Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca

Kintsugi, arta de a mă vindeca pe mine însămi

Se zice că înainte ca ceva bun să ți se întâmple, totul în jurul tău trebuie să se dărâme, să ardă și în urmă să rămână numai cenușă, din care să construiești ceva mai solid. Am auzit aceste lucruri de mii de ori în ultimul an, dar nu am avut niciodată puterea să cred. Nu poți crede în soare când ești în mijlocul furtunii. Atunci ți se pare totul veșnic, imens, interminabil. Ai impresia că nu vei reuși niciodată să scapi. Uiți că timpul vindecă și rezolvă tot, că viața ta cumva continuă și că nimic, niciodată, nu va rămâne la fel, fie că vrei sau nu.

Mi-aș fi dorit să fi crezut mai mult în ceea ce auzeam: că timpul vindecă. Că nu va fi mereu la fel. Că durerea va trece. Că stă în mâinile mele să nu mai sufăr. Mi-aș fi dorit să mă fi iubit mai mult pe mine și mai puțin pe alții, să fi avut mai multă încredere în mine și în persoana mea.

Nu regret nimic din ce am trăit, în nici o privință. Fiecare parte a suferinței mele a fost o lecție din care am învățat și fără de care cu siguranță nu aș mai fi fost aceeași persoană acum. Bună pentru unii, rea pentru alții, depinde de cum alegi să te uiți la întreaga poveste. Cu toate astea, uneori îmi doresc să fi avut mai multă credință că viața nu te lasă să rămâi într-un loc de ceață continuă.

Mă gândesc atât de mult în ultima perioadă la tot ce am trăit în ultimii doi, trei ani. Mă uit în jur, la liniștea aceasta uneori plictisitoare, și mă surprind gândindu-mă că au existat zile în care am fost convinsă că nu voi mai ajunge să trăiesc un alt Crăciun, sau o altă excursie, sau o altă zi de muncă. Am crezut că nu voi avea puterea să suport toată durerea care venea spre mine în reprize violente. Am încasat valuri de suferință încontinuu, și le-am ținut piept așa cum am știut, iar dacă am acționat prost de multe ori, a fost din cauza lipsei de experiență și de siguranță de sine.

Anul trecut pe vremea asta, totul în jurul meu explodase. Trăiam cea mai dureroasă săptămână din viața mea, din cauza unui moment în care efectiv am înnebunit și nu mi-a mai păsat de nimic. Am fost împinsă de pe marginea unei prăpastii din care nu am știut cum să ies aproape un an de zile. Am petrecut efectiv luni întregi la pat, nemâncată, plânsă, fiind rece cu cei din jur, aproape insuportabilă pentru unii, de-a dreptul penibilă pentru alții. Stăteam în pat și fumam și mai ieșeam din când în când din casă ca să mă păcălesc că fac ceva cu viața mea. Uitasem de orice altceva din jurul meu. Vioara o atingeam din când în când, scriam doar când mă durea prea tare, iar de citit, nici nu încăpea vorba.

N-am fost om aproape un an de zile, și-am crezut cu adevărat că nu voi mai fi vreodată. Am fost făcută bucățele la o vârsta la care nu trebuia să am de-a face cu așa ceva. Am iubit atât de mult încât aproape am murit. Îmi aduc aminte că prin mai, nașa mea m-a amenințat că vorbește cu ai mei să mă ia acasă dacă nu încep să mănânc. Trebuie să mai am și-acum o poză cu mâna mea din perioada aceea, în care mi se vedeau oasele. Eram piele și os cu adevărat.

Am trăit în ruinele ființei mele luni de zile. Am început să mă ridic de jos undeva prin Septembrie, când am făcut prima alegere gândindu-mă strict la binele meu. Acela a fost primul pas pe care l-am făcut înspre mine, chiar dacă am fost împinsă spre aceasta alegere de circumstanțe și de alegerile altora. Apoi au mai urmat luni în care știam în ce direcție trebuie să mă îndrept, dar nu reușeam să renunț la trecut. Și cumva, cădeam mereu în vechile obiceiuri, care se contraziceau cu tot ce voiam să însemn eu.

Până într-o zi în care m-am trezit, și ceva în interiorul meu s-a schimbat complet. Mi-am zis ”gata, hai să pornim, ajunge” și m-am ales pe mine în defavoarea oricui. Și de atunci stau și regândesc totul, și nu mai simt nici măcar furie față de ce s-a întâmplat și față de tot ce am ales să trăiesc. Simt tristețe față de mine și milă pentru fata de care nu am știut să am grijă. Nici acum nu știu complet cum să fac asta. Sunt zile în care sunt pierdută, în care nu știu în ce direcție să o apuc, sau ce să fac cu viața mea. Dar măcar nu mă mai lupt cu o forță pe care nu aș fi putut să o înving niciodată. Aleg să mă lupt doar cu mine, cu scopul de a deveni cineva de care sunt cu adevărat mândră și care nu are nevoie de nimeni pentru a o face fericită.

M-am întrebat ieri dacă eu aș iubi o persoană ca mine, și mi-am dat seama că da, chiar aș iubi pe cineva ca mine, care dă totul fără să aștepte nimic la schimb. Dar la fel de bine, am realizat că nu a da este cel mai important, ci și a primi așa cum ai tu nevoie. Am realizat că trebuie să desființez toate ideile greșite asupra mea pe care mi le-am întipărit în minte. Că nu sunt nici rea, nici imatură, nici copilăroasă, și că fiecare persoană din aceasta ecuație a avut responsabilitatea de a-și face propriile alegeri, asupra cărora eu nu am putut avea nici un fel de cuvânt sau de decizie, și că trebuie să încetez să mai iau asupra mea greșelile lor.

Am fost făcută bucățele. Mereu îmi va păsa și de bucățelele celorlalți, și niciodată nu voi urî furtuna prin care am trecut.Voi refuza, în schimb, să mă mai aflu în mijlocul ei vreodată. Sau, dacă o voi face, voi avea grijă să nu devin una cu ea. Iar de acum încolo, principala mea țintă va fi să pun la loc toate aceste bucăți într-o formă mult mai frumoasă decât înainte.

Kintsugi este arta japoneză de reparare a porțelanurilor sparte cu ajutorul aurului. Poate că este o asociere grandioasă, dar refuz să mă las în mâinile sorții. Vindecarea mea va fi așa cum îmi propun eu să fie, și rezultatul va fi mult mai puternic și mai solid.

Și da, înainte ca ceva bun să ți se întâmple, trebuie să se dărâme totul în jurul tău, să fii lăsat fără nimic, ca să poți alege ce faci și ce devii și să ai loc de lucrurile care se aliniază perfect cu tine însuți. Iar de data aceasta, lucrul bun care mi se întâmplă este că merg pe drumul spre mine.

Pe curând,
Bianca

Cenușa fluturilor albi

Există momente în viață în care trebuie să te uiți în oglindă și să privești adânc în interiorul tău. Să fii sinceră cu tine și, oricât de mult ar durea, să privești în ochi toți demonii care nu îți dau pace și nu te lasă să fii tu. Să îți faci sufletul să tacă și să asculți numai de mintea ta, exact ca și cum ai fi un spectator la propria-ți viață.

Este foarte ușor să te lași prinsă într-un vârtej de lucruri care nu ți se potrivesc. Acelea care la început se simt bine, îți dau o energie faină, te fac să te simți încrezător în lumea întreagă. Parcă soarele strălucește mai tare, parcă e mai puțin ger, parcă, parcă, parcă. Totul este un ”parcă”. Dar când trece euforia de început, în orice aspect posibil, și trebuie să te confrunți cu realul situației, încep să se strecoare în mintea ta semne de întrebare. Niște beculețe care se aprind mai des decât ai vrea, care îți provoacă stări total opuse de cele descrise mai sus.

Ne-am obișnuit, din păcate, să le ignorăm și să alergăm după senzația de adrenalină de la început, care mai apare din când în când, atunci când are chef, numai ca să îți amintească și să te țină prinsă în aceeași situație. Rău cu rău, dar mai rău fără rău?

Alungi semnalele roșii ca pe niște muște enervante. Le dai la o parte, le ignori și le pui pe seama nebuniei tale. Îți zici în repetate rânduri că tu ești cea de vină, că tu ai greșit, că tu trebuie să te schimbi, că tu trebuie să repari. Încerci să fii altfel. Să fii mai bună. Mai înțelegătoare. Mai nu știu cum… Te simți stricată, proastă, ca și cum ceva este fundamental greșit cu tine. În tine. Ajungi să te urăști, pentru că orice ai face nu este de ajuns.

Faci asta până când te uiți în oglindă, și nu te mai recunoști. Până când viața îți devine un amalgam de evenimente pe care nu le poți controla, de lucruri care merg prost, de oameni care nu îți mai plac. Până devii constrânsă să simți că totul este în neregulă, că nimic nu mai este bine și frumos, decât acel lucru care, din când în când, te mai face să te simți ok, dar de la care știi în subconștient că pornește totul.

Vine un moment în care nu mai poți și spui stop. La orice. Carieră, prieteni, relații, familie, facultate. Pui frână, te uiți în jur, și îți dai seama că te-ai schimbat atât de mult, pentru că ai uitat de valorile tale. Ai uitat de ce te face să fii tu, unic, special, de neînlocuit. Și ai făcut totul pentru o imagine în oglindă a ceea ce a fost o dată, pentru că ai crezut că așa va fi totul bine din nou, fără să realizezi că anumite lururi în viață nu sunt menite să fie. Că energiile nu se contopesc și că nu ai nici o datorie să faci singur sau să tragi de un lucru care nu vrea să se urnească din loc, care rămâne prins acolo ca și cum are rădăcini. Și că tu, ca și persoană, nu ești menită să stai în locul acela atât timp cât nu se încearcă măcar a fi frumos.

Însă obișnuința este un lucru greu de schimbat. O dată ce ți-a intrat ceva în sânge aproape, îți trebuie o luptă titanică cu tine pentru a înlocui acest obicei, devenit atât de nesănătos. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrei să schimbi ceva la situația această, pentru că familiaritatea este mai importantă decât orice pentru ființele umane, fie ea una bună, sau una proastă. Ea te protejează, dar poate să te și ucidă.

Te uiți în jur și te gândești… cum am ajuns așa? Câtă luptă greșită am dus, și câte lucruri aș fi putut evita? Cum am ajuns să văd totul atât de negru, atât de închis la culoare, încât nici să nu mai vreau să mă privesc în oglindă? Cum am putut să mă schimb atât de mult, încât să uit de mine? Și ce să fac, când inima este obișnuită într-un fel, și mintea cere să lase tot în urmă și să își dea un restart?

Am mai spus-o, și-am să o mai spun. Viața noastră ne aparține numai nouă. Nimeni nu are habar ce este viața cu exactitate, pentru că nu există o definiție clară a ei. Este un amalgam de momente, sentimente, senzații, gânduri, oameni, alegeri… și multe altele. Dar trebuie să fim foarte atenți la fiecare lucru care se intersectează cu drumul nostru. Și mai important de atât mi se pare ca atunci când se fac mai multe gropi în pavaj decât să se peticească imperfecțiunile din el, trebuie să o luăm în altă direcție. Singuri, sau nu. Vrând, nevrând.

În teorie, sună ușor. Dar practica este de un miliard de ori mai grea, pentru că pentru a te elibera de ceva de care ai ținut cu dinții atât de mult timp, trebuie să te împaci cu ideea că lupta ta a fost în zadar, și să conștientizezi că nici un război nu merge la infinit. Sau o face, dar cu prețul vieții. Iar ca să te împaci cu aceste lucruri, trebuie să stai să despici totul în patru, să analizezi totul la rece, și, de cele mai multe ori, să îți calci pe suflet, să vii în contrast cu tot ce ți-a fost familiar până acum și să te lupți cu firea ta, care îți spune mereu că este nefiresc să ai grijă în primul rând de tine… Să te lupți cu grija, cu amintirile, cu visele spulberate, cu ce credeai că va fi sigur, atât de sigur, pentru că ai crezut că doar ce simți și vrei tu este important și va face ca totul să se întâmple așa cum trebuie.

Și când visele astea se spulberă, și înțelegi că totul a fost un nimic crunt, ce faci? În câte perne să dai și de câte ori să plângi? De câte ori să te schimbi pe tine și să încerci să îți schimbi percepția? Cum accepți adevărul crunt? Ăla că totul a fost degeaba. Că ai luptat degeaba.

Trebuie să schimbi tot în tine ca să te eliberezi, iar ăsta este un proces continuu, în care trebuie să îți reamintești de ceea ce faci și de ce se întâmplă și motivele din spatele acestor decizii dimineața, la prânz și seara, să o faci să fie un fel de rugăciune, să devină ideile noi atât de familiare, încât trecutul să fie inconfortabil de fiecare dată când îl revizitezi. Dar, oricum ar fi, doare de te năucește și te schimbă în moduri în care nu ai crezut posibil.

Te face să devii ceea ce ți-ai promis că nu vei deveni niciodată. Ceea e i-ai promis că nu vei deveni.

Te face să devii rece.

Indiferentă.

Și când nu ești nici unul dintre lucrurile de mai sus, ești doar…

Furie. Ești furie pură. Care arde atât de tare, încât doare.

Pe curând,

Creața

”Cand ma privesti ca un las
Ascuns printre riduri

Stii si tu, stiu si eu
Vom ramane singuri.”

Și-am rămas amândoi singuri din cauza unui viitor pe care nimeni, niciodată, nu ți l-a garantat, iar în proces, mi-ai luat și mie viitorul, și pentru asta n-am să te iert niciodată.

Niciodată.

Urmează să ne prăbușim, știai asta?

Și mai știai că vom avea pace doar între patru ziduri?

Undeva ca în August.

Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Furtună de gânduri

Este o dimineață răcoroasă ca oricare alta. Soarele strălucește pe cer, cerul este albastru, o briză ușoară completează scenariul. Aștept trenul spre Amsterdam cu o cafea în mână. Cât stau pe peron, inspir aerul dimineții și mă izbește mirosul atât de familiar. Mă gândesc la toate diminețile răcoroase pe care le-am petrecut în aceeași gară, așteptând același tren, cu o destinație complet diferită. La diminețile de fericire. Mi se învârt în cap diferite scene, se îngrămădesc să ia prioritate, aproape că le trăiesc pe toate. Sunt amețită de amintiri, senzații, emoții pe care mi le-am reprimat, și nu știu de ce să mă agăț ca să nu-mi fugă pământul de sub picioare.  

Nici nu știu ce vreau să scriu. N-am mai scris de atât de mult timp, încât tastele îmi par mai nefamiliare ca oricând. Mă gândesc mereu la scris, la cuvinte, la propoziții și la lucruri ce trebuie spuse. Mă trezesc în fiecare dimineață și-mi promit că azi voi scrie, dar niciodată nu o fac. Cum să scriu, când eu nici să gândesc clar nu reușesc? Fac lucrurile din pură inerție, așa cum le fac de ceva vreme, dar cu mai multă ușurință. M-am obișnuit cu lipsa mulțumirii, a bucuriei, a entuziasmului. M-am luat de mână cu rutina.  

Nu mă pot desprinde de toate imaginile din minte. De cel mai frumos loc de pe pământ, cel ce mi-a fost și-mi va fi mereu. Caut cu disperare de o zi întreagă toate melodiile care mi-au fost coloană sonoră atunci. Am două în minte pe care nu mi le amintesc neam, dar știu că mă dăduseră pe spate. Stau pe facebook jumătate de oră și mă uitat la toate postările mele de anul trecut ca să le găsesc. Și cu postările alea m-am văzut și pe mine, și pe tine, și pe noi toți, mi-am văzut viața de anul trecut. Mi-am văzut prieteni pierduți, senzații uitate, emoții reprimate, durere, fericire, entuziasm, libertate. Am văzut ce-a fost și poate nu va mai fi niciodată. Am retrăit totul prin prisma unor melodii, așa cum fac mereu. 

M-a întrebat ieri psihologul meu de ce am nevoie ca să fiu fericită. N-am știut decât să-i spun că de libertate am nevoie. Aia în are pot să-mi fac alegerile fără să-mi fie teamă de nimic. Fără să țin cont de nici o frică și de nici un eșec. Nu mai știu exact ce a încercat să-mi explice. Nu prea am ascultat-o ieri, nu am reușit. Chestia cu terapia e că, tocmai atunci când ai impresia că progresezi, dai înapoi și cazi din nou. Și poate niciodată nu vei fi pe linia de plutire în mod constant. Cine știe. 

Îmi dau seama că nu mai știu ce vreau să scriu, că mi s-au evaporat toate gândurile care au dat afară în seara asta.  

Ascult melodiile pe care le-am găsit de anul trecut. Mă gândesc la tot ce era atunci, la toată viața mea de-atunci, și cumva o invidiez pe Bianca de atunci. Era stabilă. Calmă. Mulțumită. Fericită. Iubitoare. Iubită. Constantă.  

Tot ce-am uitat să fiu eu acum.  

Mă gândesc și la perioada dinainte de a veni totul și mi se strânge inima de fiecare dată când îmi aduc aminte de zilele acelea. Totul a devenit un fel de ”înainte” și ”după”, și cred că mi-a fost mereu foarte frică să revin la perioada de ”înainte”, pentru că e anostă, și nu-mi plăcea persoana respectivăEra goală, cumva seacă. De fapt, nici nu am cum să fiu aceeași persoană, sau să îmi doresc să fiu aceeași persoană ca atunci, când știu că nu vine valul la fel cum s-a întâmplat atunci.  

E ora 1:36. Scriu de 10 minute fără direcție, la fel cum și parcă trăiesc de câteva zile. Am luat trenul până la urmă dimineață. Am citit, ca să-mi abat gândurile. Am fost la interviu și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit intimidată de o femeie. M-am întors, nu mâncasem nimic. Era deja ora prânzului. Am mai băut o cafea, am mâncat o pizza. Am bătut magazinele degeaba, numai ca să nu mă întorc acasă și să mă gândesc la tot ce mă paște din dimineață. Am dat să mă întorc acasă, am mai stat la un pahar de vin pe terasă, cu cartea pe care o citesc acum.  

Orice, numai să evit.  

Dar nu poți să eviți o viață întreagă, și nici să fugi. Iar eu, în seara asta, nu am fugit, m-am adâncit în tot ce nu am vrut să văd din nou, în tot ce am crezut ca am lăsat în urmă. Voiam să spun mult mai multe. Dar am uitat și-am obosit, și mi-am dat seama că nu am lăsat nimic în urmă, că de atât de mult timp trăiesc într-un ciclu ce a început la sfârșitul unui Ianuarie oarecare, și care încă nu s-a sfârșit. Iar durerea ce mi se părea că am depășit-o m-a prins din urmă, exact ca un tir pe care-l depășești de șapte ori pe autostradă și care te prinde din urmă la fiecare benzinărie la care oprești. 

Am obosit. Lumea mea m-a epuizat de orice urmă de energie. Și nu știu tragedie mai mare decât asta.  

Pentru că lumea mea ai devenit tu de atât de mult timp, și de-abia acum am ajuns să realizez asta.  

Și-am obosit, rău. De jocul acesta, de mine, de lumea mea, de ei, de toată lumea, de gândurile ce nu-mi dau pace, de rutină, de a încerca să fiu împăcată cu mine.  

Am obosit de tăcerea asta continuă. De liniștea asta zgomotoasă și de furtuna de gânduri ce nu-mi dă pace orice aș face. Și, mai ales, de toate piesele de puzzle după care tot alerg să le îmbin, dar care fug de fiecare dată când încerc să le asamblez.

Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.

Nu știu

Nu știu, la propriu. Nu mai știu ce să mai fac. Nu mai știu cum să trăiesc și încotro să o apuc. Sunt debusolată cum nu am mai fost niciodată. Sunt tot ce am disprețuit vreodată și nu am puterea să schimb asta. Mă învârt într-un cerc din care nu mai pot ieși. Mă lupt cu un lucru mai mare decât mine, mai puternic decât orice voință și orice acțiune.  

Mă lupt cu sentimentul atât de intens de dragoste. Mă lupt cu nopțile nedormite, cu zilele în care mâncarea nu are gust, în care și soarele te doare, pentru că uite, îți aduci aminte de ziua aia de la marginea unei piscine când te-a sărutat și ți-a zis că te iubește, acum un an. Te lupți cu imaginile neîncetate, cu amintirea senzațiilor, cu amintirea sentimentelor că ești pe vârful unui munte și că privești toată lumea și că ea e la picioarele tale. Că te uiți în jos și îl vezi pe el, te uiți în sus și îi vezi ochii, te uiți la stânga și îi vezi zâmbetul, te uiți la dreapta și îi vezi mâna mângâindu-ți obrazul.  

Te uiți peste tot și îl vezi pe el. Încerci să fugi și tot de el dai. Încerci să fugi de tine, și făcând asta, dai tot de el. Încerci să faci toate lucrurile posibile din lume pentru a fugi și tot nu reușești. Și-ți petreci zilele într-o continuă fugă, care este atât de obositoare, că chiar și când dormi tot obosit te simți. E un vârtej care te prinde și te îneacă. 

Încerci să ieși la mal și nu poți. Țipi, și nu te aude nimeni. Stai într-o cameră cât inima ta, și te zvârcolești de durere. Stai și lupți cu el, cu tine, și tot nu câștigi. Te rogi în fiecare secunda să te ajute Dumnezeu să treci peste, să îți dea liniște, orice numai să nu te mai simți așa.  

Și totul fără folos. Totul a devenit fără folos. Absolut fără nici un folos.  

N-am crezut că dragostea îți poate face asta. N-am crezut că poți simți acest lucru și să te pună, la propriu, la pământ. N-am crezut că poți iubi un om atât de mult, încât să fii pregătită să faci orice pentru el. N-am crezut că poți să crezi într-un om chiar și când el te dezamăgește, pe tine și pe toți cei din jur, numai că el nu te dezamăgește cu adevărat niciodată, și nici supărată nu poți fi pe el, pentru că atunci când îl auzi se liniștește tot în tine, iar atunci când nu-l auzi nu înțelegi nici măcar ce înseamnă acest cuvânt, liniște. Nu înțelegi nimic.  

Nu mai înțeleg nimic, nu mai știu nimic, și nu mai pot să fiu așa, nu mai pot lupta cu acest sentiment. De ce trebuie să trăiesc o dragoste cu care trebuie să mă lupt? De ce să nu pot, pur și simplu, să o revărs asupra lui, să nu mai fie nici măcar un fel de barieră? 

Pentru că asta este și chestia. Dragostea de genul acesta nu dispare, iar neprezența persoanei nu o face să înceteze. O intensifică, o face să fie mai mare, mai ucigătoare, mai firească și mai dureroasă. Neprezența persoanei face ca totul să dispară din jurul tău în cel mai urât mod, întru-un mod care te face să vrei, pur și simplu, să dispari.  

M-am îndrăgostit de el când l-am cunoscut, și cumva am ajuns să îl iubesc din ce în ce mai tare de fiecare dacă când am fost despărțiți. Iar eu, personal, nu mai știu ce să mă mai fac cu sentimentul de dragoste și nu mai știu cum să nu mai înnebunesc de dor.  

Nu mai știu nimic.