Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.

Advertisements

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Revenire, prima sesiune, viața în general

Ce emoții! După mai bine de o lună de la ultima postare, mă întorc pe blog. De data aceasta, sunt hotărâtă să  mă întorc. Să găsesc timp în fiecare săptămână să scriu, și să povestesc despre orice, pentru că am ce povesti. În același timp, nu aș vrea să pun presiune pe mine din nou și să consider că este o datorie. Să o fac pentru mine mai întâi, și apoi pentru ceilalți. Un lucru pe care l-am realizat de curând este că necesar este să faci și lucrurile acestea mici, care îți aduc o enormă bucurie de moment. Adunate, toate aceste momente frumoase, dar mici și dese, duc la fericire. Sau măcar la mulțumire. Iar eu am spus-o, și am s-o mai spun. Eu fără scris, fără modul acesta de a mă exprima și de a mă descărca, nu pot trăi.

Ce sentiment! De a deschide pagina aceasta și de a scrie! M-a copleșit o emoție incredibilă, dar și o nostalgie teribilă. Mi-am adus aminte de dățile în care scriam acasă, cu o pătură pe picioare, un ceai și niște fructe. Cu ai mei făcând bășcălie unul de altul în camera cealaltă, cu frate-miu uitându-se la filme la el în cameră, mâncând popcorn și călcându-mă pe nervi cu sunetul pe care îl făcea, și cu mica creatură cu blană (aka Agapi, aka câinele) lipindu-se de un picior al meu, oftând de parcă întreaga greutate a lumii îi stă pe umeri. Dacă mă concentrez destul, aproape că pot fi acolo, în momentul respectiv, care acum este înghețat undeva în trecut, și totuși atât de viu în inima mea.

Mi-e extraordinar de dor de viața mea dinainte. Mi-e dor să nu lucrez, mi-e dor să nu am sesiune, mi-e dor să mă duc la orele de vioară cu vechiul profesor (chiar dacă și orele cu proful de aici îmi plac foarte mult), mi-e dor de autobuze, mi-e dor de soarele din Grecia, mi-e dor de mâncarea mamei, mi-e dor de cărțile mele, de blog-urile pe care scriam, mi-e dor să mă plimb pe străzile mele, pe care le știam pe de rost. Mi-e dor să fiu eu cea dinainte. Mi-e dor să nu fiu adult, să nu trebuiască să fiu adult. Și aș da orice, zău, să mă întorc la viața aceea măcar pentru o zi. Pentru o zi, nu mai mult. În ciuda faptului că îmi este incredibil de dor de ce trăiam înainte, m-am împăcat cu faptul că acea perioadă a trecut, și că viața mea s-a schimbat pentru un motiv. În momentul acesta, aceasta este viața mea, cu bune și cu rele, și dacă nu aș fi acceptat asta, probabil că nu aș fi reușit să trec de primul semestru.

Da, mi-a fost foarte greu să plec. Și încă îmi este greu să fiu plecată. M-am obișnuit și cu programul haotic, și cu munca multă, și cu vremea, și cu mâncarea pe fugă, și într-o măsură mai mică, m-am obișnuit și cu lipsa oamenilor dragi. Mai degrabă, cu lipsa prezenței lor fizice, pentru că oamenii importanți sunt încă alături de mine. Vorbim prin FaceTime, facebook și whatsapp. Dar tot nu este același lucru.

În general, sunt bine. Nu mă simt extraordinar de bine cu oamenii care mă înconjoară. Strict vorbim, cu olandezii, care sunt un popor pe care, în doar câteva luni, am ajuns să îl displac enorm. Chiar dacă sunt mai cultivați și o duc mai bine decât noi, sunt misogini, rasiști și pasivi. Viața lor are un curs lin, deosebit de plictisitor. De fapt, ceva ce mi-am dat seama în ultimele săptămâni, este că Olanda este populată într-o măsură destul de mică de olandezi, iar cei care stau încă aici, sunt în regulă. Dar nu prea ai ocazia să intri în contact cu ei, pentru că majoritatea locuitorilor din această țară sunt străini ajunși, fie prima sau a doua generație, care cred că dacă au ajuns într-o țară mai civilizată, au dreptul să se uite de sus la tine.

Dar am ajuns și la concluzia că nu are nici un sens să le dau importanță lor. M-am înconjurat cu lume faină, mi-am ales persoanele cu care vreau să îmi petrec timpul, și asta este foarte important pentru bunăstarea mea. Și nici nu-mi pare rău că am venit aici, pentru că am învățat extrem de multe și consider că este un loc potrivit pentru a te obișnui cu șocul desprinderii de tot ce îți este familiar.

Astăzi am decis să scriu pentru că am avut timp să fac strict ce vreau eu pentru prima dată în luni de zile. Dacă vă mai amintiți bine, la ultima postare, eram cât pe ce să plec în Grecia la un concert. Am fost, am cântat, am învins. Despre experiența Grecia 2017 am să vă povestesc într-o altă postare, sper tot săptămâna aceasta. Sunt multe de spus.

Am evitat să scriu mult timp pentru că îmi era frică să nu mă repet. Nu voiam să scriu din nou despre cât de dor îmi este de casă și despre cum este la studii în afară. Credeam că numai asta am de spus. Apoi am realizat că, într-adevăr, am o mulțime de lucruri de spus și că este în regulă dacă acesta este subiectul principal, pentru că asta îmi guvernează traiul acum.

Am, de fapt, foarte multe de spus. Multe gânduri puse într-un colțișor. Zilele acestea mi-am dat seama cât de mult m-am închis în mine. Nu mă refer la aspectele sociale, pentru că aici sunt foarte în regulă. Mă refer la sentimentele mele. Cred că, pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat amorțită, iar asta datorită mie. Sunt atât de nașpa primele luni după ce pleci de acasă, încât nu vrei să te confrunți cu asta. Dorul este mare, nesiguranța uriașă, iar de frică nici nu mai vorbesc. Da, este nasol ca la 19 ani să trebuiască să îți iei viața în mâini, să ai un job, o facultate, o vioară, și câteva vise care nu-ți dau pace.

Și prea puțin timp.

Dar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut așa ceva, iar dacă alții au reușit să își atingă visele, o voi face și eu.

Cât despre sentimente, am acceptat că este normal să îmi fie dor și că aceste senzații nu mă pot răni. La fel de bine, am realizat că viața mea nu va fi mereu la fel și că trebuie să mă bucur de fiecare etapă și de ce îmi aduce. Iar de oamenii mei sunt doar la un avion distanță, iar timp se găsește mereu să îi vezi.

Spre exemplu, săptămâna viitoare plec în România pentru o săptămână, să îi văd pe ai mei. Ei sunt acum la Predeal, unde au un job. Ideea este că atunci când am plecat, m-am gândit că nu îi voi mai vedea până la vară, însă după ce m-am întors din Grecia, m-am hotărât că a venit timpul să mă duc să îi văd. Așa ca de pe 25 până pe 31 voi fi în România.

Da, am emoții și nu numai pentru că urmează să îi văd pe ai mei, ci și pentru că în România nu am mai fost de trei ani. Abia împlinisem 17 ani când am fost acolo ultima  dată, iar acum am aproape 20. Îmi este foarte teamă de cum voi vedea țara unde m-am născut prin ochii de acum, dar sunt și foarte entuziasmată să văd locuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Mai ales că am văzut că ninge!

Ideea e că eu îmi aduc aminte de România prin ochii mei de copil. Nu știu cum o să fie acum, la 20 de ani, cu alte experiențe în spate și cu altă mentalitate. Că va fi bine, sau rău, nu știu, dar important este că mă duc cu inima deschisă. Nu mă duc acasă. Acasă pentru mine este, acum mai mult ca oricând, Grecia. Dar nu are importanță, pentru că mă duc la ai mei, iar de cele mai multe ori, acasă înseamnă a fi cu persoanele noastre dragi.

Oricum, ideea este am două zile libere să mă relaxez. După perioada prin care am trecut, cred că merit câteva zile de stat în pijamale, citit și mâncat. După cum am spus mai sus, chiar după ce m-am întors din Grecia, am realizat că trebuie să mă apuc de învățat pentru sesiune. Bineînțeles, neavând experiența aceasta, am intrat un pic în panică când m-am uitat la numărul de pagini pe care îl aveam de învățat. Una peste alta, a trebuit să muncesc și cinci zile pe săptămână pentru trei săptămâni. Practic, pentru trei săptămâni, programul meu a constat în trezirea la ora 8, studiu până la 1 când trebuia să fiu la muncă, unde stăteam până la 9, în cel mai bun caz, venit acasă, mâncat și schimbat rapid, și învățat până pe la unu.

Vă imaginați că eram ruptă de oboseala. La un moment dat, nu îmi mai simțea picioarele de oboseală, iar mintea mea nu mai percepea lucrurile normal. Dormeam prea puțin, mâncam pe fugă, munceam prea mult. Practic, atât mintea, cât și corpul meu, erau într-o continuă alertă. În plus, stresul examenelor și continua întrebare Voi reuși? mi-au venit de hac.

Dar am reușit să o fac. Mi-am dat toate examenele cu brio, am fost și la muncă, am și studiat. Am făcut ce a trebuit să fac, și sunt foarte mândră pentru asta. Da, sunt obosită, atât mental, cât și fizic, dar sunt mulțumită de cum am reușit să gestionez această situație. Acum, mă voi odihni câteva zile, printre împachetat și făcut bagajul. În România am de gând să îmi iau atât vioara, cât și laptop-ul cu mine, și să petrec cât mai bine pot.

Viața este bună. Nu perfectă, dar, vorba lui Chirilă cu ușoare variațiuni, am doar 19 ani. Nu trebuie să vie perfectă acum. În momentul de față de-abia clădesc ceva, ceva ce sper să fie așa cum mi-am imaginat că va fi dintotdeauna. Însă acum știu că se poate. Un lucru foarte bun pe care plecarea în străinătate mi l-a adus, a fost cunoașterea de sine și a faptului că limitele nu există. Într-adevăr, lucrurile pe care le putem face atunci când ne propunem și avem un scop, sunt uimitoare.

Mă bucur enorm că am scris. Rare sunt senzațiile care se pot compara cu tastatul la laptop și scrisul pe blog. Și am să încerc să fac asta mai des, și nu datorită sentimentului de datorie sau vină pentru acest mic refugiu pe care mi l-am creat peste ani, ci pentru că îmi place să fac asta și mă face să mă simt bine.

Până data viitoare,

Bianca

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

6 ani de blogging – La mulți ani, Bianca2b!

M-am trezit azi dimineață cu impresia că este o zi ca oricare alta, cu mult studiu, un pic de blogging și ceva mai multă lectură. Ceai, frig, partituri, cafea și cărți, cam așa arată zilele mele acum. Mi-am făcut cafeaua și m-am apucat de studiat la fel cum fac în fiecare zi. Astăzi, însă, aveam un sentiment ciudat că îmi scapă ceva. Aveam impresia că ceva la ziua aceasta este diferit și m-am gândit că se datorează lecției de vioară de ieri. După două ore de studiat, am lăsat vioara jos și am intrat pe Facebook. Atunci mi-am dat seama ce lipsește și, cu groază, mi-am dat seama ca am uitat de cea de-a șasea aniversare a blog-ului. Blog-ul meu împlinește șase ani astăzi, iar eu am uitat complet.
Din 2010, data de 3 decembrie este una specială pentru mine. Ziua în care am decis să îmi deschid un blog de cărți a fost una decisivă pentru mine, care a pornit un capitol imens în viața mea. Blog-ul nu numai că m-a ajutat să cunosc oameni minunați, dar m-a făcut să mă descopăr și să mă cunosc pe mine. Blogging-ul nu mai este doar o pasiune, ci un stil de viață, o parte din mine și un lucru fără de care nu pot trăi.

Tocmai datorită importanței pe care blog-ul o are în viața mea sunt atât de supărată pe mine pentru că am uitat de aniversarea lui. Spre deosebire de anii trecuți, aniversarea aceasta m-a prins într-un vârtej de piese, audiții, repetiții și ore muzicale. M-am aruncat complet în muzica mea și, într-un fel, nu mă mai interesează să îmi amintesc nimic altceva. Însă aniversarea blog-ului ar fi trebuit să fie exact ca ziua de naștere a mamei. Adică să mi-o amintesc cu luni de zile înainte și să o aștept trepidând.

Oricum, nu vreau să vorbesc numai despre Alzheimer-ul meu precoce. Important acum este blog-ul. De memoria mea mă voi ocupa altă dată.

Ziua aceasta îmi demonstrează încă o dată cât de repede trece timpul. Deja îmi este greu să spun că el fuge, pentru că nu o face. Uneori, mi se pare că timpul nici nu există și că e doar o idee abstractă. Oricum ar fi, mi se pare absolut uimitor că am reușit să fac același lucru timp de șase ani și că am reușit să am o constantă în viața mea, în afară de vioară.

Sinceră să fiu, cuvintele nu îmi vin la fel de ușor ca în anii trecuți, pentru că am spus tot ce aveam de spus și deja mi se pare că orice cuvinte aș folosi nu sunt cele potrivite pentru a descrie ce înseamnă blog-ul pentru mine. În ultimul an, Bianca2b a devenit refugiul meu, locul unde mă baricadez oricând viața reală devine prea dificilă. Aici mi-am spus of-urile, bucuriile, necazurile, am vorbit despre schimbările ce s-au petrecut în viața mea și am recomandat cărți. Aici am învățat, mai ales în ultimul an, să fiu eu și să fiu mândră de persoana care devin. Cu bune și cu rele, îmi place să cred că sunt o persoană decentă și că învăț din fiecare zi și din fiecare încercare pe care viața mi-o oferă, dar fără blog, nu aș fi reușit să fac acest lucru.

Prin blog am învățat să mă autodepășesc și să învăț să fiu responsabilă. Oricât de încărcat mi-ar fi programul, încerc să fac ceva legat de blogging în fiecare zi. Fie că scriu pe propriul blog sau pe cele cu care colaborez, activitatea aceasta mi-a intrat în sânge și este aproape la fel de natural să scriu precum îmi este să cânt. Cred că cel mai ușor ar fi să spun că blog-ul este parte din mine, iar el reprezintă tot ce sunt eu și tot ce vreau să fiu.  

Îmi place să cred că am învățat să fiu un blogger mai bun. Vreau să cred că fiecare articol este mai bun și are ceva mai mult decât cel anterior. Sunt sigură că în ultimul an am descoperit lucruri pe care nu le știam. Pe unele le-am învățat singură, altele mi-au fost arătate. Un ajutor imens îl reprezintă colegele mele de la Serial Readers, Andreea și Oana, care mă lasă să le deranjez cu recenziile și articolele mele și care m-au îndrumat enorm în ultimul an și pentru asta le mulțumesc din suflet. Sper ca în anul ce urmează să învăț și mai multe lucruri și să ajung să scriu mult mai bine.

Cu toate acestea, simt că blog-ul este neglijat. Aș vrea să am timp să mă ocup de el la nivelul la care acesta merită. Mi-ar plăcea să pot publica un articol la fiecare două zile și să răspund la comentarii mai repede. Însă viața mea începe în momentul acesta și uneori îmi este prea frică să o pierd pentru a sta în fața unui monitor. Unde mai pui că la sfârșitul celor mai multe zile sunt atât de obosită, încât nici să citesc nu mai am chef. Sper, totuși, că acest lucru se va schimba din vară, când voi termina liceul. Ha! Ba îmi iau diploma de conservator, ba împlinește blog-ul șase ani, ba îmi dau seama că termin școala în șase luni. Voi chiar vreți să am un atac de panică.

Ce am făcut de la ultima postare aniversară? Cred că mai ușor ar fi să vă spun ce nu am făcut, pentru că am făcut de toate anul acesta, la propriu. Când mă gândesc la anul acesta, îmi vine imediat în minte faptul că 2016 a fost cel mai important dintre toți anii pe care i-am trăit până acum. Mi-am luat diploma de conservator, m-am îndrăgostit, am suferit, am trecut printr-o perioadă destul de grea, am susținut recitaluri, am călătorit, am citit mult și bine, mi-am lăsat gândurile și sentimentele pe o foaie, am început ore de vioară cu un profesor care mă face să îmi dau seama că trebuie să uit tot ce știu, am fost la Paris și am legat prietenii. A fost un an tare frumos, atât pentru mine, cât și pentru blog. Nu numai că am făcut lucruri inedite, dar le-am împărțit cu oameni speciali. Și nu, nu mă refer numai la oamenii din viața reală, ci și la voi, la cititorii mei. Cu voi am împărțit fiecare moment important din viața mea și voi ați fost martori la fiecare schimbare ce s-a produs anul acesta. Datorită vouă și comentariilor voastre am reușit uneori să merg mai departe și pentru asta vă voi fi recunoscătoare mereu.

Mulțumesc că mă citiți și îmi cer scuze dacă vă dezamăgesc. Nu o fac intenționat. Nu vă pot promite nimic deocamdată, pentru că nesiguranța îmi definește viața la ora actuală. Însă puteți fi siguri că blog-ul va fi mereu aici pentru voi și pentru mine. Sper să continuați să mă citiți și să fiți alături de mine în călătoria mea. Vă sunt extrem de recunoscătoare pentru tot!

Mi-e greu să continui. Sunt copleșită de emoții și de-abia acum realizez cu adevărat că au trecut șase ani și că pe acest blog nu mai scrie fetița cu ochelari roșii și două codițe, ci o tânără femeie cu viitorul la picioare.

Dragă blog, la mulți ani! 

Ce înseamnă să te iubești pe tine?

Iubire. Un cuvânt care se aude frumos și un sentiment care se simte incredibil. Este cel mai frumos sentiment care există, dar de multe ori de ascundem de el, pentru că iubirea adevărată, aia care nu te lasă să dormi și care te face să te frămânți, te face vulnerabil. Când iubești pe cineva îți dai jos toate măștile, dărâmi toate zidurile și stai gol pușcă în fața unui străin, oferindu-i posibilitatea de a te distruge sau de a te salva.

Există multe feluri de dragoste. Frățească, platonică, pasională și părintească sunt doar câteva dintre ele. Oricum ar fi, toți tânjim după sentimentul acesta. Căutăm iubirea peste tot în afară de locul cel mai important, unde o putem găsi cu siguranță. În noi înșine. Din noi pleacă dragostea și la noi se întoarce. Noi o dăm și noi o primim. De multe ori, însă, uităm că mai întâi trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și mai apoi pe ceilalți. Este esențial să facem asta, pentru că degeaba îi iubim pe ceilalți, dacă pe noi ne urâm. Atunci când celălalt va pleca și își va lua și dragostea cu el, va trebui să ne oferim noi înșine toată iubirea de care ne lipsesc ei.

self-love
Viața e ca o clădire. Dacă nu are baze stabile, la primul cutremur se dărâmă. Una dintre bazele acestea o constituie iubirea de sine care, din păcate este des ignorată. Suntem de mici învățați să ne iubim și să ne respectăm semenii, dar nimeni nu ne învăță cum să ne iubim pe noi înșine cu adevărat. Ani întregi petrecuți în băncile unei școli și nici un profesor nu ne-a vorbit despre stima de sine și despre importanța acesteia.

Ce înseamnă să te iubești pe tine, totuși? Să mănânci sănătos, să te îngrijești, să alergi sau să nu bei mult? Să ai grijă de corpul tău ca să reziști cât mai mult? Nu. Iubirea de sine are mai mult de-a face cu mintea și cu gândurile noastre decât cu corpul. Am spus-o, o spun și am s-o mai spun. Totul pornește din mintea noastră. Până și iubirea, care până la urmă, este o reacție chimică a creierului.

Să te iubești pe tine înseamnă, în primul rând, să-ți îmbrățișezi imperfecțiunile și să încerci să le șlefuiești fără a te rușina de ele. Să înțelegi că fiecare caracteristică a personalității tale ți-a fost oferită cu un scop. Imperfecțiunile te fac să te cunoști mai bine și să știi cum să devii cea mai bună versiune a ta posibilă.

Să te respecți este un punct cheie. Să nu-i lași pe ceilalți să te calce în picioare și să nu lași capul în jos pentru nimeni și pentru nimic. Nu ai chef să ieși cu prietenii tăi în oraș și ei râd de tine? Fain, lasă-i să o facă. Tu ai să te simți mult mai bine cu un ceai și o carte bună, făcând ceea ce-ți cere sufletul în momentul acela.

Important este să ai grijă și cui te dai. Relațiile amoroase greșite îți pot ucide toată iubirea și stima de sine. Am făcut greșeala de a-mi da sufletul unei persoane care-mi voia doar corpul, iar asta mi-a dărâmat toate bazele pe care le clădisem până atunci. Între timp am construit altele, mult mai rezistente, și am învățat multe despre mine și despre cum să nu am nevoie de iubirea altcuiva pentru a mă simți bine. Este esențial să îți cunoști limitele, standardele și să ai răbdarea de a aștepta pe cineva care se va ridica la nivelul acestora.

Să-ți păstrezi și să-ți respecți standardele și valorile și să nu lași pe nimeni să ți le schimbe. Să ai răbdare să aștepți ceva care te va face să înflorești, nu să ofilești. Asta e dovadă de iubire de sine. E al naibii de important să știi să pui capăt unei relații sau unei prietenii toxice. În general, să te desprinzi de oamenii care te trag în jos și să te înconjori de cei care te împing în față.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, să te iubești pe tine înseamnă și să-ți urmezi inima când trebuie. Mănâncă bucățica aia de ciocolată la care ți-a stat mintea toată ziua, chiar și când transpirai la sală. Pune-ți tocurile și rujul roșu dacă te fac să te simți mai bine. Simte-te bine în pielea ta și nu mai fii așa de dură cu tine. Perfecțiunea nu există. E un simplu mit construit de o industrie care se bazează pe acesta și pe dorința noastră de a fi acceptați de ceilalți și de a părea perfecți în ochii lor.

Să te iubești înseamnă să te lupți pentru visele tale și să faci ce te face fericită. Dacă trebuie, să te lupți cu morile de vânt pentru a face lucrul care îți face sângele să clocotească. Muncește până te regăsești pe tine în munca ta, mergi dincolo de limite și realizează, o dată pentru totdeauna, că poți face orice vrei cu viața ta. Când ai răbdare cu tine și rămâi fidelă ție chiar și când ești în cel mai întunecat loc în care ai fost vreodată, atunci poți spune că te iubești. Și când ai încredere în tine și știi că orice ar fi, vei reuși.

Să te iubești pe tine înseamnă, până la urmă, să te lupți pentru tine și să ții cu dinții de persoana care ești chiar și când nu-ți vine. Pentru că, la sfârșitul zilei când toți pleacă și rămâi cu propria-ți companie, dacă nu te poți bucura tu de ea, cum te poți aștepta ca alții să o facă?

Goana după viitor

14906830_1410394405670237_435755356485852476_nÎn ultima vreme sunt tot timpul pe fugă. Alerg după multe lucruri, dar în special după mine cea din trecut și după mine cea din viitor. Sunt împărțită între trecut, prezent și viitor, mereu nemulțumită de ce prind și în căutare de altceva. Sunt atât de obosită de goana asta infernală și totuși mi se pare că niciodată nu este de ajuns. Alerg după un sentiment demult uitat, pierdut printre lucruri nespuse si rânduri indistincte. Un sentiment care se ferește de mine și oricât as încerca, nu pot să îl ajung din urmă. Îl prind uneori, dar pleacă imediat, fuge speriat. Poate datorită mie. Poate i se pare că eu nu mai sunt aceeași și că nu ne mai potrivim. Sau poate el nu mai există și eu alerg după o fantomă. O senzație pe care uneori o mai simt pe piele, o șoaptă pe care nu o înțeleg și care mă chinuie de luni întregi.

Mă uit în oglindă și sunt eu cea care nu vreau să fiu și mă urăsc pe mine pentru că nu sunt mulțumită. Mereu împărțită între o mie de lucruri, o mulțime de sentimente pe care le-am trăit și de care mi-e dor și altele pe care nu le-am trăit încă și pe care le caut cu o febră aproape nebunească.

Uităm de noi în goana după persoanele care vrem să fim. Nu mai știm cum să lăsăm lucrurile să curgă de la sine. Vrem să deținem mereu controlul, însă uitam că nu te poți pune cu viața, cu destinul, cu universul. Sunt câteva lucruri mai mari si mai puternice decât un om atât de mic. În comparație cu toată lumea aceasta, suntem insipizi și nu realizăm asta decât prea târziu, când deja nu mai putem schimba nimic.

Ne îmbătăm cu miraje și lucruri ce se aseamănă cu cele după care urlă inimile noastre. Suntem într-o goană eternă, ne grăbim să facem cât mai multe lucruri o data și suntem frustrați de senzația că nu reușim, de fapt, să facem nimic. Trăim cu frica că nu vom deveni cine suntem cu adevărat, că ne irosim viața fără a o trăi de fapt. Însă asta e și problema. Goana după vise și după un mâine mai bun ne face să uităm că avem și un prezent, unul care trece pe lângă noi datorită foamei noastre după ce va fi sau ce va putea fi. “Dacă” și “poate” sunt două cuvinte care ne omoară, iar imaginea a ceea ce ar fi putut fi nu ne dă pace și ne ia din zile și din fericire. Fiecare zi în care ne gândim la ce ar fi putut fi ne duce mai departe de bucuria de ce este. Suntem orbi în lupta cu visele și ne lăsăm acaparați de lucruri care, la final nu vor conta. Însă cine știe ce va conta cu adevărat la sfârșit? Iubirile ratate, cele reușite, visele împlinite, speranțele deșarte sau toate trenurile pe care le-am luat sau pe care le-am pierdut?

Nimeni nu știe după ce gonim toți. Nimeni nu știe, de fapt, ce căutăm aici. Lumea este un loc diferit pentru fiecare persoană și toți trăim o versiune diferită a ei. Unii se chinuie mai mult, alții mai puțin. Uneori suntem complet amorțiți, lipsiți de orice stimul si ignorând tot ce ni se oferă dacă nu sunt lucrurile la care visăm înainte de culcare.

De fapt, ne omorâm prezentul pentru un mâine care nu mai vine. 

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

AMR – 6 zile până la diplomă

wp-1466415431907

Șase zile. Șase. După doi ani, au mai rămas doar șase zile. Aproximativ 150 de ore. Nu o să încep să spun că nu știu când a trecut timpul, pentru că este de la sine înțeles.

E al naibii de ciudat să te gândești că, după 2 ani, asta este ultima săptămână în care faci lucrurile pe care le faci pentru un vis. Pentru un scop. O țintă pe care o voi întâlni, sper Duminică. Când mă gândesc că săptămână viitoare pe vremea aceasta nu voi mai spune ”Am examenul de diplomă” mi se pare mai mult decât ciudat. De fapt, mă cam strânge în spate. Pentru că dacă nu sunt studentă, dacă nu am diplomă, ce sunt eu?

Mă întreb cum va fi când mă voi trezi lunea viitoare. Oare îmi va veni în minte același lucru care îmi vine de un an de zile? Că trebuie să studiez, să fiu perfectă, că am diplomă. Probabil că da. Probabil că îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că am luat diploma. Să nu mai spun că voi da de diplomă, ci că am luat-o.

Faza amuzantă este că lucrurile dificile de-abia acum încep. Examenele naționale la școală. Intrarea la academia de muzică. Masterclass-uri. Găsitul unui job. Intratul într-o orchstră, mai întâi. Viața de-abia acum începe, dar mie partea cea mai grea mi se pare să mă desprind de cea din urmă. De stresul acesta, de greutatea asta care îmi stă pe umeri.

Ieri am postat pe Facebook afișul concertului de diplomă și am scris că nu știu dacă sunt sau nu bucuroasă că am examenul acesta. Imediat mi-a dat telefon profesorul de vioară și m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu sunt bucuroasă. Și i-am explicat că sunt bucuroasă că termin cu diploma, dar nu sunt bucuroasă că se termină această experiență frumoasă a conservatorului. Experiența de a fi studentă la conservator la doar 17 ani. De a-ți lua diploma la 17 ani și de a se uita toată lumea ciudat la tine când le spui că ai doar 17 ani și tu îți iei diploma. Îndrăgostelile din conservator, conversațiile de pe holuri, din secretariat, concertele de studenți, să aparțin undeva, să fiu cea mai tânără studentă din anul meu, să vorbesc cu tipul care cântă la corn pe balcon, să mă trezesc dimineașa la 7 și să stau de la 9 până la 2 la conservator, să am vinerea ore de teorie, să îmi beau cafeaua pe holuri. Toate astea mi-au făcut mie viața mai frumoasă 5 ani de zile. Și știu că va veni ceva mai frumos, dar tot este greu să te desparți de ceva atât de frumos și de special.

Într-o zi am să mă întorc în clădirea aceea. Mai mare, mai experimentată, cu alți ochi. Și am să le povestesc tuturor ce a însemnat Conservatorul Makedoniko pentru mine. Și-atunci vor înțelege toți de ce nu vreau să se termine. Poate mă voi vedea cu cei care mi-au făcut inima să-mi bată mai tare pe holurile conservatorului și ne vom aduce aminte de timpurile frumoase, când eram toți niște copii.

Până atunci, diploma este în șase zile.