avut o zi care m-a obosit psihic. Am scris un eseu de două ore, în care a trebuit să mă lupt cu colegii mei care nu voiau să tacă din gură, în timp ce încercam să scriu ceva coerent. După ce am terminat eseul, mi-am deschis veșnicul caiet unde îmi scriu gândurile și am înșirat cele zece motive pentru care abia aștept să se termine liceul. Habar nu am unde voi fi anul viitor pe vremea aceasta, însă cert este că nu mai suport holurile școlii, băncile mici și chipurile pe care le știut deja pe de rost.

Așadar, cele zece motive pentru care aștept cu nerăbdare să ies de pe băncile școlii sunt:

  1. Am obosit să fiu forțată să socializez cu oameni cu care nu am nimic în comun

Unul dintre cele mai rele lucrurile la școală a fost, pentru mine, faptul că a trebuit să petrec atât de mult timp cu niște ființe cu care nu am nici o legătură. Din toți cei 24 de oameni care suntem în clasă, am ceva în comun cu maxim trei. În rest, diferențele dintre mine și colegii mei sunt uriașe. La naiba, pe unii nici măcar nu îi simpatizez și, ca să fiu sinceră, îmi vine să îi omor cu zile pe cei mai mulți dintre ei. Problema nu sunt diferențele dintre noi, ci faptul că ei nu știu să treacă peste ele și nu acceptă ca cineva să ducă o viață diferită de a lor.

  1. Mi s-a urât de rutina de a mă trezi în fiecare zi la șapte doar pentru a sta șapte ore degeaba

Trebuie să înțelegeți că eu ador să mă trezesc dimineața. Dacă aș putea, mi-aș începe activitatea la ora 5, când este încă liniște și toată lumea doarme. Sunt doar eu și gândurile mele, fără a fi deranjată de așteptările și cerințele oamenilor din jurul meu. Nu trezitul devreme este problema, ci inactivitatea de după. Pur și simplu nu mai suport să stau într-o bancă minusculă timp de șapte ore, înconjurată de idioți care urlă ca din gură de șarpe, fără a face ceva productiv, când am o mie de activități pe care trebuie și vreau să le fac.

  1. Mă sictiresc glumele proaste și ironiile colegilor

La mine în clasă predomina nevoia fiecăruia de a ieși în evidență. De cele mai multe ori, nu într-un mod bun. Am o mulțime de colegi care suferă de un acut complex de inferioritate care îi face să apeleze la tot felul de tertipuri pentru a atrage atenția asupra lor. De exemplu, glumele proaste și ironiile care se vor a fi deștepte, reușind doar să agaseze restul lumii și să demonstreze cât de limitați sunt ei. Unde mai pui că mai am și câțiva rasiști și misogini în clasă.

  1. Nivelul de imaturitate din clasă mă exasperează

Nu înțeleg ce am făcut să nimeresc într-o clasă cu mai mulți băieți decât fete. La naiba, nu sexul colegilor mei este problema, de fapt. Problema cea mai mare este lipsa de educație din familie și imaturitatea de-a dreptul frustrantă. Putem lua ca exemplu eseul de azi, asupra căruia nu m-am putut concentra cum trebuie, pentru că dragii mei colegi erau puși pe șotii și glume, țipând din gura mare și dându-se în spectacol, fără a ține cont de cei care voiau să scrie ceva bun. În general, clasa mea este vestită în școală pentru prostiile pe care le facem și pentru gălăgia nestăvilită.

  1. Mă irită complet falsa aparență a bunătății și a maturității

Am să fiu sinceră. Cei mai mulți dintre colegii mei sunt falși. Chiar dacă râdem și glumim sunt sigură că bârfele despre mine și nu numai sunt la ordinul zilei. Spre exemplu, toată lumea crede că sunt putred de bogată doar pentru că sunt stilată și am cel mai bun telefon dintr-o masă de aproximativ 500 de elevi. Îi las în pace și nu mă amestec în treburile lor, comunicând cu ei doar când este nevoie. Nu mă încred deloc în zâmbetele lor, pentru că privirea spune totul. Și apoi, sunt complet exasperată de pretențiile lor de oameni maturi. Mai toți se vor a fi adulți, când de fapt se comportă ca niște copii.

  1. Urăsc ideologiile pe care încearcă să ni le forțeze profesorii

Zău că îmi apreciez profesorii, mai ales pentru că au de-a face cu o clasă ca a mea, doar că mulți dintre ei sunt atât de old school, încât au și uitat că lumea se bazează pe diferențele dintre oameni și că două persoane nu pot fi la fel. Ideile și opiniile lor pot fi interesante. Problema intervine în momentul în care ei încearcă să ne impună crezurile lor, refuzând să accepte faptul că lumea și generațiile se schimbă, și că noi nu putem crede în aceleași lucruri ca ei. Dacă ar avea vreun rost, le-aș explica câtorva dintre ei că fiecare persoană vrea altceva de la viață și că nu mi se pare deloc corect faptul că ne consideră inferiori lor doar pentru că avem alte vise.

  1. Am trecut de stadiul de liceană, atât fizic, cât și psihic

Nu mă mai regăsesc în tot ce înseamnă a fi elev. Școala nu mai reprezintă o prioritate pentru mine și consider că mă ține pe loc. Am atât de multe lucruri pe care aș putea să le fac în timpul pe care îl pierd la școală, încât mi se ridică tensiunea. Fizic, nimeni nu mă crede când le spun că sunt în clasa a 12-a. O dată, la un concert la care am avut reducere la bilet, mi s-a cerut carnetul de elev pentru a demonstra că nu sunt studentă. Eu zic că ar fi cazul să trec la etapa următoare.

  1. M-am săturat să ridic mâna de fiecare dată când am nevoie la toaletă.

Mi se pare deja penibil ca la 18 ani să îmi cer voie la baie. Partea mai rea este că, datorită elevilor care nu înțeleg că hârtia igienică nu este făcută să fie risipită, directorul școlii a hotărât ca aceasta să fie ținută la birou, de unde ne ducem să cerem înainte de a folosi toaleta. Mă exasperează la culme că directorul trebuie să știe când am eu nevoie la baie. Unde mai pui că se așteaptă de la noi să ieșim în lume și să ne comportăm ca adulții, când noi încă trebuie să ridicăm mâna ca să mergem la baie.

  1. Vreau să studiez dimineața

Perioada aceasta este atât de importantă pentru cariera mea, încât mă enervează la culme că trebuie să studiez după-amiaza, când deja sunt obosită după peripețiile cu colegii de la școală. Tânjesc după studiul odihnit de dimineața, pe care acum îl pot face doar sâmbăta. Gata, m-am săturat să mă țină școala pe loc. Îmi vreau viața acum.

  1. ÎMI VREAU LINIȘTEA, LIBERTATEA ȘI ALEGERILE PROPRII!

Nu mai pot să fiu băgată într-o oală cu oameni cu care nu am nici o legătură. Nu mai vreau să fac lucruri care îmi sunt impuse de alții, nu mai vreau să tac, nu mai vreau să am de-a face cu un sistem de rahat. Nu mai vreau să fug după aprobarea unor persoane care se cred importanți doar pentru că au puterea de a ne pune niște note. Nu mai vreau să am de-a face cu imaturitate și cu falsitate. Îmi vreau libertatea. Vreau să mă trezesc dimineața la cinci, să beau cafea, să fumez și să scriu, apoi să mă culc, să mă trezesc pe la nouă și să studiez. Vreau să ies la o cafea dimineața, vreau să îmi fac orele de vioară dimineața, vreau să-mi câștig banii, să-mi dau concertele, să călătoresc în voie și să învăț pentru că vreau eu să o fac.

Pfui, ce bine a fost! Sunt atât de obosită de școală, încât lunile acestea trei mi se par interminabile, chiar dacă știu că sunt cele mai ușoare. La fel de bine știu că la un moment dat voi regreta școala. Însă până atunci, motivele acestea mă fac să ard de nerăbdare până când voi călca pentru ultima dată în afara școlii și voi pleca din acel loc fără să mă uit înapoi.

Dacă sunteți și voi elevi, aștept părerile voastre despre școală. Vreau să aud dacă vă place, dacă nu și care motivele din spatele sentimentelor voastre legate de instituția aceasta. J

Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Dragi profesori…

*Aceasta este o scrisoare deschisa catre toti profesorii din lume.*

Dragi profesori,

Scrisoare asta vine din inima unei eleve care obisnuia sa aiba 10 pe linie. O eleva care obisnuia sa fie cea mai buna la fiecare materie, care isi facea temele mereu si care nu se ducea niciodata la scoala fara sa fi citit lectiile. O eleva care, insa, era un copil. O eleva care nu era si studenta la facultatea de muzica, care nu trebuie sa jongleze printre repetitii, meditatii, ore de vioara, ore de pian, studiu intens de cate 5-6 ore si alte atributiuni. O eleva care are acum 17 ani si viseaza la momentul in care nu va mai trebui sa treaca prin cinci ore de matematica pe saptamana. O eleva care, spre deosebire de aproape toti ceilalti elevi din scoala, stie ce vrea.

Primul lucru pe care vreau sa vi-l spun este ca nu urasc scoala. N-am urat niciodata scoala. Am displacut anumiti colegi, am displacut anumite materii, anumite lectii, anumiti profesori. Insa am crezut intotdeauna ca scoala este interesanta. Obisnuiam sa fiu entuziasmata la gandul ca voi invata ceva nou. Acum? Acum am crescut si am inteles ca scoala, pentru mine reprezinta numai o piedica. De ce? Pentru ca mi-am gasit menirea. Stiu exact ce vreau de la viata. Stiu ca vreau sa fiu o solista faimoasa, o violonista exceptionala. Si lupt in fiecare zi pentru asta. Lupt si cand sunt atat de obosita incat imi vine sa urlu, lupt si cand ma dor picioarele, si cand e prea greu. Nu ma plang. Imi veti spune ca fac totul pentru mine si am sa va dau dreptate, pentru ca fiecare repetitie, fiecare ora de studiu, fiecare ora de muzica sau de meditatii ma ajuta pe mine. Si nu va cer nimic, decat putina intelegere.

De fapt nu, nici asta nu va cer. Va cer doar sa nu mai considerati ca cineva care nu are aceeasi pasiune cu voi este prost. Va cer sa nu va mai considerati cei mai destepti dintr-o camera doar pentru ca sunteti mai batrani.

Haideti sa va spun ceva. Nu sunteti mai destepti decat elevii vostri. Sunteti mai experimentati. Mai educati. Aveti o diploma in mana, dar asta nu va face mai destepti. Si stiti si de ce? Pentru ca in momentul in care voi jigniti 24 de oameni cu o usurinta uimitoare si zambiti fericiti, nu aratati decat faptul ca sunteti ami puternici si a va arata puterea in fata unor persoane mai neputincioase va face fericiti.

Nu am sa inteleg niciodata de ce simtiti nevoia sa faceti anumiti oameni sa se simta prosti doar pentru ca nu ii cunoasteti si nu stiti de ce nu invatata. Bineinteles, sunt si copiii care sunt pur si simplu dezinteresati de tot ce inseamna scoala si cariera, dar sunt si aia, ca mine, care sunt mult prea interesati de cariera lor, care stiu ce vor de la viata lor si care pur si simplu nu au timp de a invata pentru scoala pentru ca sunt prea ocupati sa lupte pentru cariera pe care o vor. Aia care ar vrea sa aibe timp sa invete si care ar vrea sa mai ridice si ei mana din cand in cand, dar cand vin acasa au de studiat, sau au antrenamente, sau repetitii, poate meditatii. Pe aia nu ajungeti niciodata sa ii cunoasteti. Si stiti de ce? Pentru ca nu le dati nici o sansa. Ii judecati de la primul raspuns gresit, de la prima tema nefacuta. Ii considerati fraieri, usor prostuti, fara vise si pierde-vremea. Ii judecati fara sa stiti ce sa ascunde in spatele aparentelor.

Iar dupa, tot voi sunteti aia destepti.

Sunteti destepti pentru ca judecati fara sa stiti, pentru ca va bucurati de sarcasmul vostru jignitor, pentru ca jigniti un om care are pur si simplu o zi proasta, pentru ca va credeti ce mai despteti, pentru ca nu puteti intelege diferitul. Pentru ca aveti voi impresia asta ca toata lumea vrea acelasi lucru de la viata.

Nu toata lumea vrea acelasi lucru de la viata. Va place sa pretindeti ca voi nu judecati pe nimeni, dar nici nu va inchipuiti cum va faceti elevii sa se simta atunci cand ii luas in ras pentru un raspuns gresit. V-ati intrebat vreodata de ce elevii urasc scoala atat de mult? V-ati ganditi vreodata ca poate, intr-o masura cat de cat mare, este vina voastra? Este vina felului in care ii faceti sa se simta, ca si cum nu sunt buni de nimic, atunci cand faceti bascalie intr-un mod exagerat de ei?

Poate ca ar trebui uneori sa va aduceti aminte ce incercati sa invatati alea 24 de suflete. Ne spuneti in fiecare zi ca nu e bine sa judecam pe altii, ca niciodata nu stim ce se ascunde in spatele unui zambet, ca diferitul e bun. Dar voi il acceptati? Sunt putine cazurile in care voi chiar apreciati un elev diferit, chiar daca nu este stralucit.

Ar trebui sa nu mai faceti diferente intre elevi. Nu, diferente ar trebui sa faceti pentru ca e firesc, dar diferente bune. In afara clasei ar trebui sa lasati diferentele la o parte. Ar trebui sa acordati fiecarui elev o sansa ca si om. Pentru ca, sa fim seriosi. Valoarea unui om se vede in viata, nu in scoala. Scoala te invata prea putine.

Nu generalizez. Unii dintre voi incurajeaza copiii, diferitul, binele. Insa unii dintre voi… ar trebui sa va mai revizuiti comportamentul si moralitatea. Si-ar trebui sa va aduceti aminte ca o data, acum multi ani, cineva statea in fata voastra si facea pe desteptul, de multe ori jignindu-va. Atunci poate veti intelege cum este sa fii elevul catorva dintre voi.

O diploma, un manual, un catalog si o catedra nu va da dreptul sa jigniti niste persoane cu interese diferite de-ale voastre.

Cu respect,

O eleva diferita.

12039439_744173452375859_1190223361069621002_n

Sfarsit de an, sfarsit de ciclu gimanzial

Azi m-am hotarat sa scriu traditionalul post de sfarsit de an. Numai ca, de data asta, nu va fi numai un post de sfarsit de an, ci si un post de sfarsit de ciclu gimnazial.

Am terminat clasa a 9-a joi. Yup, am terminat gimnaziul. Pretty awesome.

Am inceput gimnaziul in Romania, in 2009? Parca 2009 era. Am inceput gimnaziul, gandindu-ma la cat de mult vreau sa ies de-acolo, la banchet, la momentul cand voi petrece cu colegii si cu profesorii, in clasa a 8a. Ma gandeam la ce liceu sa merg, la cum sa imi continui cariera. Faceam fata rautatilor, deveneam mai puternica pe zi ce trece, nu ma tragea inima sa ma duc la scoala. Si ma gandeam la banchet.

Numai ca, nimic din ce planuiam sa fac nu s-a intamplat de fapt.

Am terminat gimnaziul in 2014,in Grecia.

Cand am inceput gimnaziul, nici prin cap nu mi-a trecut ca nu il voi termina in Romania, la Scoala de Muzica “N.N. Tonitza” Barlad. Dar uite ca, de multe ori, viata ne ia pe nepregatite. Am terminat gimnaziul cu alti colegi, am facut banchetul cu prieteni, nu cu colegi. Am dansat alaturi de alti profesori decat cu cei care ma gandeam ca voi dansa. Am terminat gimnaziul la “1ο Γυμνάσιο Περαίας /1o Gymnasio Peraias”, adica la primul gimnaziu din Perea, Salonic.

Pe parcursul gimnaziului am invatat multe. Nu, nu l-a scoala, pentru ca acolo nu am invatat nici 5% din cunostintele pe care le am acum. Dar am trecut prin multe. Uitandu-ma inapoi, din momentul in care am pasit in curtea scolii, in Septembrie 2009, pana acum, cand am iesit pe curtea scolii pentru ultima data, pe 19 Iunie 2014, am trecut prin atat de multe lucruri, bune sau rele, dar din fiecare am invatat ceva. Atat Grecia, cat si toate chestiile prin care am trecut m-au invatat ceva. Sunt o persoana complet diferita de cea care eram la 11 ani, cand am inceput gimnaziul. Si nu ma refer numai fizic ( cu toate ca m-am schimbat enorm, si fizic), dar si mental. Am crescut, m-am maturizat, am invatat sa ma descurc, am invatat sa ma bucur de viata, am invatat sa ignor anumite lucruri. Am avut “prieteni” care m-au dezamagit, am gasit prieteni adevarat (Love you, Antonia!), m-am distrat, am avut parte de dezamagiri, mi s-au deschis noi orizonturi, noi oportunitati, am reusit sa fac lucruri pe care nu as fi reusit sa le fac in Romania si am adunat experienta. Am schimbat doua scoli, m-am mutat de doua ori, am intrat la conservator, am citit (mult!), am invatat Greaca, Engleza, iar acum m-am apucat de Rusa. Am invatat sa fiu eu, sa am incredere in mine si sa fiu mandra de tot ce fac.

Am trecut prin multe schimbari, care m-au ajutat sa fiu cine sunt acum. Au fost multe greutati si piedici de depasit, si inca sunt, dar la sfarsitul zile am fost, sunt si voi fi fericita. It’s a good life, a spus o data un personaj pe care-l iubim. Si este.

In  ultimul an scoala mi s-a parut mai usoara si ai placuta, chiar daca au fost si momente cand nu vroiam sa ma duc. Dar m-am distrat si mi-am facut mai multi prieteni. A fost un an mai usor decat anul trecut. Au fost momente frumoasa, dar si momente mai putin frumoase. Am vizitat doua tari: Italia si Romania. M-am distrat mult anul asta. Foarte mult. Am reusit si mi-am mai facut un tatuaj si mi-am facut si 3 piercing-uri. Mi-am schimbat vioara. Am tinut concerte. A fost bine. A fost un an de care m-am bucurat.

Si care a trecut extrem de repede. FOARTE repede.

Imi aduc aminte anul trecut, cand am inceput scoala, eram atat de nefericita. Si acum ma-ntreb cand naiba a trecut timpul. Cand?! Unde?! Nu-mi explic.

Mi-au mai ramas trei ani de scoala, apoi plec de-acasa ca sa studiez. Unde? Nu stiu inca. Tot ce stiu e ca mi-au mai ramas doar 3 ani, ca in 3 ani termin scoala, ca in 2 voi fi majora si cresc, cresc, cresc!

Joi am avut banchetul! Un lucru pe care il asteptam de mult! Am fost ATAT de entuziasmata si OMG, ce bine a fost!

La inceput, cand am aflat ca se face la un hotel de lux, nu am vrut sa ma duc. Dar apoi m-am gandit “Hei! De ce sa nu ma duc? Am asteptat inca de cand eram mica momentul asta!”, asa ca m-am dus. Mi-am cumparat rochie, m-am aranjat si-am plecat.

10421488_891133677596315_7283622740231552621_n

Am avut probleme cu uriasele unghii false pe care am vrut sa mi  le pun. Nu stiam cum sa agat lucrurile, nu puteam sa scriu pe telefon, nu puteam sa fac nimic. Ei, m-am obisnuit la un momentdat, dar tot nu imi mai pun vreodata. Raman la unghiile mele scurte, de violonista.

Joi seara m-am transformat intr-o adolescenta grecoaica. Am dansat, am cantat, am ras, am glumit, m-am simtit bine. Si gasca a fost super ok. Ne-am distrat toti. Cred ca toti ne-am dat seama ca e probabil ultima data cand vom fi impreuna cu adevarat, asa ca am profitat. Si mancarea a fost buna, mai ales ca totul a fost gratis.

Am facut multe, multe poze, si m-am distrat mult. La sfarsit ma dureau picioarele, dar a meritat.

Asta e gasca:

10404304_890848057624877_7258784147063648455_n

Ce mi-a placut? Ca toti am fost acolo sa ne distram. Da, unele sau dat in figuri si au venit acolo numai pentru rochii, dar 99% au venit sa se distreze. Si eu m-am distrat mult si mi-a parut bine. E o seara de care imi voi aminti multa vreme de-acum in colo.

10424262_891133727596310_5974667225216111881_n 10426323_891133614262988_3163001621232376749_n 10441926_891113840931632_7709596811574931201_n 10478153_891133540929662_242323102953984872_n

 

10487522_891133810929635_5160758763524886157_n

(Incercam sa le imitam pe niste colege, dar nu prea ne iesea. :)) )
10492516_891133770929639_6130283408215401329_n

 

Da, a fost frumos.

10384544_891114087598274_444019484148911389_nNe vom intalni peste 10 ani, pe 19-6-2024.

Imi va fi dor de unii dintre colegi si sunt constienta ca, o data cu liceul, se vor schimba multe. Liceul va fi diferit si va trebui sa ma imprietenesc cu altii si probabil ca imi va fi dor de gasca uneori, dar cred ca e bine sa schimb “peisajul”. Sunt incantata sa merg la liceu si sa termin cu scoala o data, dar un pic de nostalgie exista.

Au fost niste ani buni. Imi voi aduce aminte cu placere de gimanziu si de toate intamplarile prin care am trecut, de toti oamenii pe care i-am intalnit si de tot ce am facut in anii astia. Au fost si niste realizari destul de mari pe care le-am avut in gimanziu.

Acum ca a venit vara, am multe planuri. Trebuie sa le pun pe hartie mai intai si apoi vi le voi arata si voua. Stati pe fir, urmeaza multe postari frumoase, frumoase.

So bye bye, junior high…

Sfarsit de clasa a 9-a…

Azi vreau sa va explic cum sta treaba cu sfarsitul clasei a 9-a sau sfarsitul ciclului gimnazial. Sau, mai bine spus, sa va spun cum e sa traiesti un ‘sfarsit’ pe care l-ai asteptat atat de mult.

Inca de prin clasa a 3-a am asteptat sa termin scoala. Ca sa nu treaca anii mai greu, am incercat sa iau pas cu pas, clasa cu clasa. Am asteptat sfarsitul clasei a 3-a, sfarsitul ciclului primar si am simtit un sentiment de triumf la fiecare premiere, la fiecare afisare de rezultate de la examene.

Am fost trista la fiecare inceput de an, dar determinata sa mai “elimin” un an. In ritmul asta am trecut prin 9 ani.

Il termin pe al noualea in cateva zile. In 12, mai exact.

Sincera sa fiu, nu procesez inca ca termin clasa a 9-a. A 9-a?! Cand naiba s-a intamplat asta? Cand am crescut atat? Cand m-am schimbat atat? Nu imi dau seama cand trece timpul, cand trec anii, cand ma schimb eu! E atat de amuzant si de fascinant cum trec zilele si nu iti dai seama ca se schimba lucrurile, ca tu te schimbi, dar cand te uiti in urma, totul e diferit, schimbat, familar si nu prea. Stai si te uiti in jur, retraind momente de cand erai mica, aveai 7 ani si de-abia invatai sa tii arcusul in mana, si te uiti cu mirare la partitura din fata ta, la capriciul nr. 14 a lui Paganini si te-ntrebi cand ai ajuns sa studiezi asta, cand ai ajuns sa fii studenta la conservator, sa vorbesti despre plecarea in strainatate peste 3 ani, a doua plecare in strainatate, cand ai ajuns sa te gandesti la facultate, si sa zambesti la gandul asta. Te uiti in oglinda si-ti vezi formele, te uiti in dulap si vezi haine de adolescenta si patura de cand erai mica pe care n-ai mai atins-o de ceva timp si te vezi pe tine, un chip familiar si nu prea. Te simti inca mica, traiesti cu impresia ca ai numai 10 ani si ca inca esti prea mica sa faci anumite lucruri. Trebuie sa-ti reaminesti uneori ca ai aproape 16 ani, ca trebuie sa incetezi sa fii atat de matura, ca trebuie sa incepi sa incerci anumite lucruri si ca trebuie sa incetezi sa le mai faci pe altele. E ciudat, infricosator si ‘exciting’, felul in care trece timpul.

Numar zilele pana pe 21 mai ca pe altceva. Imi dau seama ca nu mai facem scoala vineri pana la data respectiva si sunt usurata, pentru ca  pot studia mai mult si nu mai trebuie sa “alerg” la fel de mult ca deobicei.

Dar imi dau seama ca se mai termina un ciclu si ca mai am un pic si termin de tot. Si sunt atat de fericita ca ma apropii de clasa a 12-a si de colegiu, academia sau ce mama naibii va fi acolo unde ma voi duce. Totusi, nu pot sa nu fiu un pic trista din cauza ca termin.

Nu-mi place scoala. Urasc orele, urasc sa ma trezesc dimineata, urasc sa nu pot face ce vreau eu, cand vreau eu, urasc sa nu pot studia cum trebuie. Dar sunt parti care chiar imi plac. Cum ar fi momentele in care ma doare burta de ras, sau chestiile noi pe care le aflu cateodata, discutiile cu unii profesori, experienta de a fi numita in fiecare zi, ‘fashion icon’ sau gasca.

E un pic trist sa-ti petreci 3 ani cu o clasa, sa impartasesti atatea momente, sa ai ceva in comun cu ei, sa formati o legatura ciudata, sa ii displaci total cateodata si, deodata, sa nu o mai faci.

E trist sa te desparti de gasca. Am gasit prieteni adevarati in ei, m-am distrat, ne-am certat, am impartit momente frumoase, dar, cel mai important, am fost acceptata asa cum sunt. Suntem o gasca puternica, dar avem si momentele noastre in care nu ne suportam. Iar de anul viitor, nu vom mai fi impreuna. Cred ca mai toti stiti cum e sa te desparti de niste prieteni dragi, nu?

Chiar daca jumatate din timpul petrecut cu ei, colegii m-au disperat, e ciudat ca acum ma simt un pic trista sa ne despartim. Am impartasit, timp de un an in cazul meu, multe intamplari, am trecut prin probleme, am “urat” profesori impreuna, ne-am plans de cat de mult am avut de invatat, am trait emotiile tezelor impreuna si am petrecut 9 luni mai mult sau mai putin impreuna. Ne-am bucurat toti la reusitele altcuiva, ne-am sustinut unii pe altii, am ras, am glumit, ne-am certat, dar cel mai important, ne-am acceptat.

Daca in Romania nu am avut parte de o asa clasa, in Grecia am gasit-o. Am gasit genul de clasa care sa ma aprecieze, sa ma accepte, sa ma incurajeze, sa ma faca sa rad, sa ma invete limba greaca mai bine si sa ma considere una de-a lor.

Sfarsitul de clasa a 9-a e exciting, dar si un pic trist. Marti am facut fotografiile de final si zambeam, dar erau niste zambete strambe.

De anul viitor ne vom desparti toti, ne vom imparti prin 7 locuri, dar poate ca ne vom revedea peste ani si ani, poate nu. Dar sigur ne vom aminti de prostiile pe care le-am facut si de rasetele isterice din clasa. Poate imi va fi dor de unii, poate nu. Dar momentele astea vor ramane, undeva in mintile noastre si ne vom aminti cu drag de ele, in timp ce vom fi altundeva, cu altcineva, altcumva.

Sunt atat de entuziasmata pentru anii care vin si de-abia astept sa plec, sa termin, sa cresc, sa traiesc anumite experiente, sa dau de probleme.  Si totusi as vrea sa inghet timpul, sa nu cresc, macar pentru o zi sa raman asa cum sunt acum, sa imi amintesc fetele unora exact, sa stiu cu cine mi-am petrecut sute de zile din viata si peste 20 de ani. Pentru ca, chiar daca vrem sau nu, scoala si colegii fac parte din viata noastra si au un loc important, punandu-si o amprenta pe viata si pe adolescenta noastra. Multe lucruri pleaca de la scoala si de la colegi.

De-abia astept banchetul, prima zi de liceu (liceu?! Cand, fratilor, cand?!), ultima zi de liceu, absolvirea, Anglia, academia si restul…

Experienta ‘Let’s Do It Greece’ 2014

Azi am avut parte de o experienta foarte interesanta la scoala si vreau sa o impartasesc cu voi.

Dar sa o luam cu inceputul.

Luni, 31/03/2014. Ultima ora. Matematica. Toti eram pe jumatate adormiti, pe jumatate nerabdatori sa iesim de acolo. Auzim o bataie in usa, care ne trezeste pe toti. Intra unul dintre directorii adjuncti, si ne cere atentia penru 5  minute. Ne anunta ca miercuri facem numai 5 ore, iar ultimele doua ore le petrecem…

Curatand clasa!

Toata lumea a fost entuziasmata si s-au facut imediat planuri pentru ziua de Miercuri. Fiecare a spus ce aduce si, desi nu ma asteptam, toata clasa a fost entuziasmata.

Ziua de Miercuri a venit repede, si ora a sasea a venit si mai repede. La inceputul orelor, toata lumea a aratat ce a adus. M-a uimit faptul ca aproape toata lumea a adus solutii scumpe de curatat, hartie, bureti, maturi si flori. Toata lumea era determinata sa faca clasa mai frumoasa si sa o curete cat mai bine.

A cincea ora s-a terminat la 12:35. Am avut o pauza de 5 minute si, la 12:40, cand ni s-a deschis clasa (toate clasele se inchid pe durata pauzelor, iar elevii trebuie sa iasa toti afara), am navalit toti si ne-am apucat de treaba.

Ce am vazut?

Determinare, harnicie, spirit de echipa, entuziasm.

M-au uimit de data asta.

Aproape toti.

M-au uimit prin faptul ca majoritatea dintre colegii mei au stiut cum sa dea cu o matura, cum sa stearga un geam. M-au uimit prin faptul ca nu s-au certat. Am fost o echipa. Am impartit toate produsele de curatare si ne-am urcat si pe mese, ca sa facem clasa mai frumoasa.

Au fost si lenesi, intr-adevar, dar au fost putini. Vreo 3. Din 26.

Toti ne-am sters bancile. Daca era dupa mine, ne-ar mai fi trebuit o ora sa curatam si scaunele de scris. Am sters geamurile, dulapurile, am maturat, am dus gunoiul, am curatat usa, masa profesorului, orice. Am luat clasa aia si am facut-o de la alfa la omega. Am curatat pana si ramele de la geamuri, unde am gasit tarna. Si asta mi-a adus un nou sentiment.

Soc.

Am fost socata de murdaria ‘ascunsa’ pe care am gasit-o. Doamna Tasula, ce faceti toata ziua? Stati cu mainile in san si va plimbati?

Ce mama naibi face femeia noastra de serviciu? Inteleg ca nu poate face o curatenie amanuntita, dar am gasit gunoaie sub dulapuri, care era clar ca erau date acolo ca sa nu se vada. Am gasit tarna la geamuri. Pentru asta e o femeie de servisiu, nu? Sa curete! Dar ce face femeia noastra de serviciu? Face pe directoare, mananca si se plimba prin scoala.

De-abia azi am realizat in ce mizerie traim in clasa. Cat praf inhalam in 7 ore. Si cred ca toti am realizat asta, ceea ce e un lucru bun. Poate in felul asta vom pastra si vom inceta sa ne mai scriem bancile sau peretii. Poate vom mai lua o matura, din cand in cand, si vom da cu matura. Poate nu mai lipim gumele de scaune. Poate, poate, poate.

‘Let’s doi it Greece’ e un program extraordinar. Ne invata sa lucram in echipa, sa curatam si sa pastram si, cel mai important, sa comunicam intre noi.

Sincera sa fiu, m-am distrat enorm. Nu imi place sa fac curatenie, dar de data asta, a fost genial. Mi-a placut sa ii vad pe toti organizati, ca o clasa adevarata. Mi-a placut sa ii vad curatand, sa ii vad cum sa straduiesc sa curete. Au fost determinati. Am putut vedea determinarea pe fata lor. Stiti ce lucru mare e sa vezi asta, determinare pe fata unor pusti de 14 ani care au numai sex si iubiti in cap?

Un moment extrem de amuzant a fost momentul in care Anastasia s-a apucat sa dea cu matura. Si a dat, a tot dat, pana cand nu mai puteam respira de praf ce era.  Panica de pe fetele lor a fost priceless!!

Un alt moment de soc a fost momentul in care am deschis unul dintre dulapioarele din spatele slasei. In spatele clasei avem vreo 20 de dulapioare mici, in care ne putem pune carti si materiale de lucru, dar nu prea se folosesc. Eu le-am curatat astazi si, pe la  penultimul dulapior, cand l-am deschis, am ramas cu gura cascata. Era PLIN de hartii si de gunoaie. Doamna Tasula, le deschideti vreodata?!

In schimb, nu cred ca problema principala e ca nu facem curatenie. Problema e ca nu pastram.  Sunt tare curioasa cine si cum va pastra. Si cat timp.

Un alt lucru care m-a uimit a fost felul in care mancau colegele mele seminte, in curte, si cojile le aruncau pe jos, fara sa se gandeasca. Cu cateva ore inainte sa trebuiasca sa faca curatenie. Mai fratilor, cum sa mananci seminte si sa le arunci pe jos ca un taran?! Unde-i educatia? Si le mancau asa in gasca! Jesus!

Trebuie, in primul rand, sa ne schimbam mentalitatea si obiceiurile. Trebuie sa invatam sa fim mai educati, sa nu mai aruncam pe jos si trebuie sa realizam riscurile la care ne expunem in momentul in care aruncam pe jos. Trebuie sa incetam sa mai spunem “Dar daca reciclez, ce se-ntampla?” sau “Ei, dar si celalalta arunca, nu numai eu!”.

Trebuie sa incepem cu noi.

Si proiectul “Let’s do it Greece” incepe sa faca asta. Ne invata sa curatam noi si ne indeamna sa pastram.

Un alt proiect frumos care se desfasoara la noi la scoala, este ‘infrumusetarea cladirii’. Sa va explic.

Acum cateva luni s-au facut vreo cateva echipe cu cativa copiii care au vrut sa se inscrie in programul asta. Fiecare echipa a trebuit sa faca un desen original, pe care, apoi, sa il picteze pe…

Un perete al scolii.

Peretii scolii noastre sunt, acum, mult mai frumosi, mai veseli si mai originali. Am sa va arat poze, cand voi putea face. Imi pare rau ca nu am apucat sa ma inscriu si eu, pentru ca sigur as fi desenat un nor pe care sa scrie ‘Okay.’ pe peretele scolii. :))

Vineri plantam flori. Sa vedem cu ce ne mai confruntam si atunci.

Teenage dream! <3

Cine stie la ce se refera acest titlu? Eu stiu! (Logic :)) ) Se refera la melodia lui Katy Perry, “Teenage Dream”, pe care de cateva zile pur si simplu o ador! Imi place la nebunie si as asculta-o in continuu, pentru ca ma binedispune si imi vine mereu sa dansez cand o aud. Si pentru ca astazi e duminica, iar dupa duminica e luni, 17 Septembrie, ceea ce inseamna ca voi incepeti scoala, trebuia sa gasesc o melodie care sa va mai binedispuna putin! Hai, gata cu tristetea! O sa treaca tot, o sa va distrati cu colegii si, nu uitati… cele mai bune lucruri se intampla cand esti elev! Cel putin, la mine se aplica vorba asta! Deci, luati si va bagati castile in urechi si ascultati melodia asta. Dupa,spuneti-mi daca ati dansat sau nu. 😀

Va urez de pe acum succes si bafta in noual an scolar! Plus rabdare si putere! Si.. sa treaca repede! :*