Obsesii și lumi paralele

Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă nu aș fi fost violonistă. Dacă mama nu s-ar fi gândit să vadă dacă am ureche muzicală la șapte ani sau dacă s-ar fi dovedit că sunt complet paralelă cu muzica. Probabil că acum aș fi învățat pentru BAC, tot în Bârlad, într-un liceu normal, poate tot la umanistică sau, printr-un miracol, la real. În lumea asta paralelă, la care îmi place mie să mă gândesc uneori, mintea mea funcționează complet diferit. Urechea mea nu interceptează fiecare sunet ca fiind muzică, cărțile îmi sunt  străine, iar blogul acesta nu există.

e33356121c4666f982b926946e91a5a0

Bănuiesc că ce mă întreb eu este cum ar fi să fiu o cu totul altă persoană. Nu că aș vrea, dar bănuiesc că toată lumea s-a gândit la asta la un moment dat. La persoana lui, sau la alegerile pe care le-a făcut și care i-au adus viața pe care o duce acum. Eu mă gândesc des la alegerile pe care le-am făcut, unele mai bune, altele mai proaste. Bineînțeles, în spatele oricărei alegeri, sunt convinsă că există un motiv întemeiat și da, cred că totul ne este scris, dar mai cred, de asemenea, că destinul ți-l faci cu mâna ta. De fapt, destinul este o combinație între alegerile noastre și cele pe care o forță mai puternică decât lumea în sine le face pentru noi. Pe cele din urmă sunt sigură că nu le putem schimba.

Unul dintre lucrurile care mi-au fost scrise a fost talentul pentru muzică care mi-a fost oferit. În unele zile, poate fi un adevărat blestem, dar chiar și atunci este tot un dar dumnezeiesc. Talentul meu pentru muzică și faptul că am fost printre cei aleși să facă această formă de artă care salvează vieți mi se par o adevărată minune. Însă există și zilele alea, în care greutatea acestei răspunderi îți apasă întreaga ființă și de-abia dacă te lasă să respiri. Zile în care îți este scârbă să mai muncești la aceleași lucruri tot timpul, când nu mai suporți psihic să știi că trebuie să dai mai mult din persoana ta deja destul de goală și când îți vine să lași totul la o parte pentru că pare insuportabil să înveți toată viața, să duci o existență plină de aceleași note și aceeași singurătate mereu și, mai rău, aceeași nevoie de singurătate în fiecare zi. Și da, este o răspundere, pentru că ești conștient că sunt puțini cei care primesc acest dar și tocmai de-aia nu îl poți respinge. Tocmai pentru că ești printre cei puțini, și dacă toți l-ar respinge pentru că este prea greu, lumea ar rămâne fără muzică.

Da, este al naibii de greu. E greu să muncești atât de mult și apoi să te întorci acasă cu cuvintele profului în cap, care ți-a spus că se poate și mai bine și cu care aproape că te iei la bătaie la fiecare oră chiar dacă tu știi că ai muncit la ce ți-a spus el. E greu să depui atât de mult efort psihic în fiecare zi, să trebuiască să te concentrezi patru ore pe zi doar la un singur lucru, în cazul meu vioara, în același timp având grijă de tot ce presupune aceasta. Intonație, poziția corpului, articulație, frazare, expresie, mii de tehnici, corp relaxat și ritm, naiba să-l ia de ritm. Nu poți lăsa nimic la o parte, pentru că muzica este făcută din toate aceste lucruri și încă vreo mie, fiind exact ca un mecanism, a cărui piese nu funcționează una fără cealaltă.

Partea cea mai rea este că ajungi la un punct în care ești atât de obsedat de muzică și vrei atât de mult ca totul să iasă bine,  încât viața din afara micului tău balon, în care ești numai tu și muzica ta, efectiv te deranjează. Aici apar și contradicțiile,pentru că o parte din tine vrea cu ardoare să se dedice întru totul muzicii și încearcă, pe cât posibil, să îndepărteze orice poate fi o distragere, iar cealaltă parte din tine și-ar dori să fie un om mai bun, mai sociabil, mai prezent în moment. O parte din tine mereu își va dori să asculte cu mai multă atenție lumea care îți vorbește, însă în capul tău auzi mereu muzica cântând, exact ca o bandă stricată, dar atât de frumoasă.

Dacă nu aș fi fost violonistă, probabil că m-aș fi luptat să intru la o facultate de pe undeva din Anglia, probabil la design sau la jurnalism. Sau cine știe, poate că aș fi căutat o meserie care să îmi ofere o siguranță financiară din primii ani ai facultății. Reversul ar fi fost să mă mulțumesc cu puțin, să fac o facultate doar pentru că toți ceilalți din jurul meu au făcut-o, apoi să nu-mi găsesc de muncă în respectivul domeniu și să mă angajez ca și casieră la un supermarket. Nu că ar fi ceva greșit cu această meserie. Apoi m-aș fi căsătorit, din dragoste sau nu, cu un bărbat bun cu mine și l-aș fi lăsat să mă protejeze și n-aș fi avut sentimentul acesta care seamănă cu repulsia atunci când vine vorba despre a fi la mâna unui bărbat.

120224cr02

Într-o lume paralelă, aș fi fost un om complet normal, care nu își pune întrebări, care se lasă dus de mulțime, fără să ceară nimic mai mult decât i se oferă, fără a se chinui să aibă o altfel de viață. Un roboțel într-un sistem de rahat, care încearcă să transforme oamenii în oi. Și poate că aș fi fost mai fericită. Sau dacă nu mai fericită, mai liniștită. Nu mi-aș fi stricat psihologia atât de tare la 18 ani, n-aș fi avut o parte mereu nefericită, pentru că n-aș fi avut nevoie de mai mult mereu. N-aș fi știut, în negura ignoranței, că există mai mult. Și n-aș fi fost dependentă de muzică, iar sufletul meu nu ar fi fost o bucată de lemn și nici nu aș fi luptat atât pentru niște vise pentru care nici nu îmi garantează nimeni că se vor îndeplini într-un final.

Aș fi dus o existență ușoară, dar într-un final ar fi fost doar asta: o existență. Nu o viață. N-aș fi lăsat nimic în urma mea și nici nu aș fi vreu să devin nemuritoare prin muzică. N-aș fi avut o voce care să vrea să spună ceva cu adevărat important.

Însă eu nu vreau asta. Pentru mine este totul sau nimic. Eu nu vreau doar câteva părți ale vieții. Eu vreau lumea toată, pentru că altfel, care este sensul? Pentru ce lupt atât dacă nu pot avea lumea? Și adevărul este că nu aș schimba nimic, decât niște alegeri efemere, care, puse în imaginea mare, nu semnifică nimic. De fapt, nici nu știu dacă există un adevăr pe lumea aceasta, pentru că el este diferit pentru fiecare persoană. Adevărul meu suprem este arta și poate că, într-un final, această obsesie și acest chin vor merita dacă îmi vor oferi lumea întreagă.