Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca

Rânduri uitate despre mine

Încerc să adun cuvintele care se tot luptă în mine. Sunt prea multe și prea împrăștiate, fără  o traiectorie comună. Se reped peste tot, urlă în fiecare colț al minții mele și nu îmi dau pace. Trec, din nou, printr-o perioadă în care nu-mi pot liniști mintea, în care totul este o goană continuă și în care gândurile mi-o iau în orice direcție vor ele, iar eu devin sclava lor. Norocul meu este că nu am prea mult timp de gândit zilele astea. 

Mi-e dor de bine și de frumos, de oameni buni, de momente frumoase, în care un simplu cer albastru reușea să mă facă să fiu fericită. Acum nu mai am timp să mă uit la cer. Alerg dintr-o parte într-alta, mă prefac că fac ceva cu adevărat important, mă afund în suprema neimportanță a existenței mele, păcălindu-mă că sunt cu adevărat cineva.  

Îmi lipsește să fiu frumoasă, să simt binele în tot, să văd frumusețea în fiecare colț al lumii. Mi-e dor să am încredere în oameni, să fiu îndrăgostită, să simt fluturi în stomac și să mă las să simt aceste senzații. Mi-e dor să fiu copil, să fiu naivă, să nu știu nimic despre lume, să nu mă fi rănit nimeni și să nu fi rănit pe nimeni. 

Mi-este ușor să scriu. Nu are cum altcumva, în condițiile în care am adunat în mine zeci de mii de sentimente pe care nu le-am exteriorizat și pe care nu știu cum să le potolesc. Sunt compusă din sentimente și din gânduri, cele două lucruri care îmi plac cel mai mult pe lumea aceasta și pe care, totuși, le urăsc de moarte, cu o ardoare cu care prizonierul își urăște torționarul.  

Într-o zi nu am să mă mai opresc din scris. N-am să mai suport viața altfel, va fi prea mult pentru mine, și-am să dau drumul cuvintelor pe care le țin ascunse de o eternitate. Și n-am să mă mai opresc până când n-am să spun tot ce mă apasă. Tot ce am trăit.  

Ce rămâne după tot ce a fost? 

Nimic, nici măcar ură. Doar mii de întrebări și vânătăi care apar când nu ai vrea. 

Mi-ar plăcea să cred în mine și să îmi placă de mine. Mi-aș dori ca masca pe care o arăt tuturor să fie reală, să nu mă ascund în spatele ei ca un copil care se pitește după fusta mamei. Îmi doresc să mă expun lumii fără frică, să trăiesc așa cum nu am visat vreodată că o voi face. Și nu cu bogăție sau cu lucruri materiale, ci cu dragoste de sine și cu mult bine.  

Aș vrea să mă pot îndrăgosti de mine însumi, ca să nu mă mai bazez pe alții pentru iubire. Mi-ar plăcea să mă văd ca fiind perfectă, să fiu mândră de cine sunt, să știu exact ce se ascunde în sufletul meu și să îmi creez viața după valorile pe care le am.  

Vreau să mă accept, dar cum să faci asta cu ceva ce nu îți place?  

Pot să mă prefac, dar cât pot trăi așa? Cât să mai port o mască de persoană puternică, calculată, adunată, când eu nu simt nici unul dintre aceste lucruri? Cum să mă prefac că sunt bine cu mine, când simt fiecare lovitură pe care am primit-o vreodată pe pielea mea mai mult ca niciodată? Mă uit în oglindă și văd doar un chip frumos, și visez noaptea că numai asta îmi va rămâne, că nimeni nu va vedea niciodată cu adevărat ce se ascunde după el, că mereu lumea va vrea să dețină numai această parte a mea. Că la un moment dat și asta va dispărea, și voi rămâne cu nimic.  

Mi-e frică că va veni un moment când nici pe mine nu mă voi mai avea. Și-atunci ce-mi va mai rămâne? 

Adevărul este că mi-e frică de mine, de oamenii în care nu reușesc să mă-ncred, și-mi place atât de puțin de mine, încât orice adiere de vânt mă doboară. Singurul meu avantaj este că reușesc să merg prin rafale de vând și să fiu încă în picioare, dar aș vrea să pot să ridic capul și în ploaie și să mă uit la cer zâmbind.  

Vreau să nu mă mai prefac că sunt bine și să o simt cu adevărat. 

M-am săturat de veșnicia asta, și m-am plictisit de persoana mea. Mi-ar plăcea să mă descompun cu totul, și să creez o altă Bianca, care să fie total opusă de cea de-acum. Uneori îmi vine să plec din locul în care sunt. Se simte prea încărcat de tot ce am făcut greșit vreodată, și mi se pare că nu reușesc decât să merg din greșeală în greșeală, ca și cum nu sunt capabilă să învăț nimic din ceea ce trăiesc. Am nevoie să îmi fac bagajele, să mă ridic și să plec, să las toată viața asta în urmă, să uit toate zilele marcate de tot ce e mai rău pe lumea asta. Să plec unde nu mă cunoaște nimeni.  

Mi-aș dori să o dau uitării pe Bianca, la fel cum au făcut-o atâția alții, să văd cum se simte să mă uit și să mă scot din propria-mi minte.  

Dar nu pot face nici unul dintre lucrurile astea, pentru că iubesc prea mult tot ce am, pentru că sunt prea egoistă să nu-mi mai fie frică, pentru că mi-e prea frică să mă reinventez, să uit tot ce mi-a fost vreodată familiar. Mi-e frică încă să trăiesc, sunt paralizată la gândul că toată lumea mă va uita. Și nu ar trebui, pentru că la sfârșitul zilei, sunt singură și-așa voi fi mereu, așa că de ce m-ar interesa dacă se mai gândește cineva la mine sau nu?  

Nu vreau nici să plec, nici să rămân. Vreau să repar tot ce am lăsat să fie stricat, să vindec toate rănile care mă incomodează acum, să mă uit la mine și  

să  

 

iubesc. 

Pe curând,

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca

Cenușa fluturilor albi

Există momente în viață în care trebuie să te uiți în oglindă și să privești adânc în interiorul tău. Să fii sinceră cu tine și, oricât de mult ar durea, să privești în ochi toți demonii care nu îți dau pace și nu te lasă să fii tu. Să îți faci sufletul să tacă și să asculți numai de mintea ta, exact ca și cum ai fi un spectator la propria-ți viață.

Este foarte ușor să te lași prinsă într-un vârtej de lucruri care nu ți se potrivesc. Acelea care la început se simt bine, îți dau o energie faină, te fac să te simți încrezător în lumea întreagă. Parcă soarele strălucește mai tare, parcă e mai puțin ger, parcă, parcă, parcă. Totul este un ”parcă”. Dar când trece euforia de început, în orice aspect posibil, și trebuie să te confrunți cu realul situației, încep să se strecoare în mintea ta semne de întrebare. Niște beculețe care se aprind mai des decât ai vrea, care îți provoacă stări total opuse de cele descrise mai sus.

Ne-am obișnuit, din păcate, să le ignorăm și să alergăm după senzația de adrenalină de la început, care mai apare din când în când, atunci când are chef, numai ca să îți amintească și să te țină prinsă în aceeași situație. Rău cu rău, dar mai rău fără rău?

Alungi semnalele roșii ca pe niște muște enervante. Le dai la o parte, le ignori și le pui pe seama nebuniei tale. Îți zici în repetate rânduri că tu ești cea de vină, că tu ai greșit, că tu trebuie să te schimbi, că tu trebuie să repari. Încerci să fii altfel. Să fii mai bună. Mai înțelegătoare. Mai nu știu cum… Te simți stricată, proastă, ca și cum ceva este fundamental greșit cu tine. În tine. Ajungi să te urăști, pentru că orice ai face nu este de ajuns.

Faci asta până când te uiți în oglindă, și nu te mai recunoști. Până când viața îți devine un amalgam de evenimente pe care nu le poți controla, de lucruri care merg prost, de oameni care nu îți mai plac. Până devii constrânsă să simți că totul este în neregulă, că nimic nu mai este bine și frumos, decât acel lucru care, din când în când, te mai face să te simți ok, dar de la care știi în subconștient că pornește totul.

Vine un moment în care nu mai poți și spui stop. La orice. Carieră, prieteni, relații, familie, facultate. Pui frână, te uiți în jur, și îți dai seama că te-ai schimbat atât de mult, pentru că ai uitat de valorile tale. Ai uitat de ce te face să fii tu, unic, special, de neînlocuit. Și ai făcut totul pentru o imagine în oglindă a ceea ce a fost o dată, pentru că ai crezut că așa va fi totul bine din nou, fără să realizezi că anumite lururi în viață nu sunt menite să fie. Că energiile nu se contopesc și că nu ai nici o datorie să faci singur sau să tragi de un lucru care nu vrea să se urnească din loc, care rămâne prins acolo ca și cum are rădăcini. Și că tu, ca și persoană, nu ești menită să stai în locul acela atât timp cât nu se încearcă măcar a fi frumos.

Însă obișnuința este un lucru greu de schimbat. O dată ce ți-a intrat ceva în sânge aproape, îți trebuie o luptă titanică cu tine pentru a înlocui acest obicei, devenit atât de nesănătos. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrei să schimbi ceva la situația această, pentru că familiaritatea este mai importantă decât orice pentru ființele umane, fie ea una bună, sau una proastă. Ea te protejează, dar poate să te și ucidă.

Te uiți în jur și te gândești… cum am ajuns așa? Câtă luptă greșită am dus, și câte lucruri aș fi putut evita? Cum am ajuns să văd totul atât de negru, atât de închis la culoare, încât nici să nu mai vreau să mă privesc în oglindă? Cum am putut să mă schimb atât de mult, încât să uit de mine? Și ce să fac, când inima este obișnuită într-un fel, și mintea cere să lase tot în urmă și să își dea un restart?

Am mai spus-o, și-am să o mai spun. Viața noastră ne aparține numai nouă. Nimeni nu are habar ce este viața cu exactitate, pentru că nu există o definiție clară a ei. Este un amalgam de momente, sentimente, senzații, gânduri, oameni, alegeri… și multe altele. Dar trebuie să fim foarte atenți la fiecare lucru care se intersectează cu drumul nostru. Și mai important de atât mi se pare ca atunci când se fac mai multe gropi în pavaj decât să se peticească imperfecțiunile din el, trebuie să o luăm în altă direcție. Singuri, sau nu. Vrând, nevrând.

În teorie, sună ușor. Dar practica este de un miliard de ori mai grea, pentru că pentru a te elibera de ceva de care ai ținut cu dinții atât de mult timp, trebuie să te împaci cu ideea că lupta ta a fost în zadar, și să conștientizezi că nici un război nu merge la infinit. Sau o face, dar cu prețul vieții. Iar ca să te împaci cu aceste lucruri, trebuie să stai să despici totul în patru, să analizezi totul la rece, și, de cele mai multe ori, să îți calci pe suflet, să vii în contrast cu tot ce ți-a fost familiar până acum și să te lupți cu firea ta, care îți spune mereu că este nefiresc să ai grijă în primul rând de tine… Să te lupți cu grija, cu amintirile, cu visele spulberate, cu ce credeai că va fi sigur, atât de sigur, pentru că ai crezut că doar ce simți și vrei tu este important și va face ca totul să se întâmple așa cum trebuie.

Și când visele astea se spulberă, și înțelegi că totul a fost un nimic crunt, ce faci? În câte perne să dai și de câte ori să plângi? De câte ori să te schimbi pe tine și să încerci să îți schimbi percepția? Cum accepți adevărul crunt? Ăla că totul a fost degeaba. Că ai luptat degeaba.

Trebuie să schimbi tot în tine ca să te eliberezi, iar ăsta este un proces continuu, în care trebuie să îți reamintești de ceea ce faci și de ce se întâmplă și motivele din spatele acestor decizii dimineața, la prânz și seara, să o faci să fie un fel de rugăciune, să devină ideile noi atât de familiare, încât trecutul să fie inconfortabil de fiecare dată când îl revizitezi. Dar, oricum ar fi, doare de te năucește și te schimbă în moduri în care nu ai crezut posibil.

Te face să devii ceea ce ți-ai promis că nu vei deveni niciodată. Ceea e i-ai promis că nu vei deveni.

Te face să devii rece.

Indiferentă.

Și când nu ești nici unul dintre lucrurile de mai sus, ești doar…

Furie. Ești furie pură. Care arde atât de tare, încât doare.

Pe curând,

Creața

”Cand ma privesti ca un las
Ascuns printre riduri

Stii si tu, stiu si eu
Vom ramane singuri.”

Și-am rămas amândoi singuri din cauza unui viitor pe care nimeni, niciodată, nu ți l-a garantat, iar în proces, mi-ai luat și mie viitorul, și pentru asta n-am să te iert niciodată.

Niciodată.

Urmează să ne prăbușim, știai asta?

Și mai știai că vom avea pace doar între patru ziduri?

Undeva ca în August.

Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?