Recenzie: ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia

Descriere:

Anca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!
Ironia rămâne unul dintre punctele forte al acestui volum. E mereu surprinzătoare, vie: „nu-i frumos/să visezi la nemurire/atunci când știi că ești/mort“; „Mata Hari era și ea superbă/cu șoldurile dezgolite ca de amazoană/chiar și puțin după trecerea în veșnicia/pe care și-o petrece complet răvășită/din cauza dezaxaților care îi fură capul/bijuteria ce i-a mai rămas/din muzee//după ce mor voi afla/din păcate abia atunci/dacă tot ce am simțit de-a lungul vieții /a însemnat că așa îți pierzi capul/sau există și alte moduri“; „în loc de bibelouri am pus cărți/m-am învelit în păturica nouă și i-am mulțumit lui tataia/că e bun și mort și face cadouri la fel ca atunci când trăia și-mi era frică de el“ sau „uneori vezi clar că nu ești el/te minți că sigur te-au adoptat, te-au furat/ți-au zdrelit creierii în copilărie/de nu mai știi de tine//nu ești tac-tu mereu/și asta/abia asta/e o minune“. Când scrie despre iubire, tonul e cald, firesc, original: „marți noaptea vor fi/- 20 de grade, ai zis/nu-i nimic/te despic și dorm în tine/unde e cald/e mereu cald/va fi bine să mă îmbrac cu tine/să mă înconjor cu sângele tău/fierbinte încă și apos aproape transparent//doar pentru o noapte/noaptea de marți/așteptând ziua de după/când nu voi mai suferi de frig/și te voi plânge convulsiv/dorindu-mi să nu te fi făcut /haina mea de zile negre albe /gri grele“.
Sertarul cu ură te contaminează, într-un final, de viață, dar nu una îmbrăcată regulamentar și decent în haine care nu i se potrivesc, menite doar să dea bine în ochiul privitorului, ci una dezgolită și reală, așa cum poate fi și a ta, dacă ai avea curaj s-o privești în față. Iar ăsta e cel mai important și mai sincer lucru pe care-l poate face poezia pentru tine.

Cristina Nemerovschi

Detalii tehnice:

ISBN: 978-606-8611-39-6
Data apariției: septembrie 2015
Număr de pagini: 96
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Imprint Karth – Poezie

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet, cu un click aici.

Recenzie:

Pe Anca am cunoscut-o acum aproximativ doi ani, când am început să scriu pe blog-ul Serial Readers, unde scrie și ea. De atunci i-am citit fiecare articol, m-am bucurat de fiecare povestire din cadrul seriei ”Jurnal de librar” (care, dacă nu știați, va apărea în curând sub formă de carte, la editura Herg Benet) și am descoperit cărți minunate datorită ei (a se nota Karl Ove Knausgard, de care am aflat de la ea). Era, deci, absolut normal să îi citesc cartea de debut, Sertarul cu ură și îi mulțumesc că mi-a oferit șansa să o fac. Aș vrea, totuși, să menționez că faptul că o știam pe Anca dinainte și că îi apreciez munca în lumea literară nu mi-a influențat nu mi-a influențat sub nici o formă opinia despre carte.

”Sertarul cu ură” este o carte cum rar întâlnești. O colecție de 73 de poezii, scrise fără semne de punctuație, majuscule sau rimă. Trebuie să recunosc că nu sunt fana poeziilor și nici nu mă pricep la ele, însă mi-am dat seama de la prima pagină că sunt pusă în fața unor lucrări diferite de celelalte. Anca reușește un lucru pe care nu mulți scriitori îl pot face: ea îți spune povestea ei, folosind sentimentele și cuvintele proprii, însă îți dă ocazia să interpretezi fiecare poezie așa cum o simți tu. Practic, sentimentele ei trezesc în tine ceva unic, folosindu-se de poezie și de un realism aproape izbitor. Scrisă în formă de jurnal, cartea ascunde între paginile ei secrete despre ea, dar și despre cititorul ei. Bănuiesc că ce încerc eu să explic aici e că fiecare cititor se poate regăsi în ce scrie Anca, într-un fel sau altul.

Am citit volumul într-o oră jumătate, aproximativ. Trec printr-o perioadă în care cu greu citesc, însă am luat cartea Ancăi și nu m-am oprit decât la final, iar când am dat pagina după poezia cu numărul 73, am fost complet șocată și deranjată că se terminase și că nu mai era nimic de citit. Chiar dacă nu obișnuiesc să citesc poezii, ”sertarul” Ancăi m-a captivat, m-a făcut să uit de mine și m-a făcut să o apreciez și mai mult ca om și ca scriitoare.

Sertarul cu ură spune povestea unui om simplu, folosind o scriitură cât se poate de frumoasă. Anca creează o imagine a realității cotidiene clară, ajungând la barierele firescului și transmițând cu ușurință și cu naturalețe sentimentele ei. Poezia ei e dură, dar delicată, și te face să te trezești, parcă, dintr-un somn adânc. Vocea Ancăi, sentimentele ei și lucrurile pe care aceasta le arată sunt pe cât de firești, pe atât de stranii și de înfricoșătoare, pentru că trezesc în tine ceva ce nu multe cărți reușesc. În timp ce citeam, îmi dădeam seama cât de tare mă regăsesc în ura din acest ”sertar”, în toate sentimentele pe care Anca le transmite (nu întotdeauna frumoase sau luminoase) și cât de mult mă influențează cuvintele ei. Nu știu cum reușește Anca să își facă cititorul să simtă totul atât de profund, însă de un lucru sunt sigură. ”Sertarul cu ură” este cea mai realistă și mai autentică carte pe care am citit-o în ultima vreme, vorbind despre o România pe care toți o cunoaștem, și despre o Moldova (trăiască-mi plaiurile natale!) pe care toți o știm de la TV și despre care puțini alegem să vorbim.

Volumul este, prin urmare, puternic și personal, punând stăpânire pe tine încă de la primele poezii. Cartea se citește ușor, iar când ajungi la final, realizezi că ce scrie Anca e mai mult decât o poezie mișto, care redă sentimente puternice. Ajungi să îți dai seama rapid că cele 85 de pagini care conțin gândurile și stările scriitoarei te contaminează și nu îți vor da pace multă vreme de-acum încolo. Dacă căutați o poezie romantică, frumoasă, învelită în tot felul de metafore bune pentru inimă, nu vă sfătuiesc să vă aventurați în ”Sertarul cu ură”, pentru că veți da de niște rânduri care te trezesc la viață într-un mod dur, fără bariere și milă.

Recomand Sertarul cu ură? Bineînțeles! Îl recomand tuturor? Aș vrea să pot, dar mă tem că unii oameni nu vor reuși să iasă din cutia în care anumite reguli literare i-au pus, și nu vor înțelege că ce a scris Anca este, poate, mult mai important decât orice carte scrisă de clasicii pe care ei îi venerează. Spun asta pentru că poeziile Ancăi descriu o societate, o țară și o persoană cât se poate de reale și de contemporane, o lume în care fiecare cititor a trăit la un moment dat și în care se poate regăsi. Un debut mai mult decât promițător și o voce care merită să se facă auzită!

Notă: 5 stele din 5

Despre autoare:

”M-am născut acum niște ani într-o zonă pe care regret că o știu. Toate explicațiile pentru varianta prezentă se găsesc acolo, în Moldova copilăriei mele, deci nu dați vina exclusiv pe mine. Nu-mi place că mă cheamă și Elena, dar am altele de rezolvat în viață, nu schimbarea unui prenume.
Citesc și scriu de pe la 2-3 ani, acestea erau alternativa la trăit în realitatea tristă de sat din Bacău.
Am făcut multă școală, toată pe la Facultatea de Litere (Universitatea Transilvania, Brașov), și evident că voi fi mereu o vânzătoare cu mare pasiune pentru citit. Am scris pe Hyperliteratura.ro timp de aproape 2 ani, scriu pe Serial Readers tot de vreo 2, am lucrat ca librar aproape 3 ani, încep zilnic câteva proiecte pe care nu le voi finaliza niciodată, dar toate au cumva legătură cu literele și hârtia. Blogul Irrefutabilis este cel mai longeviv proiect personal.
Am câștigat, în adolescență, premii la diverse concursuri de creație literară – fain mod de a-mi petrece timpul. Îmi place să citesc (și asta e ușor), îmi place să scriu (asta e ceva mai greu), dar lucrul în care cred cu tărie acum, la 20 și puțin de ani, e că scrisul e singura activitate constantă din viața mea. Nu-mi plac oamenii, dar îmi plac cititorii!”

În încheiere, aș vrea să vă reamintesc de interviul pe care l-am realizat cu Anca acum un an și pe care, dacă nu l-ați citit încă, vă sfătuiesc să o faceți!

Recomandarea săptămânii – ”Ținutul țânțarilor” de David Arnold

După foarte mult timp, revin astăzi cu o recomandare. Deși m-am gândit de multe ori la acest articol, de fiecare dată am sperat că voi găsi ceva mai bun să vă recomand. Și iată că acum am făcut-o, deci nu mai am nici o scuză să amân relansarea rubricii Recomandarea săptămânii.

Ideea este foarte simplă. Săptămâna aceasta citesc cea mai demențială și mai captivantă carte dintre toate cărțile pe care le-am citit în ultima vreme. Este vorba despre Ținutul țânțarilor de David Arnold, recent publicată în România la editura Young Art.

13690618_1217028544983757_317354067722810280_n

Dacă tot am terminat ”Ultima scrisoare” la începutul săptămânii, era doar firesc să încep o nouă carte. Pentru că mi-am cumpărat-o curând, am zis să încep All the light we cannot see de Anthony Doerr, alt roman după care tânjez de aproape un an. Însă la ora actuală trec printr-un reading slump, așa că sunt destul de pretențioasă la cărți și cu greu găsesc ceva care să mă captiveze.

Norocul a făcut ca miercuri să primesc două cărți din România, de la colegii mei de la Serial Readers. Le-am răsfoit cu mare nerăbdare, una dintre ele fiind chiar ”Ținutul țânțarilor”. Mi s-a părut foarte interesantă și am plănuit să o citesc imediat ce voi terminat ”All the light we cannot see”. Doar că nu am avut răbdarea necesară și am început să o citesc chiar în seara aceea, când am și parcurs primele 100 de pagini.

Ce să mai, cartea m-a lovit direct în cap. La propriu. Încă de la primele pagini am simțit că mă trezesc și că aceasta este cartea care mă va scoate din starea de letargie pe care o am de ceva vreme în materie de lectură. Am simțit că am găsit cartea. Aia pe care o aștept de ceva vreme, care parcă nu mai venea.

Hai să o dau pe aia dreaptă. Cartea e dată naibii. Are cel mai mișto stil pe care l-am întâlnit de ceva timp, un personaj principal care a devenit eroul meu (sau eroină, trăiască Carla’s dreams), o poveste demențială, iar ciudățeniile și lucrurile care aproape că te fac să îți faci cruce sunt la ordinea… capitolului. M-am îndrăgostit iremediabil de Mim, chiar dacă e fată. Beck e Beck, Walt e Walt. Nu știu cum să explic, dar dacă aș  întâlni personajele acestea în lumea reală, m-aș  duce să le cer un autograf. Unde mai pui că și râd în hohote, cum n-am mai râs de mult la o carte.

Ca să înțelegeți cât de bună este cartea și cât de mult îmi place, imaginați-vă doar că m-a făcut să amân o carte de război. Asta ar trebui să explice tot. Pur și simplu m-am îndrăgostit de ea și sunt sigură că atunci când o voi termina, voi simți nevoia de a o începe din nou. De asemenea, este perfectă pentru vară, fiind plină de aventuri, una mai ciudată decât cealaltă.

Eu una vă spun. Dacă nu ați citit încă cartea aceasta sau dacă nu plănuiți să o citiți, nu știu ce faceți cu viața voastră. Romanul ăsta cu nume ciudat, ”Ținutul țânțarilor”, este un must-read al verii, al anului și, la naiba, al vieții fiecărui cititor.

Dacă vreți să o achiziționați, o puteți face de pe site-ul editurii Young Art sau cu un simplu click aici. Mai jos vă las coperta și descrierea, în caz că mai aveți nevoie de convingeri pentru a o citi.

ținutul țânțarilor

Mim nu e bine. Epiglota deplasată şi ochiul cu care nu mai vede sunt ultimele sale griji. Familia i se destramă repede, tânăra de 16 ani suferă de nevroză. Mim e nevoită să se mute în celălalt colţ al ţării împreună cu tatăl şi noua lui soţie. Când află că mama ei e bolnavă, Mim fuge de-acasă, hotărâtă să străbată cei 1524 de kilometri care o despart de ea. Drumul nu e doar lung, ci se dovedeşte şi dificil de străbătut, căci întâlnirile şi confruntările cu diverse personaje şi propriii demoni o pun la grea încercare.

Hai, fuguța și citiți-o! 🙂