Scurt update – De ce nu prea mai scriu pe blog

Salutare, salutare! Nu, nu am uitat de existența acestui blog, cu toate că absența noilor articole cam asta ar sugera. Bineînțeles, de blog nu pot uita orice s-ar întâmpla, însă uneori, dorința mea de a scrie nu se conformează la timpul liber pe care îl am. Tocmai de-aia, nu am mai scris de mult timp pe blog, lucru de care îmi pare enorm de rău.

Știți, când am început acest blog, scriam aproape în fiecare zi. Acum, chestiile pe care le scriam nu se puteam consider și foarte bune, dar măcar puteam face ceva ce îmi place în fiecare zi. Acum, îmi permit să spun că ce scriu este bun și are o anumită substanță, care în timp sper să ia din ce în ce mai mult contur. Problemă este că am crescut și cresc, iar timpul face exact opusul: se micșorează, în timp ce activitățile mele cresc în număr o dată cu vârsta mea și importanța lor. În mai puține cuvinte, nu prea mai dispun de mult timp liber. Și chiar dacă prind puțin timp liber, mintea nu îmi este niciodată liberă.

Ca să o spun pe aia dreaptă, am devenit absolut obsedată de vioară. Nu numai că studiez mai mult și sper eu și mai bine, ci și ascult aproape încontinuu lucrări de vioară care mă ajută să înțeleg acest instrument mai bine. Când nu ascult vreun concert sau vreo piesă, mă gândesc la piesele mele, la pasajele care nu îmi ies, la cele care îmi ies dar nu așa cum aș vrea eu, la cele care îmi ies mult mai bine decât m-aș aștepta și la imaginea totală a pieselor pe care le cânt.

Chestia e că nu mă deranjează să totala mea obsesie și dedicare pentru vioară. Îmi place. Mă simt bine să fiu înconjurată de muzică, și nu pentru că îmi dă impresia că sunt mai importantă decât ceilalți, ci pentru că muzica dă un sens vieții mele.

Sunt tare importanți anii ăștia. Cei mai importanți, dacă stau bine să mă gândesc. Dacă nu am grijă acum și dau greș, îmi pot strica întreaga carieră. În primul rând nu vreau să dau greș, iar al doilea rând mi se pare că presiunea asta, stresul acesta și încercarea de a răzbate fac ca anii aceștia să fie al naibii de frumoși.

Ideea e că vioara îmi ocupă tot timpul. Mă pregătesc pentru ceva important acum. De fapt, la naiba, mă pregătesc pentru diverse lucruri important acum, și dacă nu mă dedic 100% acestora, simt că dau greș. Însă lucrul acela la care am visat și care m-a speriat ani de zile vine. E la câteva luni distanță și nu vreau să vă spun ce este încă, însă mă sperie și mă entuziasmează în aceeași măsură.

Și apoi mai e și școala, care îmi mănâncă din timp absolut inutil. Nu m-ar fi deranjat să mă duc la școală dacă învățam ceva, dar la momentul acesta, când mai avem 5 săptămâni și terminăm, pur și simplu nu se mai învață nimic. Nici măcar cei care dau examenele naționale nu mai învață la școală, pentru că materia au terminat-o și au repetat-o de cel puțin două ori până acum. Clasa mea e un haos total, compus din strigăte, râsete, glume proaste și replici de-a dreptul obositoare. Noroc că avem profesori înțelegători și ne lasă ori să citim sau să ascultăm muzică în căști.

Dar mai am cinci săptămâni și termin, slavă Domnului.

Apoi mai sunt și articolele pe care le scriu pentru Serial Readers și Librex. Ador aceste două blog-uri aproape la fel de mult pe cât ador blog-ul meu, iar faptul că am, practic, un deadline și o obligație de a scrie mă determină să îmi eliberez câteva ore pe săptămână și să scriu pentru ei. Încerc să fac același lucru și când vine vorba de blog-ul meu, dar nu sunt foarte bună la a fi propriul meu șef la ora actuală, cel puțin când vine vorba de blogging.

Încerc să fac față la tot. Încerc să mă țin tare, să fiu optimistă și să văd jumătatea plină a paharului. Din citit nu mă opresc și partea bună este că pot citi la școală, iar asta mă ajută enorm. Optimismul a devenit ceva normal pentru mine și când mă gândesc cât de întunecată îmi era mintea anul trecut pe vremea asta, nu pot fi decât mândră că am reușit să ies din locul acela. Bineînțeles, și acum mai am zile când îmi este greu să râd, când mă îngrijorez din cauza celor mai banale lucruri și când oboseala mă termină, dar am învățat să fac un pas în spate când totul devine prea mult și să am măcar o zi pentru mine.

Sper ca, într-un final, totul să fie bine și să revin și pe blog. De fapt, sper ca într-un final totul să fie bine. Punct.

Un scurt update

Salutare, oameni frumoși! Ce mai faceți? Știu că nu ați mai auzit de mine în ultima vreme și nu există nici o scuză pentru asta. Nu pentru mine, cel puțin. Scuze există multe, însă am urât dintotdeauna scuzele atunci când vine vorba despre una dintre pasiunile mele. Nu existe cuvinte într-atât de bune încât să scuze faptul că nu mă ocup de una dintre marile mele pasiuni.

Pentru că îmi este dor de voi și de colțișorul acesta de Rai numit ”blog”, am decis ca astăzi să vă mai spun ce se întâmplă cu mine. Nu știu dacă interesează pe cineva asta, dar eu simt că trebuie să înșir cuvintele acestea aici.

Adevărul este că trec printr-o perioadă grea. După cum sper că știți, anul acesta am examenul final la conservator, în vară. După acest examen, îmi voi lua diploma de conservator și voi fi oficial solistă. Nu am crezut că acest moment va veni atât de repede, dar iată-mă la doar 5 luni distanță de împlinirea unui vis.

Chestia este că e mult de muncă. Foarte mult. E mult de studiat, mult de cântat. Mult de evoluat. Studiez cât de mult pot. Mi s-a deschis rana pe care o am la gât de la vioară. S-a mărit și doare. Degetele de la mâna stângă îmi sunt distruse, de unghii nici nu se mai pune vorba. Sunt în mod constant obosită, dar încerc să ignor oboseala și să cânt cât mai mult pot. Am un repertoriu greu, cu compozitori ca Paganini, Bach, Sarasate, Mozart și mulți alții. Program frumos, dar greu, care trebuie cântat aproape în fiecare zi. Așa că am nevoie de cam patru ore să studiez în fiecare zi. Adăugați la asta și șapte ore de școală. Așa că ziua mea arată cam așa: trezirea la 7, cu chiu, cu vai în ultima vreme, stat la școală (în mod forțat, aș putea spune – dacă s-ar putea, n-aș pune picior în nenorocita aia de clădire) până la două, venit acasă, învățat (pentru conservator – am 4 examene la materiile complementare în Martie) până la 4, iar de la 4 până pe la 8 studiu intensiv. Apoi mai învăț un pic dacă mai sunt trează și uneori încerc să scriu și articolele și recenziile pentru colaboratorii mei, însă în ultima vreme nu mi-a mai stat mintea nici la asta.

Partea proastă este că am o mulțime de idei. Doamne, câte aș putea să scriu dacă nu aș fi mereu pe drumuri sau mereu obosită. Romane întregi. Însă nu am timp, iar când am, încerc să profit de el și să îmi reîncarc bateriile, care se termină din ce în ce mai repede în ultima vreme.

Ca să nu mai zic de stările proaste pe care le am în ultima vreme din cauza rutinei în care am intrat. Mă consolează gândul că vara ce va veni poate să fie absolut genială. Mă consolează cărțile, zilele când am ore la conservator, plimbările dintre orele la conservator, prea multele țigări pe care le fumez în ultima vreme și jurnalul din piele în care scriu oricând am timp. Și muzica. Sunt tot impul cu căștile în urechi, spre disperarea lui tata, care le-ar arunca la gunoi dacă l-aș lăsa.

Citesc cât mai mult pot. Școala a devenit un loc unde mă duc pentru a citi și pentru a socializa. Mâine ni se dau notele. Să vedem ce a ieșit semestrul acesta. Da, și cum ziceam. Citesc cărți frumoase. Cărți care mă fac să vreau să stau trează nopți întregi să le citesc. Însă sunt prea somnoroasă și obosită și deobicei nu reușesc să trec de ora 11. Pe la 12 deja doarme și patul sub mine.

Dar viața e frumoasă. E frumos să știi că lupți cu orice preț pentru visele tale. E frumos să te întinzi în pat la sfârșitul unei zile și să știi că ești cu un pas mai aproape de unul dintre visele tale. Frumos, dar și înfricoșător ca naiba. E ca o stâncă. Priveliștea este superbă, însă dacă faci un pas greșit, te-ai dus naibii, și tu și toată munca ta de până acum. Însă încerc să fac cât mai mulți pași calculați. Restul va veni după aia.

Jur că notez pe carnețel fiecare idee de articol și postare pe care o am, pentru a le scrie pe toate atunci când voi avea timp. Și energie. Inspirație am. Ăștia ca mine mereu au inspirație. Nu suntem prea întregi la cap, de-aia.

Anyway, sper să fie totul bine. Și pentru mine, și pentru voi. V-am pupat!