Cum am decis să mă aleg pe mine

Am tot scris în ultima vreme despre lupta prin care trec, despre cum încep să revendic ceea ce ar fi trebuit mereu să fie al meu. Despre cum îmi iau viața înapoi și încerc să o transform în ceva de care să nu îmi mai fie frică. Au fost mereu cuvinte vagi, care au lăsat loc interpretărilor și care, poate, au indus confuzie. Cred că este foarte greu ca cineva ce nu mă cunoaște să înțeleagă exact despre ce vorbesc, mai ales când nici măcar unii dintre cei ce mă cunosc cel mai bine nu au făcut-o. Însă astăzi am hotărât să vorbesc clar si răspicat despre ceea ce trăiesc de ceva vreme. Sunt multe subiecte de atins, dar voi începe cu cel mai important. Celelalte mai pot aștepta.

Cuvintele pe care le voi scrie de acum încolo nu vin ca o explicație. Nu datorez nici una nimănui. Refuz să îmi mai trăiesc viața găsindu-mi scuze și fiindu-mi frică de a-mi trăi viața pentru a nu dezamăgi pe cineva. La fel de bine, nimic din ce se va spune poate, nu îmi va schimba opinia. Însă aleg să scriu despre asta, pentru că așa am făcut întotdeauna și pentru că în minte am un plan bine pus la punct despre ceea ce vreau să fac, iar lucrul acesta face parte din el, dar și pentru că devine mai real cu cât mai mult vorbesc despre asta.

Am cântat la vioara paisprezece ani de zile. Nu este nici un secret. Nu a fost, nu este, și nu va fi. Oricine m-a citit sau mă citește știe că vioara mi-a format întreaga viața. De la șapte ani, de când am pus mâna pe vioară prima dată, totul s-a învârtit în jurul acestei activități. Orice mișcare, orice alegere, orice pas a fost cu gândul la și înspre muzică.
Dar câți dintre acești pași au fost spre binele sufletului meu?

Nu voi pune nici o mască de falsă modestie, și voi spune că am un talent enorm la vioară. Chemarea mea teoretică este muzica. Știu asta și am știut-o de la începutul vieții mele. Într-un fel, sunt norocoasă pentru că este un dar să cunoști lucrul pe care cu siguranță îl poți face în viață. Am știut de mică că am abilitatea de a cânta la vioară cu ușurință întreaga viață, și că aș putea-o face într-un mod special. Însă am crezut vreodată că voi face asta cu adevărat toată viața? Sau, mai degrabă, mi-am dorit asta cu adevărat?

Nu cred. Sau poate că am făcut-o. Poate că la un moment dat, între sutele de repetiții, concerte, audiții și concursuri, chiar am crezut că voi face asta toată viața.

Nu mi-a plăcut vioara de la început. Îmi aduc aminte de o scenă din clasa a doua, în care studiam cu mama lângă mine, m-am oprit din cântat și I-am spus că mie nu îmi place vioara. Ea mi-a zis să mai vedem un pic, și dacă chiar nu îmi place, mă pot opri. Apoi am fost la o oră de vioară unde am fost foarte apreciată și unde, în momentul respectiv, mi-a mers foarte bine, și am uitat de toate supărările. Copil fiind, îmi plăceau foarte mult aprecierile, aplauzele, premiile, sentimentul de aprobare din partea tuturor. Îmi plăcea să fiu specială în fața unei mulțimi de sute de oameni. Uram momentele în care dădeam greș, iar asta mă făcea să țintesc mereu spre reușită. Însă aceasta, pentru mine, nu era procesul de a face muzică, ci rezultatul, adică aprecierile.

Ceva în mine m-a făcut mereu să am nevoie de aprobarea și aprecierea celorlalți pentru a fi mulțumită de mine, fapt care m-a și ținut lângă vioară atât de mulți ani. Îmi oferea aprobarea tuturor celor din jurul meu.

Am trecut printr-o perioadă în care am fost foarte pasionată de vioară. După ce am ascultat concertul de vioară de Tchaikovsky, am fost efectiv fermecată de partitura respectivă și voiam neapărat să o cânt. Începuseră să mi se creeze în mine visele potrivite, cele ce se conformau cu imaginea celorlalți asupra persoanei mele și a viitorului meu, ceea ce pentru mine era un plus de motivație. Știam că așa nu voi dezamăgi pe nimeni. Era ușor să aleg calea care mi se potrivea. Consideram că este cumva firesc să fac ceva la care am un mare talent, nefiind conștientă dacă îmi place cu adevărat sau nu, dacă mă bucură procesul de a face muzică în sine, sau alte idei preconcepute despre genul acesta de viață.

Așa am ajuns să studiez la conservator în Salonic la 14 ani și să absolv la 17, cu diplomă de merit. Tot așa am ajuns și să studiez cu un profesor de renume din același oraș. Și tot prin același proces de a căuta aprobare am ajuns și în Olanda, la studii.

Zău că am luptat pentru muzica mea mai mult decât pentru orice altceva în viața mea. Am vrut să-mi doresc cu disperarea asta. Să fac muzică cu o pasiune și cu o dorință care să șteargă totul în jurul meu. Mi-am programat mintea să creadă că ceea ce simțeam este pasiune, când era, de fapt, dorință pentru pasiune.

Nu cred că mi-am dorit niciodată cu adevărat să cânt la vioară o viață întreagă. Undeva în interiorul meu, știam asta. Dar pentru mine, muzica a fost un vârtej în care am fost prinsă. Pașii mi-au fost ghidați de oameni care au considerat că talentul trebuie să îți fie și pasiune. Și nu îi judec, pentru că știu că au făcut-o pentru binele meu, și apreciez și iubesc enorm fiecare persoană care a contribuit la formarea mea. Când spun asta, mă refer la mine ca și persoană, pentru că știu că persoana care sunt acum se datorează stilului de viață pe care vioara mi l-a oferit.

Dar visul de a fi o personalitate în lumea muzicii clasice nu a fost niciodată al meu în totalitate. A fost creat de alte persoane și adoptat de mine ca fiind firesc. Atunci când faci ceva o viață întreagă, nu poți să îți dai seama dacă acest lucru provine din interiorul tău sau nu. Din fericire, natura are mereu o cale de a-ți arăta ce este și ce nu este pentru tine.

Am plecat în Olanda în 2017. După șase luni de facultate și muncă intensă, am clacat. Am căzut într-o depresie profundă, din care de-abia acum încep să ies. Mi-am urât viața cu ardoare, am vrut să scăp de ea de multe ori, m-am gândit de foarte multe ori că nu este pentru mine. Că este firesc ca viața să nu fie pe placul meu. Că așa trebuie să fie. Am trecut prin atacuri de panică, prin zile când eram prinsă la pat, îngrozită de ideea de o altă zi trăită în același stil, negându-mi fericirea și orice dorință care ar fi putut veni în contrast cu ceea ce știam că ar trebui să fie al meu.

Am iubit vioara și încă o fac. Îmi place să cânt la vioară. Am momente când, de fapt, ador să fac asta. Uneori, nu există nici un sentiment mai bun decât acela când uiți de tine în muzică. Însă un moment din viața mea mi-a arătat că stilul acesta de viață nu este pentru mine, și mi-a luat trei ani de zile să accept asta în totalitate. Iar momentul acela a fost examenul de absolvire de la facultate din Grecia, atunci când a trebuit să las tot ce însemna viață, dorințe, plăceri și personalitatea mea, pentru un țel. Pentru muzică. Și atunci mi-am dat seama că nu pot face asta.

Nu mă înțelegeți greșit. Consider că în viață, chiar trebuie să dai totul pentru ceea ce îți dorești. Dar tocmai aici stă șpilul: ca să dai tot pentru un lucru, trebuie să ți-l dorești cu adevărat. Iar eu, în adâncul meu, știam că nu îmi doream asta cu adevărat. În mine se ducea o luptă continuă, pentru că m-am gândit ani întregi la toți anii de muncă, la visele ”mele” și a altora, la sacrificiile lor și la faptul că îmi irosesc un talent pe care nu mulți îl au.

Am reușit să mă mint multă vreme, până când nu s-a mai putut. Adică până prin Octombrie anul acesta, într-o zi de miercuri, când m-am trezit la 6:30. Era încă întuneric afară, dormisem vreo cinci ore, trebuia să ajung la istorie la ora nouă, să mă spăl pe păr, să mănânc, să merg la cursuri și să studiez o zi întreagă.

Cine mă cunoaște, știe că nu suport să mă trezesc dimineața, și mai ales când este frig și încă întuneric afară. Iar dacă trebuie să fac asta pentru ceva ce nu îmi place, este și mai rău.

În ziua respectivă, am făcut baie plângând. Am mâncat micul dejun înghițindu-mi lacrimile și întrebându-mă care este sensul în a trece prin încă doi ani de chin, la o facultate pe care nu o prețuiesc atât de mult, ca să ce? Să ies cu o hârtie pe care o voi lăsa într-un sertar și nu voi face nimic cu ea? Câte lucruri aș putea face, oare, în acești doi ani pe care simt că I-aș fi pierdut dacă continuam în aelași stil?

Deși mă durea sufletul, inima și corpul, mi-am luat vioara și am pornit la drum. Am sărit peste istorie, și m-am dus la o cafenea să citesc o oră înainte de a începe studiul, și acolo s-a terminat cel mai lung capitol din viața mea. Mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe în momentul în care încercam să citesc și nu reușeam, pentru că mă uitam încontinuu la ceas, nevrând ca timpul să treacă și să ajung din nou în aceeași sală de studiu. Gândurile mi-o luau razna. Nici nu îmi amintesc exact tot ce mi-a trecut prin minte atunci. Știu clar că mă gândeam doar ”nu mai vreau, nu mai pot, vreau să plec, o să mor, vreau să ies din asta, nu mai vreau”.

Mi se părea totul un zgomot infernal, o ploaie de gânduri ce mă lovea din plin în față ca niște lovituri. Efectiv o furtună din care nu puteam să ies. Stăteam înțepetină pe acel scaun,și nu reușeam să fac nimic. Mă luptam cu lacrimile, pentru că mi se părea penibil să plâng într-o cafenea, nu reușeam nici să mă ridic să plec, nu puteam să fac nimic. Nu mai știu cum am reușit să plătesc și să ies, dar știu că am ieșit în stradă și am crezut, pentru prima dată în viața mea, că voi muri. Oboseală și amețeală de genul acela nu am simțit în viața mea. Stăteam în stația de autobuz și nu îmi dădeam seama cum să ajung acasă. Am avut inspirația de a-mi suna una dintre cele mai bune prietene, iar ea a reușit să mă calmeze.

Primul lucru pe care i l-am spus, cu o voce care semăna cu cea a Biancăi din clasa a doua, a fost ”nu-mi place să fac asta”. Și atunci am știut că s-a terminat totul.

De atunci, nu am mai pus mâna pe vioară. Nu știu exact cât timp a trecut. Dar știu că în ziua aceea, am decis ca anul acesta să fie anul meu sabatic. Am discutat cu toată lumea din viața mea și le-am explicat situația. Au fost cât se poate de susținători și de înțelegători, mai ales tatăl meu, de a cărui dezamăgire mi-a fost mereu cel mai frică. Dar el mi-a trimis un mesaj scurt în ziua aia, în care mi-a zis că mă iubește și că tot ce este important este ca eu să fiu fericită.

blog post

Și chiar asta am decis să fac. Am decis să îmi ofer un an în care să văd exact unde este fericirea mea în carieră. Fericirea mea proprie, care să rămână indiferent de cine vine și pleacă din viața mea. Pe zi ce trece, insă, sunt din ce în ce mai convinsă că mulțumirea și viitorul meu nu stau în muzica clasică.

Nu am de gând să vorbesc despre ceea ce fac acum. Nu are sens, asta trebuie spus altă dată. Cert este că alegerea de a pune vioara jos și de a îi spune, cu cea mai mare dragoste, că nu o părăsesc, ci că schmb genul de relație pe care o am cu ea, a fost probabil cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, dar și cea mai grea. Am reușit, de atunci, să îmi pun cumva viața în ordine, iar asta începe de la a îmi face curățenie în dulapul de la baie și bucătărie, până la a-mi face tot felul de examene medicale. Să am grijă mai multă de mine. Să aleg cu cine mă înconjor și să mă gândesc la sufletul meu mai mult. Să elimin orice fel de energie negativă din viața mea. Dar sunt multe momente în care mă gândesc că am înnebunit, în care îmi spun să îmi revin și să o regăsesc pe Biancuța care avea să ajungă cea mai mare violonistă.

Refuz să mai trăiesc o clipă din viața aceasta forțându-mă să fac ceva ce nu vreau și fiindu-mi cel mai mare dușman. Nimeni, niciodată, nu a murit dacă a ales o altă cale. Și nici din cauza dezamăgirii pe care a provocat-o altora. Sunt de părere că dacă explici cuiva prin ce treci, și respectivul continuă să fie dezamagit, nu are ce căuta lângă tine, indiferent de cine vorbim.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu sinceră cu mine. Să îmi iau viața în mâini. Să profit de sentimentul de libertate pe care îl obții atunci când decizi că nimeni altcineva în afară de tine nu îți trăiești viața, și că seara, când pui capul pe pernă, tu trebuie să fii mulțumit cu și de tine, nimeni altcineva.

Am cel mai mare respect pentru muzica clasică. Va fi o parte din mine pe care nu o voi uita, și care nu va muri niciodată. Dar viața este un continuu proces de evoluție, iar eu nu pot face asta dacă nu sunt sinceră cu mine. Și poate într-o zi voi regreta decizia luată acum, dar mă îndoiesc, pentru că știu că nimic nu este mai important ca sănătatea mea fizică și mintală.

Voi iubi vioara mereu și mereu voi fi violonistă. Dar un talent se poate transforma repede într-un blestem, iar la mine asta s-a întâmplat. Nu renunț la vioară, ci aleg să o transform în plăcere personală. Și cu cât mai des spun aceste lucruri, cu atât mai liberă și mai împăcată cu mine mă simt.

Despre procesul emoțional prin care am trecut în această perioadă, mai târziu.

Pe curând,
Bianca

Relwease Week Event: ‘Spirit’ (Elemental Series #5) by Shauna Granger

‘Spirit’ is the 5th book in the Elemental Series by Shauna Granger. If you’d like to find out more about the series, please click here.

SPIRIT-medium

Title:Spirit: Book Five in the Elemental Series

Author:Shauna Granger

Publisher:Self-Published

Release date:April 30, 2013

Genre:Urban Fantasy

Age Group: Young Adult/New Adult

Goodreads:http://www.goodreads.com/book/show/17207322-spirit

Book Description:

Always careful to watch out for others, Shayna put too much trust her abilities to keep herself safe and has been cut down by crazed man. Now she is trapped in the land of the dead, watching as her two best friends suffer the consequences of her death; their powers are fading and soon they will too. Shayna is desperate to return to the land of the living to save them from a similar, cold fate. To save her friends Shayna must turn away from the Light and, in doing so, sacrifice her wings.

But the longer Shayna stays among the dead, the further she slips from sanity. If Shayna cannot find her way back she will be condemned and lost forever among the restless souls of the dead. With nothing left to lose, she will do whatever it takes to fight her way back, with or without her wings.

About the author:

shaunag

 

Like so many other writers, Shauna grew up as an avid reader, but it was in high school that she realized she wanted to be a writer. Five years ago, Shauna started work on her Elemental Series. She released the first installment, Earth, on May 1, 2011 and has since released four sequels, with the series coming to an end with Spirit. She is currently hard at work on a new Urban Fantasy series, staring a spunky witch with a smush-faced cat named Artemis.

Author social media links:

Facebook: https://www.facebook.com/AuthorShaunaGranger

Twitter: https://twitter.com/dyingechoes

Blogs: shaunasspot.blogspot.com and spellboundscribes.wordpress.com

Goodreads: http://www.goodreads.com/author/show/4828875.Shauna_Granger

Excerpt:

was still zipping up and down Main Street, life moving on without me. I kept close to the building, in the darker shadows, as I glanced up, down, and across the street. The last thing I needed was for my guardian angel to take me by surprise again. The sidewalk was clear, and from this distance, I couldn’t see anything by the park across the street, next to Anthony’s building. I had never really registered that he lived across the street from Cemetery Park, so named because it was an active cemetery up until the early 1940s.

Sometime in the sixties, the city decided to convert it into a park, but they never moved the bodies. The place always creeped me out, especially when I saw people playing fetch with their dogs or taking a picnic with their kids, knowing they were on top of hundreds of unmarked graves. But I wasn’t prepared for what I saw that night.

Dozens and dozens of spectral entities were all around the park, obscuring the finely manicured lawn. In the last few days, I had seen other ghosts’ fleeting forms, but none as tangible as me and none returned my gaze. Here though, when I crossed the street and stood in front of the park next to Anthony’s apartment building, no less than four spirits turned their deathly gaze upon me. For a moment, I felt as though I couldn’t move, like a mouse caught in a corner as the big angry cat hunkered down in front of it, just waiting.

Of the four staring at me, two were small girls who looked to be about nine and ten years old. They both wore plain white dresses that hung past their knees and cinched up to their necks. Their high-top black dress shoes were practically lost in the shadows. Another of the four was a war veteran. Of what war I couldn’t be sure, but he didn’t look much older than me as he glared my way. The last was an old, hunched over Chumash woman. Her bedraggled, dark hair swung down, obscuring her face from time to time as she swayed where she stood. Her face was a relief map of wrinkles, a testament to the long life she had before she died.

I wasn’t sure who to keep my eyes on; they were all glaring at me but spread out enough that I had to make an effort to look at each of them. The larger of the two girls tilted her head to the side, drawing my attention to her. Her large eyes looked black in the night. She blinked slowly, her mouth opening slightly, as she lifted one hand and crooked her pale finger, beckoning me to come. Absurdly, I felt the desire to step forward, to answer her call, just like the pull of the White Light.

I managed to keep my feet planted on the sidewalk, though my toes were dangerously close to the edge of the grass. I had the feeling that if I crossed the line of cement and desecrated ground, that tiny waif of a girl would be on me like a rabid dog on the last bone in the world. I shifted my weight and took one small step backward. I heard the howling of the lost souls milling about the grounds. The girl’s head snapped back, and her mouth opened into a terrible black maw. She screamed long and loud before she rushed for me.

Her fingers were crooked into claws and her hands stretched out as she flew across the ground in her mad rage. I flinched against the sounds she made, feeling something for the first time in days, and covered my ears. I panicked and scrambled backward, tripping over my own feet, and fell to the ground. She was nearly on top of me. I started to gather the shadows about me, ready to flee, but as she reached the edge of the grass, she slammed into an invisible wall, then bounced off and tumbled backward.

The milling mass of spirits began to shift toward us. The noise and reverberating energy drew their attention like moths to a flame. I pushed back, putting a little more distance between me and the edge of the cemetery, before I got to my feet. I dusted my hands off on my jeans out of habit and straightened my sweater. When I finally found the courage to look up again, the entire population of the cemetery was pressed close to the edge of the grass, practically looming over me. I clenched my hands into fists to keep them from shaking and lifted my chin. They couldn’t cross the line to get to me, and there was no way they would get me to do it for them. I was fine; I just had to stay on the sidewalk.

The soldier caught my attention, pulling it away from the still glaring, screaming girl in white. He stepped forward out of the crowd. A few tendrils of pale white slipped from his shoulders. He wasn’t quite at the grass line. His face was calm and sad. I watched as he inclined his head toward me in a nod, which I returned. One corner of his mouth lifted in a small half smile. I stepped forward.

He lifted his hand, his fingers splayed as if he would intertwine them with mine. I lifted my hand, opening my fingers and began to reach for him. I took another half-step forward, a few blades of grass bending over the toe of my boot.

“Shayna, no!” a voice called out like a ringing bell in the still, silent night.

Giveaway:

If you’d like to read one of the book in the ‘Elemental’ series, the author is having a giveaway for you! If you feel lucky, leave a comment here and you’re enter to win an eCopy of one of the books from the ‘Elemental’ series. Winner will be free to choose which book she/he wants and tshe/he will receive a SmashWords coupon that she/he can use to receive their eBook. Winner will be anounced here on May 12th. Good luck!