Azi, lumea pare a fi normală

Primul lucru la care mă gândesc în fiecare dimineață când deschid ochii este cum să fac să fie o zi bună. Îmi las mintea să cutreiere preț de câteva minute, apoi decid că cel mai bun lucru la momentul acesta este să mă gândesc în mod necondiționat numai la mine și la binele meu – fizic, psihic și sufletește. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să nu fac nimic productiv.

Doar că astăzi simt că este o zi specială. La o oră după ce mă trezesc, în timp ce îmi beau cafeaua, primesc un apel de la muncă. Îmi tresare inima imediat, pentru că pur și simplu știu ce mi se va spune. Las telefonul să sune pentru o secundă mai mult decât ar trebui, pentru că îmi place sentimentul de adrenalină – acea clipă de anticipare aproape dulce, când știi că urmează să se întâmple ceva bun. 

Așa cum am prezis, veștile au fost încântătoare: sâmbătă redeschidem magazinul. Nu se știe pentru cât timp, pentru că deocamdată vrem să vedem cam ce rulaj de clienți vom avea. Bineînțeles, cu măsurile de prevenție de rigoare – mănuși, măști, restricții la numărul de oameni care pot intra în magazin în același timp. Nu mai știu exact, pentru că la un momentdat am încetat să mai ascult pe deplin ce mi se zicea. Era, oricum, un mic brief, detaliile vor veni mâine. Dar nu mai știu tot ce s-a discutat clar, pentru că am simțit un fel de triumf pe care nu l-am mai gustat de mult timp. Un mic moment de fericire pe care am vrut să îl imortalizez așa cum știu mai bine – prin scris. Am simțit nevoia să deschid laptop-ul și să scriu încă din timpul discuției, pentru că avem nevoie cu toții de cât mai multe lucruri bune și pozitive în viețile noastre acum, mici ancore spre normalitate.

M-am privit în oglindă câteva minute după ce am închis telefonul. Mă uitam în ochii mei așa cum o fac atât de des acum, încercând să deslușesc ce se ascunde în spatele lor. Am văzut-o pe Bianca pe care mi-o amintesc și pe care o tot caut de luni de zile. Aveam un mic zâmbet pe buze și îmi străluceau ochii, iar mintea aproape că mi-o puteam auzi – toate planurile, visele și speranțele revenind la viață într-o clipită. Pentru că da, sunt un om al muncii, o femeie care își câștigă satisfacția din ceea ce reușește să facă în carieră. Indiferent cu ce mă ocup într-un anumit moment din timp, trebuie să îmi pun sufletul în acel ceva, uneori până la epuizare. Iar asta înseamnă, pentru mine, fericire și satisfacție.

Am visat la momentul acesta de pe 19 Martie, de când am închis magazinul. Mi-am petrecut poate ore întregi imaginându-mi cum va fi atunci când voi deschide ușa, când voi aprinde luminile, muzica, aerul condiționat, când voi primi primul client în magazin. Uneori mă îngrijoram că nu voi mai ști ce am de făcut, dar apoi râdeam singură de mine. Nu am cum să uit ceva care mi-a salvat viața, oricât de mult aș vrea. 

Uite momentul, mai repede decât mă așteptam. Simt o fericire pe care nu am mai simțit-o de mult, pentru că în mintea mea, redeschiderea magazinelor înseamnă primul pas, timid sau nu, spre o revenire la normalitate. Atât cât se poate. Sunt convinsă că suntem departe de a fi la finalul acestei crâncene lupte, dar suntem mai aproape de el. Apar din ce în ce mai multe semne că ieșim la mal, iar acestea nu pot decât să îți dea speranță. Speranță că va fi bine și că ne vom adapta, cumva, la urmările pe care această criză le va avea. Mie pozitivitatea și optimismul mi-au fost vitale în toată această perioadă, și datorită lor am ales să scriu acum despre acest mic moment de fericire. Cu gândul că poate cineva are nevoie de câteva rânduri bune într-o zăpăceală continuă.

Mi-am zis că trebuie să mă bucur de acel sentiment. De altfel, fericirea profundă și nebună nu am mai gustat-o de aproape doi ani de zile. Știu că singurul mod de a mă bucura cu adevărat de acel sentiment este să mă plimb, așa că îmi pun repede adidașii în picioare și ies din casă mai repede decât am făcut-o vreodată. Îmi este frică să nu pierd acest gram de nebunie de care mi-a fost atât de dor. 

Mă izbește același soare pe care l-am văzut zilnic de la fereastră, doar că astăzi se simte diferit – strălucește și încălzește mai tare. Mă uit spre el, îmi închid ochii și pare că devenim una și aceeași entitate. O rază de căldură și de lumină. Aerul are un iz de vară și îmbină, cumva, mirosurile tuturor lucrurilor frumoase din lume. Ochii mei par că văd copacii înfloriți și cerul albastru cu o claritate diferită., pentru că știu că aceste lucruri îmi vor fi accesibile cândva. Poate nu azi, mâine sau într-o lună, dar cândva, vom putea să ne bucurăm de toate minunile lumii. Iar eu, de fiecare dată când realizez asta, mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ, pentru că nu există dar mai mare decât să simți că poți să iei fiecare moment pe care îl trăiești și să îl transformi într-o oportunitate, în fericire, în dragoste, într-un vis împlinit. În absolut orice vrei tu. 

Asta am simțit azi, pentru prima dată într-o vreme îndelungată. Că pot să transform lumea în propriul meu decor și să fac din viața mea cea mai frumoasă piesă de teatru. 

Azi, lumea este frumoasă. Cumva mai normală. Și-aș vrea să îmbuteliez acest sentiment și să îl gust de fiecare dată când am nevoie. Dar nu pot. Tot ce pot face este să scriu. Până la epuizare.

Pe curând,

Bianca

(Text scris pe data de 17 Aprilie 2020, dar pe care l-am postat de-abia astăzi, când am avut nevoie să îmi amintesc de cât de frumoasă poate fi viața.)

Gânduri amestecate după trei săptămâni de #statacasă

Au trecut trei săptămâni de când #stauacasă. Mi se pare în același timp o eternitate și o secundă. Nu știu cum a trecut atât de mult timp: zilele par că se amestecă într-un vârtej de care, peste câțiva ani, poate că nu îmi voi aminti deloc. 

Mă trec tot felul de stări și sentimente. De la extaz până la agonie, am făcut totul și nimic în această perioadă. Acum scriu lângă geamul deschis și mă bucur de răcoarea pe care noaptea o aduce. De aproximativ o săptămână, pare că primăvara s-a instalat cu acte în regulă în Olanda și reușim toți să ne bucurăm, mai mult sau mai puțin, de soare. 

Voi fi sinceră și voi recunoaște că de câteva zile, sunt destul de leneșă fizic. Mi-am oferit o pauză bine meritată: dorm mult, mă culc și mă trezesc târziu, încercând să recuperez somnul pe care l-am pierdut și pe care știu că îl voi pierde atunci când totul se va termina.  Fac asta fără nici un stres, fără vina care m-a alergat de la spate o viață întreagă atunci când mă odihneam un pic. Nu mi-am făcut antrenamentul de luni; nu-mi place deloc să fac gimnastică acasă, și nici nu îmi oferă aceeași stare de adrenalină ca și mersul la sală. Gimnastică fac acasă ca să mă mențin în formă. Așa că acum, pentru câteva zile, experimentez odihna în adevăratul sens al cuvântului.

Totodată, zilele acestea am decis să înlocuiesc antrenamentele fizice cu cele mentale. Lucrez la mintea mea. Acum câteva zile, o dată cu soarele au început să răsară și stările mele proaste. Am știut perfect de unde provin: vremea aceasta însorită mi-a făcut mintea să-mi joace feste, așa încât mirosul specific primăverii și căldurii mi-a îndreptat gândurile la tot ce am trăit în ultimii doi ani. De la acele stări proaste și gânduri mai puțin pozitive, pe care nu le mai avusesem de luni întregi, am început să îmi pun întrebări pe care mi-a fost frică să le exprim ani de zile. 

Mi-am zis că este necesar să fac acest drum anevoios, pe care poate l-am evitat atât de mult, însă m-am plictisit de acest cerc vicios în care cad după o anumită perioadă de timp în care sunt bine. Vreau să văd exact de unde provin toate problemele mele și de unde a început această cursă interminabilă cu nesiguranța de sine, cu nevoia de validare de la ceilalți și cu frica de a fi singură. Nu voi minți: doare foarte mult să realizez că anumite lucruri pe care tu le-ai considerat a fi perfecte sunt de fapt fundamental greșite și te-au adus aici. Uneori, amintirile pe care le prețuim cel mai mult ajung să semene a minciuni, iar noi, la rândul nostru, realizăm cât de multe avem de vindecat și de iertat. În primul rând, pe noi înșine. Iertarea de sine este cel mai important lucru în acest proces. 

Astăzi am primit o carte pe care am așteptat-o cu multă nerăbdare. Este vorba despre “Open”, autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai mari jucători de tenis din lume care și-a urât profund profesia o viață întreagă. Am citit cam 35 de pagini din ea și știu că va fi o carte de referință pentru mine. Nu îmi este ușor să o parcurg, pentru că atinge o coardă sensibilă, care probabil greu se va vindeca și pe care, cu siguranță, nu o voi uita niciodată. 

Așadar, îmi petrec zilele lucrând la mine, observându-mi reacțiile și gândurile. Am început să mă uit la persoana mea ca la un străin pe care încerc să îl cunosc cât mai bine. Vreau să-mi înțeleg motivele, valorile și principiile. Vreau să știu de unde-mi pornesc acțiunile și, mai ales, cu ce scop le fac. Am o nevoie disperată să mă vindec, iar asta mă face să mă pun în situația de a simți mai multă durere decât niciodată. Dar știu că la capătul acestei suferințe este ceea ce am căutat mereu, și că va veni numai de la mine: iertare, încredere și respect față de mine însămi. 

Îmi este foarte dor de viața dinainte. Cea normală. Dar ce este acum normalitatea? Mai știe cineva? Mi se pare că ne-am obișnuit cu modul în care trăim acum. De altfel, nici nu avem de ales. Mă uit uneori pe geam, în plină zi, când soarele strălucește cel mai tare, și mi se pare că nimic nu s-a schimbat. Străzile sunt pline, mașinile fac la fel de multă gălăgie ca oricând, copii continuă să se joace în stradă. Însă sub această aparentă normalitate, există o frică și o precauție pe care nu ai cum să le ignori. 

Îmi imaginez zilele ce vor urma acestei pandemii. Cum vom ieși din această încercare? Îmi place să cred că vom fi mai buni și vom ști să apreciem lucrurile importante mai mult. Știu, totuși, că uităm destul de repede, și că ne întoarcem la obiceiurile noastre proaste cât ai clipi. 

Când mă trezesc, deschid geamul și trag în piept aerul proaspăt al dimineații. Mi-este dor de primele ore ale zilelor speciale, în care știi, pur și simplu, că vei fi fericită. Îmi este dor de orele interminabile alături de prieteni, de nopțile târzii în care pare că ai lumea la picioare, în care râzi ca și cum un moment viitor nu există. Îmi este dor de plimbările fără grija distanțării sociale. Mi-e dor și de muncă, de ai mei, de mine cea care am fost ieri, de cea care voi fi mâine. Mi se pare că zilele acestea sunt împânzite de melancolie și de mirosul tuturor vieților pe care le-am trăit, dar și-a celor pe care nu am mai apucat să le trăiesc niciodată. 

Uneori, în momente în care mă adâncesc în partea zgomotoasă a minții mele, îmi este cumplit de dor de ignoranța în care am trăit atât de mulți ani. Tânjesc după persoana care nu își punea întrebări și doar executa, la fel ca un soldat antrenat să își dea viața pentru un scop care nu este al lui. În multe feluri era mai ușor. Învățasem să alung suferința după o falsă cortină de fericire trecătoare, iar asta cu prețul liniștii mele. Trăiam fără să știu pentru ce o fac, fără să vreau să mă pun pe mine pe primul loc. Ori când ești obișnuit ca tu să fii pe ultimul scaun din ultimul rând, pare că trebuie să îți contrazici întreaga natură ca să reușești să fii persoana care vrei tu.

Oricum ar fi, perioada aceasta mi se pare benefică și am ajuns să fiu recunoscătoare pentru ea, chiar dacă uneori uit de părțile bune și le văd doar pe cele proaste. Dar știu că altă șansă de a mă concentra numai și numai pe mine probabil că nu mi se vă oferi. Mi-aș dori ca toată lumea să facă același lucru: să vadă această carantină ca pe o unică șansă de a ne apropia de noi înșine.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

De ce am renunțat la carieră mea în muzică

Este ora 16:14, iar eu scriu din Bagels & Beans, una dintre cafenelele mele preferate. Tocmai ce am savurat un bagel cu somon, un cappuccino și un croissant cu ciocolată. Am petrecut aproape trei ore la salon și imediat după ce termin de scris, merg la sală, așa că mi-am permis să mă înfrupt mai serios. 

Mă uit la oamenii din jur. Mi se pare că i-am mai văzut de mii de ori, ca într-un film siropos pe care îl revezi oricând ți se face dor de casă. Scenariul este același, și nu pot să nu mă întreb de câte ori am stat la această masă, punându-mi aceleași întrebări, simțindu-mă complet diferit. Dorindu-mi să fiu bine, imaginându-mi că sunt pe drumul pe care chiar mă aflu în acest moment. Îmi amintesc exact starea de amorțeală și de durere cu care am trăit aproape doi ani de zile, și știu că nu m-aș mai întoarce niciodată la a fi cine eram atunci. 

În dreapta mea, o tipă vorbește la telefon de când a ajuns. Tot de-atunci scriu și editez eu. Dacă mă uit la ea, aproape că pot să mă văd pe mine în oglinda de care uneori îmi mai amintesc, cea în care eram prinsă anul trecut. 

Mă trece un sentiment tare straniu de fiecare dată când mă gândesc la cine am fost până acum câteva luni. Toate amintirile mi se par aproape străine, ca și cum mă uit la o peliculă despre viața altcuiva și nu a mea. Uneori mă împresoară toate aceste scenarii, și mă opresc în loc, întrebându-mă dacă chiar eu am fost cea care a trecut prin toate acestea. M-am detașat aproape complet de tot ce a fost înainte, și am făcut-o într-un mod atât de brusc și de radical, încât uneori încă mă întreb dacă aceasta este chiar realitatea sau cumva visez.

Am avut zile întregi în care am crezut că nu voi mai ieși niciodată din groapa în care intrasem. Simțeam că întreaga mea viață se terminase, fără să mai rămână loc pentru ceva bun. Eram atât de pierdută și de dezorientată, încât am crezut cu tărie că toate zilele-mi vor fi la fel. Nu a existat nici o parte din mine care să creadă că aș putea răzbate vreodată, că mi-aș putea reveni. 

Dar cumva am făcut-o, și fiecare zi care trece îmi confirmă că mă pot împăca cu viața mea. Este straniu când mă gândesc la drumul pe care aproape că l-am ales și cât de diferit este de cel pe care merg acum. Mi-am petrecut mult timp întrebându-mă dacă am făcut bine că am semnalizat și am ieșit de pe vechea cale, sau dacă mi-am ratat viitorul chiar când era în palmele mele. Timpul m-a făct să înțeleg că destinul nu este menit să te facă să vrei să mori, ci să te aducă cât mai aproape de împlinire. Dar, bineînțeles, nu există destin dacă nu îl scoți din colțul în care se ascunde. 

Am început studiul viorii la vârsta de șapte ani. Pe atunci, nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă cu adevărat să faci o carieră din asta. Mi-a mers foarte bine totuși: aveam un talent mare, eram ambițioasă și determinată. Mi se prevedea un viitor strălucit, într-o lume la care nu oricine are acces. Făceam parte din “elită”, acel grup de oameni boemi, cu preocupări artistice pe care cei din jur nu le înțeleg. 

Am luptat pentru acest vis vag întreaga-mi viață. Am reușit să trec peste orice obstacol, cu sau fără ajutor. Am urmat toți pașii care mi-au fost arătați, și încă câțiva pe care i-am deslușit singură. Am răzbit printre nopți de nesomn, zile de neom, perioade de uitare de sine și muncă asiduuă. Am muncit în acești 21 de ani ai mei mai mult decât muncesc alții o viață întragă, și deși nu a fost o muncă fizică, a fost la fel de extenuantă.

Am avut acces la lucruri la care nici nu aș fi visat. Bineînțeles, parcursul meu de-abia începea. Mai aveam enorm de multe lucruri de experimentat și sunt sigură că ar fi fost la fel de frumoase ca cele pe care le-am trăit până acum. Oricine și-ar fi dorit acest gen de viață: călătoriile în toate colțurile lumii, mesele îmbelșugate, statutul impunător al simplei mele meserii. Oricine în afară de mine, fata care a dezertat, a tras pe dreapta și a lăsat fuga continuă în urmă. 

Sunt întrebată foarte des de ce am renunțat la vioară. Desigur, această întrebare vine după tipica expresie inițială de încântare la auzul ocupației mele, urmată de una de șoc atunci când interlocutorul meu își dă seama că vorbesc la trecut despre vioară. Acum livrez răspunsul cu ușurință, pentru că pe zi ce trece, alegerea mea devine din ce în ce mai clară și mai firească.

În octombrie 2019, când am lăsat vioara jos și mi-am luat la revedere de la ea, nu știam foarte clar de ce o fac. Dar știam că trebuie. Îmi aduc aminte foarte clar cum, în mijlocul celui mai sever atac de panică pe care l-am trăit până acum – și asta spune multe – am zis, simplu și ușor gata, ori eu, ori vioara. Ori aleg să mor cu ea, ori să trăiesc fără ea. Și-am ales să trăiesc, deși primele luni au fost un groaznic amalgam de ușurare, tristețe, dubii, frică și neliniște. Mă simțeam amețită de ușurare și de ideea că pot face ce vreau cu viața mea, dar în același timp aveam impresia că cineva mi-a tras covorul de sub picioare.

De ce am ales să renunț la ceva ce m-ar fi putut duce pe culmile succesului? Pentru că forma aceasta de succes nu era menită a fi a mea. Știu clar asta. Da, este bine și frumos cât ești copil și nu ai o personalitate bine stabilită. Ești influențat de ceilalți, cumva programat de circumstanțele în care ești pus fără voia ta. Apoi, după o anumită vârstă când deschizi ochii singur, încep să îți apară adevărate caracteristici pe care nu le poți reprima oricât ai încerca. 

Ruptura la mine s-a produs în momentul în care am plecat de acasă. În afara faptului că am simțit că vioara mi-a furat, pentru a nu știu câta oară, tot ce aveam mai scump pe lume, când m-am trezit singură aici, în Olanda, aveam lumea la picioare. Și vorbesc serios. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că absolut orice este posibil. Am văzut cât de multe drumuri există și cât de multe vise mi-aș putea îndeplini. Pentru că eram singură. Complet, absolut singură, un aparent blestem care mi-a devenit ușurare.

Cumva, când am plecat de-acasă, am reușit să fiu eu. Am avut liniștea necesară să mă întreb cine sunt cu adevărat și lipsa presiunii venită de la alți oameni mi-a dat șansa să fiu chiar această persoană. Nu mă înțelegeți greșit. Din partea părinților mei, singura “presiune” care a existat a fost aceea de a fi fericită și împlinită. Cu toate acestea, modul meu de a fi nu m-a lăsat niciodată să fiu indiferentă eforturilor depuse de ei, și cumva am simțit că a avea o carieră strălucită în muzică este singurul mod prin care îi pot răsplăti. Mi-a luat ceva ani de zile să înțeleg că pentru ai mei, tot ce contează este să fiu fericită și liniștită, indiferent de ce presupune asta. 

La câteva luni după ce am ajuns aici, în adâncul conștientului deja știam că drumul de care mă tot țineam nu era cel potrivit mie. Însă am refuzat să ascult acea voce – mică la început – din capul meu, care îmi spunea să mă opresc, pentru că fac o greșeală. Am fost programată să lupt pentru vioară, iar când adevărata Bianca a început să iasă la suprafață, aceste două părți ale mele s-au războit până când nu a mai rămas aproape nimic din mine. Mi-a fost imposibil să accept multă vreme tot ceea ce știu acum. Mi-a luat mult timp să procesez tot ce simt, și să îmi dau seama că orice aș face, oricât de mult aș încerca, nu pot să mă forțez să iubesc ceva ce clar nu este pentru mine. 

De-asta am și fost atât de supărată pe viață timp de doi ani de zile. Eram mizerabilă cu ceea ce făceam. Simpla acțiune de a merge la cursuri îmi provoca o anxietate care mă pironea, efectiv, la pat. Am plâns nopți întregi din cauza celor două relații toxice în care mă aflam și care storceau tot ce era mai bun din mine: una cu vioara, și cealaltă cu fostul meu iubit. 

În 2019 a venit, în sfârșit, conștientizarea bruscă că nimeni și nimic nu merită ca eu să mor. Pentru că da, eram aproape de moarte. Trăiam de luni întregi cu un sentiment de neputință pe care puteam să îl controlez doar prin a nu mânca. Au existat zile în care m-am ținut în viață cu țigări, cafea și maxim două felii de pâine cu hummus. Fir-ar el de hummus, acum nu mai suport nici să îl văd în fața ochilor!

Ca să mănânc, trebuia să fiu forțată. Adică trebuia să-mi fie pusă mâncarea în față și să nu fiu lăsată să mă ridic până nu terminam. Înghițeam în sec, fără să gust nimic, și-n același timp încercam să îmi stopez lacrimile. Undeva prin mai 2019, m-a pus la pat o banală răceală. Două strănuturi și puțină tuse m-au pus în cap. Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că dacă continui așa, mai am puțin și mor: m-am uitat la mâna mea și mi se vedeau oasele. Nu știu dacă există cineva care să știe cu exactitate prin ce-am trecut și să fi văzut cu adevărat cum arătam atunci. Ascundeam totul prin machiaj și zâmbete false. 

(Mai 2019 – păstrez fotografia aceasta și mă uit la ea de fiecare dată când am dubii, ca să-mi amintesc unde am fost și unde nu mai vreau să fiu.)

Ce vreau eu să zic aici este că am lăsat în urmă bogăția, faima și boemul pentru mine. Pentru că atunci când nu ești în situația potrivită ție, te poate ucide încet, fără ca măcar să îți dai seama. Și chiar n-aveam chef să trec prin asta, pentru că știam că dincolo de ceea ce duceam eu în spate, există o mare de fericire și de lucruri care m-ar fi putut face să zâmbesc. 

Unul dintre motivele mele de fericire actuală sunt oamenii care m-au ajutat să trec de ambele despărțiri prin care am trecut anul acesta. Una în octombrie, metaforică, de vioara ce mi-a fost alături 14 ani de zile. Cealaltă literară, de cel căruia, indirect, i se datorează acestă trezire a mea. Am avut noroc de oameni frumoși în viața mea, care mi-au suportat toate fazele prin care am trecut și care au înțeles. Și cu care, la rându-mi, am învățat să fiu om mai presus de orice. 

Mi s-a spus că vioara îmi va aduce fericirea, și chiar am crezut asta. Dar apoi am înțeles că fericirea vine din lucruri mult mai banale ca acesta. Cum ar fi să merg la sală, să mănânc – cel mai fain moment pe care l-am trăit în ultima vreme a fost când omul care mă hrănea forțat când mă înfometam a ajuns să mănânce mâncarea gătită de mine. Sau să pot să tai o ceapă fără să îmi fie frică că îmi tai degetele și nu voi mai avea cum să îmi câștig pâinea. Am găsit fericirea în a-mi face unghiile, sau a plănui următoarele tatuaje pe care mi le voi face, știind că acestea nu îi vor mai face pe străini care mă văd cântând să mă judece. Sau să stau, pur și simplu, să citesc ceva ce mă interesează pe mine cu adevărat, fără să am remușcări că nu citesc despre nu știu ce compozitor care a murit cu mult înainte ca familia mea să se fi născut. Să o sun pe mama oricând, să sar în ajutorul unui prieten la nevoie, să fiu acolo pentru lume la fel cum ei au fost pentru mine – oricând și oriunde.

Am renunțat la vioară pentru o cafea pe care o pot bea liniștită, sau pentru muzica pe care îmi place să o ascult cu adevărat. Pentru că mă bucur de aceste cuvinte, le savurez cu nesaț pentru că știu că mâine, când vin de la muncă, le pot scrie din nou după bunu-mi plac. Mi s-a părut o viață întreagă că nu am timp să fiu eu însămi, dar acum mi se pare că tot universul și tot timpul mi se întind în fața ochilor. Ba chiar dimineață, de cum m-am trezit, am tras o speriatură, gândindu-mă la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am zis, “Doamne, cum să fac eu tot ce vreau? Cum să-mi permit luxul acesta și mai ales, cum să îngrămădesc atât de multe lucruri în 16 ore?” Și m-am dat jos din pat liniștită, pentru că am realizat că va veni un mâine care-mi va oferi aceeași șansă. 

Să fiu, fără nici un dubiu, eu. 

Acum știu exact ce vreau să fac în viață. Imaginea mea în viitor m-a plesnit complet peste cap, ca o cărămidă. Am fost la concertul unuia dintre artiștii mei preferați (aka Halsey), care m-a inspirat mai mult decât orice concert de muzică clasică pe care l-am văzut vreodată. Când am ieșit de-acolo, am știut fără nici un dubiu ce vreau să fac cu mine și unde vreau să ajung. Mi-am imaginat viitorul, și deodată am știut exact ce pași trebuie să urmez, cu o claritate pe care nu am mai experimentat-o niciodată în trecut. Iar acum lucrez exact la asta. Din septembrie voi începe din nou facultate, iar de data aceasta voi studia afaceri. Și da, pentru prima dată în viața mea, mi se pare mai mult decât în regulă să iubești muzica, dar să nu vrei să o faci. 

Pe curând, 

Bianca

Când binele preia controlul

Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

2019, filă de poveste

Cât a trecut de când nu am mai scris? Nici o secundă. Scriu mereu în mintea mea, dar prea rar transcriu pe hârtie. Nu am avut timp să stau la laptop și să înșir toate aceste cuvinte. Am fost prea ocupată să trăiesc. 

Sunt bine. Afară plouă și e mohorât, dar nu mă deranjează. Încerc să învăț din nou cum să văd binele în orice, iar vremea friguroasă îmi oferă posibilitatea să stau în casă și să am grijă de mine și de visele mele. Chiar și când stau și nu fac nimic, tot nu pierd nici o secundă. S-au adunat în mine mult prea multe lucruri pe care trebuie să le procesez, să le gândesc și să le pun undeva în minte și în suflet ca să pot spune că pierd timpul. Când nu acționez,  gândesc, iar făcând asta încerc să învăț să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am repetat de atâtea ori.  

Trăiesc, după ani de zile în care am fost adormită. Mi se pare că am hibernat o viață întreagă, că nu am făcut nimic altceva decât să aștept ziua de mine, să îmi creez în minte situații care mi se păreau imposibil de realizat, să visez la o persoană care eram convinsă că nu voi fi niciodată. Acum cred, mai mult decât orice, că am puterea de a face ce visez și de a mă elibera în fiecare zi de orice prejudecată m-a făcut vreodată să trăiesc pentru alții, să am mai multă grijă de ei decât de mine. 

Aș fi vrut să fi avut timp de scris pe 31 Decembrie, când sunt mereu nostalgică și melancolică. Nu cred în premiza “un an nou, un nou eu”, pentru că sunt de părere că trebuie să te schimbi în fiecare zi, să devii mai bun în orice minut. Însă am făcut un scop din a mă analiza și evalua, de a vedea sincer unde am greșit și unde nu, iar Ajunul Anului Nou îmi oferă prilejul perfect de a pune tot în balanță.  Ca un fel de evaluare proprie. Unde am fost, unde sunt și unde voi fi. Cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  

2019 a fost o filă de poveste. Un an greu, care mi-a încercat limitele în cele mai urâte moduri posibile. Am început anul cu speranță în suflet, auzind niște cuvinte pentru care acum simt că mi-am dat sufletul. Tânjeam după acele trei cuvinte, după promisiunile care nu aveam puterea să văd că sunt deșarte, menite să mă facă să cred într-un lucru fals, pentru care ar fi trebuit să fi luptat singură. Am tras de imaginea respectivă cu dinții și aproape că m-am omorât pentru ea. Am înnebunit complet în nenumărate momente, uitând efectiv cine eram și cine ar fi trebuit să fiu. Am fost rănit, am simțit ură, dragoste, silă de sine și tot ce e mai rău pe lume, am plâns cât nu ar fi trebuit să o fac, mi-am controlat durerea prin foame, am urlat până nu am mai avut voce. Până într-un moment în care am spus stop pentru mine. Aceea a fost ziua în care am simțit că ies de sub apă, că respir pentru prima dată și că îmi dau voie să aleg pentru mine. Dar mi-a luat mai bine de un an de zile să am puterea să mă desprind de ce nu am vrut să accept niciodată că nu era pentru mine. 

Iar de atunci încerc să învăț să iert. I-am scris zeci de scrisori în care încerc să mă descarc de tot ce am ținut în mine un an de zile. Îmi imaginez că îi spun tot în față, lui și lor toți, că le spun calm toate lucrurile cu care m-au rănit, dar nu ca să reproșez, ci ca să pot ierta și să merg mai departe. Nu vreau decât să iert și să păstrez în sufletul meu tot ce a fost frumos. De multe ori aș vrea să vorbesc cu el, am instinctul să îl caut ca să știe tot ce gândesc și simt, dar îmi dau seama nu m-ar face să îl iert, ci acum m-ar îndepărta și mai tare de unde vreau să ajung. 

În 2019 am iubit un om care nu a înțeles de ce fel de iubire am nevoie, și am țipat din toate puterile mele ca să îl fac să realizeze și să înțeleagă. Și sunt sigură că și el la fel, dar nici eu nu am reușit să îi ofer ceea ce avea nevoie, deși am încercat din răsputeri. Care pe care? Nu știu, dar anul trecut am dat tot pentru o iubire care m-a golit de tot ce aveam mai bun: de mine însămi. 

Am avut tot ce-am dorit și mi-a făcut un rău imens în multe momente, dar la final mi-a oferit cea mai de preț lecție: aceea că pot lăsa să plece orice nu este pentru mine și pot supraviețui. Pot să mă aleg pe mine fără să mor, pot să fiu responsabilă de alegerile mele fără să simt că datorez nimănui ceva.  

2019 a fost anul care m-a distrus și care m-a adus înapoi la viață așa cum nu am crezut că o poate face vreodată. Mi-a dat și mi-a luat tot în doar câteva luni. Am simțit că mor de nenumărate ori, dar de câteva luni simt că trăiesc mai intens ca niciodată. 

Nu am mai cântat la vioară de câteva luni, și nici nu o voi mai face. Voi cânta doar de plăcere. Mi-am făcut decizia într-o sâmbătă, în care am simțit că încep să îmi dau seama despre ce este viața. Stăteam la masă cu niște persoane care mă făceau să râd cu toată inima și eram fericită. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Aveam cărțile acasă, tocmai scrisesem ceva care mi-a ușurat sufletul și m-a făcut să cred în el, și eram prezentă în moment, auzeam, simțeam și vedeam tot. Eram acolo, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu simțeam vină pentru că nu studiam, nu mă stresam pentru cine știe ce ore și repetiții. Mintea îmi era clară și prezentă. Poate mă mai gândeam din când în când la viitorul meu și la cât de fain plănuiesc să fie, dar nimic altceva. Și-atunci mi-am dat seama că sunt și voi fi bine, că voi trece mereu peste orice, că am puterea să mă ridic de jos și să pun la loc toate bucățele de care nu am avut grijă. Am realizat că, pentru prima dată de foarte mulți ani, sunt entuziasmată să trăiesc alte momente ca acelea, să experimentez tot ce îmi va oferi viața și să îmi creez lumea pe care mi-o doresc. 

Mi-am dat seama că sunt cu adevărat bine într-o seară când nu am vrut să dorm. Mai voiam să mai citesc o pagină, să mai scriu un cuvânt, să mai văd un episod, să mai vorbesc cu un prieten. Am simțit că sunt pe drumul cel bun atunci când am realizat că sunt bine pe cont propriu și că am început să refuz orice mi-ar putea strica liniștea pentru care am luptat atât de mult. Mi-am dat seama că somnul a devenit o plăcere, și nu o necesitate, că dorm ca să mă odihnesc pentru a o lua de la capăt, nu ca să uit, că nopțile nu îmi mai sunt împânzite de coșmaruri și imagini care mă bântuie și de voci care îmi reproșează. Diminețile mă dau jos ușor din pat și nu mă mai trezesc plângând sau cu senzația de vomă și de durere ca de rană în tot corpul. Mă trezesc vrând să fructific la maxim fiecare moment și secundă al zilei într-un mod corect. 

În 2020 am trecut liniștită, fără nici un sentiment prea intens. Nici fericire, nici tristețe, ci recunoștință că sunt aici după toate zilele și nopțile în care am vrut să mor și în care nu am mai crezut în mine, în lume, într-un viitor al meu. Nu mi-am făcut nici un plan, pentru că acestea te țin și ele pe loc de foarte multe ori, îți oferă o imaginea și o promisiune pe care, poate, atunci când vine vremea să o îndeplinești, nu se mai conformează nevoilor tale sufletești. 

Mi-am propus, totuși, ca anul acesta să merg în continuare la terapie și să încerc să rezolv cu adevărat toate problemele mele ascunse, ca pe viitor să nu le mai proiectez pe nimeni și să nu îmi mai fac rău singură. Anul acesta vreau să fie numai despre mine și despre dezvoltarea mea personală. Voi încerca să învăț tot ce nu am avut ocazia să învăț până acum, să caut răspunsurile la toate întrebările pe care nu mi le-am permis până acum, să îmi testez limitele într-un mod pozitiv și să învăț să fac lucrurile în moduri diferite. Vreau ca toate zilele care urmează să mă aducă cât mai aproape de toate visele pe care le am și să mă facă să spun cu mândrie, la sfârșitul anului, că am făcut tot ce am vrut și am putut.  

Sunt… bine. Uneori mă ia prind surprindere lucrul acesta, modul în care, încet și cu răbdare, am ajuns la acest punct. Am momente în care mă trezesc dimineața și încă aștept ca sentimentul de greața sau nevoia de a mă culca la loc pentru că nu suport să trăiesc să vină. Dar nu simt decât o liniște frumoasă. Mai aștept sentimentele urâte uneori, dar mă surprind de fiecare dată când nu mai sunt acolo.  

Sunt bine, și vreau să învăț să fiu bine chiar și când nu ar trebui să fiu.   

Pe curând,

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca