Când binele preia controlul

Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

2019, filă de poveste

Cât a trecut de când nu am mai scris? Nici o secundă. Scriu mereu în mintea mea, dar prea rar transcriu pe hârtie. Nu am avut timp să stau la laptop și să înșir toate aceste cuvinte. Am fost prea ocupată să trăiesc. 

Sunt bine. Afară plouă și e mohorât, dar nu mă deranjează. Încerc să învăț din nou cum să văd binele în orice, iar vremea friguroasă îmi oferă posibilitatea să stau în casă și să am grijă de mine și de visele mele. Chiar și când stau și nu fac nimic, tot nu pierd nici o secundă. S-au adunat în mine mult prea multe lucruri pe care trebuie să le procesez, să le gândesc și să le pun undeva în minte și în suflet ca să pot spune că pierd timpul. Când nu acționez,  gândesc, iar făcând asta încerc să învăț să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am repetat de atâtea ori.  

Trăiesc, după ani de zile în care am fost adormită. Mi se pare că am hibernat o viață întreagă, că nu am făcut nimic altceva decât să aștept ziua de mine, să îmi creez în minte situații care mi se păreau imposibil de realizat, să visez la o persoană care eram convinsă că nu voi fi niciodată. Acum cred, mai mult decât orice, că am puterea de a face ce visez și de a mă elibera în fiecare zi de orice prejudecată m-a făcut vreodată să trăiesc pentru alții, să am mai multă grijă de ei decât de mine. 

Aș fi vrut să fi avut timp de scris pe 31 Decembrie, când sunt mereu nostalgică și melancolică. Nu cred în premiza “un an nou, un nou eu”, pentru că sunt de părere că trebuie să te schimbi în fiecare zi, să devii mai bun în orice minut. Însă am făcut un scop din a mă analiza și evalua, de a vedea sincer unde am greșit și unde nu, iar Ajunul Anului Nou îmi oferă prilejul perfect de a pune tot în balanță.  Ca un fel de evaluare proprie. Unde am fost, unde sunt și unde voi fi. Cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  

2019 a fost o filă de poveste. Un an greu, care mi-a încercat limitele în cele mai urâte moduri posibile. Am început anul cu speranță în suflet, auzind niște cuvinte pentru care acum simt că mi-am dat sufletul. Tânjeam după acele trei cuvinte, după promisiunile care nu aveam puterea să văd că sunt deșarte, menite să mă facă să cred într-un lucru fals, pentru care ar fi trebuit să fi luptat singură. Am tras de imaginea respectivă cu dinții și aproape că m-am omorât pentru ea. Am înnebunit complet în nenumărate momente, uitând efectiv cine eram și cine ar fi trebuit să fiu. Am fost rănit, am simțit ură, dragoste, silă de sine și tot ce e mai rău pe lume, am plâns cât nu ar fi trebuit să o fac, mi-am controlat durerea prin foame, am urlat până nu am mai avut voce. Până într-un moment în care am spus stop pentru mine. Aceea a fost ziua în care am simțit că ies de sub apă, că respir pentru prima dată și că îmi dau voie să aleg pentru mine. Dar mi-a luat mai bine de un an de zile să am puterea să mă desprind de ce nu am vrut să accept niciodată că nu era pentru mine. 

Iar de atunci încerc să învăț să iert. I-am scris zeci de scrisori în care încerc să mă descarc de tot ce am ținut în mine un an de zile. Îmi imaginez că îi spun tot în față, lui și lor toți, că le spun calm toate lucrurile cu care m-au rănit, dar nu ca să reproșez, ci ca să pot ierta și să merg mai departe. Nu vreau decât să iert și să păstrez în sufletul meu tot ce a fost frumos. De multe ori aș vrea să vorbesc cu el, am instinctul să îl caut ca să știe tot ce gândesc și simt, dar îmi dau seama nu m-ar face să îl iert, ci acum m-ar îndepărta și mai tare de unde vreau să ajung. 

În 2019 am iubit un om care nu a înțeles de ce fel de iubire am nevoie, și am țipat din toate puterile mele ca să îl fac să realizeze și să înțeleagă. Și sunt sigură că și el la fel, dar nici eu nu am reușit să îi ofer ceea ce avea nevoie, deși am încercat din răsputeri. Care pe care? Nu știu, dar anul trecut am dat tot pentru o iubire care m-a golit de tot ce aveam mai bun: de mine însămi. 

Am avut tot ce-am dorit și mi-a făcut un rău imens în multe momente, dar la final mi-a oferit cea mai de preț lecție: aceea că pot lăsa să plece orice nu este pentru mine și pot supraviețui. Pot să mă aleg pe mine fără să mor, pot să fiu responsabilă de alegerile mele fără să simt că datorez nimănui ceva.  

2019 a fost anul care m-a distrus și care m-a adus înapoi la viață așa cum nu am crezut că o poate face vreodată. Mi-a dat și mi-a luat tot în doar câteva luni. Am simțit că mor de nenumărate ori, dar de câteva luni simt că trăiesc mai intens ca niciodată. 

Nu am mai cântat la vioară de câteva luni, și nici nu o voi mai face. Voi cânta doar de plăcere. Mi-am făcut decizia într-o sâmbătă, în care am simțit că încep să îmi dau seama despre ce este viața. Stăteam la masă cu niște persoane care mă făceau să râd cu toată inima și eram fericită. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Aveam cărțile acasă, tocmai scrisesem ceva care mi-a ușurat sufletul și m-a făcut să cred în el, și eram prezentă în moment, auzeam, simțeam și vedeam tot. Eram acolo, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu simțeam vină pentru că nu studiam, nu mă stresam pentru cine știe ce ore și repetiții. Mintea îmi era clară și prezentă. Poate mă mai gândeam din când în când la viitorul meu și la cât de fain plănuiesc să fie, dar nimic altceva. Și-atunci mi-am dat seama că sunt și voi fi bine, că voi trece mereu peste orice, că am puterea să mă ridic de jos și să pun la loc toate bucățele de care nu am avut grijă. Am realizat că, pentru prima dată de foarte mulți ani, sunt entuziasmată să trăiesc alte momente ca acelea, să experimentez tot ce îmi va oferi viața și să îmi creez lumea pe care mi-o doresc. 

Mi-am dat seama că sunt cu adevărat bine într-o seară când nu am vrut să dorm. Mai voiam să mai citesc o pagină, să mai scriu un cuvânt, să mai văd un episod, să mai vorbesc cu un prieten. Am simțit că sunt pe drumul cel bun atunci când am realizat că sunt bine pe cont propriu și că am început să refuz orice mi-ar putea strica liniștea pentru care am luptat atât de mult. Mi-am dat seama că somnul a devenit o plăcere, și nu o necesitate, că dorm ca să mă odihnesc pentru a o lua de la capăt, nu ca să uit, că nopțile nu îmi mai sunt împânzite de coșmaruri și imagini care mă bântuie și de voci care îmi reproșează. Diminețile mă dau jos ușor din pat și nu mă mai trezesc plângând sau cu senzația de vomă și de durere ca de rană în tot corpul. Mă trezesc vrând să fructific la maxim fiecare moment și secundă al zilei într-un mod corect. 

În 2020 am trecut liniștită, fără nici un sentiment prea intens. Nici fericire, nici tristețe, ci recunoștință că sunt aici după toate zilele și nopțile în care am vrut să mor și în care nu am mai crezut în mine, în lume, într-un viitor al meu. Nu mi-am făcut nici un plan, pentru că acestea te țin și ele pe loc de foarte multe ori, îți oferă o imaginea și o promisiune pe care, poate, atunci când vine vremea să o îndeplinești, nu se mai conformează nevoilor tale sufletești. 

Mi-am propus, totuși, ca anul acesta să merg în continuare la terapie și să încerc să rezolv cu adevărat toate problemele mele ascunse, ca pe viitor să nu le mai proiectez pe nimeni și să nu îmi mai fac rău singură. Anul acesta vreau să fie numai despre mine și despre dezvoltarea mea personală. Voi încerca să învăț tot ce nu am avut ocazia să învăț până acum, să caut răspunsurile la toate întrebările pe care nu mi le-am permis până acum, să îmi testez limitele într-un mod pozitiv și să învăț să fac lucrurile în moduri diferite. Vreau ca toate zilele care urmează să mă aducă cât mai aproape de toate visele pe care le am și să mă facă să spun cu mândrie, la sfârșitul anului, că am făcut tot ce am vrut și am putut.  

Sunt… bine. Uneori mă ia prind surprindere lucrul acesta, modul în care, încet și cu răbdare, am ajuns la acest punct. Am momente în care mă trezesc dimineața și încă aștept ca sentimentul de greața sau nevoia de a mă culca la loc pentru că nu suport să trăiesc să vină. Dar nu simt decât o liniște frumoasă. Mai aștept sentimentele urâte uneori, dar mă surprind de fiecare dată când nu mai sunt acolo.  

Sunt bine, și vreau să învăț să fiu bine chiar și când nu ar trebui să fiu.   

Pe curând,

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca