Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Advertisements

Astenie de vară și reacții de după examen

Eu nu știu cum e la voi, dar mie, când vine canicula, mi se revoltă tot corpul. Ca și anul trecut după examenul de diplomă, astăzi îmi simt tot corpul bolnav, ca și cum toate lunile de alergătură, în care nu m-am odihnit deloc, încep să mă prindă din urmă. Mi se pare că are o mare legătură cu canicula asta toropitoare. Poate că nu este cauza, dar cu siguranță nu ajută. Azi mă simt ca și cum aș avea 90 de ani și simpla acțiune de a mă ridica de pe canapea reprezintă o aventură, pentru că mă dor toate cele, de parcă toți anii pe care i-am trăit până acum mi se pun pe oase. Nu sunt omul care suportă bine temperaturile extreme, iar până mă obișnuiesc cu ele, fie că vorbim de cald sau de frig, mă cam ia naiba.

Nu-mi dau seama dacă e de vină oboseala sau căldura, iar asta are de-a face cu faptul că nu mai știu cum e să am o vară în care să intru fără să fiu ruptă de oboseala, palidă ca brânza și nedormită de luni întregi. De trei ani îmi petrec verile în același fel, încercând să mă odihnesc și urându-mă că nu am rezistența mai mare. Visele ciudate îmi bântuie fiecare noapte, pentru că asta e reacția corpului și a psihicului meu după un pas/examen important: oboseală, vise ciudate, și o zi în care mă simt mai rău decât bunica la 83 de ani.

Luni am primit e-mail-ul oficial de la facultate din Olanda. Sunt oficial înscrisă la programul de licență în muzică clasică, cu subiectul principal vioară, iar profesor exact pe cine voiam. Singurul bărbat din comisie și șef de catedră la vioară. Mi-am dorit să am tot un bărbat ca profesor, pentru că nu am studiat niciodată cu o femeie și, fără a inteționa să sun ca o ipocrită, nu m-aș simți confortabil. Ca și profesori, am considerat întotdeauna bărbații a fi mai decisivi și mai autoritari. Plus că am văzut de la examen că respectivul profesor m-a plăcut, ceea ce nu poate decât să mă încânte și să mă facă să mă gândesc că a știut că putem face treaba bună împreună.

Practic, mai am cam două luni de stat acasă. Poate chiar mai puțin. Încep, deja, să îmi strâng lucrurile. Să fac curățenie și să pun anumite lucruri la punct. Ieri mi-am făcut curățenie în bibliotecă. Am rearanjat cărțile și am dus unele pe care nu le mai vreau în magazie. Mâine sper să mă simt mai bine, pentru a-mi curăța și dulapul. Apoi vreau să mă apuc de vizitat oamenii pe care vreau să îi văd înainte de a pleca. Vreau să las totul în ordine, pentru că nu mă mai întorc, și vreau să fiu în regulă cu mine și să nu am nici o urmă de regret când voi pleca.

Am stat azi și am analizat toată situația prin care am trecut. Cum am venit acasă și le-am zis alor mei că eu trebuie să plec, cât de rapidă a fost situația asta, cum nu am stat să mă gândesc dacă reușesc să scot un program în două luni, cum am făcut tot ce trebuie să fac ca să plec în doar două luni. Cum m-am aruncat, practic, cu capul înainte și cum m-am chinuit să fac ceva într-un timp atât de scurt, când aș fi putut foarte lejer să fac ceva cum trebuie și să mă apuc de procesul acesta din toamnă.

Astfel mi-am dat seama de talentul meu de a face lucrurile în mod invers. Pe la începutul anului, când o persoană normală se ocupă cu primele formalități pentru examenul de admitere, eu hotărâsem să nu plec. Am fost atât de ușurată, încât i-am zis lui Nely că nu știu ce să fac cu tot timpul ăsta liber. Apoi, vreo trei luni mai târziu, m-am trezit din transă și mi-am dat seama că eu nu sunt omul care să aleagă calea ușoară și că niciodată drumul meu nu a fost lipsit de gropi și hârtoape demne de Moldova în care m-am născut.

Totul e bine când se termină cu bine. Mă bucur doar că lucrez bine sub presiune. Mi-aș dori, totuși, să mă descotorosesc de obiceiul meu de a lua decizii importante în ultimul moment.

În altă ordine de idei, îmi era dor să scriu și să îndrug baliverne. Chiar dacă mă ustură pielea și mă dor degetele de la taste. Am ajuns la zi cu articolele și cu recenziile, însă cititul reprezintă încă o problemă. Nu am găsit, încă, o carte care să mă reintroducă în starea de citit încontinuu. Am citit azi ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia și mi-a plăcut mult. Mâine vine recenzia. De vioară încă nu m-am atins serios de vineri, de la masterclass-ul pe care l-am avut, și care a mers extraordinar. Mă simt așa de nașpa, că mă bucur că nu m-a sunat profu să stabilim ora de mâine, iar asta e o noutate.

Nu știu ce să mai zic. E vară și mă simt bine, chiar dacă o să vină o perioadă tare grea. Nu mă gândesc la ea încă. Încerc să mă bucur de timpul rămas. Vara asta are același gust dulce-amărui pe care îl are mereu, doar că de două ori mai mult anul ăsta.

Mă duc să încerc să citesc. Ne-auzim. Sau ne citim. Bănuiesc că tot aia e.

P.S.: Luați și-o melodie care mie-mi place mult și o ascult de când m-am întors. Nu știu exact de ce îmi place, dar mi se pare faină tare.

 

Primăvara, anotimpul amintirilor și a viselor

Primăvara are o putere tare ciudată. Parcă o dată cu natura se trezesc și oamenii. Mi se pare că înfloresc atunci când apare căldura la fel ca și florile. Gecile groase sunt înlocuite cu unele subțiri, de blugi sau de piele, fularele, ghetele și cizmele dispar, iar pe fețele oamenilor apar mai multe zâmbete, aproape la fel de radioase ca și soarele care nu mai este deloc timid. În aer se simte, practic, o veselie și o relaxare generală. Parcă toată lumea răsuflă ușurată în cor, despovărată de iarnă și de greutățile aduse de anotimpul acesta. Nu știu cum e pentru ceilalți, dar pe mine frigul mă adoarme și mă face să simt că lumea este mai grea, senzație care nu dispare decât atunci când apare primăvara.

De fapt, ce se întâmplă este că primăvara mă face să îmi dau seama că timpul trece. Parcă această ideea, această cunoștință atât de rudimentară, nu este niciodată mai evidentă ca primăvara. De-asta zic că martie și aprilie au o putere tare ciudată. Lunile acestea două te fac să îți revii din starea de letargie și să realizezi că nu-ți permiți să mai lași timpul să treacă de la sine. Că trebuie să faci ceva să îți iei viața în mâini.

În ultimii ani am mereu această senzație primăvara, dar anul acesta este  mult mai puternică și uneori aproape că nu mă lasă să fac nimic altceva. Mă gândesc mai mereu la anumite momente din trecut. Primăvara îmi amintește în mod straniu de copilărie. Mi se întâmplă să trec pe lângă cineva și să prind un miros familiar și un milion de amintiri îmi vin în minte, chiar dacă nu au nici o legătură că mirosul respectiv. Cel mai des mă gândesc la primăverile pe care le-am petrecut în România, care în curând vor fi mai puține decât cele petrecute în oricare altă parte. Mă gândesc la cât de ușurată mă simțeam când vedeam că se topește zăpada și cât de tare mă entuziasma faptul că îmi pot lăsa geaca groasă acasă. Nu știu cum și de ce, dar primăverile din România îmi par a fi desprinse dintr-o cu totul altă viața. Și, într-un fel, așa și este.

Azi am văzut niște fotografii de prin martie 2011, din una dintre călătoriile noastre în Grecia care ne-au făcut să decidem să ne mutăm permanent aici. M-a izbit imediat cât de diferite  erau lucrurile atunci. La 12 ani, eu aveam păr lung, un corp care începea să se dezvolte timid, păr lung, ochelari de care nici nu îmi aduc aminte și nici măcar nu mai știu ce fel de persoană eram. Știu sigur că eram un copil care se bucura de plaja însorită, de nisipul rece și de apa în care nu se putea intra încă. Un copil care visa la studii și la concerte și la tot ce avea să vină.

Șapte ani mai târziu, la aproape 19 ani, scriu aceste cuvinte incoerente, pe care mi-e greu să le pun pe hârtie și mă las copleșită de puterea sentimentelor și senzațiilor care mă încearcă. Mi se pare că sunt nefiresc de emotivă zilele acestea. Am impresia că totul mă emoționează și că pieptul îmi este deschis mereu. Îmi este aproape imposibil să descriu în cuvinte ce trăiesc acum. Am adunat mii de cuvinte în mine și acum, că în sfârșit am prins momentul să le aștern pe hârtie, nu pot să o fac.

Mă gândesc mult și la anul trecut. Mi se pare că a trecut o viață de atunci, chiar dacă în schema totală a lucrurilor, 12 luni nu înseamnă nimic. Dar în astea 12 luni viața mea s-a transformat enorm. Îmi aduc aminte foarte clar cine eram anul trecut pe vremea asta. Aproape că pot să simt frustrările care nu mă lăsau să fiu persoana care știam că pot fi și în care mă transform acum. Dacă mă concentrez destul de tare, aproape că pot să mă transpun în amintirile acelor zile întunecate și să trăiesc acolo. Dar nu vreau, pentru că nu mai vreau să fiu niciodată persoana care dădea din râs în plâns. Nu mai vreau să fiu slabă, nu mai vreau să simt că nu știu ce fac și nu mai vreau să fiu naivă. Am trecut de perioada aceea și nu aș fi putut fi mai fericită conștientizând faptului că greul nu mă mai dă gata.

Mi se pare absolut uimitor cum primăvara aceasta mă face să simt totul de două ori mai intens. Nimic nu trece pe lângă mine. Mă gândesc că se datorează faptului că la anul nu știu pe unde voi fi. Habar n-am cine voi fi, cu cine voi fi și unde. Și poate că o parte din mine vrea să se asigure că va avea amintiri din care să se hrănească atunci. Sau, la fel de bine poate că știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie să o trăiesc cât mai intens posibil acum.

Sunt în fața pasului de care m-am temut ani întregi și la care am visat de mică. Acum că se va întâmplă peste câteva luni, mi se pare ireal. Uneori am impresia că asta nu mi se întâmplă mie, ci unei alte persoane, iar eu observ totul de pe margine. Apoi mă izbește ideea că băi, mie mi se întâmplă toate astea. Mie. Și dacă nu trăiesc totul cu mai multă prezență, știu că mai târziu îmi va părea rău. De fapt, problema nu este că nu sunt prezentă în moment, ci faptul că pasul acesta mă sperie atât de tare, încât uneori mă simt de-a dreptul paralizată. Dar știu cu toată ființa mea că dacă nu fac asta, pierd trenul.

Îmi vin în minte foarte des și toate persoanele care au trecut prin viața mea. Mă gândesc la cine a fost și acum nu mai este și la cine n-a fost și acum este. Mă uimește faptul că anumiți oameni au jucat un rol atât de important în viața mea cândva, iar acum nu mai înseamnă nimic. În același timp, oameni pe care nici nu îi cunoșteam anul trecut îmi influențează acum întreaga viață și, poate, întregul viitor.

Nu știu unde voi fi la anul. Știu unde eram anul trecut, acum doi, trei, cinci, zece. Îmi amintesc tot, fiecare miros, fiecare senzație, fiecare atingere trecătoare, fiecare notă cântată și fiecare liniște mult prea apăsătoare. Știu tot. Ce nu știu e unde voi fi la anul. Însă sunt sigură că oriunde și cu oricine voi fi, îmi voi aduce de primăvara aceasta ca de cel mai frumos anotimp pe care l-am trăit. Și mai știu că timpul ucide tot, dar la fel de bine știu că el și reînvie.

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n