Six feet under

Mă tot gândesc de unde să încep și cum. Există dorința acolo, e aproape palpabilă, dar pleacă imediat ce fac un pas. Îmi doresc să scriu, mă văd făcând asta, dar îmi este mult prea greu să fac cuvintele să ia viață. Vreau să cânt, dar mi-e frică să-mi deschid sufletul și să las muzica să ia naștere. Vreau să merg, să fac pași, dar îmi sunt toți îngreunați de o durere fizică.
Nu mai pot face nimic. Sunt la șase metri adâncime, undeva îngropată atât de adânc, încât nu pot ajunge la mine. Întind o mână, par să mă prind din spate, însă îmi fug printre degete înainte de a mă putea aduce înapoi.
Am obosit și m-am săturat să fiu așa, și nu mai pot să pretind că totul este bine. Încerc să mă readuc la viață, încercând să fac toate lucrurile pe care le făceam în viața mea dinainte, pe care Bianca de acum doi ani obișnuia să le facă cu conștiinciozitate, fără urmă de oboseală sau plictiseală, fără a sta să se întrebe dacă merită sau dacă ar trebui să depună efortul de a face așa ceva.
Poate… doar poate, secretul de face ceva este să accept că nu mai pot și nu mai vreau să fac aceleași lucruri dinainte. Poate trebuie să accept această nouă versiune a mea, să o modelez în ceva frumos, să fac să fie o persoană și mai bună, și mai frumoasă, decât cea dinainte. Dar cred că trebuie să accept schimbarea și să nu o las să mă dărâme.
Mă uit la mine în oglindă. Mi se pare că nu mă mai recunosc. Încerc să mă regăsesc în imaginea mea, dar nici acolo nu mai sunt cine eram o dată. Fizic, sunt o versiune mai bună a mea. Psihic și emoțional, sunt undeva unde nu pot ajunge la mine, plecată pe un tărâm de unde nu mă pot întoarce atât de ușor. Nu pot sau nu vreau, nu știu care dintre variante este cea adevărată.
Și totuși, cine spune că trebuie să mă întorc la ce am fost? De ce încerc atât de mult să fiu cine am fost o dată? Până la urmă, lumea este într-o continuă schimbare. Iar faptul că eu am căzut, nu înseamnă că trebuie să mă ridic fiind persoana care eram înainte de cădere. Pot să iau bucățile de acum, și să le pun la loc într-un mod diferit, unul care să mă facă să fiu mândră de cine sunt.
Dar pentru asta trebuie să accept ce s-a întâmplat, cum am decăzut, cum am ajuns la acest punct. Trebuie să accept că am ajuns în locul acesta și să vreau să ies la suprafață nu aducându-mă înapoi, ci renăscându-mă. Păstrând ce știu cu adevărat că iubesc, toate lucrurile și toate persoanele care fac parte din mine.
Iar pentru asta, trebuie să scriu despre altfel de lucruri. Trebuie să încetez să mă mai conving să scriu despre lucruri bune, despre lucruri frumoase, despre lucruri care nu sunt ale mele. Trebuie să scriu despre ce nimeni nu vrea să citească. Despre distrugere, dragoste, pasiune aproape letală, și despre un război care a pornit de la doi oameni, și care a fost aproape imposibil pe toate fronturile.
Doi oameni care s-au iubit prea mult, în ciuda a tot și a tuturor. Doi oameni care au fost singuri împotriva lumii, care s-au iubit chiar și când nu ar fi trebuit. Atât de mult, încât s-au distrus. Iar acum, încearcă să reînvie, împreună și separat.
O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă, una pe care nu au crezut-o mulți și în care nu au avut mulți încredere. Poate, în anumite momente, nici însăși ei. O poveste ce a început cu zăpadă, ceață, și un bilet care a rămas singur, misterios și admirat de toți. O poveste despre durere și decădere. O poveste reală, care-mi aparține și care nu va înceta niciodată să fie parte din mine.

Advertisements

To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Same place

Ochii care nu se văd se uită.
Bine-ar fi fost, n-am ce zice. Dar doar de nu s-ar mai vedea o dată, și poate chiar aș uita. Pe cine păcălesc eu, n-au să-i uit niciodată. Uite linia de final al maratonului, mai treci o dată peste ea. Ce te-așteaptă în continuare, nu știi.
Mă chinui să scriu de vreo câteva ore. Închid pagina de Word, o dechid din nou, și tot așa. Mă simt obosită psihic după muncă, dar știu că trebuie să scriu. De fapt, în mintea mea scriu mereu, chiar și când gândesc. Scriu mai mult decât cânt. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam că mi-e mult mai ușor să scriu decât să cânt. În scris, nu respect nici o regulă, nu mă interesează nimic. Deschid pagina de Word sau jurnalul de la Cărturești, și pun pe hârtie tot ce simt. Spre deosebire de muzică, unde sunt atât de multe reguli. Iar pe mine regulile, de fel, mă obosesc cumplit.
Deschid din nou Word-ul, îmi zic că trebuie să scriu de data asta, că nu am mai făcut-o de mult. Bine, de vreo două zile, dar multe se pot schimba în timpul acesta. Tu, eu, lumea întreagă. Sau poate reveni la vremuri mai bune, chiar dacă ploaia continuă mereu. Mai este, din când în când, și puțin soare, câteva minute pe zi, când ignori orice în jurul tău, și simți căldura de care ai atâta nevoie. Și-ți dai voie s-o simți la intensitate maximă.
Dau drumul la muzică. Selectez o melodie la întâmplare, dar nimic din ce vine nu îmi este indiferent. Fiecare melodie are atașată o amintire care să mă ducă înapoi în timp. Îmi dau seama, din nou, cât de periculoase pot fi amintirile, și cum ele nu pleacă nici o secundă.
De două lucruri mi-a fost cel mai frică în viață: de amintiri și de sentimente, și-am ajuns să fiu dominată de ambele. Îmi zic că nu-i nimic, că important este să mă ridic din pat și să fac ce trebuie, chiar dacă îmi vine să-mi trag plapuma peste cap în fiecare zi când îmi sună alarma și să uit de tot. Dar de uitat, nu o voi face cât voi trăi.

Μη ξημερώσει ποτέ να μη τελειώσει
Μέσα μου μείνε να σ’ αγαπώ…

Îți mai aduci aminte de când ascultai melodia asta?
Da, normal că da. Dacă mă concentrez destul, dacă blochez totul din jurul meu, aproape că pot retrăi toată scena respectivă. Mi-aduc aminte totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cine știe, poate chiar s-a întâmplat ieri, nu mai am nici de unde să știu. Nu mai știu nimic.
Mă gândesc că totuși încă mai există seri care n-ai vrea să se termine niciodată. Și cu cât nesaț le trăiești. În minte, totuși, îți rămâne tot, fiecare rană, fiecare cuvânt spus. Și te-ntrebi, să fie cu adevărat ce trăiesc, sau e din nou o amintire? De fapt, nu mai știi nimic sigur. Știi că păstrezi pe vecie frumosul în inima ta.
Și mai știi și cine ești tu. Îți amintești de-odată cine ești, cine ai fost, cine poți fi. Îți vin în minte și imaginile cu tine. Cu visele tale. Realizezi că alergi mai multe maratoane, și nu unul singur. Că nici unul nu s-a încheiat, chiar dacă te-ai împiedicat. Te scuturi și mergi mai departe, gândindu-te că există două părți în tine. Partea ta și partea pe care o împarți. Și-ți aduci aminte că partea ta trebuie iubită la fel de mult ca și pe cea pe care o imparți.
Mai aprind o țigară, se schimbă și melodia. Încremenesc imediat ce-o aud. Cămașa. Din nou, îmi aduc aminte de prima dată când am auzit-o, de prima dată când am purtat-o. Las melodia să cânte, mă uit la ce port, și mă pufnește râsul, unul amar, de-o ironie ce nu încape în cuvinte. Hai jură-te, mă gândesc, și schimb melodia. N-am chef să mă complic.
Parcă miroase tot la fel.
Sunt o mie de gânduri în același timp, o luptă interminabilă între inimă și minte, între ce vrei să faci și ce trebuie să faci. E o bătălie pe toate părțile. Și mai există un gând, a ceva ce ai putea în sfârșit să faci, dar acum te sperie mai mult ca oricând.
Pentru că acum poți, și-nainte nu. Și dacă nu va fi cum credeai? Și dacă, dacă, dacă…
O mie de gânduri, atât de multe melodii, milioane de trăiri într-un timp mult prea scurt. Trăiești în timpul ăla mai mult decât trăiesc alții într ani de zile.
Fugi de tine, fugi de el, fugi de toată lumea. Și pici în brațele care trebuie.
A cui să fie oare?
Vine la rând Here with you. Pe asta chiar că o las să cânte, și mă bucur de ea mai mult ca oricând.
N-ai cum să nu trăiești până nu pierzi tot ce-ai avut mai scump. Dar chiar să fi pierdut?
– Uite că păr am!
-Da, frumos…

Sunt…

Salut, sunt Bianca și n-am mai scris de mult. Am blog-ul acesta din 2010, adică de opt ani, și în ultima vreme nu mai scriu. De fapt, în ultima vreme nu mai fac aproape nimic din ce obișnuiam să fac. De aproximativ un an prioritățile mele se tot schimbă, și de fiecare dată când una nou apare, punând-o pe alta mai veche pe o treaptă mai joasă a topului, mă îngrijorez că nu mă regăsesc. Sunt Bianca și azi am alergat pe scări spre casă ca să ajung mai repede la laptop și să scriu. Nu am mai scris de pe 26 Ianuarie, de când eram la Predeal și beam sucuri naturale de portocale și mâncam papanași. Dar azi am lăsat tot și am deschis o nenorocită de pagină de Word. Azi vreau să scriu.

Salut, sunt Bianca și am aproape 20 de ani. Vârsta mi-a venit mereu de hac, pentru că niciodată nu m-am simțit de 20 de ani, sau de 19, sau de 18, și mai nimeni nu are încredere in tinerii care se vor a fi mai maturi decât vârsta lor. Întotdeauna am avut dorința de a face lucruri nespecifice vârstei. Sunt Bianca, și sunt studentă în anul întâi la facultatea de muzică HKU Utrecht, și nu-mi place viața de student. Visez la lucrurile ce au să vină, la o casă numai a mea, la un job frumos, care să îmi ofere mulțumire, stabilitate și fericire. Visez să fac ce-mi place, adică să combin muzica cu literatura, și să am un trai bun datorită acestor două ocupații. Vreau să am casa mea, pentru că nu mai vreau să-mi împart intimitatea cu nimeni. Vreau să dorm dezbracată, pentru că nu suport pijamalele, vreau să mănânc pe canapea, uitându-mă la un film, vreau să dorm cu obloanele închise pentru că nu-mi place să fie lumină noaptea, vreau să ascult muzică la maxim și vreau să țip când îmi vine să țip. Sunt Bianca și-mi place să fiu singură și să mă bucur de mine și să fac ce îmi trăsnește prin cap, dar în același timp mă atașez repede de oameni și am nevoie de ei, am nevoie să știu că sunt bine și că sunt fericiți.

Sunt Bianca și am multe de spus. N-am mai spus ceva în scris de mult timp. De fapt, nu știu dacă în ultima perioada am mai spus ceva, punct. M-am adâncit prea mult în real, și-am uitat să visez. Plătesc facturi, asigurări, merg la muncă, îmi caut apartament, îmi declar taxele, trimit contracte și cine știe mai ce. Am uitat să mă adâncesc în lumea artei, unde totul este bine și în același timp nimic nu este cum trebuie, unde există o linie foarte fină între plăcere și durere, unde frumosul se îmbină cu urâtul, și unde pot fi eu cu adevărat. M-am lăsat răpită de aparențe, de un parfum scump, de o cremă de corp la care visam acum un an, de un rimel pe care nu mi-l permiteam, de o haină după care tânjeam. Mi-e bine așa, îmi place viața pe care o am acum, dar parcă eram mai bine înainte. Parcă eram mai mulțumită când eram numai eu și vioara mea, și nimic din lumea reală nu ne stătea în cale.

Și totuși… totuși, nu aș schimba nimic. Am multe lucruri de spus, dar nu pot să le spun. Și nici nu vreau, pentru că una dintre schimbările din viața mea este faptul că nu mai spus la fel de ușor prin ce simt, ce gândesc sau ce trăiesc. Sau cel puțin nu pe internet. Obișnuiam să împărtășesc totul cu oamenii care mă citeau din spatele unui alt ecran, dar acum nu mai pot face asta. Acum am nevoie de o conexiune reală pentru a împărtăși o parte din mine cu altcineva, iar când am nevoie neapărată să mă exprim, iau vioara și cânt.

Sunt Bianca, și sunt o moldoveancă nebună, care face isterii prea des, care se supără ca un copil din orice, care are nervi din jumătate în jumătate de oră, căreia îi place să audă cuvinte de laudă, chiar dacă nu are nevoie de ele, pentru că este o doză aproape interminabilă de aroganță. Mi-e drag tot ce-i frumos și mi-e frumos tot ce mi-e drag. Îmi place luna August, iubesc Atena, ador mâncarea, nu știu nici măcar să bag la cuptor o pizza cum trebuie, port la mână o brățară care îmi este atât de dragă, încât nu o scot nici la duș. Nu știu să mă feresc de suferință, și nici nu vreau, pentru că în viață nu poți avea parte de fericire fără suferință. Ador muzica, mă regăsesc total atunci când călătoresc, îmi place să văd locuri noi și aș vrea să merg în cât mai multe orașe frumoase. Vreau să vizitez Atena din nou, să văd Thailanda, să stau în Vamă măcar o noapte, să merg în Instanbul. Vreau să merg în toată lumea, eu, vioara mea și-o persoană dragă. Sunt Bianca și cu greu îmi găsesc liniștea, pentru că vreau mereu mai mult, mai bine, și vreau să-mi trăiesc destinul acum, pentru că nu am răbdare să vină el la mine. Nu cred în coincidențe, uneori nu mă regăsesc, am zile când nu pot studia și zile când studiez prea mult. De cele mai multe ori mi-e greu să mă înțeleg și nu aștept ca altcineva să o facă.

Sunt Bianca, sunt violonistă, dar asta nu mă definește. Mă definesc toate lucrurile pe care le ador, pentru că ele sunt parte din mine și ele îmi motivează acțiunile. Îmi place humusul, îmi placeă să dorm la prânz, să mă plimb când este cald, să merg cu trenul și autobuzul, nu-mi place aglomerația, mă panichez în spații strâmte cu multe persoane în jur, ador ploile de vară și nopțile târzii de August, în care totul este bine și nimic altceva nu mai contează decât momentul prezent. Nu am mulți prieteni și nici nu caut să-mi fac prea mulți. Îmi plac câinii, mănânc înghețată și iarna, sunt dependentă de cafea, iar băuturile mele preferate sunt gin tonic și prosecco. Îmi plac concertele de muzică clasică, iar cele mai bune momente din viața mea sunt cele în care stau pe o scenă și cânt. Ordinea mă liniștește, dar rutina mă agasează și mă face să nu îmi găsesc locul. Uneori mi-e greu să mă regăsesc și nu știu ce vreau, alteori sunt nedreaptă cu oamenii dragi fără să vreau, mi-a fost multă vreme greu să spun ”îmi pare rău”, sunt recunoscătoare pentru orice lucru mic care mi se oferă, chiar dacă uneori nu arăt asta. Pot deveni obsedată de lucrurile care îmi plac, până la punctul în care le stric farmecul sau magia.

M-am născut în România, am crescut în Grecia, și acum stau în Olanda. Visez să petrec măcar o lună în România, ca să știu ce înseamnă țara mea natală. Vreau să văd toată Grecia, iar cu Olanda am o relație tare ciudată, pentru că uneori o urăsc, alteori nu îmi pot imagina viața mea dacă m-aș întoarce în Grecia sau în România. Consider că nu există mâncare mai bună decât cea din România, vreme mai frumoasă ca în Grecia, și arhitectură mai pe placul meu decât în Olanda. Îmi place să mănânc, spun mereu că mă duc la sală și niciodată nu o fac, am momente când pierd timpul aiurea, obosesc destul de repede, dar nu las să se vadă, uneori nu mă țin de program, mă pierd cu firea repede, nu studiez cu cap și încă nu mi-am găsit propria voce prin vioară. N-am niciodată timp să fac ce vreau, iar când îmi place ceva, sau trăiesc momente frumoase, nu pot accepta faptul că se termină. Mă grăbesc, sunt zăpăcită, mă lovesc mereu de ceva, beau prea multă cafea, îmi place mâncarea bună, caut mereu calitatea și nu-mi plac lucrurile prost făcute. Sunt creață, și mi-am urât părul aproximativ 13 ani, pentru că nu am știut ce să fac cu ceva atât de diferit de restul.

Sunt Bianca si sunt făcută din toate lucrurile acestea, și refuz să le ignor sau să le schimb datorită lumii reale. Sunt o visătoare, iubesc mult și fără discernământ, trăiesc clipa, viața mea este arta, urăsc tot ce e banal, îmi plac oamenii care refuză să se lase astârpiți de tot ce e rău în lume și sunt o sumă a unor contradicții și elemente greu de înțeles. Nu am de gând să recitesc ce-am scris, și nici să editez, pentru că este cea mai reală chestie pe care am scris-o în ultimele luni, și sunt sigură că nu am scris nici măcar 5% din ce aveam în minte și în suflet, pentru că întotdeauna merg pe stradă și-mi imaginez ce voi scrie, dar mereu uit până ajung la hârtie sau la laptop.

Sunt Bianca și iubesc viața.

Astenie de vară și reacții de după examen

Eu nu știu cum e la voi, dar mie, când vine canicula, mi se revoltă tot corpul. Ca și anul trecut după examenul de diplomă, astăzi îmi simt tot corpul bolnav, ca și cum toate lunile de alergătură, în care nu m-am odihnit deloc, încep să mă prindă din urmă. Mi se pare că are o mare legătură cu canicula asta toropitoare. Poate că nu este cauza, dar cu siguranță nu ajută. Azi mă simt ca și cum aș avea 90 de ani și simpla acțiune de a mă ridica de pe canapea reprezintă o aventură, pentru că mă dor toate cele, de parcă toți anii pe care i-am trăit până acum mi se pun pe oase. Nu sunt omul care suportă bine temperaturile extreme, iar până mă obișnuiesc cu ele, fie că vorbim de cald sau de frig, mă cam ia naiba.

Nu-mi dau seama dacă e de vină oboseala sau căldura, iar asta are de-a face cu faptul că nu mai știu cum e să am o vară în care să intru fără să fiu ruptă de oboseala, palidă ca brânza și nedormită de luni întregi. De trei ani îmi petrec verile în același fel, încercând să mă odihnesc și urându-mă că nu am rezistența mai mare. Visele ciudate îmi bântuie fiecare noapte, pentru că asta e reacția corpului și a psihicului meu după un pas/examen important: oboseală, vise ciudate, și o zi în care mă simt mai rău decât bunica la 83 de ani.

Luni am primit e-mail-ul oficial de la facultate din Olanda. Sunt oficial înscrisă la programul de licență în muzică clasică, cu subiectul principal vioară, iar profesor exact pe cine voiam. Singurul bărbat din comisie și șef de catedră la vioară. Mi-am dorit să am tot un bărbat ca profesor, pentru că nu am studiat niciodată cu o femeie și, fără a inteționa să sun ca o ipocrită, nu m-aș simți confortabil. Ca și profesori, am considerat întotdeauna bărbații a fi mai decisivi și mai autoritari. Plus că am văzut de la examen că respectivul profesor m-a plăcut, ceea ce nu poate decât să mă încânte și să mă facă să mă gândesc că a știut că putem face treaba bună împreună.

Practic, mai am cam două luni de stat acasă. Poate chiar mai puțin. Încep, deja, să îmi strâng lucrurile. Să fac curățenie și să pun anumite lucruri la punct. Ieri mi-am făcut curățenie în bibliotecă. Am rearanjat cărțile și am dus unele pe care nu le mai vreau în magazie. Mâine sper să mă simt mai bine, pentru a-mi curăța și dulapul. Apoi vreau să mă apuc de vizitat oamenii pe care vreau să îi văd înainte de a pleca. Vreau să las totul în ordine, pentru că nu mă mai întorc, și vreau să fiu în regulă cu mine și să nu am nici o urmă de regret când voi pleca.

Am stat azi și am analizat toată situația prin care am trecut. Cum am venit acasă și le-am zis alor mei că eu trebuie să plec, cât de rapidă a fost situația asta, cum nu am stat să mă gândesc dacă reușesc să scot un program în două luni, cum am făcut tot ce trebuie să fac ca să plec în doar două luni. Cum m-am aruncat, practic, cu capul înainte și cum m-am chinuit să fac ceva într-un timp atât de scurt, când aș fi putut foarte lejer să fac ceva cum trebuie și să mă apuc de procesul acesta din toamnă.

Astfel mi-am dat seama de talentul meu de a face lucrurile în mod invers. Pe la începutul anului, când o persoană normală se ocupă cu primele formalități pentru examenul de admitere, eu hotărâsem să nu plec. Am fost atât de ușurată, încât i-am zis lui Nely că nu știu ce să fac cu tot timpul ăsta liber. Apoi, vreo trei luni mai târziu, m-am trezit din transă și mi-am dat seama că eu nu sunt omul care să aleagă calea ușoară și că niciodată drumul meu nu a fost lipsit de gropi și hârtoape demne de Moldova în care m-am născut.

Totul e bine când se termină cu bine. Mă bucur doar că lucrez bine sub presiune. Mi-aș dori, totuși, să mă descotorosesc de obiceiul meu de a lua decizii importante în ultimul moment.

În altă ordine de idei, îmi era dor să scriu și să îndrug baliverne. Chiar dacă mă ustură pielea și mă dor degetele de la taste. Am ajuns la zi cu articolele și cu recenziile, însă cititul reprezintă încă o problemă. Nu am găsit, încă, o carte care să mă reintroducă în starea de citit încontinuu. Am citit azi ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia și mi-a plăcut mult. Mâine vine recenzia. De vioară încă nu m-am atins serios de vineri, de la masterclass-ul pe care l-am avut, și care a mers extraordinar. Mă simt așa de nașpa, că mă bucur că nu m-a sunat profu să stabilim ora de mâine, iar asta e o noutate.

Nu știu ce să mai zic. E vară și mă simt bine, chiar dacă o să vină o perioadă tare grea. Nu mă gândesc la ea încă. Încerc să mă bucur de timpul rămas. Vara asta are același gust dulce-amărui pe care îl are mereu, doar că de două ori mai mult anul ăsta.

Mă duc să încerc să citesc. Ne-auzim. Sau ne citim. Bănuiesc că tot aia e.

P.S.: Luați și-o melodie care mie-mi place mult și o ascult de când m-am întors. Nu știu exact de ce îmi place, dar mi se pare faină tare.

 

Gânduri de aprilie

Nu am mai scris de mult timp. De prea mult, de fapt. În ultimele săptămâni, de când am luat o decizie care aproape că mi-a zdruncinat toată liniștea pe care o câștigasem pe parcursul a câtorva luni, mi-a lipsit orice fărâmă de ambiție și dorință de a scrie. Mi se pare ucigător de obositor să stau să scriu, chiar dacă uneori am o nevoie acerbă de a înșira toate cuvintele care-mi sunt prinse în minte și care pur și simplu trebuie să scape. Am multe lucruri despre care vreau să vorbesc, multe subiecte care mă apasă și câteva momente pe care vreau să vi le împărtășesc. Însă viața mi-o ia înainte și îmi impune să mă ocup de alte lucruri, care mă lasă fără energie și timp să stau și să scriu. Astăzi, totuși, mi-am comandat mie să stau locului măcar jumătate de oră și să scriu.

De vină este, poate, luna aprilie. Bine, la origini, de vină sunt eu. Însă luna aprilie are un efect foarte ciudat asupra mea. Deși ador luna aceasta, datorită vremii frumoase, care începe să se deschidă, nu am voință să fac nimic. Tot ce vreau și tot ce pot să fac este să studiez, să mă uit la filme și să urmăresc prea multe filmulețe pe YouTube despre absolut orice. Muzică, vioară, cărți, simple vlog-uri care arată viața unor oameni pe care nu îi cunosc. În jur, mi se pare că toată lumea se distrează, chiar dacă în aer plutește un fel de lâncezeală moleșitoare.

În ultimele două săptămâni, de când am intrat în vacanța de Paște și până acum, cu o zi înainte de a mă întoarce la liceu, nu am făcut prea mare lucru. Teoretic. Practic, dacă stau bine să mă gândesc, am studiat și am învățat mai mult decât am făcut-o în ultimele luni. Însă asta este problema la mine. Dacă nu sunt mereu pe fugă, mi se pare că nu fac absolut nimic. Iar asta îmi dă o stare de nervozitate și de plictiseală din care nu pot ieși orice aș face. Mi se pare, de fapt, că mă învârt într-un cerc vicios a filmelor, a muzicii și a cărților pe care vreau să le citesc, dar nu reușesc. Pentru că nici de citit nu prea am mai citit.

Problema cu luna aprilie este că atunci îmi iese toată oboseala la iveală. Toate zilele pe fugă, toate momentele de odihnă lăsate la o parte în favoarea altor activități, toate refuzurile de a face ceva pentru sufletul meu, toate astea se adună și ies la suprafață în aprilie. Nu reușesc să mă ridic de pe canapeaua asta afurisită și să fac ceva, orice, în afară de lucrurile pe care le fac în mod repetat în fiecare zi și care mi se par de-a dreptul nefolositoare. În același timp, ori de câte ori zic că de mâine voi fi productivă, nu-mi reușește. Parcă mă păcălesc singură, zicându-mi mereu că am dreptul la odină. Totuși, o parte din mine țipă disperată că acum nu este loc de nici un fel de odihnă. O foarte mare parte a ființei mele vrea să iasă afară, să exploreze tot ce este de explorat, să trăiască totul la maxim și să se umple de experiențe, de speranțe, de vise și de momente frumoase.

Dar partea aceea micuță mă tot înghiontește să stau în casă și să nu fac nimic, măcar o dată în viața mea. Măcar două săptămâni pe an. Și bineînțeles că, dintr-un motiv pe care nu îl pot înțelege, partea respectivă câștigă și tot ce vreau eu să fac este să îi dau două palme și să-i țip în față. Tu chiar nu înțelegi că nu este timp de stat și de pierdut? Tu chiar nu vezi?!

Un motiv îl constituie lipsa școlii și a unui program fix. Eu, când nu sunt nevoită să mă trezesc dimineața, nu o fac. Iar asta îmi dă peste cap toată ziua. Mă trezesc târziu, studiez târziu, învăț târziu, apoi creierul meu este prea obosit pentru a face orice altceva. De-abia mă pot convinge să ridic cartea și să citesc.

Sunt pur și simplu obosită tot timpul. Bănuiesc că mai mult mental. Pentru mine, aprilie a venit mereu cu o doză de dezamăgiri și sper că tradiția aceasta nu va convintua și când voi crește.

Adevărul este că trebuie să fac câteva schimbări în viața mea. Blog-ul fiind una dintre ele. De fapt, tot label-ul acesta de book blogger nu sunt sigură că mi se mai potrivește. Mi se pare că am spus tot ce aveam de spus și acum este vremea să trec la ceva ce chiar mă reprezintă acum. Însă nu vreau să iau nici o decizie pripită. Vom vedea cum vor decurge lucrurile în viitor.

Sâmbăta asta dau examenul IELTS pentru diploma de proficiency în engleză. Pentru asta și învăț ca o nebună, chiar dacă limba aceasta îmi este atât de familiară, încât o consider a doua limbă maternă. Dar vreau să fiu cu adevărat pregătită. După ce termin cu examenul acesta, trebuie să mă apuc să învăț pentru un alt examen și poate să strecor și puțin învățat pentru examenele finale de la școală. Urmează o perioadă de foc și poate că este mai bine că mă odihnesc acum, pentru a-i putea face parte.

În același timp, încerc să îmi păstrez puterea mintală și optimismul. Există anumite momente când îmi este greu, datorită unor situații pe care eu, personal, nu le pot controla. Pe de cealaltă parte, cine mă cunoaște știe că nu am încredere în nimeni să îmi rezolve problemele și că trebuie să o fac mereu eu, iar când nu pot trece peste ceva de una singură, nu numai că mă enervez, dar mă și demoralizez.

Sunt multe lucruri pe care trebuie să le învăț și de care îmi dau seama în ultima vreme. Mă lovesc de fricile mele din ce în ce mai des și, chiar dacă în majoritatea timpului trăiesc într-o stare constantă de stres și anxietate, în același timp îmi dau seama că toți pașii aceștia de care eram terifiată nu sunt nici atât de grei și nici atât de nefirești. Toată lumea a trecut prin asta la un moment dat și îmi place să mă gândesc la tot ce mi se întâmplă acum ca la o lecție care mă va învățata foarte multe lucruri și care mă va face mai puternică. Este aproape amuzant cât de repede trec momentele de care îmi era frică. Și mai amuzant mi se pare că, într-un fel, mă bucur de ele.

Mai multe despre ce vorbesc acum vă voi povesti altă dată. Deocamdată nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Sunt de părere că despre lucrurile pe care le trăiești trebuie să povestești după ce se întâmplă, pentru a-ți păstra energia pozitivă și pentru a nu fi influențat de ceilalți. Tot ce sper eu este să fac față cu brio la tot și să îmi revin cât mai repede.

P.S.: În închierea acestui post extrem de ciudat, pe care nu cred că l-ați înțeles, vreau să vă las o sonată de Brahms pentru vioară și pian pe care abia am descoperit-o și care mi se pare absolut superbă! Enjoy! 🙂

Zbor liber

danceIeri am avut prima repetiție cu pianul după diplomă. În aceeași sală, cu aceeași pianistă, cântând la același pian. Scenariul, aproape identic. Diferența izbitoare sunt eu. Imediat ce am intrat în sală m-am gândit la persoana care eram acum un an, iar schimbarea m-a lovit din plin, fiind aproape copleșitoare și incredibilă. Anul trecut parcă bâjbâiam, mergând într-un întuneric infinit cu picioarele unui copil. Anul aceasta am intrat în sala aceea ca o tânără femeie în pragul vieții, mai sigură pe ea, mai experimentată, mai matură. Și, cel mai important, mai ușoară, mai liberă, lipsită de tot ce mă trăgea în jos în trecut.

A fost un sentiment tare ciudat, să intru și să studiez în sala aceea. Să nu mai am diploma fugărindu-mă din urmă, să nu mă mai intereseze hârtia care spune că trebuie să plătim taxele școlare, să simt că știu ce fac și, mai presus de toate, să știu că pot și că va fi mai bine.

M-a întrebat pianista, fosta mea profesoară de istoria muzicii, ce fac. Întrebarea tipică, aproape obligatorie, fără nici o semnificație aparte. Răspunsul meu a fost, de data aceasta, sincer. Pentru că pentru prima dată în viața mea am spus că sunt bine și am simțit-o din toată inima. Cred că s-a văzut asta, pentru că profa mi-a zis că parcă zbor.

Da, doamna profesoară, zbor.

Zbor pentru că nu mă mai ține nimic înapoi și pentru că am scăpat de tot ce îmi umbrea fericirea. Zbor pentru că am luptat pentru mine și în sfârșit m-am câștigat. Zbor pentru că sunt pe un drum de care sunt mulțumită și, deși sunt departe de locul în care știu că pot ajunge, măcar acum sunt convinsă că voi fi acolo într-o zi. Încep, practic, să-mi ating visele și mi se pare aproape ireal. Nu-mi mai este atât de frică, în sfârșit. Știu că mereu se va găsi o cale, atât timp cât există poftă de muncă, voință și determinare. Am fost complet terifiată de pașii aceștia ani întregi, dar acum că se întâmplă și primesc ajutorul de care aveam nevoie, parcă nu mi se mai pare atât de greu.

Zbor pentru că nu îmi mai este dor, frică sau greu. Iubesc ce fac și o fac bine, cu cap. Se poate și mai bine, dar important este că am început și că nu am de gând să mă opresc. Zbor pentru că îmi fac repetițiile, cânt, studiez și munca îmi este recunoscută. Zbor pentru că încep să mă implic mai mult în lumea muzicală și lumea deja mă cunoaște. Avansez cu pași siguri după ani întregi în care am șovăit.

Muncesc mult, dar mie îmi place să fac asta. Alerg încontinuu. Sunt tot timpul undeva, am tot timpul ceva de făcut și lista mea cu lucruri de făcut este aproape interminabilă. Dar asta mă face fericită. Ador să fiu adâncită în munca mea și nu accept momentele când stau degeaba . Eu trebuie să fiu mereu în mișcare, altfel nu-mi găsesc locul.

Aproape că mi se pare ireal că după atâta timp, sunt bine. Mă imt bine. Parcă mi-e și frică să nu rup vraja, să nu vorbesc înainte de vreme. Atât de obișnuită sunt cu starea de rău, încât binele mi se pare o ciudat, ireal. Oricum ar fi, vreau să-mi amintesc de această stare aproape mirifică de zbor liber cât voi trăi.

6 ani de blogging – La mulți ani, Bianca2b!

M-am trezit azi dimineață cu impresia că este o zi ca oricare alta, cu mult studiu, un pic de blogging și ceva mai multă lectură. Ceai, frig, partituri, cafea și cărți, cam așa arată zilele mele acum. Mi-am făcut cafeaua și m-am apucat de studiat la fel cum fac în fiecare zi. Astăzi, însă, aveam un sentiment ciudat că îmi scapă ceva. Aveam impresia că ceva la ziua aceasta este diferit și m-am gândit că se datorează lecției de vioară de ieri. După două ore de studiat, am lăsat vioara jos și am intrat pe Facebook. Atunci mi-am dat seama ce lipsește și, cu groază, mi-am dat seama ca am uitat de cea de-a șasea aniversare a blog-ului. Blog-ul meu împlinește șase ani astăzi, iar eu am uitat complet.
Din 2010, data de 3 decembrie este una specială pentru mine. Ziua în care am decis să îmi deschid un blog de cărți a fost una decisivă pentru mine, care a pornit un capitol imens în viața mea. Blog-ul nu numai că m-a ajutat să cunosc oameni minunați, dar m-a făcut să mă descopăr și să mă cunosc pe mine. Blogging-ul nu mai este doar o pasiune, ci un stil de viață, o parte din mine și un lucru fără de care nu pot trăi.

Tocmai datorită importanței pe care blog-ul o are în viața mea sunt atât de supărată pe mine pentru că am uitat de aniversarea lui. Spre deosebire de anii trecuți, aniversarea aceasta m-a prins într-un vârtej de piese, audiții, repetiții și ore muzicale. M-am aruncat complet în muzica mea și, într-un fel, nu mă mai interesează să îmi amintesc nimic altceva. Însă aniversarea blog-ului ar fi trebuit să fie exact ca ziua de naștere a mamei. Adică să mi-o amintesc cu luni de zile înainte și să o aștept trepidând.

Oricum, nu vreau să vorbesc numai despre Alzheimer-ul meu precoce. Important acum este blog-ul. De memoria mea mă voi ocupa altă dată.

Ziua aceasta îmi demonstrează încă o dată cât de repede trece timpul. Deja îmi este greu să spun că el fuge, pentru că nu o face. Uneori, mi se pare că timpul nici nu există și că e doar o idee abstractă. Oricum ar fi, mi se pare absolut uimitor că am reușit să fac același lucru timp de șase ani și că am reușit să am o constantă în viața mea, în afară de vioară.

Sinceră să fiu, cuvintele nu îmi vin la fel de ușor ca în anii trecuți, pentru că am spus tot ce aveam de spus și deja mi se pare că orice cuvinte aș folosi nu sunt cele potrivite pentru a descrie ce înseamnă blog-ul pentru mine. În ultimul an, Bianca2b a devenit refugiul meu, locul unde mă baricadez oricând viața reală devine prea dificilă. Aici mi-am spus of-urile, bucuriile, necazurile, am vorbit despre schimbările ce s-au petrecut în viața mea și am recomandat cărți. Aici am învățat, mai ales în ultimul an, să fiu eu și să fiu mândră de persoana care devin. Cu bune și cu rele, îmi place să cred că sunt o persoană decentă și că învăț din fiecare zi și din fiecare încercare pe care viața mi-o oferă, dar fără blog, nu aș fi reușit să fac acest lucru.

Prin blog am învățat să mă autodepășesc și să învăț să fiu responsabilă. Oricât de încărcat mi-ar fi programul, încerc să fac ceva legat de blogging în fiecare zi. Fie că scriu pe propriul blog sau pe cele cu care colaborez, activitatea aceasta mi-a intrat în sânge și este aproape la fel de natural să scriu precum îmi este să cânt. Cred că cel mai ușor ar fi să spun că blog-ul este parte din mine, iar el reprezintă tot ce sunt eu și tot ce vreau să fiu.  

Îmi place să cred că am învățat să fiu un blogger mai bun. Vreau să cred că fiecare articol este mai bun și are ceva mai mult decât cel anterior. Sunt sigură că în ultimul an am descoperit lucruri pe care nu le știam. Pe unele le-am învățat singură, altele mi-au fost arătate. Un ajutor imens îl reprezintă colegele mele de la Serial Readers, Andreea și Oana, care mă lasă să le deranjez cu recenziile și articolele mele și care m-au îndrumat enorm în ultimul an și pentru asta le mulțumesc din suflet. Sper ca în anul ce urmează să învăț și mai multe lucruri și să ajung să scriu mult mai bine.

Cu toate acestea, simt că blog-ul este neglijat. Aș vrea să am timp să mă ocup de el la nivelul la care acesta merită. Mi-ar plăcea să pot publica un articol la fiecare două zile și să răspund la comentarii mai repede. Însă viața mea începe în momentul acesta și uneori îmi este prea frică să o pierd pentru a sta în fața unui monitor. Unde mai pui că la sfârșitul celor mai multe zile sunt atât de obosită, încât nici să citesc nu mai am chef. Sper, totuși, că acest lucru se va schimba din vară, când voi termina liceul. Ha! Ba îmi iau diploma de conservator, ba împlinește blog-ul șase ani, ba îmi dau seama că termin școala în șase luni. Voi chiar vreți să am un atac de panică.

Ce am făcut de la ultima postare aniversară? Cred că mai ușor ar fi să vă spun ce nu am făcut, pentru că am făcut de toate anul acesta, la propriu. Când mă gândesc la anul acesta, îmi vine imediat în minte faptul că 2016 a fost cel mai important dintre toți anii pe care i-am trăit până acum. Mi-am luat diploma de conservator, m-am îndrăgostit, am suferit, am trecut printr-o perioadă destul de grea, am susținut recitaluri, am călătorit, am citit mult și bine, mi-am lăsat gândurile și sentimentele pe o foaie, am început ore de vioară cu un profesor care mă face să îmi dau seama că trebuie să uit tot ce știu, am fost la Paris și am legat prietenii. A fost un an tare frumos, atât pentru mine, cât și pentru blog. Nu numai că am făcut lucruri inedite, dar le-am împărțit cu oameni speciali. Și nu, nu mă refer numai la oamenii din viața reală, ci și la voi, la cititorii mei. Cu voi am împărțit fiecare moment important din viața mea și voi ați fost martori la fiecare schimbare ce s-a produs anul acesta. Datorită vouă și comentariilor voastre am reușit uneori să merg mai departe și pentru asta vă voi fi recunoscătoare mereu.

Mulțumesc că mă citiți și îmi cer scuze dacă vă dezamăgesc. Nu o fac intenționat. Nu vă pot promite nimic deocamdată, pentru că nesiguranța îmi definește viața la ora actuală. Însă puteți fi siguri că blog-ul va fi mereu aici pentru voi și pentru mine. Sper să continuați să mă citiți și să fiți alături de mine în călătoria mea. Vă sunt extrem de recunoscătoare pentru tot!

Mi-e greu să continui. Sunt copleșită de emoții și de-abia acum realizez cu adevărat că au trecut șase ani și că pe acest blog nu mai scrie fetița cu ochelari roșii și două codițe, ci o tânără femeie cu viitorul la picioare.

Dragă blog, la mulți ani! 

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

Ce înseamnă să te iubești pe tine?

Iubire. Un cuvânt care se aude frumos și un sentiment care se simte incredibil. Este cel mai frumos sentiment care există, dar de multe ori de ascundem de el, pentru că iubirea adevărată, aia care nu te lasă să dormi și care te face să te frămânți, te face vulnerabil. Când iubești pe cineva îți dai jos toate măștile, dărâmi toate zidurile și stai gol pușcă în fața unui străin, oferindu-i posibilitatea de a te distruge sau de a te salva.

Există multe feluri de dragoste. Frățească, platonică, pasională și părintească sunt doar câteva dintre ele. Oricum ar fi, toți tânjim după sentimentul acesta. Căutăm iubirea peste tot în afară de locul cel mai important, unde o putem găsi cu siguranță. În noi înșine. Din noi pleacă dragostea și la noi se întoarce. Noi o dăm și noi o primim. De multe ori, însă, uităm că mai întâi trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și mai apoi pe ceilalți. Este esențial să facem asta, pentru că degeaba îi iubim pe ceilalți, dacă pe noi ne urâm. Atunci când celălalt va pleca și își va lua și dragostea cu el, va trebui să ne oferim noi înșine toată iubirea de care ne lipsesc ei.

self-love
Viața e ca o clădire. Dacă nu are baze stabile, la primul cutremur se dărâmă. Una dintre bazele acestea o constituie iubirea de sine care, din păcate este des ignorată. Suntem de mici învățați să ne iubim și să ne respectăm semenii, dar nimeni nu ne învăță cum să ne iubim pe noi înșine cu adevărat. Ani întregi petrecuți în băncile unei școli și nici un profesor nu ne-a vorbit despre stima de sine și despre importanța acesteia.

Ce înseamnă să te iubești pe tine, totuși? Să mănânci sănătos, să te îngrijești, să alergi sau să nu bei mult? Să ai grijă de corpul tău ca să reziști cât mai mult? Nu. Iubirea de sine are mai mult de-a face cu mintea și cu gândurile noastre decât cu corpul. Am spus-o, o spun și am s-o mai spun. Totul pornește din mintea noastră. Până și iubirea, care până la urmă, este o reacție chimică a creierului.

Să te iubești pe tine înseamnă, în primul rând, să-ți îmbrățișezi imperfecțiunile și să încerci să le șlefuiești fără a te rușina de ele. Să înțelegi că fiecare caracteristică a personalității tale ți-a fost oferită cu un scop. Imperfecțiunile te fac să te cunoști mai bine și să știi cum să devii cea mai bună versiune a ta posibilă.

Să te respecți este un punct cheie. Să nu-i lași pe ceilalți să te calce în picioare și să nu lași capul în jos pentru nimeni și pentru nimic. Nu ai chef să ieși cu prietenii tăi în oraș și ei râd de tine? Fain, lasă-i să o facă. Tu ai să te simți mult mai bine cu un ceai și o carte bună, făcând ceea ce-ți cere sufletul în momentul acela.

Important este să ai grijă și cui te dai. Relațiile amoroase greșite îți pot ucide toată iubirea și stima de sine. Am făcut greșeala de a-mi da sufletul unei persoane care-mi voia doar corpul, iar asta mi-a dărâmat toate bazele pe care le clădisem până atunci. Între timp am construit altele, mult mai rezistente, și am învățat multe despre mine și despre cum să nu am nevoie de iubirea altcuiva pentru a mă simți bine. Este esențial să îți cunoști limitele, standardele și să ai răbdarea de a aștepta pe cineva care se va ridica la nivelul acestora.

Să-ți păstrezi și să-ți respecți standardele și valorile și să nu lași pe nimeni să ți le schimbe. Să ai răbdare să aștepți ceva care te va face să înflorești, nu să ofilești. Asta e dovadă de iubire de sine. E al naibii de important să știi să pui capăt unei relații sau unei prietenii toxice. În general, să te desprinzi de oamenii care te trag în jos și să te înconjori de cei care te împing în față.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, să te iubești pe tine înseamnă și să-ți urmezi inima când trebuie. Mănâncă bucățica aia de ciocolată la care ți-a stat mintea toată ziua, chiar și când transpirai la sală. Pune-ți tocurile și rujul roșu dacă te fac să te simți mai bine. Simte-te bine în pielea ta și nu mai fii așa de dură cu tine. Perfecțiunea nu există. E un simplu mit construit de o industrie care se bazează pe acesta și pe dorința noastră de a fi acceptați de ceilalți și de a părea perfecți în ochii lor.

Să te iubești înseamnă să te lupți pentru visele tale și să faci ce te face fericită. Dacă trebuie, să te lupți cu morile de vânt pentru a face lucrul care îți face sângele să clocotească. Muncește până te regăsești pe tine în munca ta, mergi dincolo de limite și realizează, o dată pentru totdeauna, că poți face orice vrei cu viața ta. Când ai răbdare cu tine și rămâi fidelă ție chiar și când ești în cel mai întunecat loc în care ai fost vreodată, atunci poți spune că te iubești. Și când ai încredere în tine și știi că orice ar fi, vei reuși.

Să te iubești pe tine înseamnă, până la urmă, să te lupți pentru tine și să ții cu dinții de persoana care ești chiar și când nu-ți vine. Pentru că, la sfârșitul zilei când toți pleacă și rămâi cu propria-ți companie, dacă nu te poți bucura tu de ea, cum te poți aștepta ca alții să o facă?