Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Advertisements

Cum au fost primele trei săptămâni în Olanda

Am șters postarea aceasta de trei ori. De și mai multe ori mi-am promis că o voi scrie. Cumva, am ajuns la trei săptămâni în Olanda și gândurile mi-au rămas nescrise. Nu neapărat din lipsă de timp, ci dintr-o neputință totală de a exprima toate sentimentele care mă încearcă. Aș vrea să pot să descriu în lux de amănunte senzațiile, gândurile și trăirile care mă încearcă de trei săptămâni, dar este imposibil. Am să încerc să scriu totul în seara aceasta, chiar dacă îmi va fi foarte greu datorită faptului că toată experiența aceasta este încă nouă și sunt destul de neobișnuită cu tot ce se întâmplă atât în jurul, cât și înăuntrul meu.

Acum trei săptămâni eram în Grecia, iar viața mea era la polul opus de cea de acum. Iar când zic asta, vorbesc cât se poate de serios. Mi se pare că, într-un fel, tot ce mi se întâmpla acum trei săptămâni sunt amintirile altcuiva. Într-un fel absolut ciudat, mi se pare că am lăsat Grecia în urmă aproape de tot. Bineînțeles, au trecut trei săptămâni. Să fie mult, să fie puțin? Cine știe. Cert este că m-am obișnuit cu dorul pe care îl port în mine pentru persoanele dragi și am înțeles că este absolut firesc să mă simt așa. De țară nu îmi este dor aproape deloc. Doar de soare și căldură. În rest, când mă gândesc la faptul că aș fi putut fi încă acolo, mi se pare de neimaginat. De ce exact, încă nu mi-am dat seama.

Poate  pentru că trăiesc totul la maxim aici. Nici o parte din mine nu mai este cu gândul sau cu sufletul la casă. Nimic din mine nu vrea să se întoarcă la perioada aceea. Tot ce s-a întâmplat în clasa a 12-a și în vara ce tocmai a trecut este acum o amintire foarte prețioasă, însă doar atât. Mă bucur de fiecare moment de aici și totul este magic. Fiecare moment are o însemnătate și vine cu o avalanșă de emoții. Totul este nou și interesant și intens,nimic nu este trecut cu vederea.

Uneori, asta poate fi o problemă, pentru că fiecare lucru mărunt prinde o însemnătate pe care nu o are. Orice contează: un zâmbet, un salut, o vorbă bună, una mai puțin plăcută. Totul. Și totul pare extraordinar, chiar dacă nu este.

Ideea este că sunt în priză la voltaj maxim acum. Studiez, învăț, lucrez, încerc să îmi mențin o viață socială adecvată. Încerc să mă adaptez. Curăț, spăl, mai și gătesc. Bine, când îmi amintesc. Am un program care nu seamănă a program și pe care încă încerc să îl stabilizez, deși mi se pare că degeaba încerc să găsesc o stabilitate în tot acest haos frumos. Am să recunosc că nu am mult timp să mă gândesc la mine. Bănuiesc că este firesc, pentru că tot ce fac acum, tot pentru mine fac. Pentru viitor, dar și pentru prezent.

Nu am mult timp să mă gândesc la mine, la sentimentele mele, la nevoile mele. Bineînțeles, cu gândurile este complicat, și uneori nu le pasă că nu ai timp de așa ceva. Sentimentele, ca și gândurile, pur și simplu vin peste tine, iar uneori o fac în cele mai nepotrivite momente și adesea pot fi paralizante. Frica, nesiguranța, neîncrederea de sine vin peste tine în valuri și îți taie respirația. Dar continui, pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, la începutul și la sfârșitul zilei, ești numai tu cu tine. Dimineața te trezești, îți faci o cafea și o pornești la drum, iar seara te așezi, fumezi o țigară și apoi te culci. Altă opțiune nu ai, și o știi.

Cam aici este șpilul cu studiile în afară. Mă rog, cu plecatul în afară pe cont propriu. Știi că doar pe tine te ai și că nu te poți dezamăgi. Asta este șansa ta, pe care ai așteptat-o ani la rând, și că nu o poți rata. Nu poți face nimic ce ar putea strica toată afacerea asta, pe care tu o construiești. Și cred că mie-mi iese. Mi-am găsit deja un loc de muncă fain, la Stradivarius, care se întâmplă să fie și magazinul meu preferat de haine. Echipă mișto, haine pe gustul meu, contact cu oameni și program bun. Am avut noroc, dar chiar și așa mulți au fost uimiți că mi-am găsit deja de muncă. Adică, am „trei săptămâni aici”, și în mintea lor trebuie să treacă cel puțin trei luni ca să începi să îți cauți un loc de munca. Am o colegă care glumește că eu am venit aici ca să cuceresc lumea.

Ce nu știe ea este că nu e o glumă.

Eu chiar de-asta mă aflu aici.

Ca să cuceresc lumea, o lume numai a mea, construită de mine, pe puterile proprii. Cărămizi puse de mine, încet dar sigur.

Lucrez 20 de ore pe săptămână, am cursuri în fiecare zi, seara plec ultima de la conservator, și aș dormi acolo dacă ne-ar lăsa. Cineva m-a întrebat de ce lucrez atât de mult. De ce nu lucrez doar orele de care am nevoie ca să iau împrumutul de student? 56 de ore pe lună mi-ar trebui, iar eu lucrez 80. Am început deja demersurile pentru împrumut. Deci, de ce atât de mult?

Pentru că vreau și pot. Pentru că nu mă interesează să dorm o oră în plus. Pentru că vreau, simplu și la obiect, să am bani. Vreau să am bani de un arcuș bun, vreau să mă duc acasă la ai mei când pot, vreau să călătoresc, să mă urc într-un tren dacă am chef și să văd Germania, vreau să-mi iau perechea aia de ghete mișto pe care am văzut-o, vreau să ies la un vin cu prietenii, vreau să fac toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum. Vreau să stau într-un apartament fain, să merg cu autobuzul și nu cu bicicleta. Vreau să nu mai am grija banilor. Vreau să fiu cu un pas înaintea lor. Și pot. Nu-mi trebuie o oră în plus de somn. Nu-mi trebuie zile de leneveală.

Cred că puțini realizează că programul, dacă ai cap, îți iese și cu 20 de ore de muncă pe săptămână, și cu cinci ore de studiu pe zi, și cu cursuri în fiecare zi. Și da, mai ieși și în oraș dacă ai chef. Îți faci și prieteni. Ai timp și de tine, dacă știi cum. Spre exemplu, eu astăzi am simțit să scriu după ore, așa că mă culc mai târziu ca să scriu. E important să știi să îți acorzi credit, să știi că poți, să vrei și să faci. Degeaba vrei, dacă nu faci.

Cineva mi-a zis că nu trebuie să știi totul în lumea aceasta. Trebuie doar să știi un pic mai mult decât ceilalți. Iar eu știu. Diferența dintre mine și ei sunt cinci secunde dimineața, după ce sună ceasul, în care nu mă las să adorm din nou, și nici să stau în pat. După ce sună ceasul, număr până la cinci, și mă ridic. Altfel, nu m-aș mai face-o niciodată.

Mai știu și că pot. Asta este o mare diferență dintre mine și majoritatea celor pe care îi întâlnesc aici. Pot și o știu. La propriu. În trei zile am primit trei job-uri diferite. Trei interviuri pe care le-am reușit, pentru trei posturi diferite, pe care nu le-am mai deținut niciodată. Asta m-a făcut să înțeleg că mă adaptez bine la situații necunoscute și că ceva îi atrage pe oameni la mine. Știu să spun lucrurile potrivite și înțeleg esența lucrurilor. Înțeleg ce vor oamenii să audă și le-o livrez când trebuie. E corect? Nu întotdeauna. O fac? Da, pentru că trebuie.

Ideea este că este bine. Mai bine decât mă așteptam. Locul perfect încă nu mi l-am găsit. Încerc, cred, să mă găsesc pe mine în haosul acesta. Mulți mi-ar spune că trăiesc degeaba, pentru că muncesc atât de mult și nu mă bucur de nimic. Șpilul este că eu găsesc o frumusețe nemărginită în tot acest haos. Personal, mă bucur mult mai mult de orice moment special, care mă face să ies din rutină. Nu trebuie să fie ceva grandios. Orice moment de respiro este apreciat la maximum.

Olanda îmi place. Încă nu mă pot obișnui pe deplin cu ea. Sau, mai degrabă, cu olandezii. Mi se pare o nație destul de ciudată, pentru că sunt foarte diferiți de români sau greci. Sunt veseli, zâmbitori, parcă lipsiți de griji. Ordonați și liniștiți. Sunt prietenoși, dar distanți. Au un fel diferit de a-și arăta sentimentele față de oamenii cu care am crescut eu. De-asta mulți îi consideră reci. Ce-am observat încă de când am aterizat pe Schiphol, acum trei săptămâni, este că au un obicei destul de straniu. Dacă le întâlnești privirea pe stradă, îți vor zâmbi instantaneu, de parcă ar face concurs de cine zâmbește primul. Mi s-a părut foarte straniu la început, dar acum am început să mă obișnuiesc.

În aceste trei săptămâni am făcut lucruri care m-au scos din zona de confort în fiecare zi. Am devenit imună la orice factori ”deranjanți”. Nimic nu mi se mai pare deplasat sau inconfortabil. Faci ce trebuie să faci ca să reușești și nu există nici o scuză. Nici jenă. Nu există așa ceva. Te mănâncă de vii toți dacă te ascunzi sau dacă găsești scuze.

Uneori, în toată nebunia aceasta, mă lovește faptul că îmi trăiesc visul. Sunt undeva în afară, departe de casă, la mii de kilometrii de cei dragi mie, studiez muzică, dorm puțin, muncesc și îmi fac prieteni. Am o viață a mea. Trăiesc momentele la care atât de mult am visat și mă bucur de ele și mi se pare genial și de necrezut că am ajuns până aici în ciuda tuturor piedicilor. Este la fel cum mi-am imaginat și în același timp nu are nici o legătură cu ce am visat eu.

Pentru că în mintea mea, perioada de student era gri.

În realitate, este plină de culori și senzații și sunete și chipuri și zâmbete.

Bine, este și gri, pentru că vremea în Olanda este bipolară. La propriu. În prima săptămână cât am stat aici, am locuit într-un apartament care avea o curte în spate și intrarea în stradă. Erau zile când în curte ploua și în stradă era soare. Sau, o dată eram la facultate, mă pregăteam să plec, și era veselie mare pe mine că era soare. Două minute mai târziu, când am ieșit din clădire, ploua torențial. Câteva zile mai târziu, într-o marți în care erau vreo 10 grade, ploua cu soare.

Dar și cu asta te obișnuiești. Te obișnuiești cu tot, inclusiv cu dorul de casă, care devine parte din tine și din cotidianul tău. Pentru mine, Grecia pare acum un loc îndepărtat, o lume cu totul diferită, în care acțiunea se desfășoară și în care eu nu mai sunt personaj principal, chiar dacă toate celelalte personaje principale sunt tot acolo și, automat, sunt și eu. Sunt zile și zile. Uneori, aș vrea să iau avionul și să mă întorc acasă la confort. De cele mai mult ori, mă îngrozește gândul de a fi nevoită să mă întorc acasă, pentru că acolo nu este numai haosul meu, ci și a celorlalți. Aici sunt doar eu cu mine. Îmi pot face alegerile proprii și trebuie să am grijă doar de mine.

În concluzie, Olanda a fost un pas bun. Viața mea este plină de… viață. Timp de scris? Aproape deloc. De citit? Nici atât. Mă deranjează? Nu prea. Alte lucruri au întâietate acum, iar eu simt că sunt o persoană complet diferită, care a trecut la un alt nivel, unul în care book blogging-ul, recenziile și maratoanele de citit nu-și au locul. Cel puțin pentru moment.

Nu știu când voi mai avea timp să scriu din nou. Este trecut de miezul nopții, mâine trebuie să mă trezesc la șapte pentru ora de vioară, apoi am niște alergături la bancă, studiu, cor, studiu, puțină socializare, niște teme de făcut și dacă mai am timp și niște învățat.

Viața de student? Da.

 

 

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

Adevăruri, confesiuni, alegeri și planuri

Îmi place să mă gândesc la mine ca la o persoană liberă. Nu în sensul că fac ce mă taie capul, neținând cont de nimeni și de nimic. Când afirm că sunt liberă, mă refer la faptul că nimic din ce fac nu este pentru ceilalți și nici nu țin cont de opiniile nimănui atunci când iau o decizie sau când fac ceva, gândindu-mă mereu la prioritățile mele. De-asta, nici nu prea dau pe la petreceri, nici nu mă dau prietenii afară din casă. Da, sunt populară și am o viață socială foarte activă, dar într-un sens mult mai diferit decât a celorlalți oameni. Ce vreau să spun este că multă lume îmi caută prezența și opiniile, am un cerc de prieteni cu care mă văd atunci când pot să ies, dar doar o singură prietenă foarte bună, pentru care las aproape orice la o parte dacă are nevoie de mine. Când vine vorba despre oricine altcineva, prioritatea mea numărul unu a fost, este și va fi întotdeauna muzica.

Problema intervine în momentul în care  viața socială și muzica încep să se bată cap în cap. Datorită plecării mele în Olanda la studii (încă mi se pare cumva ireal că se întâmplă în sfârșit) într-o lună, atât muzica, cât și viața mea socială au prins avânt. Am atât de multă lume pe care vreau să o văd înainte de a pleca, dar și atât de multă muzică de învățat și de dat mai departe, încât uneori nu știu cum să le împac. Bănuiesc că, până la urmă, voi găsi o balanță între cele două, dar până atunci, trebuie să recunosc că îmi este un pic greu să aleg jonglez cu ambele.

Cred că, în principal, sursa tumultumului meu de zilele acestea este dorința mea de a pleca la studii împăcată că am făcut tot ce trebuia aici și nu am lăsat nimic neterminat. Când spun asta, mă refer la toate activitățile din viața mea: muzică, citit, scris, prieteni, ieșiri, făcut amintiri, socializat, atât în viața reala, cât și pe internet. Șpilul este că ziua are doar 24 de ore, iar eu am atât de multe lucruri pe care vreau să le fac în zilnic, încât mă simt vinovată în mod involuntar în momentul în care aleg o activitate în detrimentul celorlalte. Și, cred că fără a trebui să explic de ce, aleg mereu muzica.

Treaba stă în felul următor: eu mi-am găsit fericirea. Pentru mine, așa cum am mai spus, fericirea și adevărul absolut este vioara. Muzica, în general. Nu există nimic mai bun și nimic altceva care să îmi ofere atât de multă bucurie și emoție zilnic. Am avut norocul de a mă naște cu un talent pe care l-am descoperit la timp și care îmi oferă ocazia de a oferi bucurie atât lumii, cât și mie. Sunt îndrăgostită pe veci de vioară și nu vreau să fiu nimic altceva decât violonistă. Nici blogger, nici critic de literatură, nici recenzator, nici scriitor. Violonistă. Eu asta sunt și asta vreau să fiu.

Totuși, puțină lume îmi înțelege dorința de a mă închide în casă, vara, și de a studia ore întregi, atunci când cei mai mulți prieteni ai mei sunt undeva în lume, distrându-se. Eu am o definiție foarte diferită a cuvântului ”distracție”. Mie nu îmi trebuie nici alcool, nici muzică dată la maxim, nici dans pentru a mă distra. Eu n-am nevoie de un scenariu de-ăsta exclusivist pentru a mă simți împlinită. Dimpotrivă, toate lucrurile după care tânjesc oamenii de vârsta mea mi se par infime și nedemne de atenție. Nu caut nici să mă îmbăt, nici să mă îndrăgostesc de nu știu ce băiat, nici să fac sex în fiecare zi. Eu vreau doar să-mi împlinesc menirea și să dau lumii ceea ce puțini pot oferi: fericire în formă muzicală.

Pe de cealaltă parte, pentru a face muzică, trebuie să ai anumite experiențe. Trebuie să știi cum să interpretezi muzica pentru a transmite emoție, iar asta vine în timp, pe măsură ce crești și evoluezi. Automat, ajungi la concluzia că uneori mai trebuie să ieși în lume și să trăiești anumite lucruri pe propria-ți piele. Iar atunci apare interminabilul conflict între dorința de a face muzică și de a petrece un pic de timp cu cei dragi. La mine, mai mereu câștigă muzica. Spre exemplu, în timp ce scriu aceste cuvinte, pe plajă are loc o petrecere organizată de un bun prieten la care chiar voiam să merg. Până la ora la care trebuia să plec, am ajuns la concluzia că o astfel de petrecere mi-ar da complet programul peste cap și nu mi-ar aduce nimic bun, așa că am decis să stau acasă și să scriu. Nu am mai scris de mult, mai ales atât de coerent și cu o dorință atât de mare de a explica anumite lucruri.

În aceeași categorie de dorințe contrastante intră și activitatea mea în lumea blogging-ului. Cred că nici nu intră în discuție să nu mă opresc din blogging peste o lună. Da, va trebui să renunț la activitatea aceasta care îmi este atât de dragă și la tot ce înseamnă ea. Singurul loc în care voi mai scrie, din când în când, este blog-ul meu, pentru care nu mai simt de mult o obligație de a-l ”îngriji”. Aici scriu strict când simt să scriu. Tocmai de-asta postările mele s-au împuținat. Revenind, totuși, la subiect, blogging-ul va fi ceva care mereu îmi va plăcea. Mi-a adus multă mulțumire și fericire, însă a încetat să mai fie o prioritate de ceva timp. Îmi veți spune, poate, că nu mă obligă nimeni să scriu și nici nu am termete limită la care să scriu anumite articole, însă aici întră la mijloc personalitatea mea, care trebuie să facă totul corect, la timp. Atât timp cât anumiți oameni aleg să lucreze cu mine, eu trebuie să iau asta în serios și să îmi fac treaba. Iar atunci când voi pleca, nu voi mai putea face asta. Nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că nu voi mai avea timp.

Ca să vă explic cum stă treaba, ca să mă pot întreține pe durata studiilor, va trebui să am un job part time. Plănuiesc să lucrez 56 de ore pe lună pentru a avea dreptul la un împrumut de studii. Altfel, aș putea la fel de bine să nu mai plec, pentru că nu există nici o posibilitate de a reuși să supraviețuiesc dacă nu muncesc. Acesta este adevărul și nu am nici un motiv să îl ascund. Nu provin dintr-o familie bogată, ci dintr-una demnă, în care totul a fost câștigat și înfăptuit de pe munca părinților mei. După cum se știe, familiile care dorm cu sufletul împăcat nu au un cont bancar prea strălucit. Nu mă deranjează asta, ba dimpotrivă. Mă mândresc cu faptul că am reușit să ajung până aici trecând peste toate toate piedicile care mi s-au pus, atât financiare, cât și sociale.

Așa că da, voi fi unul dintre studenții care muncesc ca să se întrețină. Ăia pe care-i vezi la 6 dimineața în conservator studiind intens, cu vreo 4 ore de somn la activ. Printre cursuri (care încep în Septembrie și se termină la sfârșitul lui Iulie, cu două săptămâni de vacanță de Crăciun și de Paște de zici că sunt încă la școală, nu la facultate), concerte, muncă, studiu, nu îmi va rămâne deloc timp de blogging sau de citit. Nici nu vreau să trag de mine, pentru că este foarte important să mă odihnesc cât pot și să am o stare psihică cât mai bună pentru a putea duce această aventură la capăt cu brio.

Voi recunoaște că simt, de asemenea, că aici se încheie parcursul meu ca blogger de carte. Nu mă mai regăsesc în asta la fel de tare și simt că nu mai am ce să spun. Acum există multe alte lucruri care mi se par mai apăsătoare și despre care vreau să vorbesc. Sub nici o formă nu voi tăcea, însă voi vorbi despre alte lucruri, folosind un limbaj și o formă de exprimare complet diferite.

Poate că acum mă veți întreba de ce mă gândesc la toate acestea acum, când e vară. De ce, până la urmă, studiez atât de mult când m-aș putea odihni timp de o lună. Ei bine, pentru că refuz să ajung în Olanda și să mă duc la prima oră de vioară cu același repertoriu cu care am fost la admitere. Mi se pare de-a dreptul inadmisibil. În plus, cu vioara nouă pe care o am, este o bucurie să studiez un repertoriu nou și să descopăr secretele muzicii clasice în fiecare zi.

Prin urmare, pagina de Facebook a blog-ului este programată să se șteargă în 11 zile. Plănuiam să o închid de miercuri, însă nu știam că Facebook-ul îți dă două săptămâni să te răzgândești și că nu șterge pagina imediat. Peste 11 zile, Bianca2b nu va mai exista pe Facebook, iar până pe 28 August, când plănuiesc să plec, voi încerca să scriu cât mai mult pe toate blog-urile pe care scriu.

Nu pot spune că nu mă simt vinovată față de această comunitate minunată sau că nu îmi pare rău că ies din ea. Bineînțeles că îmi va fi dor de tot ce înseamnă blogging de carte. Dar, așa cum am spus, în inima mea, prioritate are muzica. Viața mea este compusă din muzică și, la ora actuală, nu mai există loc pentru nimic altceva. Și, oricât de rău îmi va părea să îmi iau la revedere de la lumea blogging-ului de carte, nu pot spune că nu sunt deloc ușurată.

Cred că, una peste alta, trebuie să învăț să fiu liberă învățând să fac ce este bine pentru mine fără a mă gândi atât de mult la ce vor simți ceilalți. Nu afirm asta într-un mod egoist, ci într-unul complet dedicat carierei mele. Parte a procesului de maturizare o reprezintă chiar asta: a fi destul de sigur pe tine și dedicat încât să realizezi că, la un moment dat, anumite activități și lucruri vor ajunge la sfârșit. Trebuie, de asemenea, să învăț să nu mă mai ascund de ceilalți. Dacă nu am chef să mă duc la o petrecere, să nu mă duc și să postez pe Facebook în voie, nefiindu-mi frică de faptul că cineva s-ar putea supăra pe mine sau că nu m-ar înțelege. Să fiu ok cu mine și cu alegerile mele, să le susțin și să îmi amintesc mereu că persoanele care țin cu adevărat la mine mă vor înțelege și mă vor susține indiferent de situație.

În altă ordine de idei, vă las mai jos concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 de Shostakovich, care mi se pare de-a dreptul sublim și pe care îl ascult de câteva zile încontinuu.