Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață.