Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Advertisements

Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.