Martini

N-am mai băut vin de luni întregi. Acum beau martini. Sec, cu două cuburi de gheață. Nu mai port nici pantofi cu tocuri și bluze strâmte, ci sneakers și tricouri largi. Am în minte un braț tatuat și fiecare poveste pe corp. Port mănuși negre pentru că-mi plac, fără să-mi fie teamă că vei râde de mine. Aprind lumânări seara nu pentru că-mi amintesc de noi, ci pentru că din când în când realizez din nou câtă liniște este fără tine. Îmi cumpăr flori pentru că-mi plac culorile și pentru că tu nu mi-ai cumpărat decât un fir pe ascuns, fără să ai vreo intenție adevărată, din cauza unei valori pe care, oricum, nu ai respectat-o niciodată cu adevărat.

M-am transformat în tot ce ai urât tu vreodată și în tot ce iubesc eu cel mai mult. Am unghiile lungi și roșii, și știu exact în ce piele să mi le afund. Mă respect atât de mult încât dorm singură, mă întind pe tot patul fără să-mi fie nevoie de altceva sau de altcineva. Am telefonul pe mut și pe mod avion de fiecare dată când pot. Am rămas cu trei prieteni pentru că nu am nevoie de mai mult. Apropo, știi că mi-am cumpărat laptop-ul la care am visat atât de mult la doar trei săptămâni după ce ți-am spus adio, și văd pe el toate filmele pe care nu aveam cum să le văd în orele irosite în telefon cu tine? Am învățat să spun nu tuturor lucrurilor pe care ție ți le-am acceptat oricât de mult mă dureau. Mi-am ridicat vocea fără să mai țip, și-am spus fiecărui om cine sunt, fără a-mi fi frică de moarte că îi pierd. Până la urmă, moartea a venit și a plecat, și-am continuat să exist și după ea.

Am adunat în bancă toți banii pe care i-am irosit pe o poveste falsă, pe un personaj întruchipat. God’s only child. Asta am fost, și asta voi fi mereu. Scriu pe întuneric și zâmbesc străinilor. Mă dezbrac de orice rușine și de frică, pentru că mi-ai arătat că suferința nu mă omoară, ci mă face mai bună. Nu îmi mai este dor și nici ură de tine, nici măcar drag nu-mi mai este. Am devenit dependentă de mine, de simpla mea prezență, pentru că doar ea mi-a mai rămas și doar de ea am nevoie. 

Și-am reușit să devin dependentă și de sportul pe care mi-ai reproșat atât de mult că nu îl făceam, iar somnul mi-a devenit mult mai liniștit, fără nici un coșmar cu tine în rol principal, fără frica că nu mă vei suna, că vei dispărea, că vei reproșa sau, mai rău, că vei tăcea.

Am scăpat de toată pielea pe care ai atins-o, și în loc mi-am găsit una mai bună, pe care am ajuns să o iubesc atât de mult încât nu mai există loc pentru nimeni altcineva. Și totuși știi că de ceva vreme dorm în brațele bărbatului pe care l-ai urât cel mai mult? 

M-am lepădat până și de vioară ca să nu îmi mai amintesc de tine și nu mai pot găsi nici un detaliu la mine care să fie din tine. 

Mi-am adus aminte de chipul tău când m-am uitat în oglindă și n-am mai văzut-o pe fata pe care tu ai omorât-o, și te-am iertat de mult pentru ce ai făcut, pentru că altfel n-aș fi cunoscut niciodată fericirea pe cont propriu. M-am pus pe același piedestal pe care te-am pus pe tine, și când am simțit acea iubire îndreptată mie, mi-a părut groaznic de rău că ai pierdut cel mai frumos sentiment din lume. 

Azi, lumea pare a fi normală

Primul lucru la care mă gândesc în fiecare dimineață când deschid ochii este cum să fac să fie o zi bună. Îmi las mintea să cutreiere preț de câteva minute, apoi decid că cel mai bun lucru la momentul acesta este să mă gândesc în mod necondiționat numai la mine și la binele meu – fizic, psihic și sufletește. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să nu fac nimic productiv.

Doar că astăzi simt că este o zi specială. La o oră după ce mă trezesc, în timp ce îmi beau cafeaua, primesc un apel de la muncă. Îmi tresare inima imediat, pentru că pur și simplu știu ce mi se va spune. Las telefonul să sune pentru o secundă mai mult decât ar trebui, pentru că îmi place sentimentul de adrenalină – acea clipă de anticipare aproape dulce, când știi că urmează să se întâmple ceva bun. 

Așa cum am prezis, veștile au fost încântătoare: sâmbătă redeschidem magazinul. Nu se știe pentru cât timp, pentru că deocamdată vrem să vedem cam ce rulaj de clienți vom avea. Bineînțeles, cu măsurile de prevenție de rigoare – mănuși, măști, restricții la numărul de oameni care pot intra în magazin în același timp. Nu mai știu exact, pentru că la un momentdat am încetat să mai ascult pe deplin ce mi se zicea. Era, oricum, un mic brief, detaliile vor veni mâine. Dar nu mai știu tot ce s-a discutat clar, pentru că am simțit un fel de triumf pe care nu l-am mai gustat de mult timp. Un mic moment de fericire pe care am vrut să îl imortalizez așa cum știu mai bine – prin scris. Am simțit nevoia să deschid laptop-ul și să scriu încă din timpul discuției, pentru că avem nevoie cu toții de cât mai multe lucruri bune și pozitive în viețile noastre acum, mici ancore spre normalitate.

M-am privit în oglindă câteva minute după ce am închis telefonul. Mă uitam în ochii mei așa cum o fac atât de des acum, încercând să deslușesc ce se ascunde în spatele lor. Am văzut-o pe Bianca pe care mi-o amintesc și pe care o tot caut de luni de zile. Aveam un mic zâmbet pe buze și îmi străluceau ochii, iar mintea aproape că mi-o puteam auzi – toate planurile, visele și speranțele revenind la viață într-o clipită. Pentru că da, sunt un om al muncii, o femeie care își câștigă satisfacția din ceea ce reușește să facă în carieră. Indiferent cu ce mă ocup într-un anumit moment din timp, trebuie să îmi pun sufletul în acel ceva, uneori până la epuizare. Iar asta înseamnă, pentru mine, fericire și satisfacție.

Am visat la momentul acesta de pe 19 Martie, de când am închis magazinul. Mi-am petrecut poate ore întregi imaginându-mi cum va fi atunci când voi deschide ușa, când voi aprinde luminile, muzica, aerul condiționat, când voi primi primul client în magazin. Uneori mă îngrijoram că nu voi mai ști ce am de făcut, dar apoi râdeam singură de mine. Nu am cum să uit ceva care mi-a salvat viața, oricât de mult aș vrea. 

Uite momentul, mai repede decât mă așteptam. Simt o fericire pe care nu am mai simțit-o de mult, pentru că în mintea mea, redeschiderea magazinelor înseamnă primul pas, timid sau nu, spre o revenire la normalitate. Atât cât se poate. Sunt convinsă că suntem departe de a fi la finalul acestei crâncene lupte, dar suntem mai aproape de el. Apar din ce în ce mai multe semne că ieșim la mal, iar acestea nu pot decât să îți dea speranță. Speranță că va fi bine și că ne vom adapta, cumva, la urmările pe care această criză le va avea. Mie pozitivitatea și optimismul mi-au fost vitale în toată această perioadă, și datorită lor am ales să scriu acum despre acest mic moment de fericire. Cu gândul că poate cineva are nevoie de câteva rânduri bune într-o zăpăceală continuă.

Mi-am zis că trebuie să mă bucur de acel sentiment. De altfel, fericirea profundă și nebună nu am mai gustat-o de aproape doi ani de zile. Știu că singurul mod de a mă bucura cu adevărat de acel sentiment este să mă plimb, așa că îmi pun repede adidașii în picioare și ies din casă mai repede decât am făcut-o vreodată. Îmi este frică să nu pierd acest gram de nebunie de care mi-a fost atât de dor. 

Mă izbește același soare pe care l-am văzut zilnic de la fereastră, doar că astăzi se simte diferit – strălucește și încălzește mai tare. Mă uit spre el, îmi închid ochii și pare că devenim una și aceeași entitate. O rază de căldură și de lumină. Aerul are un iz de vară și îmbină, cumva, mirosurile tuturor lucrurilor frumoase din lume. Ochii mei par că văd copacii înfloriți și cerul albastru cu o claritate diferită., pentru că știu că aceste lucruri îmi vor fi accesibile cândva. Poate nu azi, mâine sau într-o lună, dar cândva, vom putea să ne bucurăm de toate minunile lumii. Iar eu, de fiecare dată când realizez asta, mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ, pentru că nu există dar mai mare decât să simți că poți să iei fiecare moment pe care îl trăiești și să îl transformi într-o oportunitate, în fericire, în dragoste, într-un vis împlinit. În absolut orice vrei tu. 

Asta am simțit azi, pentru prima dată într-o vreme îndelungată. Că pot să transform lumea în propriul meu decor și să fac din viața mea cea mai frumoasă piesă de teatru. 

Azi, lumea este frumoasă. Cumva mai normală. Și-aș vrea să îmbuteliez acest sentiment și să îl gust de fiecare dată când am nevoie. Dar nu pot. Tot ce pot face este să scriu. Până la epuizare.

Pe curând,

Bianca

(Text scris pe data de 17 Aprilie 2020, dar pe care l-am postat de-abia astăzi, când am avut nevoie să îmi amintesc de cât de frumoasă poate fi viața.)

Câte laturi împrăștiate să mai adun?

Am făcut toate greșelile mele și am încercat să le fac și pe ale celorlalți. Le-am cumpărat cu prețul inocenței mele și mi le-am atribuit cu naivitatea unui copil care aleargă după dulcele mult interzis. Am luat în spate soarta altora, fără să îmi pese de a mea. Nu mi-am dat seama cât de grele deveniseră toate crucile pe care le căram până când nu am fost pusă la pământ. Stând în genunchi, m-am rugat de cei pe care i-am ajutat să mă ridice, dar mâinile pe care le-am căutat nu au venit niciodată, și-a trebuit să mă ridic singură. 

Am mers pe drumuri lăturalnice, oscilând între stânga și dreapta până când am amețit. Am uitat care este binele, și care răul, am făcut o confuzie între ele care aproape că m-a costat viața. Am trecut în viteză pe lângă chipuri care îmi întindeau mâinile, și m-am poticnit la cele ce îmi întorceau spatele. Am vrut să îi schimb, să le arăt că soarele răsare pe partea cealaltă, nu pe cea pe care stăteau ei atârnați. Și când nu am reușit, în loc să plec de lângă ei, am rămas acolo, în cel mai întunecat loc de pe pământ. 

Am stat acolo mult și bine, fără speranță că voi mai vedea vreodată cerul cu stele. Doar că într-o zi, exact când am încetat să mai lupt, m-am trezit. Am deschis ochii și-am știut că ceva se schimbase în mine, parcă peste noapte. Doar că nu a fost așa. Ruptura din mine s-a produs pe parcursul unei vieți întregi trăită depinzând de ceilalți, căutându-le aprobarea și zâmbetele, forțându-le cuvintele de laudă din gură de parcă aș fi avut nevoie de ele ca să respir. Am acceptat orice persoană, indiferent dacă îmi era soare o zi, și ploaie în restul timpului. Am avut nevoie de stabilitate, dar ca într-un paradox amarnic de care nu m-am putut descotorosi, am fugit de ea cât am văzut cu ochii. Am ales cele mai îndepărtate lucruri de cele de care aveam nevoie. Am vrut dragoste și-am ales minciuna, am vrut adevăr și am mers cu lașitatea, am vrut stabilitate și am trăit pe drumuri nesigure și fără de final. 

Îmi aprind o țigară, și mă gândesc că fumul pe care îl expir reprezintă tot ceea ce am fost eu pentru anumiți oameni care mi-au schimbat viața. Am creat dependență și am zburat undeva în aer atunci când nu a mai fost nevoie de mine, cu sau fără voia mea. Am vrut să fiu foc, dar am fost doar un fum albastru și subțire, și nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama până acum. 

Mă uit în jur, la spațiul în care țineam acele trei bluze pe care le-am purtat până la epuizare, și cutia cu mici hârtiuțe care reprezentau o viață pe care nu am mai trăit-o. Ambele erau pentru mine o rugăciune pe care am rostit-o în toate nopțile de nesomn, iar ieri mi-am luat icoanele și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat drumul fără să îmi tremure mână, am lăsat spațiul gol, și nici măcar nu mă deranjează. Mă sâcâie doar faptul că au fost acolo de la bun început. Nu aveau ce căuta în sufletul meu. Când am realizat asta, le-am dat drumul în pământ, exact ca într-un mormânt veșnic umplut de resturile altora, și-apoi am plecat să-mi iau o cafea, fără să mă gândesc la ceea ce făcusem. 

Pentru că așa am ajuns acum. Am renunțat la tot ceea ce am fost și la toți cei ce mi-au făcut rău. Am încetat să mai cred în ei, și mi-a devenit nefiresc de ușor să las să plece orice lucru nociv, care m-ar putea abate din nou de la drum. Dar care e drumul, până la urmă, și în care gropi ar trebui să intru, și pe care să le evit? 

Nici acum nu știu, așa că mă uit cu atenție dinainte, și evit tot ce seamănă a ură. Numai că nu cumva devin însăși ura când blochez tot înainte de a încerca?

Am devenit o mașinărie de reparat greșeli, o minte calculată și rațională, o ființă care se bazează pe gânduri și nu pe emoții. Cu toate astea, când închid ochii seara, Bianca de 19 ani iese la suprafață, și oricât m-aș întoarce pe toate părțile, îmi ia ore întregi să alung toate amintirile și toate gândurile. Îmi vine de cele mai mult ori să mă întorc în timp, să o iau pe Bianca de atunci de la masă și să îi zic să se liniștească, că oricum nu va ieși nimic. Că va evita mai multă durere decât fericire, și că cea din urmă se găsește pe cont propriu, nu la brațul cuiva. Că fericirea din dependență este nocivă, și că dragostea nu ar trebui să fie sinonim cu suferința. Că nimeni, nici un prieten, nici un iubit, nici o rudă nu merită toată sfârșeala pe care a cunoscut-o la o vârstă mult prea fragedă. 

Îmi stau în gât toate alegerile proaste de fiecare dată când încerc să mănânc ceva, și mă împung de la spate când mă trezesc. Mă fac să mă ridic din pat în mod inconștient, ca să le repar și să le șterg, și-n același timp să le aduc aminte tuturor și să nu-i las să uite, orice ar fi. Să-și aducă aminte de mine de fiecare dată când văd zâmbetul ce nu poate fi al meu, oricât încearcă. Să mă vadă în fiecare colț al minții și al sufletului, și ochii lor chiar să-mi surprindă părul, și să realizeze că ceea ce văd este lucrarea lor. 

Mi-e dor de Bianca dinainte, cea cu palton, geantă elegantă și-un laptop. Fata aia care alerga între Utrecht și Amsterdam, care scria și fotografia, care observa tot și care asculta poveștile oamenilor. Cea care se urca într-un avion oricând avea chef. Îmi este dor de ea și nu știu când se va întoarce, pentru că încă nu a învățat cum să salveze lumea de o pandemie și nu o va face niciodată. Dar îmi dau seama că aceasta este persoana care vrea să fie. S-a plictisit în casă, nu-i stă bine casnică. Viața ei trebuie să fie un lung șir de aventuri și de reușite, altfel se plictisește. 

Mă întreb vreodată cum am crezut că îmi va fi bine stând și așteptând un bărbat să vină de la muncă, să mă scoată la restaurant și apoi să închei ciclul, doar ca să îl reiau la următorul răsărit de soare. Simt că trăiește în mine încă persoana care voia acel lucru, dar devine din ce în ce mai mică și mai nesemnificativă, pentru că cea care se naște acum știe că vrea totul de la viață și că nu se va opri până când nu va avea chiar asta. Totul. Singură și fără ajutorul nimănui. 

Îmi plac momentele acestea, când mă dezbrac de toate hainele după care mă ascund în restul timpului și-mi spun eu mie adevărul, și îl arăt și celorlalți. Pentru că am încercat mult și bine să fiu normală. M-am străduit din răsputeri să-mi doresc o viață ca oricare alta, în care să nu caut decât liniște și pace alături de cineva. Poate un copil sau doi, un serviciu ușor de dus la bun sfârșit, și un venit mulțumitor. Doar că m-am plictisit de idee și n-am reușit să o duc până la capăt, pentru că știam ce se ascunde înăuntrul meu și am avut un moment de claritate în care am știut, mai bine ca oricând, că nu pot lăsa ca toate acestea să se ducă pe apa Sâmbetei. Acela a fost momentul care mi-a schimbat viața, și încă încerc să aflu cum să modelez totul așa încât să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. 

Vreau să primesc și să ofer totul. Mi-aș dori să fiu un om usor de înțeles și să-mi doresc un om normal. Să mă pot mulțumi cu puțin. Pentru că adevărul este că nu știu cine m-ar putea iubi vreodată complet și fără rețineri, în condițiile în care marginile ființei mele sunt încă neșlefuite și nu cred că voi fi capabilă să le modelez după contururile deja trasate. Conștientizez acum că m-am mințit multă vreme și că mi-a fost întotdeauna imposibil să mă mulțumesc cu puțin. 

Mă gândesc că aș putea să iubesc orice parte a mea, atât timp cât ar fi exact ce îmi doresc. Sunt un adevărat contrast, nu ai înțeles încă asta? Sunt neagră și albă în același timp, iar părțile bune se împletesc cu cele rele într-un amalgam de confuzie extatică. Asta și dă dependență la mine, faptul că niciodată nu știi ce te așteaptă mâine. 

Invidiez oamenii care se pot mulțumi cu lucrurile mici și care sunt fericiți ducând o viață complet normală. Mă gândesc chiar că aș putea să îl iubesc, doar că știu că nu vrea nimic măreț de la existența lui. Vrea doar momentele mici, și îi este atât de firesc să trăiască de pe urma lor, încât uneori îl invidiez. Mi-aș dori să îl iubesc, ca să pot să învăț să îmi fie bine cu fericirea aceasta ușoară. Știu că îl voi iubi la un momentdat, dar nu complet, și nici necondiționat, pentru că el îmi va urî partea de nestăvilit din mine, și aceleași scenarii pe care le-am mai trăit se vor repeta. 

Mă arunc în seara aceasta într-un abis pe care l-am mai văzut, și din care voi ieși când voi avea chef. Exact cum am făcut și până acum. 

Pe curând, 

Bianca

Cum este viața după o săptămână de #statacasă

Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

O scriere plină de nervi

Fața mea pictată frumos nu lasă să se vadă nici un strop de agresivitate sau de supărare. Totul este calculat: frumos, dar rece. Fiecare expresie îmi este controlată de amintirea unei experiențe din trecut, o situație similară căreia atunci nu am știut să îi fac față. Acum, totul este bine pus la punct cu scopul de a crea o imagine cât mai plăcută ochiului. O păpușă perfectă, pe placul tuturor.

Doar că mi-a cam ajuns, iar astăzi voi lasă să iasă totul la suprafață. M-am săturat să fiu fata perfectă pentru toți, raza de soare a fiecăruia, păpușica care este înțelegătoare indiferent de cum este tratată. Îmi voi da voie să exprim și să arăt toată furia care s-a adunat în mine și care clocotește de ani de zile. Pentru ca am toate motivele din lume să fiu furioasă și să arăt asta.

Voi m-ați făcut așa. Ați contribuit toți puțin câte puțin la fiecare punct sensibil transformat într-o piatră. Exact ca un puzzle pe care îl rezolvă un copil de cinci ani: piesă cu piesă, până se transformă totul într-o imagine. Ca o jucărie, cu care te distrezi cât ai chef, și pe care o arunci când nu îți mai place, când nu-ți mai umple egoul atât de plin de goliciune și de superficialitate. 

V-ați jucat cu mine fără să merit asta. Mi-ați luat sufletul în mâini și ați considerat că este al vostru, că puteți face ce poftiți cu el. L-ați terfelit în noroi, apoi l-ați șters din nou de praf, cât să mai prindă culoare, să vă mai înfruptați puțin din el. Ați considerat că merge și așa, că pot să mă ridic de fiecare dată și că trebuie să accept fiecare lovitură ca pe un semn de onoare și de mândrie. 

Ați furat din mine cât s-a putut, oricât ați fost lăsați. Și v-am tot permis, pentru că am crezut in oameni până la moarte. Am fost convinsă că fiecare om este bun, că doar inconștiența rănește, și nu intenția. Că nu există oameni răi, și că toată lumea poate fi schimbată, atât timp cât ii arăți frumosul din tine și îl faci să fie conștient de ce meriți. 

Scrierea aceasta este pentru voi toți. Pentru toți cei care ați contribuit la mine, cei care m-ați făcut să fiu așa. De la politicieni care nici măcar nu mă cunosc și care au scuipat pe viitorul meu, până la rude care m-au denigrat pentru că am îndrăznit să ies din tiparele pe care și le-au impus de secole. Prieteni care s-au folosit de mine cât au fost singuri, foști iubiți care m-au urât pentru că nu m-am conformat imaginii pe care o aveau în minte despre mine și care nu s-a potrivit cu realitatea. 

Asta este pentru voi toți, cei care v-ați folosit de mine până când nu a mai rămas nimic. Cei care m-ați rănit și care m-ați făcut să mă întreb cu ce am greșit să merit asta. Nici măcar nu trebuie să spun nume, pentru că voi știți foarte bine cine sunteți. Până la urmă, vă bântui și-acum, nu-i așa? 

Nu petrec prea mult timp gândindu-mă la voi, nu merită. Însă astăzi voiam să vă mulțumesc că ați făcut din mine o creatură care acum știe exact ce e bine și ce nu. Că acum funcționez pe raționament și nu pe sentimente. Că nimeni nu mai poate să se atingă de mine, pentru că știu exact cine și cu cine vreau să fiu, ce merită să fie în viața mea și ce nu. Știu clar că mai am de învățat și că voi mai cădea de atât de multe ori pe cât am căzut până acum. Dar știți ce? Este okay, pentru că acum știu că mă voi ridica. Singură, la fel cum am făcut-o și până acum. Îmi voi lua fiecare bucățică dărâmată și o voi pune la loc, de doua ori mai bună decât înainte. Iar lecția aceasta voi mi-ați oferit-o.

Vă mulțumesc că m-ați învățat ce înseamnă să se profite de mine, că mi-ați arătat toate semnele pe care nu trebuie să le ignor, oricât de mult aș. M-ați făcut să înțeleg că nu toată lumea este ca mine și că nici măcar nu contează, pentru că la sfârșitul zilei, când închid ochii, rămân singură la fel cum voi fi întotdeauna, și tot ce mă interesează cu adevărat este să fiu mulțumită de cum tratez viața, oamenii, pe mine însămi. 

Mi-ați demonstrat cât de puternica sunt, m-ați făcut să nu mai vreau să mă bazez pe nimeni decât pe mine. Iar asta mi-a oferit o putere pe care nu știam că o am până acum și care m-a făcut să fiu invincibilă. Nu pentru că nimic nu mă poate răni. Nu, nicidecum. Știu că orice mă poate face să sufăr. Dar la fel de bine știu, cu o certitudine care mă apasă, că pot să trec peste tot ce mi se aruncă în cale și să ies din asta fără să mor. Iar asta înseamnă să fii invincibil. 

Vă mulțumesc că am crezut în voi, și că mi-ați arătat că pot și trebuie să cred mai mult în mine decât in orice altcineva. Că până și umbra mea mă poate înșela, și că trebuie să pun la îndoială absolut tot ce mi se oferă, fără a mă încrede în ceea ce cred eu că este, ci în ceea ce mi se arată a fi în realitate. Mi-ați oferit viața pe care o trăiesc acum, și-mi place la nebunie. Pentru că nu mai depind de nimeni și de nimic, și pentru că știu exact în ce direcție să o iau, iar timpul mi-a confirmat cine m-a iubit cu adevărat și cine nu.

Mă înclin vouă, celor care m-ați făcut conștientă de ce înseamnă să fiu la pământ singură și să nu am pe cine să mă bazez. Și ce înseamnă să iubești cu adevărat, fără a mai aștepta sau vrea nimic de la cineva, ci doar să ii dorești binele, să ierți și să uiți. 

Iar asta vă doresc eu vouă. Numai bine. Pentru că mi-ați oferit un rău pe care am reușit să îl transform în bine, iar persoana care sunt acum și viața pe care o trăiesc la acest moment vi se datorează în totalitate, deși nu meritați nici cuvintele pe care vi le adresez acum. 

Vă mulțumesc, și vă garantez că nu veți uita de mine. Vă veți aminti de fata pe care ați lovit-o în mod repetat și care acum stă de-asupra voastră, fiindu-i milă că nu ați reușit să faceți mai mult din voi. Că nici măcar oameni nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată.

Pe curând, 

Bianca 

Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca

Rânduri uitate despre mine

Încerc să adun cuvintele care se tot luptă în mine. Sunt prea multe și prea împrăștiate, fără  o traiectorie comună. Se reped peste tot, urlă în fiecare colț al minții mele și nu îmi dau pace. Trec, din nou, printr-o perioadă în care nu-mi pot liniști mintea, în care totul este o goană continuă și în care gândurile mi-o iau în orice direcție vor ele, iar eu devin sclava lor. Norocul meu este că nu am prea mult timp de gândit zilele astea. 

Mi-e dor de bine și de frumos, de oameni buni, de momente frumoase, în care un simplu cer albastru reușea să mă facă să fiu fericită. Acum nu mai am timp să mă uit la cer. Alerg dintr-o parte într-alta, mă prefac că fac ceva cu adevărat important, mă afund în suprema neimportanță a existenței mele, păcălindu-mă că sunt cu adevărat cineva.  

Îmi lipsește să fiu frumoasă, să simt binele în tot, să văd frumusețea în fiecare colț al lumii. Mi-e dor să am încredere în oameni, să fiu îndrăgostită, să simt fluturi în stomac și să mă las să simt aceste senzații. Mi-e dor să fiu copil, să fiu naivă, să nu știu nimic despre lume, să nu mă fi rănit nimeni și să nu fi rănit pe nimeni. 

Mi-este ușor să scriu. Nu are cum altcumva, în condițiile în care am adunat în mine zeci de mii de sentimente pe care nu le-am exteriorizat și pe care nu știu cum să le potolesc. Sunt compusă din sentimente și din gânduri, cele două lucruri care îmi plac cel mai mult pe lumea aceasta și pe care, totuși, le urăsc de moarte, cu o ardoare cu care prizonierul își urăște torționarul.  

Într-o zi nu am să mă mai opresc din scris. N-am să mai suport viața altfel, va fi prea mult pentru mine, și-am să dau drumul cuvintelor pe care le țin ascunse de o eternitate. Și n-am să mă mai opresc până când n-am să spun tot ce mă apasă. Tot ce am trăit.  

Ce rămâne după tot ce a fost? 

Nimic, nici măcar ură. Doar mii de întrebări și vânătăi care apar când nu ai vrea. 

Mi-ar plăcea să cred în mine și să îmi placă de mine. Mi-aș dori ca masca pe care o arăt tuturor să fie reală, să nu mă ascund în spatele ei ca un copil care se pitește după fusta mamei. Îmi doresc să mă expun lumii fără frică, să trăiesc așa cum nu am visat vreodată că o voi face. Și nu cu bogăție sau cu lucruri materiale, ci cu dragoste de sine și cu mult bine.  

Aș vrea să mă pot îndrăgosti de mine însumi, ca să nu mă mai bazez pe alții pentru iubire. Mi-ar plăcea să mă văd ca fiind perfectă, să fiu mândră de cine sunt, să știu exact ce se ascunde în sufletul meu și să îmi creez viața după valorile pe care le am.  

Vreau să mă accept, dar cum să faci asta cu ceva ce nu îți place?  

Pot să mă prefac, dar cât pot trăi așa? Cât să mai port o mască de persoană puternică, calculată, adunată, când eu nu simt nici unul dintre aceste lucruri? Cum să mă prefac că sunt bine cu mine, când simt fiecare lovitură pe care am primit-o vreodată pe pielea mea mai mult ca niciodată? Mă uit în oglindă și văd doar un chip frumos, și visez noaptea că numai asta îmi va rămâne, că nimeni nu va vedea niciodată cu adevărat ce se ascunde după el, că mereu lumea va vrea să dețină numai această parte a mea. Că la un moment dat și asta va dispărea, și voi rămâne cu nimic.  

Mi-e frică că va veni un moment când nici pe mine nu mă voi mai avea. Și-atunci ce-mi va mai rămâne? 

Adevărul este că mi-e frică de mine, de oamenii în care nu reușesc să mă-ncred, și-mi place atât de puțin de mine, încât orice adiere de vânt mă doboară. Singurul meu avantaj este că reușesc să merg prin rafale de vând și să fiu încă în picioare, dar aș vrea să pot să ridic capul și în ploaie și să mă uit la cer zâmbind.  

Vreau să nu mă mai prefac că sunt bine și să o simt cu adevărat. 

M-am săturat de veșnicia asta, și m-am plictisit de persoana mea. Mi-ar plăcea să mă descompun cu totul, și să creez o altă Bianca, care să fie total opusă de cea de-acum. Uneori îmi vine să plec din locul în care sunt. Se simte prea încărcat de tot ce am făcut greșit vreodată, și mi se pare că nu reușesc decât să merg din greșeală în greșeală, ca și cum nu sunt capabilă să învăț nimic din ceea ce trăiesc. Am nevoie să îmi fac bagajele, să mă ridic și să plec, să las toată viața asta în urmă, să uit toate zilele marcate de tot ce e mai rău pe lumea asta. Să plec unde nu mă cunoaște nimeni.  

Mi-aș dori să o dau uitării pe Bianca, la fel cum au făcut-o atâția alții, să văd cum se simte să mă uit și să mă scot din propria-mi minte.  

Dar nu pot face nici unul dintre lucrurile astea, pentru că iubesc prea mult tot ce am, pentru că sunt prea egoistă să nu-mi mai fie frică, pentru că mi-e prea frică să mă reinventez, să uit tot ce mi-a fost vreodată familiar. Mi-e frică încă să trăiesc, sunt paralizată la gândul că toată lumea mă va uita. Și nu ar trebui, pentru că la sfârșitul zilei, sunt singură și-așa voi fi mereu, așa că de ce m-ar interesa dacă se mai gândește cineva la mine sau nu?  

Nu vreau nici să plec, nici să rămân. Vreau să repar tot ce am lăsat să fie stricat, să vindec toate rănile care mă incomodează acum, să mă uit la mine și  

să  

 

iubesc. 

Pe curând,

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca

Cenușa fluturilor albi

Există momente în viață în care trebuie să te uiți în oglindă și să privești adânc în interiorul tău. Să fii sinceră cu tine și, oricât de mult ar durea, să privești în ochi toți demonii care nu îți dau pace și nu te lasă să fii tu. Să îți faci sufletul să tacă și să asculți numai de mintea ta, exact ca și cum ai fi un spectator la propria-ți viață.

Este foarte ușor să te lași prinsă într-un vârtej de lucruri care nu ți se potrivesc. Acelea care la început se simt bine, îți dau o energie faină, te fac să te simți încrezător în lumea întreagă. Parcă soarele strălucește mai tare, parcă e mai puțin ger, parcă, parcă, parcă. Totul este un ”parcă”. Dar când trece euforia de început, în orice aspect posibil, și trebuie să te confrunți cu realul situației, încep să se strecoare în mintea ta semne de întrebare. Niște beculețe care se aprind mai des decât ai vrea, care îți provoacă stări total opuse de cele descrise mai sus.

Ne-am obișnuit, din păcate, să le ignorăm și să alergăm după senzația de adrenalină de la început, care mai apare din când în când, atunci când are chef, numai ca să îți amintească și să te țină prinsă în aceeași situație. Rău cu rău, dar mai rău fără rău?

Alungi semnalele roșii ca pe niște muște enervante. Le dai la o parte, le ignori și le pui pe seama nebuniei tale. Îți zici în repetate rânduri că tu ești cea de vină, că tu ai greșit, că tu trebuie să te schimbi, că tu trebuie să repari. Încerci să fii altfel. Să fii mai bună. Mai înțelegătoare. Mai nu știu cum… Te simți stricată, proastă, ca și cum ceva este fundamental greșit cu tine. În tine. Ajungi să te urăști, pentru că orice ai face nu este de ajuns.

Faci asta până când te uiți în oglindă, și nu te mai recunoști. Până când viața îți devine un amalgam de evenimente pe care nu le poți controla, de lucruri care merg prost, de oameni care nu îți mai plac. Până devii constrânsă să simți că totul este în neregulă, că nimic nu mai este bine și frumos, decât acel lucru care, din când în când, te mai face să te simți ok, dar de la care știi în subconștient că pornește totul.

Vine un moment în care nu mai poți și spui stop. La orice. Carieră, prieteni, relații, familie, facultate. Pui frână, te uiți în jur, și îți dai seama că te-ai schimbat atât de mult, pentru că ai uitat de valorile tale. Ai uitat de ce te face să fii tu, unic, special, de neînlocuit. Și ai făcut totul pentru o imagine în oglindă a ceea ce a fost o dată, pentru că ai crezut că așa va fi totul bine din nou, fără să realizezi că anumite lururi în viață nu sunt menite să fie. Că energiile nu se contopesc și că nu ai nici o datorie să faci singur sau să tragi de un lucru care nu vrea să se urnească din loc, care rămâne prins acolo ca și cum are rădăcini. Și că tu, ca și persoană, nu ești menită să stai în locul acela atât timp cât nu se încearcă măcar a fi frumos.

Însă obișnuința este un lucru greu de schimbat. O dată ce ți-a intrat ceva în sânge aproape, îți trebuie o luptă titanică cu tine pentru a înlocui acest obicei, devenit atât de nesănătos. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrei să schimbi ceva la situația această, pentru că familiaritatea este mai importantă decât orice pentru ființele umane, fie ea una bună, sau una proastă. Ea te protejează, dar poate să te și ucidă.

Te uiți în jur și te gândești… cum am ajuns așa? Câtă luptă greșită am dus, și câte lucruri aș fi putut evita? Cum am ajuns să văd totul atât de negru, atât de închis la culoare, încât nici să nu mai vreau să mă privesc în oglindă? Cum am putut să mă schimb atât de mult, încât să uit de mine? Și ce să fac, când inima este obișnuită într-un fel, și mintea cere să lase tot în urmă și să își dea un restart?

Am mai spus-o, și-am să o mai spun. Viața noastră ne aparține numai nouă. Nimeni nu are habar ce este viața cu exactitate, pentru că nu există o definiție clară a ei. Este un amalgam de momente, sentimente, senzații, gânduri, oameni, alegeri… și multe altele. Dar trebuie să fim foarte atenți la fiecare lucru care se intersectează cu drumul nostru. Și mai important de atât mi se pare ca atunci când se fac mai multe gropi în pavaj decât să se peticească imperfecțiunile din el, trebuie să o luăm în altă direcție. Singuri, sau nu. Vrând, nevrând.

În teorie, sună ușor. Dar practica este de un miliard de ori mai grea, pentru că pentru a te elibera de ceva de care ai ținut cu dinții atât de mult timp, trebuie să te împaci cu ideea că lupta ta a fost în zadar, și să conștientizezi că nici un război nu merge la infinit. Sau o face, dar cu prețul vieții. Iar ca să te împaci cu aceste lucruri, trebuie să stai să despici totul în patru, să analizezi totul la rece, și, de cele mai multe ori, să îți calci pe suflet, să vii în contrast cu tot ce ți-a fost familiar până acum și să te lupți cu firea ta, care îți spune mereu că este nefiresc să ai grijă în primul rând de tine… Să te lupți cu grija, cu amintirile, cu visele spulberate, cu ce credeai că va fi sigur, atât de sigur, pentru că ai crezut că doar ce simți și vrei tu este important și va face ca totul să se întâmple așa cum trebuie.

Și când visele astea se spulberă, și înțelegi că totul a fost un nimic crunt, ce faci? În câte perne să dai și de câte ori să plângi? De câte ori să te schimbi pe tine și să încerci să îți schimbi percepția? Cum accepți adevărul crunt? Ăla că totul a fost degeaba. Că ai luptat degeaba.

Trebuie să schimbi tot în tine ca să te eliberezi, iar ăsta este un proces continuu, în care trebuie să îți reamintești de ceea ce faci și de ce se întâmplă și motivele din spatele acestor decizii dimineața, la prânz și seara, să o faci să fie un fel de rugăciune, să devină ideile noi atât de familiare, încât trecutul să fie inconfortabil de fiecare dată când îl revizitezi. Dar, oricum ar fi, doare de te năucește și te schimbă în moduri în care nu ai crezut posibil.

Te face să devii ceea ce ți-ai promis că nu vei deveni niciodată. Ceea e i-ai promis că nu vei deveni.

Te face să devii rece.

Indiferentă.

Și când nu ești nici unul dintre lucrurile de mai sus, ești doar…

Furie. Ești furie pură. Care arde atât de tare, încât doare.

Pe curând,

Creața

”Cand ma privesti ca un las
Ascuns printre riduri

Stii si tu, stiu si eu
Vom ramane singuri.”

Și-am rămas amândoi singuri din cauza unui viitor pe care nimeni, niciodată, nu ți l-a garantat, iar în proces, mi-ai luat și mie viitorul, și pentru asta n-am să te iert niciodată.

Niciodată.

Urmează să ne prăbușim, știai asta?

Și mai știai că vom avea pace doar între patru ziduri?

Undeva ca în August.