Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Zbor liber

danceIeri am avut prima repetiție cu pianul după diplomă. În aceeași sală, cu aceeași pianistă, cântând la același pian. Scenariul, aproape identic. Diferența izbitoare sunt eu. Imediat ce am intrat în sală m-am gândit la persoana care eram acum un an, iar schimbarea m-a lovit din plin, fiind aproape copleșitoare și incredibilă. Anul trecut parcă bâjbâiam, mergând într-un întuneric infinit cu picioarele unui copil. Anul aceasta am intrat în sala aceea ca o tânără femeie în pragul vieții, mai sigură pe ea, mai experimentată, mai matură. Și, cel mai important, mai ușoară, mai liberă, lipsită de tot ce mă trăgea în jos în trecut.

A fost un sentiment tare ciudat, să intru și să studiez în sala aceea. Să nu mai am diploma fugărindu-mă din urmă, să nu mă mai intereseze hârtia care spune că trebuie să plătim taxele școlare, să simt că știu ce fac și, mai presus de toate, să știu că pot și că va fi mai bine.

M-a întrebat pianista, fosta mea profesoară de istoria muzicii, ce fac. Întrebarea tipică, aproape obligatorie, fără nici o semnificație aparte. Răspunsul meu a fost, de data aceasta, sincer. Pentru că pentru prima dată în viața mea am spus că sunt bine și am simțit-o din toată inima. Cred că s-a văzut asta, pentru că profa mi-a zis că parcă zbor.

Da, doamna profesoară, zbor.

Zbor pentru că nu mă mai ține nimic înapoi și pentru că am scăpat de tot ce îmi umbrea fericirea. Zbor pentru că am luptat pentru mine și în sfârșit m-am câștigat. Zbor pentru că sunt pe un drum de care sunt mulțumită și, deși sunt departe de locul în care știu că pot ajunge, măcar acum sunt convinsă că voi fi acolo într-o zi. Încep, practic, să-mi ating visele și mi se pare aproape ireal. Nu-mi mai este atât de frică, în sfârșit. Știu că mereu se va găsi o cale, atât timp cât există poftă de muncă, voință și determinare. Am fost complet terifiată de pașii aceștia ani întregi, dar acum că se întâmplă și primesc ajutorul de care aveam nevoie, parcă nu mi se mai pare atât de greu.

Zbor pentru că nu îmi mai este dor, frică sau greu. Iubesc ce fac și o fac bine, cu cap. Se poate și mai bine, dar important este că am început și că nu am de gând să mă opresc. Zbor pentru că îmi fac repetițiile, cânt, studiez și munca îmi este recunoscută. Zbor pentru că încep să mă implic mai mult în lumea muzicală și lumea deja mă cunoaște. Avansez cu pași siguri după ani întregi în care am șovăit.

Muncesc mult, dar mie îmi place să fac asta. Alerg încontinuu. Sunt tot timpul undeva, am tot timpul ceva de făcut și lista mea cu lucruri de făcut este aproape interminabilă. Dar asta mă face fericită. Ador să fiu adâncită în munca mea și nu accept momentele când stau degeaba . Eu trebuie să fiu mereu în mișcare, altfel nu-mi găsesc locul.

Aproape că mi se pare ireal că după atâta timp, sunt bine. Mă imt bine. Parcă mi-e și frică să nu rup vraja, să nu vorbesc înainte de vreme. Atât de obișnuită sunt cu starea de rău, încât binele mi se pare o ciudat, ireal. Oricum ar fi, vreau să-mi amintesc de această stare aproape mirifică de zbor liber cât voi trăi.

6 ani de blogging – La mulți ani, Bianca2b!

M-am trezit azi dimineață cu impresia că este o zi ca oricare alta, cu mult studiu, un pic de blogging și ceva mai multă lectură. Ceai, frig, partituri, cafea și cărți, cam așa arată zilele mele acum. Mi-am făcut cafeaua și m-am apucat de studiat la fel cum fac în fiecare zi. Astăzi, însă, aveam un sentiment ciudat că îmi scapă ceva. Aveam impresia că ceva la ziua aceasta este diferit și m-am gândit că se datorează lecției de vioară de ieri. După două ore de studiat, am lăsat vioara jos și am intrat pe Facebook. Atunci mi-am dat seama ce lipsește și, cu groază, mi-am dat seama ca am uitat de cea de-a șasea aniversare a blog-ului. Blog-ul meu împlinește șase ani astăzi, iar eu am uitat complet.
Din 2010, data de 3 decembrie este una specială pentru mine. Ziua în care am decis să îmi deschid un blog de cărți a fost una decisivă pentru mine, care a pornit un capitol imens în viața mea. Blog-ul nu numai că m-a ajutat să cunosc oameni minunați, dar m-a făcut să mă descopăr și să mă cunosc pe mine. Blogging-ul nu mai este doar o pasiune, ci un stil de viață, o parte din mine și un lucru fără de care nu pot trăi.

Tocmai datorită importanței pe care blog-ul o are în viața mea sunt atât de supărată pe mine pentru că am uitat de aniversarea lui. Spre deosebire de anii trecuți, aniversarea aceasta m-a prins într-un vârtej de piese, audiții, repetiții și ore muzicale. M-am aruncat complet în muzica mea și, într-un fel, nu mă mai interesează să îmi amintesc nimic altceva. Însă aniversarea blog-ului ar fi trebuit să fie exact ca ziua de naștere a mamei. Adică să mi-o amintesc cu luni de zile înainte și să o aștept trepidând.

Oricum, nu vreau să vorbesc numai despre Alzheimer-ul meu precoce. Important acum este blog-ul. De memoria mea mă voi ocupa altă dată.

Ziua aceasta îmi demonstrează încă o dată cât de repede trece timpul. Deja îmi este greu să spun că el fuge, pentru că nu o face. Uneori, mi se pare că timpul nici nu există și că e doar o idee abstractă. Oricum ar fi, mi se pare absolut uimitor că am reușit să fac același lucru timp de șase ani și că am reușit să am o constantă în viața mea, în afară de vioară.

Sinceră să fiu, cuvintele nu îmi vin la fel de ușor ca în anii trecuți, pentru că am spus tot ce aveam de spus și deja mi se pare că orice cuvinte aș folosi nu sunt cele potrivite pentru a descrie ce înseamnă blog-ul pentru mine. În ultimul an, Bianca2b a devenit refugiul meu, locul unde mă baricadez oricând viața reală devine prea dificilă. Aici mi-am spus of-urile, bucuriile, necazurile, am vorbit despre schimbările ce s-au petrecut în viața mea și am recomandat cărți. Aici am învățat, mai ales în ultimul an, să fiu eu și să fiu mândră de persoana care devin. Cu bune și cu rele, îmi place să cred că sunt o persoană decentă și că învăț din fiecare zi și din fiecare încercare pe care viața mi-o oferă, dar fără blog, nu aș fi reușit să fac acest lucru.

Prin blog am învățat să mă autodepășesc și să învăț să fiu responsabilă. Oricât de încărcat mi-ar fi programul, încerc să fac ceva legat de blogging în fiecare zi. Fie că scriu pe propriul blog sau pe cele cu care colaborez, activitatea aceasta mi-a intrat în sânge și este aproape la fel de natural să scriu precum îmi este să cânt. Cred că cel mai ușor ar fi să spun că blog-ul este parte din mine, iar el reprezintă tot ce sunt eu și tot ce vreau să fiu.  

Îmi place să cred că am învățat să fiu un blogger mai bun. Vreau să cred că fiecare articol este mai bun și are ceva mai mult decât cel anterior. Sunt sigură că în ultimul an am descoperit lucruri pe care nu le știam. Pe unele le-am învățat singură, altele mi-au fost arătate. Un ajutor imens îl reprezintă colegele mele de la Serial Readers, Andreea și Oana, care mă lasă să le deranjez cu recenziile și articolele mele și care m-au îndrumat enorm în ultimul an și pentru asta le mulțumesc din suflet. Sper ca în anul ce urmează să învăț și mai multe lucruri și să ajung să scriu mult mai bine.

Cu toate acestea, simt că blog-ul este neglijat. Aș vrea să am timp să mă ocup de el la nivelul la care acesta merită. Mi-ar plăcea să pot publica un articol la fiecare două zile și să răspund la comentarii mai repede. Însă viața mea începe în momentul acesta și uneori îmi este prea frică să o pierd pentru a sta în fața unui monitor. Unde mai pui că la sfârșitul celor mai multe zile sunt atât de obosită, încât nici să citesc nu mai am chef. Sper, totuși, că acest lucru se va schimba din vară, când voi termina liceul. Ha! Ba îmi iau diploma de conservator, ba împlinește blog-ul șase ani, ba îmi dau seama că termin școala în șase luni. Voi chiar vreți să am un atac de panică.

Ce am făcut de la ultima postare aniversară? Cred că mai ușor ar fi să vă spun ce nu am făcut, pentru că am făcut de toate anul acesta, la propriu. Când mă gândesc la anul acesta, îmi vine imediat în minte faptul că 2016 a fost cel mai important dintre toți anii pe care i-am trăit până acum. Mi-am luat diploma de conservator, m-am îndrăgostit, am suferit, am trecut printr-o perioadă destul de grea, am susținut recitaluri, am călătorit, am citit mult și bine, mi-am lăsat gândurile și sentimentele pe o foaie, am început ore de vioară cu un profesor care mă face să îmi dau seama că trebuie să uit tot ce știu, am fost la Paris și am legat prietenii. A fost un an tare frumos, atât pentru mine, cât și pentru blog. Nu numai că am făcut lucruri inedite, dar le-am împărțit cu oameni speciali. Și nu, nu mă refer numai la oamenii din viața reală, ci și la voi, la cititorii mei. Cu voi am împărțit fiecare moment important din viața mea și voi ați fost martori la fiecare schimbare ce s-a produs anul acesta. Datorită vouă și comentariilor voastre am reușit uneori să merg mai departe și pentru asta vă voi fi recunoscătoare mereu.

Mulțumesc că mă citiți și îmi cer scuze dacă vă dezamăgesc. Nu o fac intenționat. Nu vă pot promite nimic deocamdată, pentru că nesiguranța îmi definește viața la ora actuală. Însă puteți fi siguri că blog-ul va fi mereu aici pentru voi și pentru mine. Sper să continuați să mă citiți și să fiți alături de mine în călătoria mea. Vă sunt extrem de recunoscătoare pentru tot!

Mi-e greu să continui. Sunt copleșită de emoții și de-abia acum realizez cu adevărat că au trecut șase ani și că pe acest blog nu mai scrie fetița cu ochelari roșii și două codițe, ci o tânără femeie cu viitorul la picioare.

Dragă blog, la mulți ani! 

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

Ce înseamnă să te iubești pe tine?

Iubire. Un cuvânt care se aude frumos și un sentiment care se simte incredibil. Este cel mai frumos sentiment care există, dar de multe ori de ascundem de el, pentru că iubirea adevărată, aia care nu te lasă să dormi și care te face să te frămânți, te face vulnerabil. Când iubești pe cineva îți dai jos toate măștile, dărâmi toate zidurile și stai gol pușcă în fața unui străin, oferindu-i posibilitatea de a te distruge sau de a te salva.

Există multe feluri de dragoste. Frățească, platonică, pasională și părintească sunt doar câteva dintre ele. Oricum ar fi, toți tânjim după sentimentul acesta. Căutăm iubirea peste tot în afară de locul cel mai important, unde o putem găsi cu siguranță. În noi înșine. Din noi pleacă dragostea și la noi se întoarce. Noi o dăm și noi o primim. De multe ori, însă, uităm că mai întâi trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și mai apoi pe ceilalți. Este esențial să facem asta, pentru că degeaba îi iubim pe ceilalți, dacă pe noi ne urâm. Atunci când celălalt va pleca și își va lua și dragostea cu el, va trebui să ne oferim noi înșine toată iubirea de care ne lipsesc ei.

self-love
Viața e ca o clădire. Dacă nu are baze stabile, la primul cutremur se dărâmă. Una dintre bazele acestea o constituie iubirea de sine care, din păcate este des ignorată. Suntem de mici învățați să ne iubim și să ne respectăm semenii, dar nimeni nu ne învăță cum să ne iubim pe noi înșine cu adevărat. Ani întregi petrecuți în băncile unei școli și nici un profesor nu ne-a vorbit despre stima de sine și despre importanța acesteia.

Ce înseamnă să te iubești pe tine, totuși? Să mănânci sănătos, să te îngrijești, să alergi sau să nu bei mult? Să ai grijă de corpul tău ca să reziști cât mai mult? Nu. Iubirea de sine are mai mult de-a face cu mintea și cu gândurile noastre decât cu corpul. Am spus-o, o spun și am s-o mai spun. Totul pornește din mintea noastră. Până și iubirea, care până la urmă, este o reacție chimică a creierului.

Să te iubești pe tine înseamnă, în primul rând, să-ți îmbrățișezi imperfecțiunile și să încerci să le șlefuiești fără a te rușina de ele. Să înțelegi că fiecare caracteristică a personalității tale ți-a fost oferită cu un scop. Imperfecțiunile te fac să te cunoști mai bine și să știi cum să devii cea mai bună versiune a ta posibilă.

Să te respecți este un punct cheie. Să nu-i lași pe ceilalți să te calce în picioare și să nu lași capul în jos pentru nimeni și pentru nimic. Nu ai chef să ieși cu prietenii tăi în oraș și ei râd de tine? Fain, lasă-i să o facă. Tu ai să te simți mult mai bine cu un ceai și o carte bună, făcând ceea ce-ți cere sufletul în momentul acela.

Important este să ai grijă și cui te dai. Relațiile amoroase greșite îți pot ucide toată iubirea și stima de sine. Am făcut greșeala de a-mi da sufletul unei persoane care-mi voia doar corpul, iar asta mi-a dărâmat toate bazele pe care le clădisem până atunci. Între timp am construit altele, mult mai rezistente, și am învățat multe despre mine și despre cum să nu am nevoie de iubirea altcuiva pentru a mă simți bine. Este esențial să îți cunoști limitele, standardele și să ai răbdarea de a aștepta pe cineva care se va ridica la nivelul acestora.

Să-ți păstrezi și să-ți respecți standardele și valorile și să nu lași pe nimeni să ți le schimbe. Să ai răbdare să aștepți ceva care te va face să înflorești, nu să ofilești. Asta e dovadă de iubire de sine. E al naibii de important să știi să pui capăt unei relații sau unei prietenii toxice. În general, să te desprinzi de oamenii care te trag în jos și să te înconjori de cei care te împing în față.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, să te iubești pe tine înseamnă și să-ți urmezi inima când trebuie. Mănâncă bucățica aia de ciocolată la care ți-a stat mintea toată ziua, chiar și când transpirai la sală. Pune-ți tocurile și rujul roșu dacă te fac să te simți mai bine. Simte-te bine în pielea ta și nu mai fii așa de dură cu tine. Perfecțiunea nu există. E un simplu mit construit de o industrie care se bazează pe acesta și pe dorința noastră de a fi acceptați de ceilalți și de a părea perfecți în ochii lor.

Să te iubești înseamnă să te lupți pentru visele tale și să faci ce te face fericită. Dacă trebuie, să te lupți cu morile de vânt pentru a face lucrul care îți face sângele să clocotească. Muncește până te regăsești pe tine în munca ta, mergi dincolo de limite și realizează, o dată pentru totdeauna, că poți face orice vrei cu viața ta. Când ai răbdare cu tine și rămâi fidelă ție chiar și când ești în cel mai întunecat loc în care ai fost vreodată, atunci poți spune că te iubești. Și când ai încredere în tine și știi că orice ar fi, vei reuși.

Să te iubești pe tine înseamnă, până la urmă, să te lupți pentru tine și să ții cu dinții de persoana care ești chiar și când nu-ți vine. Pentru că, la sfârșitul zilei când toți pleacă și rămâi cu propria-ți companie, dacă nu te poți bucura tu de ea, cum te poți aștepta ca alții să o facă?

Poluri opuse și miracole

Sunt niște cântece pe care le asculți și simți, pur și simplu, că explodezi. Le asculți și nu îți vine să crezi că ceva poate fi atât de perfect în lumea asta mizeră. Te întrebi cum este posibil ca un simplu cântec să facă ca totul să fie mai bun în micul tău univers. Și asculți acolo, cu căștile bubuind și cu inima făcând salturi nebunești, iar o parte din tine e complet paralizată, copleșită de miracolul la care este martoră. Cealaltă parte simte că înnebunește și că poate muta munții din loc, iar dacă nu o face acum, explodează.

Sunt Bianca, sunt artistă și în buletin scrie că am 18 ani. În cele mai multe zile am mai mulți ani, dar mai sunt și unele în care am exact atât. 18 ani. Iar problema mea este că eu nu vreau să am 18 ani. Eu îmi vreau viitorul acum și vreau ca ei să știe că în cazul meu vârsta e într-adevăr un simplu număr. Eu nu știu cum să mă liniștesc și vreau să iau toată lumea în piept în momentul ăsta, dar sunt prinsă într-un loc din care încă nu pot scăpa. Tocmai de-aia ascult, iubesc și trăiesc muzica, pentru că mă face să fiu persoana care știu că aș putea fi dacă m-ar lăsa. Pentru că nu numai că mă face să pot muta munții din loc, ci mă ajută să îi urc pe toți, să ajung în vârf și să văd lumea întreagă de acolo.

N-am să încetez niciodată să fiu absolut uimită de faptul că muzica m-a ales pe mine pentru a-i da viață. Nu îmi poate intra în cap ideea că eu pot salva lumea cu muzica și că, în primul rând, mă pot salva pe mine.

Problema e că eu iubesc prea mult muzica și vreau să fie doar a mea, să fie sclava mea. Ori așa ceva este imposibil, pentru că muzica e un miracol în viață care nu va muri niciodată. Muzica nu poate fi stăpânită.  Tu trebuie să îi dai aripi și să o lași să zboare în inimile tuturor.

Nu m-am putut niciodată hotărî între muzica clasică și rock. De fapt, marea mea problemă este că nu mă pot hotărî ce vreau să fac în viață. Există atât de multe lucruri pe care le vreau, atât de multe versiuni ale mele care aș vrea să fiu.

Și clasica, și rock-ul îmi dau viață și mă liniștesc. Clasica e a mea și am trăit prin ea mai mult de un deceniu. Aparținem, practic, una celeilalte. Într-o sală de concerte, printre costume, rochii și instrumente clasice mă simt eu însumi, iar Brahms mi-e cel mai bun prieten.

Cu rock-ul e altă poveste. Rock-ul mă face să vibrez, să fiu nebună și să fiu complet eu. De rock nu m-am atins niciodată, pentru că e o chestie atât de mare, atât de necunoscută și de nebună, încât uneori mi-e frică de ea. E, parcă, de neatins, dar știu în același timp că trebuie să fac asta. Trebuie să mă înconjor și de rock, altfel nu voi putea fi eu.

De fapt, pentru a fi într-adevăr completă, trebuie să îmbin clasica cu rock-ul. Sunt la poluri opuse, dar așa sunt eu. Plină de contradicții și lucruri care în mod normal nu se îmbină, dar care în mine sunt perfecte împreună.

Așa e și cu melodia asta, Doomed. Bring me the horizon cu orchestră și cor, la Royal Albert Hall. Tatuaje și țipete și nebunie, în combinație cu rochii negre, eleganță și liniște. Un total miracol. Aș vrea să mă pun în genunchi în fața lor și să le mulțumesc că mi-au amintit că se poate. Se poate să fiu eu însumi, pentru că melodia asta sunt eu.

Goana după viitor

14906830_1410394405670237_435755356485852476_nÎn ultima vreme sunt tot timpul pe fugă. Alerg după multe lucruri, dar în special după mine cea din trecut și după mine cea din viitor. Sunt împărțită între trecut, prezent și viitor, mereu nemulțumită de ce prind și în căutare de altceva. Sunt atât de obosită de goana asta infernală și totuși mi se pare că niciodată nu este de ajuns. Alerg după un sentiment demult uitat, pierdut printre lucruri nespuse si rânduri indistincte. Un sentiment care se ferește de mine și oricât as încerca, nu pot să îl ajung din urmă. Îl prind uneori, dar pleacă imediat, fuge speriat. Poate datorită mie. Poate i se pare că eu nu mai sunt aceeași și că nu ne mai potrivim. Sau poate el nu mai există și eu alerg după o fantomă. O senzație pe care uneori o mai simt pe piele, o șoaptă pe care nu o înțeleg și care mă chinuie de luni întregi.

Mă uit în oglindă și sunt eu cea care nu vreau să fiu și mă urăsc pe mine pentru că nu sunt mulțumită. Mereu împărțită între o mie de lucruri, o mulțime de sentimente pe care le-am trăit și de care mi-e dor și altele pe care nu le-am trăit încă și pe care le caut cu o febră aproape nebunească.

Uităm de noi în goana după persoanele care vrem să fim. Nu mai știm cum să lăsăm lucrurile să curgă de la sine. Vrem să deținem mereu controlul, însă uitam că nu te poți pune cu viața, cu destinul, cu universul. Sunt câteva lucruri mai mari si mai puternice decât un om atât de mic. În comparație cu toată lumea aceasta, suntem insipizi și nu realizăm asta decât prea târziu, când deja nu mai putem schimba nimic.

Ne îmbătăm cu miraje și lucruri ce se aseamănă cu cele după care urlă inimile noastre. Suntem într-o goană eternă, ne grăbim să facem cât mai multe lucruri o data și suntem frustrați de senzația că nu reușim, de fapt, să facem nimic. Trăim cu frica că nu vom deveni cine suntem cu adevărat, că ne irosim viața fără a o trăi de fapt. Însă asta e și problema. Goana după vise și după un mâine mai bun ne face să uităm că avem și un prezent, unul care trece pe lângă noi datorită foamei noastre după ce va fi sau ce va putea fi. “Dacă” și “poate” sunt două cuvinte care ne omoară, iar imaginea a ceea ce ar fi putut fi nu ne dă pace și ne ia din zile și din fericire. Fiecare zi în care ne gândim la ce ar fi putut fi ne duce mai departe de bucuria de ce este. Suntem orbi în lupta cu visele și ne lăsăm acaparați de lucruri care, la final nu vor conta. Însă cine știe ce va conta cu adevărat la sfârșit? Iubirile ratate, cele reușite, visele împlinite, speranțele deșarte sau toate trenurile pe care le-am luat sau pe care le-am pierdut?

Nimeni nu știe după ce gonim toți. Nimeni nu știe, de fapt, ce căutăm aici. Lumea este un loc diferit pentru fiecare persoană și toți trăim o versiune diferită a ei. Unii se chinuie mai mult, alții mai puțin. Uneori suntem complet amorțiți, lipsiți de orice stimul si ignorând tot ce ni se oferă dacă nu sunt lucrurile la care visăm înainte de culcare.

De fapt, ne omorâm prezentul pentru un mâine care nu mai vine. 

Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Camera fără ieșire

Patru pereți. Aceeași în fiecare zi. Și o simfonie care e dulce amăruie. Genul acela de melodie care e atât de frumoasă, dar care doare atât de tare.

Mi-e frig. Iarăși mi-e frig. E Aprilie și eu tremur de frig. Știu că vine răul din nou când eu tremur de frig când ar trebui să îmi fie cald.

E ca un cerc în care mă învârt din nou și din nou, fără cale de ieșire. Câteva momente care mi se repetă mereu în minte și de care nu mă pot desprinde. Senzații, mirosuri, melodii, oameni, sentimente. Toate de multe trecute, toate în afara cercului meu. De mult uitate și la fel de dureroase în fiecare zi. Din nou și din nou, prinsă între patru pereți care se apropie din ce în ce mai mult de mine.

Se apropie totul de sfârșit. Ce fel de sfârșit, nu știu. Bun, rău, sfârșitul e întotdeauna greu. Și mi-e atât de frică de sfârșitul ăsta că-mi vine să mă ascund sub o pătură și să nu mai ies de-acolo niciodată. În special în seara asta, când mi-e greu.

Se lasă lumea pe mine din nou. E senzația aceea că ești prinsă sub ceva de sub care nu poți ieși. Și-mi vin în minte câteva momente în care nu mai eram prinsă și mă urăsc pe mine că doar atunci mă simțeam liberă.

Nu știu ce nu e bine. Totul e frumos, și totuși nimic nu e bine. Mă presează tot. Dacă aș putea, aș fugi. Dar la naiba, nici să fug nu pot.

Mă gândesc din ce în ce mai mult la asta. Să fug și să las totul în urmă. Să-mi pun câteva haine într-o geantă și să fug naibii de-aici. Să nu ma mai uit în spate niciodată. M-aș descurca cumva, știu că aș face-o. Sau poate că nu aș face-o și când aș obosi de atâta fugă, m-aș întoarce înapoi. Și-atunci n-aș mai găsi nimic la care să mă întorc și aș fi prinsă din nou într-un cerc.

E senzația aia că nu știi pe unde să scoți cămașa. Că nu mai poți să respiri și că te trage ceva în jos. Că ai vrea sa dormi tot timpul și că ești prinsă într-un singur loc, în afara căruia nu mai există nimic. În momentul acesta există doar senzația asta.

E atât de claustrofobic locul ăsta. N-ar trebui să fie așa. Fiecare loc are și o portiță de scăpare. Numai locul ăsta nu. Sau poate că există, dar are un lacăt nou. Poate că nu mai vrea să mă ajute să ies. Poate nu mă mai lasă.

Nu prea știu. Nici nu-mi arde să încerc să înțeleg. Mi-ar plăcea tare mult, extrem de mult, să fiu o persoană nouă. Să-mi șterg câteva amintiri în momentul acesta și să șterg o parte din mine. Ar fi atât de ușor.

E al naibii de urâtă senzația asta. Atât de urâtă că aș vrea să îmi smulg inima din piept. Aș vrea să-mi smulg fiecare organ din mine până când nu ar mai fi nimic rămas din mine. Doar puțină piele și un schelet.

E mai rău decât atunci când eram mică și mă loveam la picior. Atunci măcar puteam plânge. Îmi curgeau râuri întregi de lacrimi pe față și totuși eu zâmbeam și râdeam. Poate asta a fost greșeala mea. Poate că atunci trebuia numai să plâng. Poate dacă învățam să plâng de mică mi-ar fi fost mai ușor acum. Însă nici să plâng nu pot. Parcă mi-au secat lacrimile. Nu știu. Aș vrea să plâng cu sughițuri, dar nici asta nu pot face.

NU POT FACE NIMIC ȘI E GROAZNIC E GROAZNIC E GROAZNIC.

Măcar de m-ar lăsa toată lumea în pace. Să nu aud de nimeni, asta aș vrea. Să fiu singură undeva departe, doar eu și cu mine, pentru câteva zile. Și-atunci aș căuta mulțimea. Pentru că așa-s eu. Vreau întotdeauna ce nu pot avea și atunci când am ce vreau, nu-l mai vreau. Vedeți, tot ca un cerc. Revin mereu la cercuri care mă țin captivă. Pereți și cercuri. Cercuri și pereți. Nu mai știu combinații.

La naiba, nu mai știu nimic. NIMIC.

Vă rog să mă lăsați în pace. E prea mult.

De ce nu mi-ați vorbit despre durere?

pain De ce nu mi-ai zis, mamă, că ochii căprui dor? Că ei iau tot și nu lasă nimic? De ce nu mi-ai zis de drogurile vii, cu puls și ochi care sfredelesc totul în calea lor?

De ce nu mi-ai zis că oamenii nu se schimbă? Că, oricât am vrea noi să credem că s-au schimbat pentru noi, ei nu se schimbă nici măcar pentru ei? De ce nu mi-ai zis să nu dau tot, să nu pun tot pe tavă pentru cineva care nu poate să suporte un platou întreg?

De ce nu mi-ai zis că e atâta durere în lumea astea? De ce nu mi-ai zis că oamenii iubesc ura? Că ei se omoară între ei și se mândresc cu asta?

De ce nu mi-ai zis că oamenii se sperie în fața lucrurilor mărețe? Că lor le este frică să simtă și să arăte asta? De ce nu m-ai avertizat să nu arăt asta, să nu mă dau lor? Să nu dau tot ce am unor oameni? De ce nu mi-ai zis că nu sunt specială pentru el și că vorbele acelea le spune în fiecare zi și că mâna aia o întinde în fiecare zi unei noi fete frumoase, în fiecare zi una mai frumoasă ca cealaltă? Nu mi-ai zis că oamenii ăștia nu se satură niciodată, că vor întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Ei se îndrăgostesc de clipă, nu de persoana de lângă ei. Nu mi-ai zis să nu mă uit în ochii lor și să cred că văd dragoste, când acolo se ascunde, de fap, un gol imens.

De ce nu mi-ai zis să mă feresc de oamenii care se simt ca niște droguri? De ce nu mi-ai interzis să ies din casă în ziua aia? De ce nu mi-ai prezentat un pretext absurd, doar ca să mă faci să nu mă duc? Pentru că tu știi mai bine decât mine, însă nu mi-ai zis nimic din ce știi! Nimic, mamă!

De ce nu mi-ai vorbit despre cât de greșit este să încerc să umplu un gol din mine cu o persoană trecătoare, cu un actor grăbit? N-ai știut că la final golul acela va fi mai mare și mai adânc decât la început?

De ce nu mi-ai zis că o oglindă nu mă definește? De ce nu mi-ai vorbit despre pericolele de a te compara cu alții? De ce nu mi-ai zis că fiecare este diferit și că o să vină vremea mea?

De ce nu mi-ai zis, tată, că unii oameni te mănâncă de vii? Că trebuie tu să lupți pentru tine, să îți crești zece, douăzeci, treizeci de perechi de piele ca să nu te rănească nimeni?

De ce nu mi-ați zis ca nu e așa ușor? De ce nu m-ați avertizat că există un motiv pentru care uraganele poartă nume de om? Că unii te vor săruta în fiecare colț al orașului până când tot orașul va fi impregnat cu ei și nu va fi loc în care să te duci și să nu dai cu ochii de ei, asta trebuia să-mi ziceți. Trebuia să-mi vorbiți despre dățile când voi cădea și nu voi ști să mă ridic, nu despre bani și politică și istorie. De ce nu m-ați învățat cum să îmi confrunt demonii și cum să fac să tacă vocea aia care îmi spune în fiecare dimineață că nu e bine? Nu mi-ați zis niciodată cum să zâmbesc din toată inima.

Doamna profesoară, nu v-ați gândit să-mi spuneți niciodată cum se rezolvă o problemă de inimă, nu? Nu v-a dat prin minte să mă învățați cum să fiu eu și cum să nu îi las pe alții să mă transforme în opera lor?

Frate, de ce nu mi-ai povestit despre dor? Nu mi-ai vorbit niciodată despre catastrofele pe care le lasă dorul în urmă. Nu mi-ai zis niciodată cum este să te doară un om, să te doară prezența și absența lui. Să fii cu un om și să știi că el e în altă parte, că nu e cu tine, că nu va fi niciodată 100% cu tine. Nu mi-ai zis niciodată de cum să fac să mă păzesc de asta. Nu mi-ai zis cum să nu mă las folosită, cum să nu devin doar un obiect ușor de schimbat.

Nu mi-ați zis niciodată că lumea asta doare. Nu mi-ați zis că vor fi zile în care orașul ăsta va fi prea mic și că nu va exista nici un loc în care să fug de mine, de voi, de el, de ea, de noi toți. Nu mi-ați zis niciodată că pereții vor fi din ce în ce mai strâmți și camerele din ce în ce mai mici. Mi-ați vorbit toți de marijuana și de tutun, dar nimeni nu mi-a zis cât de rău face viața și a trebuit să aflu asta pe pielea mea. Și Doamne, câte vânătai am! Mi-e acoperit tot corpul în vânătăi care nu se văd și fiecare semn e o lecție.

Ne-ați împuiat capul cu istorie. Ne-ați zis de turci și ne-ați învățat să conjugăm verbul ”a fi” în franceză fără să ne învățați cum să fim de fapt. Cum să existăm. Nu ne-ați învățat nimic. Ne-ați vândut niște povești. Ne-ați spus mereu că trebuie creștem mari, să luptăm, să învățăm, să avem un serviciu bun și o familie frumoasă și să fim fericiți. Dar nu ne-ați spus niciodată cum să facem asta. Nu ne-ați învățat niciodată cum să ne ferim de nefericire și de prea multă fericire falsă.

De ce nu v-a dat prin minte niciodată să creșteți copii care nu vor trebui să meargă la psiholog în facultate? Nu v-ați gândit niciodată că este mai bine să creșteți copii care să nu vor să se refugieze în alcool și țigări decât să creșteți niște copii cu 10 pe linie și cu zâmbete forțate? Nu știați că puștii ăia pe care îi călcați voi în picioare în fiecare zi vor crește să facă același lucru, iar lumea asta nu va deveni niciodată un loc mai bun.

Nu m-ați învățat niciodată cum să fiu mereu victorioasă, chiar și când pierd.